Biografia stufoasă a lui Constance Lloyd, soția greu încercată a lui Oscar Wilde, aduce atît de multe lucruri la lumină încît, chiar dacă ești, chiar dacă nu ești interesat de viața ei sau de a scriitorului cu care a împărțit  o bună parte din viață, tot rămîi cu foarte mult. Franny Moyle, autoarea cărții, a făcut muncă de biograf care nu se joacă: fiecare an despre care a putut găsi informații e refăcut din toate bucățelele pe care a reuşit să le pună cap la cap. Citeză scrisori, în special din bogata corespondență pe care Constance a păstrat-o cu fratele ei, Otho Holland Lloyd, jurnale ale cunoscuților, articole de presă, fragmente de memorialistică, însemnări de tot felul.

Ce scoate la suprafață e, cum vă așteptați probabil, portretul senzațional al unei femei pe cît de voluntare și de avangardiste în opinii și atitudini, pe atît de copleșite de greutățile pe care un secol pudibond și limitativ i le-a pus în cîrcă. Citind despre ea, în ciuda „excepționalului“ pe care îl subliniază  autoarea, ai cumva senzația că, săpînd adînc în arhive, ai putea da peste milioane de astfel de femei, înzestrate, motivate, inteligente, curioase, prinse pur și simplu în chingile unor epoci care le-au fost ostile.

În cazul ei, scandalul care a dus la ruina publică și, la scurt timp, la moartea lui Wilde a împietrit-o, asemeni unui vad de lavă împotriva căreia nu ai cum să lupți, într-o singură ipostază: aceea a „bietei doamne Wilde“, cea mai nenorocită femeie din Londra, soția credincioasă, acoperită, în schimb,  de rușine și trădare. Constance Lloyd a avut o viață înainte de episodul eșecului celui cu care a fost căsătorită, iar viața ei a fost una, dacă nu la fel de ieșită din comun ca a soțului, în orice caz, cu mult mai provocatoare decît înlesnea, la vremea respectivă, morala publică.

Constance Lloyd a fost o femeie instruită și înstărită, privilegiată din acest punct de vedere, o iubitoare a artelor, îndrăgostită de estetism încă de dinainte să-l cunoască pe Oscar Wilde, o fire curioasă, în contact cu fel de fel de idei avangardiste, o feministă activ implicată și o vașnică susținătoare a unui stil de vestimentație care să nu mai limiteze corpul femeii și să-i ofere, în schimb, libertate și confort. Către ultima parte a vieții, a îmbrățișat o formă de catolicism cuplată cu înclinații stîngiste și a reușit să reziste unui val de oprobiu public ale cărui dimensiuni sînt greu de aproximat acum. A scris povestiri pentru copii, infuzate de japonezismul de rigueur între esteți, a condus o revistă,  Rational Dress Gazette, a participat la nenumărate acte inițiate de grupările feministe cu care a venit în contact, a făcut muncă de editor pentru Oscar Wilde și a fost membră a două societăți notorii: una progresistă, clar afiliată mișcării feministe, Rational Dress Society, cealaltă ezoterică, Golden Down, al cărui membru nororiu a fost și W. B Yates.

Constance Lloyd era o apariție excentrică, adesea comentată în presă

S-a aflat în compania unor femei și a unor bărbați cu idei afine, artiste feministe prerafaelite, artiști, critici și activiste din ale căror intervenții care se contura un discurs alternativ la victorianismul moralist și rigid. A crescut doi băieți, pe Cyril și pe Vyvyan și a fost forțată apoi să ia calea exilului și să-și schimbe numele. Despre toate astea, dar și despre contextul general al epocii în care Constance Lloyd s-a afirmat ca una dintre cele mai puternice și mediatizate  voci de femei din perioada tîrzie victoriană, Franny Moyle a scris o foarte bogată și la fel de fluidă carte.

I-aș reproșa doar titlul, cu un captatio tabloidal nedisimulat (chiar dacă gîndit strategic) și un pasaj în care biografa îi impută, destul de neempatic, lui Constance că a contribuit la naufragiul matrimoniului cu Wilde plecînd de acasă în perioada în care el era head over heels după Bosie, ultimul și nobilul lui iubit, care i-a și antrenat căderea. Or să reproșezi unei femei oricum umilite de comportamentul destul de neglijent, față de ea, al soțului, faptul că nu a rezistat și mai mult într-o situație care oricum o depășea,  (nu avea cum să nu intuiască o idilă homosexuală) e destul de greu de înțeles. A fost singurul punct în care am simțit o distanță clară față de perspectiva sub care Franny Moyle așează toate aceste piese de arheologie personală din care asamblează biografia lui Constance.

Sursa

În restul cărții am descoperit  nu numai detalii care îmbogățeau imaginea acestei femei despre care nu știam nimic, dar și o grămadă de lucruri despre: legătura dintre prerafaeliți și feminism, substratul teoriilor despre rolul veșmintelor în societatea victoriană, interesul generalizat pentru ocultism,  spiritism și ezoterism în general, despre coteria decadenților gay, despre rolul și acțiunile femeilor în și din cercurile emancipate, stabile finaciar, pentru îmbunățățirea calității vieții a cît mai multor semene, indiferent de statutul social. Am citit, de exemplu, despre primele cluburi exclusiv pentru femei, apărute în Londra și despre primele restaurante cu același regim și plată simbolică. Restaurantul Dorothy fusese deschis la inițiativa unei feministe, Cooper-Oackley și, spre deosebire de altele asemănătoare, al ei era deschis femeilor din toate păturile sociale, „de la vînzătoare pînă la ducese“.

Dar dincolo de toate lucrurile astea, care țin, oricum, de un mediu alternativ pe care nu-l asociem în niciun caz cu epoca victoriană, ce e demn de atenție e profilul identitar al unei femei, care, deși înconjurată de mult necunoscut, inspiră o minte foarte deschisă, o forță și un potențial care ar fi meritat ceva mai mult decît o viață sugrumată și o moarte prematură, în exil. Și apoi, un secol de uitare.

Constance. Tragica și scandaloasa viață a doamnei Oscar Wilde, de Franny Moyle a apărut la Editura Humanitas și este tradusă de Cristina Jinga.

Cartea poate fi comandată de pe librăria online Cărturești de aici. Dacă introduceți codul Bookaholic la finalizarea oricărei comenzi, aveți reducere 15%. Detalii despre promoție aici.

1. Oscar Wilde, nonconformistul
2. Cum suna vocea lui Oscar Wilde?
3. Care e asemănarea dintre Oscar Wilde și David Bowie?
4. Wilde Day
5. Pentru fanii lui Dorothy Parker: un prînz lung şi un film de Oscar
6. Dramă, dans și erotism – Primăvara la Roma a doamnei Stone la Teatrul Mic

The post Constance. Tragica și scandaloasa viață a doamnei Oscar Wilde appeared first on Bookaholic.

Luna trecută întrebam cincisprezece scriitori români ce baruri, cafenele sau restaurante frecventează, fie cu prietenii sau familia, fie singuri, pentru a scrie sau a-și petrece timpul liber. Cum credem cu tărie în literatura română contemporană și suntem de părere că scriitorii români merită, cu vârf și-ndesat, să fie citiți, am revenit cu o anchetă care, sperăm noi, vă va stârni interesul pentru cărțile acestora.

Dacă despre scriitorii din afară știm cum și unde lucrează, ce ritualuri de scris au sau cum arată camerele în care își compun cărțile, despre scriitorii români aflăm mai greu (mai mult prin interviuri, accidental) informații de acest tip. Așa că i-am rugat, pe șaisprezece dintre aceștia, să ne spună care sunt locurile și obiceiurile lor de scris. Tema le-a plăcut și ne-au răspuns, cu amabilitate, următorii scriitori: Simona Popescu, Cecilia Ștefănescu, Florin Iaru, Ana Maria Sandu, Robert Șerban, Adina Rosetti, Silviu Gherman, Petronela Rotar, Corina Sabău, Ionuț Chiva, Liliana Corobca, Florin Irimia, Adina Popescu, Dan Pleșa, Svetlana Cârstean și Iv cel Naiv.

Simona POPESCU

Alte (în)scrisuri, alte încăperi…

Cum scriu?

Scriu greu şi dezordonat. Funcţionează însă un fel de instinct – sau nu ştiu cum să-i zic – care are legătură cu nevoia de ordine, de limpezire, de recapitulare, de interpretare a lucrurilor – „procese” care scapă raţiunii simplificatoare. Culeg continuu, din mers, tot felul (să le spunem, ca să nu ne complicăm, „informaţii”, din lumea vastă şi imprevizibilă, fie ea „exterioară” sau „interioară”) – ca pasărea care strînge nimicuri pentru cuib. Nimicurile sînt foarte preţioase. Fără ele, pasărea n-ar avea locul ei, viaţa ei. Fără „loc”, nici zbor n-ar fi! Aşa şi eu, îmi fac cuiburi de hîrtie, ca să am de unde să decolez şi la ce să mă întorc (pentru alte desprinderi, nu?). În laptopul meu există chiar nişte fişiere care se numesc pur şi simplu ADUN. O colecţie de „materiale de construcţie” pentru varii cărţi viitoare, cărţi pe care le voi scrie peste un an, doi, zece, douăzeci – sau cîţi or fi să fie! „Depozitul” (şi concret, ca număr de pagini, şi virtual, deci inombrabil – pentru că fiecare informaţie implică o serie de lucruri nevăzute) conţine destul pentru… 100 de ani de-acum înainte! Dar cum eu scriu o carte la şapte ani, din el nu va fi folosit decît un mic procent. Restul – un fel de QRcoduri sinecdotice, indescifrabile, cu legato-uri care vor fi pe veci pierdute.

Uneori termin un text de o pagină în cîteva minute şi altădată în cîteva luni. Dacă e prins într-un ansamblu, sigur mă „preocupă” cîteva luni (că n-am încotro, intră fragmentul în jocul variilor conexiuni, se metamorfozează). Dacă e iarnă, scriu mai concentrat, mai intens. Dacă e vară, scriu mai… mătăsos, mai… catifelat. Uneori, am nevoie de muzică, altfel sînt ca un pietroi. Cînd e muzică, mă legăn adesea în timp ce merg mîinile pe tastatură, ca pe o claviatură de pian. Am descoperit de ceva vreme că scriu foarte uşor cînd alţii vorbesc. La conferinţe sau întîlniri “cu logos”. Îmi vin tot felul de idei, într-o mare viteză, fără legătură cu ceea ce aud urechile. Îmi voi cumpăra un laptop prietenos şi uşor şi o să mă vedeţi pe la lansări de carte sau vorbiri din astea cît mai lungi scriindu-mi viitoarele cărţi. Îmi voi schimba stilul. Gata cu scrisul cîte şapte ani la o carte! Şapte luni maxim! Voi deveni o grafomană, voi publica două cărţi pe an, voi trece la romane cu dialog și acțiune! (Glumesc.)

Explicația Simonei Popescu: „în prima fotografie, alb-negru, făcută de Mircea Struțeanu, sînt ca la masa mea de scris” (din arhiva personală a autoarei).

Locuri pentru scris

De cînd ne-am mutat, acum un an şi jumătate, într-o altă casă, nu-mi găsesc locul. Am încercat în trei camere diferite, în cîte un colţ. Nu se leagă nimic! Zonă rece. Mi-am organizat o cămăruţă numai a mea, cu obiectele mele, multe şi mărunte, cu cărţile mele (doar jumătate dintre ele de literatură), cu pereţii plini cu desene ale fetiţei mele de cînd era foarte mică, rame goale şi foarte frumoase una într-alta, fotografii, hîrtii şi hîrtii şi hîrtii pe sub pat, sub birou, în sertare. Mi-am cumpărat o maşină de cusut care nu funcţionează, din care o să-mi fac o masă cu pedală. Trebuie să-i mai pun un blat de lemn. Apoi, voi schimba poziţia noului meu birou. Lumina trebuie să vină din stînga. Acum vine din dreapta şi mă blochează. Sub ferestră – două cartoline. Pe una scrie L’Usage du temps, pe cealaltă Mille-Feuilles. Pe peretele din faţă – o hartă de metrou din Paris, o ramă rotundă, de lemn, pentru goblen, în care se află, agăţat, un mărţişor ca un goblen în miniatură, în care e cusut un coşar, şi trei fire de levănţică. O poză cu mama în iarbă, tînără, frumoasă. Rîzînd. O compunere înrămată (a Dandei, de cînd era în clasa a doua), ceva despre “broasca dorinţelor” şi „broasca uşii”. O plăcuță cu circuite integrate de la un vechi aparat, montată într-o carcasă de plastic gri – un fel de tablou în care am atîrnat un înger mic de lemn și un glob de lemn portocaliu pe care e desenată o mică inimioară roșie. Mai sus, pe etajeră, tot felul (din care aleg doar o cartolină cu o canapea abandonată pe marginea unui drum). Și mai sus, o turtă dulce în formă de trifoi cu patru foi, din care cineva a muşcat cîndva o bucăţică, e atîrnată de un cui cu o sfoară. Pe peretele din stînga, o poză cu bunicii mei, o ramă în care sînt alţi doi trifoi cu patru foi, unul foarte mare şi altul foarte mic (pe hîrtie, lîngă cel mare scrie „de la tata”, iar lîngă cel mic, scrie „de la Andrei”). Alături, tot într-o ramă mică, franţuzească – o frunză de dafin lîngă care scrie „de la Ezra”. O să povestesc odată ce e cu ele. Pe peretele din stînga – o fotografie cu tata şi una în care apar, tineri, prietenii mei Andrei, Marius şi Caius. În spate, două corpuri de bibliotecă şi o oglindă mare, de cristal, de la dulapul dezmembrat al vecinei mele de la trei. Ea vroia s-o arunce. În oglindă, dacă mă întind în patul de o persoană, se vede tot ce văd eu stînd la computer (şi computerul deschis, unde mă aşteaptă un text despre cum scriu şi locurile în care scriu). Şi nu se văd o grămadă de alte lucruri mici, care nu se vor vedea nici în acest text.

Un text de-al Simonei Popescu scris de mână în timpul unei conferințe (din arhiva personală a autoarei).

Ei bine, aici, unde încerc eu să-mi fac „cuibar”, nu de ape, ci de gînduri, pot scrie cîte ceva, dar nu şi, deocamdată, asambla. Cum am de re-asamblat vreo două cărţi, mă duc din cînd în cînd în vechea casă, pe care încă nu am vîndut-o şi care e aproape goală. Mă instalez în cămăruţa de dincolo de bucătărie, unde obişnuiam să scriu. În faţă, un perete cu desenele de demult ale Dandei. La dreapta, un computer ancestral, cu care nu mai am ce face, dar a fost computerul meu şi în hard-disk sînt texte pe care nu le voi mai recupera niciodata. Dar sînt! La stînga, fereastra prin care văd blocul lui Mircea Nedelciu. Nimic în cameră, nici o carte. Doar biroul vechi, cu sertarele golite. Nu am conexiune la Internet, deci e bine. Stau pe un scaun de plastic roşu pe care am pus o pernă uriaşă. Scriu cu picioarele încrucişate sub mine, ca de obicei. Stau turceşte. De la o vreme mă dor genunchii. Ce-o să fac eu cînd nu voi mai putea scrie turceşte? Imposibil să scriu picior peste picior, cu picioarele pe pămînt! Stau în casa aia aproape goală şi… re-asamblez. E o acţiune aproape fizică, parcă mut blocuri de piatră de colo-colo. Blocuri de text masiv. Sau, uneori, ca într-un fel de jocuri de logică şi intuiţie şi… noroc (Mahjong?, Bejeweled?, Sudoku? etc.) – mişc, mental, bile şi imagini şi numere şi tot felul. Cînd obosesc, mă duc în camera din faţă, unde pe jos e un palton îmblănit, cîndva al bunicii Ica (ar fi împlinit anul ăsta 111 ani). Mă întind pe el şi mă uit pe fereastră la cer. Pe cer, la mare înălţime, pe seară, sînt foarte multe păsări, mici, mici, departe, departe. Dar cine se uită pe cer la Bucureşti?

Simona Popescu – din arhiva personală a autoarei

Poate o să ajungem vara asta, pentru măcar cîteva zile la rînd, fără să mai trebuiască să muncim, la căsuţa noastră de lîngă o pădure. În spatele casei, unde e răcoare, cu pădurea în faţă şi cu un acoperiş de frunze deasupra, mi-am făcut anii trecuți “biroul” – o masă roşie, un scaun roşu, de plastic. Masă de scris în natură. Aşa, da! Ea îşi vede de treabă şi foşneşte, eu îmi văd de treabă şi fac linişte în mintea mea, ca să apară imaginile doldora de cuvinte. Acum sînt în Bucureşti, la biroul meu şcolăresc (al Dandei, de cînd era la generală), e aproape noapte şi cîntă tare nişte greieri. Îmi ridic capul şi dau de o fotografie 3D cu o broscuţă dintr-un film, una Samy. Înoată în apă şi parcă zboară, cu aripile întinse, ca un înger verde, hidrocefal, vesel. Desupra scrie Explorez les fonds marrants! Simetric, o cartolină cu un înger cu o rochie de litere. Dedesubt scrie: Ange travail dur. Mă gîndesc să dau drumul la muzică. Să fie… Massive Attack (Angel, desigur).

Cecilia ȘTEFĂNESCU

Locul din casă în care scriu e bucătăria. Asta probabil pentru că, atunci cînd m-am mutat aici, a fost prima încăpere pe care am mobilat-o. În al doilea rînd, pentru că nu e deloc o cameră separată, e mai degrabă austeră, are vedere spre un perete gri care, vara, cel mult e plin de iederă, nu te face să-ţi pierzi şirul, iar monotonia priveliştii îţi fixează gîndurile. Lucrul cel mai important însă nu e camera, ci casa. În casă, atunci cînd scriu, nu trebuie să existe nici cea mai mică suflare de om. Orice zgomot, bănuiesc că pînă şi respiraţia cuiva dintr-o cameră alăturată, îmi taie ritmul de scris. De aceea, în primii trei ani, după ce l-am născut pe Vlad şi am stat cu el acasă, nu am scris nici măcar un rînd.

Cecilia Ștefănescu – credit foto: Alexandre Spahiu. Din arhiva foto personală a autoarei.

La fel de bine scriu într-o cameră de hotel. Pentru mine, o rezidenţă ideală ar fi să stau trei luni, chiar şi în Bucureşti, dar nu acasă, ci la un hotel. Printre mobilele acelea impersonale, în încăperea pe care ţi-o curăţă în fiecare dimineaţă cineva, cocoţată în pat, acolo merge cel mai bine scrisul.

Florin IARU

Scriu oriunde.

De preferință, într-un loc zgomotos.

Zumzetul mulțimii îmi dictează ritmul.

De aia, pot să scriu în pat, la restaurant, la masă, în tren, pe locul mortului, pe telefonul mobil.

Paradoxal, zgomotul devine ininteligibil, ca rămășița „Big-Bang“-ului.

Ah, uitasem. Cînd scriu poezie, e musai să fiu singur cuc.

1. Anchetă: 10 scriitori români despre FILIT
2. Anchetă: Ce baruri și cafenele frecventează 15 scriitori români
3. Răzvan Țupa: “Pentru cineva care vrea să se apuce de scris, necesităţi nu sunt decât scrisul şi cititul”.
4. 10 scriitori romani contemporani care ar trebui sa fie staruri
5. 10 filme despre scriitori și cărți pe care le-au scris
6. Vară, cărţi, actori (anchetă) – ce citesc Victor Rebengiuc și mulți alți actori români

The post Anchetă: Șaisprezece scriitori români ne spun care sunt locurile și obiceiurile lor de scris appeared first on Bookaholic.

Grădina de citit e un loc simplu și frumos la Biblioteca Metropolitană de lângă Piața Amzei, un spațiu numai bun să vii să citești o carte la umbră, să lucrezi sau să te uiți ce recomandări de lectură mai sunt pe net (de exemplu pe Bookaholic ).

Articolul ăsta îl scriu chiar de la Grădina de citit, e mijlocul zilei și aici e răcoare, e bine, cât de cât e liniște (se aud mașinile din stradă dar, din fericire, și ciripituri de păsări) și, lângă mine, sunt doi oameni care citesc și câțiva copii care se joacă.

E un spațiu colorat, cu perne, hamace și câteva decorațiuni simpatice (de exemplu o masă cu desene ce imită filele de carte, altele pictate cu flori, cuburi colorate, ghivece de flori sau rafturi-fișete de bibliotecă). E și un WI-Fi care merge bine. Recunosc că mă așteptam să fie și un mic bar de unde să putem lua o cafea sau o limonadă, dar poate urmează să se deschidă.

Dacă nu v-ați adus cărți la voi, se pot împrumuta de la Biblioteca Metropolitană și citi afară. E un spațiu cultural unde vor avea loc multe evenimente, în continuă schimbare și, înțeleg, cu planuri mari.

Citeam în știrile despre Grădina de citit că este un spațiu neconvențional. Din păcate, da. Să explic: genul acesta de loc ar trebui să fie o apariție firească în spațiul bucureștean, ar fi fain să găsim o Grădină de citit la orice bibliotecă, facultate sau în spații părăsite unde nu se întâmplă nimic acum. E simplu de amenajat – ai nevoie doar de un loc confortabil să stai, de net și de un pic de atenție la detalii să-ți facă șederea plăcută.

Adăugăm așadar pe lista teraselor din București unde poți să citești sau să lucrezi și Grădina de citit și sperăm că în curând vor fi mult mai multe astfel de locuri în oraș. Grădina de citit este deschisă de la 9 dimineața la 9 seară iar adresa este Tache Ionescu nr. 4, lângă Piața Amzei.

The post Grădina de citit – cărți, culoare și relaxare la Biblioteca Metropolitană appeared first on Bookaholic.

M-am întâlnit o singură dată cu George Bernard Shaw, acum mulți ani, în sala Atelier a TNB-ului. Piesa se numea Dragă mincinosule (de Jerome Kilty) și aduna în formă epistolară relația dintre Shaw și actrița Mrs. Patrick Campbell. George Bernard era, desigur, mincinosul, și era jucat de Damian Crâșmaru, pe care nu-l mai pot vedea de atunci altfel decât ca pe întruchiparea lui Shaw, cu barbuța și limba ascuțită, ironic, amuzant, flegmatic, cu un discurs limpede și hotărât.

Azi (26 iulie) era ziua lui de naștere (s-a născut în 1856), și în loc de la mulți ani, o să ne amintim puțin despre personalitatea controversată (mai mult azi decât atunci) a lui George Bernard Shaw, singurul om care se putea lăuda și cu un premiu Nobel (pentru literatură) și cu un Oscar (pentru Pygmalion, versiunea 1938), pe raft.

Cei mai mulți cititori, întrebați despre ce a lăsat el în urmă, vor menționa rapid Pygmalionul (sau chiar musicalul My Fair Lady), Maior Barbara, Discipolul diavolului, Cezar și Cleopatra și poate Omul și Supraomul, cele mai populare piese ale dramaturgului.

Alții vor scoate repede carnețelul cu citate frumoase și vor spune “Nu-ți petrece viața căutându-te, ci creându-te” sau ”Nu încetăm să ne jucăm pentru că îmbătrânim, ci îmbătrânim pentru că încetăm să ne mai jucăm”, și vor adăuga ce minte luminată, ce personalitate puternică și venerabilă, ce intelectual complet, păcat că era ateu. Și vegetarian.

Alții, mai puțin cititori și mai mult observatori superficiali, îl vor cataloga rapid ca socialist, susținător al lui Hitler și al exterminării rasiale naziste, apoi al bolșevismului, revoluționar vocal și susținător deschis al eugeniei.

Și nu e defel ușor să-i aperi reputația, pentru că n-a făcut niciodată nimic să și-o păstreze curată, discursurile sale și teoriile care îi prefațau piesele fiind sarcastice și cinice, dar mereu sincere. În fond, pentru a-l cita chiar pe el, ”Toate marile adevăruri au sunat la început ca niște blasfemii”.

Încercând doar să prezentăm faptele, iată cum ne amintim noi de George Bernard Shaw.

Shaw a avut extraordinarul noroc de a trăi jumătate de veac în secolul al 19-lea și altă jumătate în secolul 20 (s-a născut în 1856 și a murit în 1950, la 94 de ani, căzând dintr-un prun). S-a născut în plină epocă victoriană și revoluție industrială și a murit după ce apăruse televizorul color. A fost martorul a două războaie mondiale și al unor schimbări sociale și politice fantastice. Și-a scris primele rânduri la lumina opaițului și pe ultimele la lumina becului electric.

Dus la biserică de copil, s-a autodeclarat foarte repede ateu și liber gânditor, mai apoi adept al evoluției creatoare și al vitalismului bergsonian, încrezător în capacitatea societății de a produce exemplare mai bune, dar și în rolul individului în creșterea personalității și intelectului.

”Când ești întrebat ”Unde e Dumnezeu? Cine e Dumnezeu?”, ridică-te și spune ”Eu sunt Dumnezeu și sunt aici, încă nu desăvârșit, dar tinzând către perfecțiune, acționând pentru scopurile universului, pentru binele întregii societăți și al lumii, în loc să mă preocup de scopurile și interesele personale”.

Pe la jumătatea vieții s-a implicat în activitățile organizației Fabian Society, cunoscută pentru înclinațiile socialiste ale membrilor săi (mulți scriitori, de altfel), devenind, printre altele, un susținător activ al eugeniei, dar și al acțiunilor legate de educație sexuală și contracepție, al căror pionierat a fost călăuzit în America de Margaret Sanger, inițiatoarea vizionară a teoriei ”permisului de reproducere” pentru părinți.

Dacă Sanger sugera că populația ar putea fi controlată înainte de naștere, Shaw, ceva mai radical în viziune, propunea un comitet cincinal în care să fii tras un pic la răspundere în legătură cu felul în care îți duci existența: prestezi onorabil la căruța colectivă a societății? Nu? Și atunci de ce să te mai ținem? Cum este existența ta valoroasă pentru ceilalți?

Cei care îl denigrează astăzi se bazează, din păcate, mai ales pe aceste puține documente video de arhivă, în care Shaw, fără frâu la gură, ca de obicei, își trâmbița opinia în legătură cu epurarea societății, teoriile sale în legătură cu eugenia fiind foarte rapid înțelese ca propagandă nazistă, mai ales după ce a cerut, public, oamenilor de știință, să inventeze un gaz letal dar ‘manierat’ și uman, în același timp, pentru cei care trebuie eliminați. Asta se întâmpla cu vreo 10 ani înainte de lagărele naziste, și toată teoria lui Shaw a luat o întorsătură și mai proastă.

Eugenia, termen născocit prin secolul 19 de un văr de-al lui Charles Darwin, omul de știință britanic Francis Galton, din grecește – eu- (bun) + genos (naștere) -, nu e nici azi privită cu ochi buni, deși teoriile din jurul său s-au mai rafinat, iar termenii s-au eufemizat și îmblânzit: inginerie genetică, bioetică, transhumanism, reprogenetică, biopolitică. Cuvântul exterminare nu există, ideea însă rămâne: ”Ne confruntăm cu percepția din ce în ce mai populară că dacă dorim un anumit tip de societate și de cultură, trebuie să exterminăm pe toți cei care nu corespund”, scria Shaw în On The Rocks: A Political Comedy.

Nu doar teoriile sale eugeniste l-au făcut în secolul 20 teribil de nepopular. Declarându-se fascinat de personalitățile cu convingeri fanatice și nervi de oțel, a cochetat o vreme cu Hitler, retrăgându-și apoi orice urmă de susținere în fața unei eugenii bazate pe rasă, care dovedea o lipsă clară de înțelegere a acestei teorii, apoi cu Mussolini, apoi, spre sfârșitul vieții, rămânând un vehement susținător al stalinismului: “Bolșevicii au schimbat lumea în patru ani mai mult decât ar fi putut s-o facă acțiunile constituționale ale societății Fabian în patru secole“. Gulag-ul îi părea “un fel de spa de lux, aglomerarea de acolo fiind produsă de imposibilitatea de a determina prizonierii să mai plece“; la întoarcerea acasă din vizita în Rusia scria “Mâine părăsesc acest tărâm al speranței și mă întorc în țările noastre vestice dezesperante“.

Poate nu v-am spus nimic din ce nu știați deja, poate vi l-am stricat pentru totdeauna pe Shaw, transformându-l într-un monstru cinic. Ca să nu vi-l aduceți aminte doar așa, încheiem cu George Bernard Shaw fotograful.

A descoperit fotografia prin 1898 și până la sfârșitul vieții a adunat vreo 20.000 de cadre, cele mai multe necunoscute publicului, un număr considerabil aflându-se azi în arhiva Școlii de Economie din Londra, al cărei fondator era, și care a organizat o inedită expoziție acum câțiva ani.

Dintre miile de cadre se disting mai ales potretele făcute prietenilor săi, personaje cunoscute, și mai ales autoportretele nud, experimentând cu lumina și cu clar obscurul și fiind destul de exigent cu sine. Despre cel mai popular și controversat asemenea portret nud, reproducerea poziției Gânditorului lui Rodin, spunea că din păcate “arăt pur și simplu constipat”.

1. Ce ne așteaptă la Bookfest 2012? Vin Bernard Pivot, Michel Houellebecq, Nedim Gürsel, Sylvie Germain
2. Rețetă pentru o seară reușită: ”Comedie neagră” după Peter Shaffer, la Godot
3. ”Carrie”, noua ecranizare după Stephen King, un horror clasic devenit comedie
4. Te iubesc, te urăsc, te iubesc… „Crize”, la Teatrul de Comedie
5. George RR Martin – A Dance With Dragons
6. Interviu cu George Onofrei la aniversarea de 10 ani ai ”Suplimentului de cultură”

The post Controversatul George Bernard Shaw, de la comedie la eugenie appeared first on Bookaholic.

Ioan Petru Culianu, istoricul religiilor cunoscut drept urmaș al lui Mircea Eliade, a fost și un prozator talentat. Și-a dovedit iscusința atât în scrierile de tinerețe, adunate în volumul Arta fugii, volum reconstituit postum de către Tereza Culianu-Petrescu, cât și în cele de maturitate, ca Jocul de smarald sau Pergamentul diafan. Nu despre unul din aceste volume va fi vorba în cele ce urmează, ci despre un altul, publicat, de asemenea, postum. Mă refer aici la Tozgrec (Polriom, Iași, 2010), scris între 1981-1984, pe când Culianu era profesor la Groningen.

Magie, manipulare, teorii conspiraționiste, ocultism, iată ingredientele de bază ale celor patru povestiri din Tozgrec, ele reflectând, într-o oarecare măsură, și interesele majore ale lui Culianu din perioada elaborării lor. De fapt, cele patru povestiri constituie niște variante, niște eboșe, la un proiect de roman esoteric. Asta nu înseamnă că ele nu pot fi considerate, în pur spirit postmodernist, capitole independente ale unui roman al cărui personaj central este enigamticul Tozgrec. Cine e, însă, Tozgrec? Printre alchimiști și magicieni este cunoscut drept discipol al lui Solomon, patronul magicienilor, căruia, în perioada Renașterii, i-au fost atribuite câteva scrieri despre practica magiei. Ioan Petru Culianu îl transformă pe Tozgrec într-un personaj omnipotent, straniu, care dă peste cap normele lumii noastre și îi pune în dificultate pe potentații zilei prin abilitățile sale de a le dejuca planurile.

În prima povestire/variantă, Grădinile lui Tozgrec, personajele sunt interesate de un secret teribil prin care posesorul ar putea să-i controleze pe cei din jurul său. Trebuie spus că I.P. Culianu a fost pasionat de arta manipulării, despre care a scris în nenumărate rânduri. Giordano Bruno l-a fascinat cu al său De vinculis în genere, în care Culianu vedea un adevărat manual de manipulare. „Totul este manipulabil, credea Giordano Bruno, nu există absolut nimeni care să poată scăpa raporturilor intersubiective, fie că-i vorba de un manipulator, de un manipulat ori de un instrument”. Pentru a cunoaște mai multe despre acest subiect, cei interesați trebuie să consulte neapărat Eros și magie în Renaștere. 1484, studiu în care Ioan Petru Culianu descrie pe larg arta lui Giordano Bruno. În povestirea lui Culianu, tipograful Grubb publică șapte cărți cu învățăturile lui Tozgrec şi trage doar câte trei exemplare din fiecare carte. De ce sunt atât de căutate aceste cărți? Iată despre ce ar fi vorba în paginile acestora, în chiar cuvintele tipografului Grubb, cel care le-a cules și tipărit: „…Tot ce voiam să spun este că, în aceste şapte cărţi, sunt cuprinse câteva din învăţăturile celui mai mare spirit din toate timpurile, al cărui nume nu-l pot rosti faţă de profani… Voi încerca numai să-ţi spun pe scurt despre ce este vorba: despre putere asupra oamenilor. Pentru a avea putere asupra lor, trebuie să le influenţezi inconştientul – nu ştiu dacă ştii ce este asta, dar vei înţelege imediat -, trebuie să exerciţi asupra lor un control psihic,  cu copul de a provoca în ei reacţiile scontate. Ştiinţa adevărată a magiei pune în mişcare cauze psihice, lucrează asupra indivizilor şi obţine de la ei efectele fizice dorite…”.

În cea de a doua povestire/variantă, Sid, un bărbat cu un IQ de 140 si cu puteri telepatice, o urmărește – în aparență, fără un scop anume –, pe Mekor Hyam, o chelnăriță atrăgătoare. Îl las pe cititor să descopere care este într-adevăr scopul acestui filaj. Câteva dintre motivele recurente în scrierile lui Culianu – fie ele de proză sau teoretice – apar și aici. Astfel, nu lipsește motivul lumii ca ficțiune, o ficțiune elaborată de fiecare generație în parte din nevoia de a se distinge de cei vechi, de tradiții, de a impune noi norme – noi ficțiuni – de stabilitate într-o lume altfel destul de fluctuantă: „-…În realitate, stabilitatea trebuie să fi fost întotdeauna o ficţiune, chiar şi în Evul Mediu. Azi catolic, mâine eretic, azi eretic, mâine ars pe rug, Orice generaţie construieşte o ficţiune pentru generaţia următoare, o ficţiune numită mamă, casă, educaţie, religie. Iar între o ficţiune şi cealaltă nu există o strictă continuitate; dimpotrivă, nu e rar ca un tânăr să se revolte, să renege ficţiunea de stabilitate a părinţilor. Oricum însă, dacă nu se sinucide, dacă nu este prea puternic ori dacă nu vrea să cadă iremediabil în marginalitate, atunci va fi obligat – şi cu cât mai repede cu atât mai bine pentru el – să elaboreze o ficţiune nouă pentru propriii săi fii şi fiice. Iată  aşadar de ce imaginea lumii se schimbă treptat şi de ce omul este o fiinţă care, într-o anumită măsură, îşi creează singur stabilitatea în conformitate cu anumite norme de subzistenţă”.

În cea de a treia povestire/variantă este spusă povestea păianjenului Hermion „cu sclipiri de rubin” care apare o dată la o sută de ani pentru a împlini trei dorinţe unui om care și-a pierdut orice speranță. Din nou apare motivul manipulării. Elis, unul dintre personaje, crede că viitorul omenirii va fi decis într-o mare luptă care se va da între diverse forțe, miza fiind controlul total al omenirii, căci „omul este, în anumite condiţii de scădere a nivelului mintal, capabil de a fi programat să creadă sau să facă orice, absolut orice”. Din nou, las cititorului plăcerea să descopere ce legătură există între povestea păianjenului Hermion și manipularea oamenilor.

În cea de a patra povestire/ variantă este povestit experimentul Lombrosa, experiment în care profesorul Caspar Stolzius şi Mekor Haym încearcă să manipuleze o comunitate izolată de oameni prin contaminarea apei cu LSD. Experimentul eșuează, iar Tozgrec, ca trimis al divinității, hotărăște să distrugă lumea.

Toate cele patru variante ale Tozgrec-ului au pornit de la ideea că masele pot fi controlate de o voință superioară – în acest caz, de enigmaticul Tozgrec – prin manipularea fantasmelor, prin halucinogene sau prin controlul viselor. Tozgrec ilustrează, cu ajutorul ficțiunii, ceea ce I.P. Culianu a studiat o viață întreagă, și anume modalitățile prin care oamenii pot fi (și sunt) controlați, Culianu fiind interesat de mecanismele din spatele acestor grosolane sau fine manipulări. Se poate spune că Tozgrec este o ficțiune cu adânci rădăcini în realitățile obscure ale funcționării minții umane, realități nepermise oricui și oricând.

 Ioan Petru Culianu, Tozgrec, Ediție îngrijită și traduceri de Tereza Culianu-Petrescu, Polirom, Iași, 2010. Cartea poate fi comandată de pe librăria online Cărturești. 

1. Jocul de smarald de Ioan Petru Culianu – Despre magie, eros și crime în Florența renascentistă
2. Despre artă și taine: Mă numesc Roșu
3. Pe când eram doar niște puști de Patti Smith – o autobigrafie despre dragoste, poezie, muzică și artă
4. Despre arta grafică la Vonnegut, Bukowski și Kerouac
5. ”Azi am stat în bucătărie cu Boris Vian care cânta la trompetă în urechea lui Cehov” sau despre artă și literatură cu Alina Andrei
6. 5 scriitori despre care nu știai că au pictat, desenat sau creat artă pe pânză (I)

The post Tozgrec de Ioan Petru Culianu sau despre arta manipulării appeared first on Bookaholic.

Vorbeam în prima parte a articolului despre cărți pe rețetă, despre recomandări și prescripții literare. Care ar fi diferența dintre ele? Mai jos veți găsi răspunsul la această întrebare precum și multe alte informații despre biblioterapie.

Cred că și voi apreciați uneori că suntem asaltați de mii de informații, că trebuie întruna să fim pe fază și să triem, să selectam, doar că uneori este atât de copleșitoare treaba asta încât a fost nevoie să ne vină în ajutor rețetele, instrucțiunile de lucru, recomandările. E mai simplu cu ele? Ca să fiu sinceră, pentru mine da. Dar uneori, cu tot acest ajutor, simt că nu mai am puterea să fac față ofertelor. Sunt atât de multe rețete care par a fi salutare, propuneri, liste, topuri încât sunt momente când am impresia că nu mai pot ține pasul, mă trezesc, practic, într-o inflație de modele și recomandări literare pe care habar n-am cum să o gestionez, respectiv corectez. Ei, și tocmai aici ne vine în ajutor biblioterapia, scopul final al acesteia fiind să putem alege noi singuri corect ce să citim, să fim proprii noștri biblioterapeuți, ne spune Cristina Drăgulin, psiholog clinician specialist și biblioterapeut (plus jurnalist și traducător).

Cristina este manager de proiect al site-ului de știri Psihologie.ro și al blogului de biblioterapie Stroke.ro.. Noi ne bucurăm că a avut bunăvoința să ne răspundă la câteva întrebări despre biblioterapie.

Povestindu-i cum am ajuns să scriu articolul plecând de la cartea celor două englezoaice, Cristina mi-a spus care este părerea ei despre carte (pe care, normal, o citise).

The Novel Cure : An A to Z of Literary Remedies nu e scrisă de psihologi, ci de absolvente de Literatură, care fac referiri la cărți de literatură care să te ajute să faci față anumitor probleme sau să găsești anumite răspunsuri la întrebări existențiale. E, practic, o selecție de recenzii grupate tematic. E ca și cum ai recomanda o pastilă cuiva pentru ulcer, însă habar n-ai că e o persoană sedentară, obeză și diabetică. Da, e posibil ca pastila să-i facă bine, dar nu știi dacă nu cumva celelalte probleme vor împiedica pastila să-și facă efectul sau dacă nu cumva, în aceste condiții, pastila îi poate face rău. Pentru a recomanda cu adevărat o carte, nu o poți face fără o anamneză a celui căruia îi faci recomandarea. Selecția lor de cărți e foarte interesantă și poate fi utilă, însă se limitează în a recomanda titlurile, fără să-i învețe pe cititori cum să găsească ei singuri ce au nevoie. Nu orice carte e potrivită pentru oricine. Trebuie să învățăm să găsim singuri ce ne este folositor.

Maria: Ce este de fapt bibiloterapia și de când datează ca ramură a psihoterapiei?

Cristina Drăgulin:  Biblioterapia nu este o ramură a psihologiei, este un ansamblu de tehnici care implică folosirea lecturii și a scrisului pentru a trata anumite probleme de viață și/sau pentru a ajuta la tratarea anumitor tulburări psihice (găsiți detalii despre originile folosirii termenului aici și aici); Aceste tehnici pot fi folosite de medici, psihiatri, asistenți sociali, psihologi, terapeuți, pedagogi etc.

Astăzi, biblioterapia este un ansamblu de tehnici folosite în special de specialiștii în sănătate mintală, care presupun recomandarea anumitor lecturi (ficțiune, non-ficțiune, benzi desenate, articole, poezie etc.) și vizionarea unor materiale audiovizuale, redactarea de texte, desfășurarea unor activități artistice, în special legate de lectură și scris, în funcție de preferințele unei persoane.

M: Cât de eficientă este bibiloterapia și cum este apreciată de public (pacienți)?

C: Biblioterapia s-a dovedit a fi eficientă în probleme de viață (insomnie, divorț, probleme în relațiile copii-părinți, dezvoltarea abilităților de comunicare, depășirea dificultăților de învățare etc. și în anumite tulburări psihice precum anxietatea, depresia, atacuri de panică) și mai puțin eficientă în tulburări grave psihice cum sunt psihozele.

M: Care e situația actuală a biblioterapiei în lume vs. România?

C: Biblioterapia s-a dezvoltat mult în America și în Occident mai ales după ce au apărut studii în neuroștiințe care dovedesc eficiența lecturii și a scrisului ca metode adiacente în rezolvarea unor probleme de viață sau în tratarea anumitor tulburări psihice. Fiecare terapeut decide dacă și când poate folosi acest ansamblu de tehnici cu un pacient sau altul. Cred că la noi în țară e folosită prea puțin, de aceea am inițiat blogul - pentru a populariza biblioterapia atât în rândul terapeuților, cât și pentru publicul larg. Multe dintre tehnicile biblioterapiei pot fi folosite fără probleme de oricine pentru a-și atinge scopurile. Oamenii cumpără multe cărți pe care în cele din urmă nu le vor citi deloc sau le vor abandona după câteva pagini. De ce? Nu le sunt „potrivite”. O rochie o poți proba când o cumperi, știi dacă ți se potrivește, dacă te avantajează croiala ei. Însă o carte? Cum îți dai seama că îți place, că te poate ajuta sau că îți va servi la un anume scop? Ce tehnici să folosești pentru a o alege tocmai pe aceea de care ai cu adevărat nevoie? Unul dintre beneficiile biblioterapiei este că îți oferă acces la aceste tehnici. Specialiștii le cunosc și îți pot recomanda ei cărți, dar scopul final este să ajungi să alegi tu, să fii propriul biblioterapeut.

M: Care ar fi rolul biblioterapiei și avantajele lecturii din această perspectivă?

C: Lectura are o mulțime de beneficii – dezvoltarea limbajului și a imaginației, stimularea gândirii, cizelarea empatiei și a abilităților sociale, oferă experiențe emoționale și cognitive omplexe, susține procesul de învățare în diverse domenii de activitate etc. Numai că lectura este doar un instrument, ea  trebuie să aibă un scop, altfel e ca și cum am pleca să navigăm pe mare fără destinație. Nu știi unde ajungi, nu știi dacă o să-ți placă unde ajungi, nu știi dacă ai resursele să ajungi undeva, nu       știi dacă nu cumva aventura asta o să te bucure sau nu. C.S. Lewis spunea că după ce ai citit o carte trebuie să te simți bucuros să te întorci la realitate și întărit în a înfrunta provocările vieții. Altfel, lectura devine, cum spune Muriel Barbery, un televizor care ne arată tot ce ratăm și ne întoarcem fără energie și fără resurse interioare la problemele cotidiene. Evadarea în lumile imaginare trebuie să fie o călătorie care să dea minții și sufletului nostru aripi pentru a ne dezvolta armonios și pentru a fi fericiți în viața reală. Biblioterapia oferă tehnici pentru a atinge aceste țeluri.

M: Care e povestea blogului tău și dacă din feedback-urile primite, simți că lucrurile încep să se miște?

C:  Blogul meu (stroke.ro) are o istorie scurtă, l-am inițiat în decembrie trecut, ca un cadou de ziua mea. Recomand de mult timp prietenilor și clienților cărți, mă ocup de o librărie online de psihologie de câțiva ani (psihoshop.ro) și sunt pasionată de psihologia culturii. Astfel, interesul pentru biblioterapie a venit natural și am decis să nu țin pentru mine ce descopăr. Până acum, au fost puține feedbackuri, dar au fost pozitive. În general, oamenii sunt curioși, dar reticenți. Ei cred că totul se rezumă la a le recomanda niște cărți și, gata, ei le vor citi și  își vor rezolva vreo problemă. Însă, nu e chiar așa. Ca să le pot recomanda cărți, trebuie făcută o anamneză și o radiografie a personalității, a intereselor și problemelor lor. De-abia apoi îi pot sfătui să citească anumite cărți. Și, desigur, scopul este să învețe să aplice ei înșiși tehnicile biblioterapiei pentru a se autoajuta ori de câte ori au nevoie. Lucrurilea astea cer însă răbdare, timp și nițel efort.

M: Sunt convinsă că termenul de prescripție literară a fost folosit mai mult pentru impact mediatic, până la urmă biblioterapetul doar recomandă cărți, nu le prescrie efectiv. Dar dacă ar fi să comparăm prescripția cu recomandarea, unde crezi că ar fi diferența? Te întreb pentru că bookaholic asta face: recomandă carți, evenimente culturale și experiențe personale inspiratoare. Și cred, fără falsă modestie, că o face foarte fain . Mă gândesc că diferența e dată de scop și mijloc. Ce crezi?

1. Biblioterapia: cărți pe rețetă (I)
2. Douămiiunșpele meu literar (Cristina)
3. Cristina Ispas: Rezervaţia
4. Ce citesc onlinerii: Cristina Ursache
5. Sânge satanic, de Cristina Nemerovschi
6. În culisele teatrului lui Alexander Hausvater. Cristina Rusiecki, „Despre dictatori şi alţi demoni”

The post Biblioterapia(II): Interviu cu Cristina Drăgulin, biblioterapeut appeared first on Bookaholic.

Cu ocazia reeditării romanului său FEM în colecţia „Top 10+” de la Editura Polirom (un fel de colecţie de tip poche românească), am stat de vorbă cu Magda Cârneci, cunoscuta poetă şi prozatoare optzecistă, teoreticiană a postmodernismului în arta anilor ’80 din România. Magda Cârneci este autoarea, printre altele, a volumelor de poeme Hipermateria (1980), O tăcere asurzitoare (1984), Haosmos (1992), Poeme politice (2000), Poeme TRANS (2012) şi a romanului FEM (2011). Scriitoarea îşi împarte existenţa între Bucureşti şi Paris (unde a fost şi directoarea Institutului Cultural Român).

Romanul tău FEM (singurul tău roman, cel puţin până acum) a fost reeditat de curând la Polirom, în colecţia „Top 10+”. E o carte scrisă în mulţi ani de zile (în jur de zece ani,1995-2005), o „carte poetică şi vizionară”, cum scriam la momentul apariţiei sale, în Observator cultural. Cartea a fost nominalizată, în anul apariţiei (2011), la patru premii naţionale, între care Premiul „Augustin Frăţilă” (pentru cel mai bun roman al anului), iar acum este reeditată într-o colecţie populară, de tipul colecţiei poche în Franţa (o colecţie de buzunar). Această nouă ediţie aduce modificări, adăugiri ori eliminări de text, ai mai lucrat încă o dată pe text?

Magda Cârneci: Acest prim roman al meu este de fapt un fel de cocktail de genuri literare – povestire realistă şi poem în proză, mărturie psihanalitică jungiană şi jurnal spiritual etc. Deşi pare scris dintr-o suflare şi se citeşte cu uşurinţă, este de fapt un text îndelung lucrat şi şlefuit. La această a doua ediţie, am făcut mici corecturi de cuvinte, în cîteva locuri unde mi s-au părut uşor imprecise sau repetitive în capacitatea lor de a descrie stări lăuntrice speciale. Și am modificat modul de adresare din capitolul „Borfeta” pentru că am înţeles din unele comentarii că în prima versiune el a dat naştere la anumite confuzii de înţelegere pe care am vrut să le elimin acum.

Nominalizarea la Premiul Augustin Frăţilă” ţi-a adus, cred, un public mai larg, mai variat, pentru care scriitura ta poetică, vizionară trebuie să fi fost mai dificilă. Te-a surprins interesul publicului pentru acest gen de proză?

Magda Cârneci: Cred că te referi la bloggerii care au fost invitaţi să facă parte din juriul premiului respectiv şi la publicul tînăr al acestor bloguri destul de cunoscute, care publică fişe de lectură despre literatura română contemporană. Evident, faptul că romanul FEM a fost nominalizat de juriul respectiv (din care făceau parte, în primul rând, critici literari importanţi de azi) a creat un interes neaşteptat pentru carte şi printre aceşti tineri cititori mai obişnuiţi cu „cotidianismul rapid” al romanelor de azi şi mai puţin puşi în contact cu un tip de text care vrea să provoace altceva, o anume dilatare senzorial-emoţională de tip vizionar prin lectură şi după lectură. Reacţiile au fost contradictorii, unele surprinse, altele opace, dar cele mai multe pozitive şi chiar entuziaste, ceea ce pentru mine a fost o bucurie imensă.

FEM e prima ta carte de proză, un fel de „cartea cărţilor de pînă acum”, aşa cum spune Simona Sora în scurta prefaţă a primei ediţii. Ce loc ocupă ea pentru tine, în contextul celorlalte cărţi ale tale (de poezie), e mai importantă, e o summa de idei şi motive, e semnul trecerii la proză ori altceva?

Magda Cârneci: Cum am mărturisit şi la prima ediţie, această carte este de fapt o „mărturie ficţională” ca să spun aşa, care s-a cerut scrisă cu impenitenţă, am fost constrânsă lăuntric să o scriu, pentru a mă elibera de anumite arhetipuri feminine şi culturale care mă bântuiau de multă vreme şi care trebuiau exprimate. Dar FEM reia şi teme care apar în poemele mele (şi în unele eseuri, de altfel), teme pe care le dezvoltă şi le amplifică în cheie romanescă, drept care, într-adevăr, se poate spune că romanul este o sinteză de idei şi motive obsesive, constante. Toate se învîrt în jurul experienţelor de dilatare senzorial-emoţională şi de transcendere a conştiinţei normale, experienţe despre care jurnalele mele din ultimii 20 de ani dau seama din belşug. Cândva am să public aceste jurnale mai speciale, dar deocamdată FEM reprezintă momentul în care îndrăznesc să afirm mai direct că pentru mine literatura este o cale spre altceva. Acel altceva încă aşteaptă să fie exprimat pînă la capăt.

Cartea e construită ca o adresare directă a femeii către iubitul de care s-a despărţit. Această voce feminină încearcă să-şi cultive viziunile, încercînd să le înţeleagă şi să avanseze pas cu pas pe acest drum subtil şi aproape insesizabil al iniţierii, către iluminare, către cunoaştere de sine şi contopire cu universul (unul şi acelaşi lucru): „Dar imaginile astea stau ascunse în adîncul meu şi aşteaptă. De acolo ţîşnesc ele pe ecranul mental cînd se întîmplă anumite conecţii neuronale, cînd suferinţa sau bucuria, sau senzaţii de o intensitate neobişnuită rup anumite zăgazuri interne, forţează o valvă psihică înţepenită, deschid nişte canale pînă atunci blocate între minte şi inimă, şi aruncă un fel de pod vibrant peste logică şi raţiune, peste percepţii şi imaginaţie. Un pod, o trambulină, un gheizer înspre regnul imaginilor [s.a.], situat între cer şi pămînt, între înăuntru şi înafară, între lumea noastră materială şi cea subtilă, mentală şi cosmică, prin care poate că universul însuşi vrea să se exprime, să ne vorbească şi să fie ascultat şi iubit“ – îi spune naratoarea iubitului ei „adorat şi detestat”. Există şi un puternic filon biblic în FEM. Personajul feminin vorbeşte, de asemenea, despre iubire văzută ca motor al lumii şi cale de acces la Realitate (cu majusculă). Există vreo legătură între imaginile vizionare, revelatoare, iniţiatice din carte şi revelaţia de tip religios, biblic?

Există un filon biblic implicit în roman, la nivelul arhetipurilor feminine precum Eva, Lilith, Maria, Maria-Magdalena, Marta şi altele, menţionate sau aluzionate în treacăt în roman. Dar există şi figuri feminine non-biblice în el, de tip Kore, de pildă, arhetip al fecioarei vestale din mitologia antică greacă, sau prostituata sacră din atâtea alte mitologii. FEM vrea să depună mărturie într-un mod voalat poetic – prin „ seducţie literară”, cum spunea cineva – despre momentele de acces la înţelegerea integrală a Realităţii, plecând de la condiţia noastră terestră, întrupată în bărbaţi şi femei. În carte este vorba despre auto-iniţierea în nivele mai înalte de percepţie şi înţelegere, realizate în asemenea trăiri „dilatate”, prin intermediul descrierii fazelor de creştere şi evoluţie ale unei făpturi umane feminine. Dar posibilitatea accederii la plenitudinea vizionar-spirituală a lumii este un drept înnăscut al omului, indiferent de sex. Eu nu pun un accent deosebit pe filonul biblic în romanul FEM pentru că consider că iniţierea autentică există în multe tradiţii religioase, este de fapt numitorul comun al tuturor tradiţiilor spirituale. Și mai cred că elementul poetic şi vizionar din natura noastră umană comună ne poate da un acces spontan şi direct la o asemenea iniţiere fulgurantă, pasageră.

Cartea conţine o „colecţie”, să-i spunem,  de ipostaze ale feminităţii; şi totuşi, nu e o carte feministă ori „feminină”, dimpotrivă, eul profund, vizionar, care se exprimă în acest text depăşeşte diferenţierea de gen, cum spui. Experienţa extatică, metafizică este, aşadar, una transpersonală şi dincolo de diferenţierea de gen? Nu crezi că femeia – la fel ca bărbatul – este supusă condiţionării ei biologice?

Cred că există o condiţionare biologică a fiecărui sex, dar ea este depăşibilă de la un anume moment al existenţei şi de la o anumită fază de evoluţie încolo, după care asemenea condiţionări pot fi lăsate în urmă. Este adevărat că, în carte, eu pun accentul pe aspectul feminin, întrucât eu însămi sunt femeie, dar şi dintr-un artificiu literar, pentru a construi o tramă romanescă, o intrigă coerentă care să prindă, să capteze cititorul în desfăşurarea în timp a unor experienţe extatice ieşite din timp.

O întrebare incomodă: cartea ta are vreo legătură cu viaţa şi experienţa de viaţă proprie? În ce măsură este o carte personală?

În FEM sunt descrise şi transfigurate multe experienţe personale, unele chiar provocator intime, dar am folosit şi experienţe aflate de la alte femei şi de la alţi bărbaţi, pe care le-am prelucrat. Aşa cum se întâmplă de fapt în mai toate romanele, există inevitabil şi un gram de „auto-ficţiune” în FEM. Trebuie să mărturisesc că eu am avut momente de „conştiinţă plenară” încă de la vârsta de 4 ani, dar că am ascuns multă vreme nenumăratele mele „stări alterate de conştiinţă”, cum se spune acum, din teama de a nu fi altfel decât ceilalţi semeni din jur. A trebuit să ajung la maturitate şi să ies din spaţiul cultural românesc (prin călătorii de studii, un doctorat, ani de lucru în străinătate), ca să încep să înţeleg despre ce era vorba cu mine şi să am curajul de a mărturisi despre aceste trăiri, care de fapt nu sunt atât de rare cum par. Odată depăşită bariera conformismului, afli că multă lume se confruntă cu trăiri şi stări deocamdată inexplicabile, dar care formează – cred eu – patul germinativ al evoluţiei noastre viitoare, ca specie inteligentă şi auto-transcendentă.

Remarcam, la apariţie, că FEM se întoarce la romantismul german, la Baudelaire şi la Rimbaud (dar şi la Biblie), adică e în răspăr cu modelele postmodernismului afirmat de generaţia ’80, din care faci parte (eşti şi teoreticiană a postmodernismului în arta anilor ’80 din România). Cum se face, aşadar (e un lucru programatic)? Există o relaţie între preocuparea pentru arta contemporană şi literatura pe care o practici?

Am practicat postmodernismul teoretic încă din anii ’80, mai ales în textele mele despre artele vizuale contemporane, pe care am încercat să le înţeleg şi să le explic cât mai aplicat. Ceea ce continui să fac şi astăzi, de altfel, urmărind „cotidianismul” din ce în ce mai realist-mizerabilist-terre-à-terre al poeziei şi vizualităţii generaţiei 2000. Dar la nivelul discursului meu poetic şi prozastic, am mers pe un filon mai puţin explorat (mai ales în lumea românească dar nu numai) al nebuloasei postmoderne. Este vorba despre filonul sincretic şi transgresiv/ transdisciplinar/ transcendent, care se hrăneşte din foarte multe şi diverse aluviuni culturale, cărora încearcă să le găsească un numitor comun şi pe care le utilizează ca pe un combustibil subtil, pentru a genera şi susţine o viziune a eului şi a lumii dilatată, explodată, dez-mărginită. O viziune care înglobează cât mai multe paliere de experienţă senzorială şi emoţională, intelectivă şi mistică, livrescă şi vizionară, pentru a propune o formulă a umanului deschisă spre propria sa depăşire.

La ce lucrezi acum, vei scrie proză în continuare sau poezie? Acelaşi gen de proză?

După volumul de poeme „TRANS” publicat în 2012, în care explorez vizionarismul strict mental, (trans)neuronal ca să zic aşa, pregătesc acum o carte de povestiri şi nuvele care continuă cumva filonul din FEM. De fapt, am atât de mult material „trăit” din acest fel încât aş putea scoate o serie întreagă de cărţi similare. Dar pregătesc şi o carte de sinteză a tuturor acestor experienţe, pe care voi încerca să le interpretez într-o cheie nouă, care să combine simbolicul şi misticul cu neuroştiinţele actuale – şi mai ales cu o ramură a lor, neuroconectica, aplicată acestor fenomene mentale speciale şi teoretizată de francezul Daniel-Philippe de Sudres.

Cum se vede România/ Bucureştiul de la Paris şi invers? Ştiu că ai multe deplasări la Paris (ai locuit acolo, ai fost directoarea ICR Paris) – trăieşti un fel de viaţă dublă, împărţită între cele două oraşe/ ţări?

Volutele unei existenţe deloc liniare, la care nu mă aşteptam înainte de 1989, m-au obligat să trăiesc şi să evoluez şi în lumea franceză, al cărui altoi nu-l mai pot scoate din fiinţa mea preponderent românească. A trăi între două culturi, a fi o făptură pluri-culturală – un „cadru bi-cultural” cum se spune acum -, nu e întotdeauna facil, ba e chiar deşirant, uneori chiar dramatic, dar e întotdeauna provocator şi chiar îmbogăţitor. Nu te mai confrunţi cu un singur set de repere şi de valori, ci cu două sau mai multe, şi din această tensiune rezultă o libertate interioară nesperată, uneori dificilă dar cu atât mai preţioasă. Cred că e o probă, o încercare tipică şi simptomatică pentru umanul actual, obligat de integrarea internaţională de azi să trăiască într-un orizont lărgit, mereu în mişcare, fluctuant şi adaptativ. Trăiesc între Bucureşti şi Paris de destui ani de zile, sunt un fel de „navetist cultural” – şi am învăţat să gust farmecul fiecărui loc şi să apreciez valoarea fiecăreia dintre cele două culturi. Sper să fiu în stare să realizez finalmente o sinteză între două feluri de a fi uman atât de diferite şi atât de complementare. Bucureştiul e un mic Paris pentru mulţi, dar pentru mine Parisul e un Bucureşti visat, transfigurat.

1. Interviu: Andrew Solomon – “E foarte important pentru mine să pot scoate la lumină frumosul ascuns în noroiul disperării”
2. Interviu cu mine
3. 2011 în cele mai faine cărţi – pentru mine (Mădălina)
4. Sofi Oksanen: „Pentru mine a fost dintotdeauna clar că nu mă voi căsători cu un scriitor”
5. Balerinele-curtezane şi Parisul lipsit de idealism. Kathryn Wagner, „Dansatoarea lui Degas”
6. Adina Popescu despre “Povestiri de pe Calea Moșilor”: Mi-ar plăcea să existe cîte o carte pentru fiecare cartier din București

The post Magda Cârneci (interviu): „Pentru mine Parisul e un Bucureşti visat, transfigurat” appeared first on Bookaholic.

Marta Petreu (n. 1955) este o cunoscută poetă, eseistă şi universitară clujeană (formată în ambianţa intelectuală a grupării/revistei Echinox), unul dintre autorii de marcă ai literaturii române contemporane. A debutat în 1981, cu volumul de poeme Aduceţi verbele. Este autoarea mai multor volume de poezie, respectiv de eseuri şi studii despre filozofia şi cultura română; printre acestea din urmă se numără: Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României” (1999; 2004); Ionescu în ţara tatălui (2001; 2002); Filosofia lui Caragiale (2003); Despre bolile filosofilor. Cioran (2008; 2010), Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (2009; 2010) – toate apărute la Editura Polirom, unde autoarea beneficiază de o serie de autor.

Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului (2011) este primul roman scris de Marta Petreu, şi deopotrivă unul dintre cele mai bune romane româneşti postdecembriste. El aparţine, aşadar, unei scriitoare din generaţia ’80 şi stă alături de un alt roman excepţional, e vorba de Ploile amare, apărut tot în 2011, şi aparţinând tot unui optzecist clujean, scriitorul Alexandru Vlad. Despre Ploile amare am scris aici şi vă invit să le citiţi pe amândouă, neapărat, dacă doriţi să vedeţi cum sună două dintre cele mai bune romane româneşti de după 1990.

Câmpia Armaghedonului apare în Apocalipsă şi reprezintă simbolic locul în care va urma să se desfăşoare bătălia dintre Dumnezeu şi armatele lui Antihrist. În romanul Martei Petreu, ea se construieşte într-o metaforă complexă, care porneşte de la sensul biblic – speculat într-un mod foarte „războinic”, foarte agresiv de secta Martorilor lui Iehova, la care se converteşte tatăl naratoarei – şi se extinde pentru a semnifica „războiul” cotidian pe care-l duc, ani la rând, părinţii săi, în dauna propriilor lor copii. Cartea are un personaj-narator, Tabita (tot un nume biblic) şi e scrisă la persoana I. Biografică şi cutremurătoare, povestea pe care o spune Tabita e chiar a unei apocalipse în sens restrâns, a unei apocalipse domestice. Deşi e portretizată întreaga familie a naratoarei, personajul de prim-plan – puternic, fascinant şi terifiant – e mama naratoarei, Mária sau, cum i se spune, Mica (de la „mamica”). Mária, o ţărancă din Câmpia Transilvaniei, o femeie frumoasă şi aprigă, neîmplinită în iubire şi în viaţă – e nevoită să se mărite cu un bărbat pe care nu-l iubeşte – ajunge să-şi renege şi să-şi blesteme propriii copii (Marta, Tinu şi Tabita, ultima – un copil nedorit de mamă).

„Nu vobeau între ei – povesteşte naratoarea despre părinţii ei –, nu mâncau împreună, dar se culcau împreună, în acelaşi pat.

Era înspăimântător.

Era grotesc.

Era umilitor.

Era războiul zilei celei mari de dinaintea scufundării pentru vecie a lumii acesteia. Da, era lunga bătălie dintre armatele vrăjmaşe, exact aşa cum ne tot spunea Ticu. Era crâncenul război al sfârşitului, Armaghedonul cel adevărat de pe Câmpia Armaghedonului. Şi trecea chiar prin mijlocul casei noastre. [... ] Erau grozavi, ei, părinţii noştri, cu războiul lor religios şi amoros, schijele sfintelor şi lumeştilor lor proiectile treceau prin noi tustrei, sfârtecându-ne. Şi erau aşa de ocupaţi să se pândească şi să se lupte, ca şi cum fiecare ar fi fost o întreagă armată, una luminoasă, alta întunecată, încât nu mai aveau ochi să vadă cât suntem noi de îngroziţi. Şi de umiliţi.”

Mica este un personaj greu de uitat şi, cum spuneam, ea ocupă de fapt centrul romanului, umbrindu-le pe toate celelalte. Ţărancă din Transilvania, dintr-o familie de ţărani înlesniţi, frumoasă şi mândră, având un soi de „nobleţe princiară”, ea se căsătoreşte la 20 de ani cu un bărbat pe care nu-l iubeşte, pentru că alesul ei se însurase cu altă fată din sat. Ticu – aşa cum îi spune naratoarea tatălui său – o iubeşte însă, dar nu-i poate ierta toată viaţa faptul că iubirea nu-i este întoarsă, iar menajul lor va sta sub semnul răzbunării şi al frustrării. Însăşi convertirea lui Ticu la iehovişti – o sectă cu mesaj agresiv, răzbunător – i se pare naratoarei o formă de refugiu a tatălui său, de transferare a mâniei, a fustrării conjugale într-o formă de credinţă religioasă. Apocalipsa pe care tatăl său şi iehoviştii o tot anunţau se va împlini, realmente, pentru cel dintâi, căci Ticu va avea parte de o moarte prematură (în anii ’70) şi violentă (sângeroasă şi tragică).

Romanul e scris mult mai târziu, după moartea mamei (la 80 de ani), ca un soi de confesiune eliberatoare, menită să exorcizeze demonii dinăuntru, sentimentul de vinovăţie (apărut de mult, odată cu moartea subită a tatălui, în ziua în care urma să-l revadă), dar mai ales iubirea-ură pe care i-o poartă mamei sale. Pe de o parte, Tabita încearcă s-o înţeleagă pe Mica, să vadă lucrurile din perspectiva ei de soţie nefericită, cu visele de tinereţe spulberate, iar pe de alta, nu se poate abţine să nu-i poarte pică pentru asprimea şi indiferenţa cu care şi-a crescut cei trei copii, iar mai târziu – când frustrările i-au devenit de nesuportat – pentru blestemele pe care le-a aruncat asupra lor (ca şi asupra bărbatului ei), şi care au declanşat, pare-se, seria de morţi teribile, sângeroase din familia lor. Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului e o carte demnă de tragedia antică, în care Mica – în aparenţă declanşatoarea situaţiilor tragice prin blestemele ei – e cea dintâi dintre victime, şi cea mai nefericită: „Poate că există destin nu doar în sens omenesc, de trăire-tip, de mereu-revenire, ci şi în acela divin şi arhaic, că soarta-şi are drumul ei şi că de ce ţi-e scris nu scapi. Şi nu e lipsit de sens îndemnul să-i aşteptăm unui om ziua din urmă a vieţii, căci numai atunci când el trecut-a fără amaruri şi pragul acesta, putem spune despre el dac-a fost sau nu fericit. Mamica n-a fost”.

Apăsător şi tulburător, tragic până la cea din urmă fibră, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului e unul dintre marile romane de după ’90, un roman complex, care acoperă aproape jumătate de secol, vorbeşte despre colectivizarea forţată din satele transilvane, despre soarta familiilor de ţărani harnici şi gospodari, nevoiţi să cedeze toată agoniseala statului, despre comunism şi postcomunism, despre istoria mare şi istoria mică – cea biografică şi cea a familiei naratoarei (inclusiv istoria familiilor părinţilor ei). Şi despre acest personaj memorabil, Mica, şi despre „august-mânioasa pereche” Augustin şi Maria, adică Ticu şi Mica. E o istorie de familie prin care Tabita încearcă să se elibereze de povara vinovăţiei şi a traumelor, dar prin care îşi întăreşte, în acelaşi timp, apartenenţa puternică la această familie şi, în fond, iubirea profundă (deşi traumatică) pentru părinţii ei. Un roman de citit, neapărat.

Marta Petreu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, Editura Polirom, Iaşi, 2011, 328 p. Cartea poate fi comandată de pe librăria online Cărturești de aici.

1. Seria de autor Marta Petreu, de la Polirom
2. O carte controversată despre o relaţie controversată: „Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian” de Marta Petreu
3. Nicolae Manolescu i-a înmânat Martei Petreu premiul Cartea Anului
4. Penny Dreadful: un serial horror de excepție cu o mulțime de personaje literare
5. Interviu cu Dora Pavel: ”Pe măsură ce scrii roman după roman, îţi urmezi drumul tot mai sigur, dar şi mai singur”
6. Cu ce a plecat lumea acasă de la Gaudeamus? Cele mai vândute cărţi

The post Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului de Marta Petreu, un roman de excepție appeared first on Bookaholic.

Să pornești în descoperirea unor destinații literare având în minte niște trasee relative din cărți preferate e o provocare destul de mare. Întâi de toate, pentru că aceste “trasee” nu au aproape nimic din cele obișnuite, gândite special pentru turistul nerăbdător să vadă cât mai mult într-un timp relativ scurt. În al doilea rând, vizitarea unor astfel de locuri poate fi destul de costisitoare. Destinațiile (reale) din cărți sunt, însă, niște obiective posibil de atins – spre deosebire de zeci și sute de alte detalii privind locuri, mâncăruri etc. (din cărțile de literatură fantastică, în special) pe care nu ai avea posibilitatea să le încerci decât, poate, într-o altă viață -, așa încât dorința de a ajunge la ele ar putea deveni cu atât mai arzătoare.

Nu am ales locuri în care s-au născut sau au trăit scriitori cunoscuți, ci unele în care se desfășoară acțiunea a patru cărți care mi-au plăcut. Unele sunt cunoscute, altele mai puțin. Unele sunt situate chiar în centrul orașelor în discuție, altele la periferia lor, unele sunt puncte de legătură între diferite zone geografice, altele sunt insule exotice. Toate au însă ceva aparte, lucru care face ca aceste mici hărți literare pe care le propun să nu mai pară, sper, atât de labirintice:).

Ochiul Cosmologic, Henry Miller

Parisul, știm cu toții, este locul în care se desfășoară acțiunea atâtor romane, mai vechi sau mai noi: de la cărțile lui Victor Hugo sau Alexandre Dumas și până la cele ale lui F. Scott Fitzgerald, Hemingway sau Henry Miller. Pentru acest subiect m-am oprit însă doar asupra celui din urmă, care a scris despre Paris în volume precum “Tropicul cancerului“, “Un diavol în paradis” sau “Ochiul cosmologic“.

Pe de-o parte, e ochiul străinului care vede altfel decât parizianul get-beget orașul îndrăgostiților; pe de altă parte, e experiența unui scriitor care a trăit o bună bucată de vreme la Paris; și în fine, este forța lui Miller de a cuprinde în cuvinte magia unui oraș care farmecă pe oricine îi respiră aerul. “Ochiul cosmologic”, spre exemplu, este un volum interesant ce adună fragmente autobiografice și observații pertinente despre literatură, film, artă, majoritatea cu miezul într-un Paris efervescent, unde artiști extravaganți își împărtășesc trăiri extreme și nasc mode; un Paris cu locuri magice pe care Miller le străbate zi și noapte în drum spre apartamentul vreunui prieten, spre vreo cafenea sau la întâlnirile cu marea lui iubire, scriitoarea Ananis Nin.

Rue de Rivoli

Parisul din “Ochiul cosmologic” concentrează, în mare parte, străzi și bulevarde – Rue de la Gaîte, Avenue du Maine, Rue de l’Ouest, Rue de Chateau, Rue de Rivoli, Rue de la Harpe, Boulevard st. Michel, Boulevard Pasteur, Avenue de Breteuil -, câteva obiective turistice ultra-cunoscute – Domul Invalizilor, Jardin du Luxembourg – dar și locuri devenite unice datorită experimentelor artistice pe care le-au găzduit în perioada interbelică – cum este, spre exemplu, Studio 28, primul cinema de avangardă din Paris, unde “L’Age d’or”, filmul lui Luis Bunuel și al lui Salvador Dali, a provocat o adevărată revoltă la prima vizionare. “Pentru prima oară în viața mea, vizionam un film care era cinematografie pură și nimic altceva decât cinematografie. De atunci cred că “L’Age d’or” este unic și fără egal”, spunea Miller despre film.

Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, Haruki Murakami

Dacă ai lua la rând cărțile lui Murakami, ai putea face liste întregi cu locuri prin care umblă personajele lui: din Japonia natală și până în țări occidentale prin care știm că autorul a călătorit sau a predat literatură. În volumul autobiografic “Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” găsești, spre exemplu, multe referiri la locurile prin care Murakami alerga – un hobby pe care-l practică de la vârsta de 33 de ani – dar și în care a locuit și a scris. Dacă vrei să reconstitui (la pas sau alergând:)) câteva dintre aceste trasee, iată mai jos câteva repere:

1. Râul Charles, de-a lungul căruia scriitorul alerga pe când locuia în Cambridge, Massachusetts: “Râul Charles e un fel de Mecca al canotajului – mereu văd pe cineva dând la vâsle. Uneori mă iau la întrecere cu ei. Evident, de cele mai multe ori ambarcațiunile sunt mai rapide decât mine, dar când apare câte una care vâslește agale în amonte, reușesc să țin pasul cu ea”. Asta se întâmpla vara pentru că iarna, spune Murakami, alergatul de-a lungul acestui râu, care atrage ca un magnet oamenii în anotimpurile calde, devine destul de anevoios. “Noi, alergătorii, ne punem mănuși în mâini, ne tragem căciula de lână pe urechi și chiar ne acoperim fața cu o mască, dar vârfurile degetelor tot ne îngheață și lobii urechilor ne înțeapă dureros”.

Râul Charles, Massachusetts

2. Coasta de nord a Insulei Kauai (considerat cel mai umed loc de pe Pământ), Hawaii, unde, în august 2005, Murakami alerga în fiecare zi în ciuda căldurii excesive.

3. Stadionul Jingo, din Tokyo, foarte aproape de locul unde Murakami stătea la sfârșitul anilor ’70 și unde mergea adesea să urmărească meciuri de baseball (era un susținător înrăit al echipei Yakult Swallows).

4. Hokkaido, a doua cea mai mare insulă a Japoniei, unde, în 1981 – când Haruki Murakami a luat decizia de a închide barul de jazz Peter Cat (de care se ocupase timp de trei ani) și a se dedica exclusiv scrisului – a petrecut o săptămână pentru a se documenta. În aprilie anul următor avea să termine romanul “În căutarea oii fantastice”.

5. Narashino, prefectura Chiba, o zonă mai retrasă, unde scriitorul se stabilise împreună cu soția după închiderea respectivului local, în ideea de a-și schimba stilul de viață (pe lângă faptul că se dedicase scrisului, renunțase, printre altele, la fumat, se trezea la răsăritul soarelui și se culca foarte devreme). Aici, alerga spre exmeplu, pe pista de atletism de 400 de metri a terenului de sport al universității Nihon.

6. Lacul Yamanaka, situat în prefectura Yamanashi (în apropiere de muntele Fuji), unde, în ’83, a participat la crosul de 15 km

7. Palatul Akasaka (fostul palat imperial) din Tokyo, în jurul căruia a alergat odată 35 de km

Marina, Carlos Ruiz Zafon

Bracelona de astăzi e diferită, probabil, de cea din anii ’70 ai secolului trecut, “un miraj de bulevarde și străduțe”, așa cum apare în “Marina”, un roman gotic cu doi adolescenți prinși într-o aventură de neuitat. Însă farmecul de altădată al orașului (mă refer aici la epoci și mai îndepărtate decât cea amintită în carte) se revarsă și acum asupra clădirilor și străzilor orașului spaniol.

Destinațiile din cartea lui Zafon nu sunt toate spectaculoase și foarte cunoscute din punct de vedere istoric (spre exemplu, nu există referiri la năucitoarea arhitectură a lui Antoni Gaudi pentru care turiști din lumea întreagă merg special la Barcelona) și nu sunt toate situate în centrul orașului. Însă toate au ceva special.

Santa Maria del Mar

Cartierul Vallvidrera (cocoțat pe un deal de unde se vede axcelent orașul și Mediterana), Sarrià-Sant Gervasi (unul dintre cele mai mari districte din Barcelona situat în partrea de nord-vest a orașului), Paseo de la Bonanova (Bulevardul Buna Vestire), Str. Dr. Roux, strada Princessa, basilica Santa Maria del Mar (o impunătoare basilica de secol XIV aflată în districtul Ribera), cazinoul din Tibidabo, Hotelul Colon, piața Catalunya – piața din centrul orașului unde edificiile-fantomă mai respiră încă misterul vechii Barcelone (cartierul gotic, Raval, Ciutat Vella) -, spitalul San Paolo, celebra pietonală Las Ramblas – sunt locuri prin care personajele lui Zafon trec, și ele ca niște fantome. Mare parte din aceste locuri conțin sau sunt învecinate cu superbe clădiri în stil gotic, ceea ce intensifică senzația că ești cu un picior în trecut și cu altul în prezent.

Ce avem și ce uităm, Maria Duenas

Destinații literare aparte, încărcate de istorie, ce amintesc de colonialismul spaniol din America de Nord, dar și de realizările călugărilor franciscani, sunt amintite în romanul Mariei Duenas, “Ce avem și ce uităm” (despre o profesoară universitară proaspăt părăsită de soț, care acceptă să părăsească Spania pentru o bursă în California).

Santa Cecilia din California este practic orașul în care se petrece mare parte din acțiune, însă autoarea numește multe alte orașe de pe harta Californiei (care poartă nume de lucruri în limba spaniolă): Alameda, Palo Alto, Los gatos, Diablo Range, Contra Costa, Paso Robles, Corona, Goleta, Los Padres etc.

Misiunea franciscană San Francisco Solano

Destinația cu cea mai mare încărcătură spirituală la care se face referire în carte este însă Camino Real – traseul istoric care leagă misiunile fondate de franciscani de-a lungul Californiei; 21 de misiuni care încep în sud, cu San Diego de Alcala, și se termină în nord, în Sonoma, cu San Francisco Solano. (Existența unei astfel de misiuni ajunge să descopere de altfel și personajul principal al Mariei Duenas).

Străbaterea celor 966 de km, cât are Camino Real, ar fi, cu siguranță, pentru oricine, o experiență unică:)

Surse foto pentru destinații literare: hooniverse.com, observatorcultural.ro, commons.wikimedia.org, verdaspirito.org, catalogueforphilanthropy.org,

carlosruizzafon.com, flickr.com, elefant.ro, thegogglesdonothing.com

1. Murakami despre Murakami/Felii de autobiografie în cărțile lui
2. 15 site-uri literare (şi mai puţin literare) care merită urmărite
3. ”Ce avem și ce uităm”, de María Dueñas
4. Prizonierul cerului sau Barcelona întunecată a lui Zafon
5. “Marina” de Carlos Ruiz Zafón sau căutătorii de adevăr
6. Muzica lui Haruki Murakami

The post Destinații literare – din H. Miller, H. Murakami, C.R. Zafon, M. Duenas appeared first on Bookaholic.

Din 2012, numele lui Shani Boianjiu a apărut foarte des în presa internațională grație volumului ei de debut, Oamenii eternității nu se tem niciodată (Editura Polirom, colecţia „Biblioteca Polirom”, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu, traducere din limba engleză de Ioana Filat, iunie 2014, titlul în original: The People of Forever Are Not Afraid). Tânăra scriitoare israeliană (în prezent, de 27 de ani), cu origini românești și irakiene, și-a scris primul roman nu în limba maternă (ebraică), ci direct în limba engleză – și asta pentru că l-a început atunci când studia engleza și antropologia la Harvard, la un curs de creative writing, imediat după ce și-a încheiat serviciul militar obligatoriu în Israel. De altfel, experiențele din perioada stagiului în Forțele de Apărare Israeliene au stat la baza romanului de față. 

Mai mult, datorită unor povestiri publicate în reviste precum The New York Times, The New Yorker, The Guardian, The Wall Street Journal, Vice, Zoetrope: All-Story, Shani Boianjiu a devenit cea mai tânără laureată a premiului 5 under 35 decernat de National Book Foundation și a fost prima scriitoare israeliană nominalizată la Women’s Prize for Fiction din Marea Britanie. Iar The Wall Street Journal a inclus romanul său pe lista celor mai bune titluri de ficțiune din 2012.

Luate în ansamblu, toate aceste informații nu au făcut decât să-mi stârnească interesul pentru volum, așa cum menționam atunci când apărea și la noi. Și trebuie să îți mărturisesc că sunt norocoasă că, în ultimul timp, am citit numai cărți bune, cărți pe care le-am consumat pe nerăsuflate, întocmai cum am făcut și cu Oamenii eternității nu se tem niciodată. Citind cartea lui Shani Boianjiu, nu am încetat să mă întreb cum se poate să scrii așa la numai 25 de ani, cât avea autoarea atunci când a publicat volumul în engleză. Mă aștept ca următorul roman să fie și mai echilibrat, și mai bun, cu o scriitură și mai șlefuită. Dar, până atunci, să vedem cum este acesta.

Structura romanului Oamenii eternității nu se tem niciodată

Romanul are un mod de construcție foarte interesant, dar care este posibil să te deruteze puțin la început: fiecare capitol are un narator diferit, care povestește o felie din viața sa și a celorlați din jurul său la persoana I singular – perspectivă subiectivă, așadar. Naratori principali sunt personajele care se află în centrul cărții, trei adolescente prietene, israeliene, care trăiesc într-un sat foarte aproape de granița cu Liban și care vor merge să-și facă stagiul militar obligatoriu în momente și locuri diferite: Yael într-o tabără de instrucție de lângă Hidna, pe care o păzește, dar și învață recruții să tragă cu arma, Lea face parte din poliția militară și păzește un punct de frontieră spre Cisiordania, iar Avișag păzește granița egipteană. Dar, din când în când, mai răsare și un narator omniscient, care ne relatează totul de la distanță, cu o anumită grijă și cu părtinire în ceea ce privește personajele principale. Să controlezi la milimetru toate aceste jocuri narative, fără să spui totul, acordând, în același timp, atenție fiecărui cuvânt, lasă să se întrezărească formarea unui scriitor de care vom mai auzi în viitor.

Oamenii eternității nu se tem niciodată tratează, în primele pagini, viața celor trei prietene de dinainte de recrutarea în armată; apoi se ocupă cu cei doi ani de stagiu militar și zilele de după eliberarea din armată. Pare cronologic, dar nu prea este, de fapt. Avem pasaje consistente intercalate, aduceri aminte, vise de dinainte de armată, spaime de viitor din prezent, o pendulare constantă între planuri și timpuri. Și, mai presus de toate, o așteptare profundă planează peste toate acțiunile din roman. Cu toate acestea, romanul nu se citește greu, din punctul meu de vedere, ci te provoacă, îți suscită întrebări, te pune pe gânduri, te face să dai paginile mai repede.

Incipitul romanului Oamenii eternității nu se tem niciodată

În momentul intrării în carte, personajele noastre sunt pe punctul de a termina clasa a douăsprezecea:

„Acum suntem în clasa a douășpea și aproape am terminat istoria Israelului. Istoria lumii am terminat-o în clasa a zecea. Paginile manualului ne învață deja despre 1982, cu câțiva ani înainte să ne naștem noi, cu un an înainte să existe satul ăsta, când pe aici, lângă granița cu Libanul, nu erau decât pini și mormane de gunoi” (p. 5).

Fetele învață despre Forțele de Apărare Israeliene, despre rachete antiaeriene și lansatoare de grenade (una dintre cele mai puternice scene din carte este cea de jumătate de pagină în care ni se descrie cum aruncau copiii de nouă-zece ani lansatoare de grenade și mureau, de cele mai multe ori), dar sunt preocupate, ca orice adolescente, de băieți, petreceri și alte activități care să le distreze. Zona în care locuiesc, bombardată constant, și depresiile celor din jur (de exemplu, cea a lui Dan, fratele lui Avișag, care, abia întors din armată, se sinucide), tragediile succesive dintr-un sat în care nu se poate face mare lucru, nu le vor lăsa să urmeze un curs „normal” al vieții.

După primul capitol, intrăm în cazarmă cu Avișag: „Eu sunt cea mai neștiutoare dintre toate, pentru că am plecat în armată prima din clasa noastră, așa că n-am avut prieteni care să mă pună la curent și frate-meu Dan nu mi-a povestit niciodată nimic despre armată când trăia. Mă enerva groaznic când lumea mă întreba dac-o să mai merg în armată după ce a murit, așa că m-am oferit voluntară în forțele de luptă doar ca lumea să nu-și mai închipuie deja ce-o să fac sau nu. Voiam să mă asigur că lumea n-o să-și mai dea niciodată cu presupul despre mine” (p. 21). Teste într-un cort cu gaze, întrebări, acțiunea de a vorbi prea mult sancționată, teamă și urlete, toate se dezlănțuie în această primă experiență din baza de instruire pentru recruți.

Femeie-soldat israeliană - Sursa

Lui Avișag îi urmează Yael, pe care o întâlnim păzind într-o tabără de instrucție, după cazarma recruților, plictisindu-se de moarte în rondul de opt ore. Singura ei distracție sunt copiii din satul Hidna care se strecoară pe teritoriul taberei pentru a fura diverse obiecte. Îi sustrag cascheta, așa că Avișag va fi pedepsită să-l învețe să tragă cu arma pe Boris, un „tip grozav, de optâșpe ani”. Va reuși să-l ajute, ba chiar va face sex cu el, iar Boris, mulțumit de sine, va trage în copiii care șterpelesc gardul taberei.

Lea intră în scenă direct la punctul de control din Hebron, acolo unde verifică actele muncitorilor palestinieni: „Aveam nevoie de ei, dar ne cam temeam să nu ne omoare sau, mai rău, să nu uite cumva să plece. Palestinienilor le cam plăcea să facă uneori una sau cealaltă. De-asta eram eu la post. Sarcina mea era să verific dacă muncitorii aveau un permis care să garanteze că nu erau genul în stare să rămână definitiv în Israel sau să încerce să ne omoare. (…) Pentru orice eventualitate, trebuia să mă asigur și că nu sunt înarmați și că n-au de gând să se arunce în aer. (…) nu-mi intra în cap deloc că sunt soldat. Eu mă credeam mai departe om” (pp. 46-47). Lea are probleme cu somnul și, pentru a adormi, își imaginează viețile palestinienilor pe care-i controlează ziua.

Teme, stiluri, scriitură în Oamenii eternității nu se tem niciodată

Cele trei prietene se vor intersecta des, mai ales în permisii. O caracteristică aparte a scriiturii lui Boianjiu este chiar urmărirea acestei relații de prietenie dintre cele trei adolescente care se vor maturiza forțat în timpul serviciului militar – prietenie care are momentele ei dure, pline de răutate, bârfe, adevăruri crude aruncate, supărări și despărțiri temporare, dar în care traspare iubirea pe care și-o poartă una alteia, lucru care le ajută să treacă mai ușor peste frică, plictiseală, dezamăgiri.

N-am pățit nicio grozăvie în armată. Eram fete. Știu că eram doar fete. N-am mers la război. Am făcut ce-am făcut și gata, s-a terminat. Dacă Leei îi era greu să vorbească sau să iasă din curtea alor ei la cei douăș’unu de ani, de vină nu era ceva din trecut, știu. Recunosc, problema era viitorul. Se întindea dincolo de mințile noastre, prea vast. (p. 158)

Oamenii eternității nu se tem niciodată este, pe de-o parte, un roman despre trecerea de la adolescent la adult în timpul stagiului militar (împreună cu riturile aferente) – cu precădere la femei, totul în cadrul israelian – și despre așteptarea și iminența războiului. Pe de altă parte, este un roman cu multe scene pline de umor, unele suprarealiste, altele absurde – cum ar fi capitolul „Incidentul diplomatic”, în care Gali și Avișag, de pază în al șaptelea turn pe dreapta de la granița Israelului cu Egiptul în august 2009, plictisite să păzească nimicul (la punctul de control confiscau, în cel mai bun caz, DVD-uri, legume sau marijuana de contrabandă, iar în turele de pază în turnuri abia de erau observate) se dezbracă de uniforme și arme și se întind, goale pușcă, pe turn; acțiunea lor va avea consecințe deoarece, contrar așteptărilor lor, ele vor fi văzute de egipteni, creând un incident diplomatic, ceea ce le va aduce șapte săptămâni de închisoare militară. Sau capitolul „Metode de reprimare a demonstrațiilor de protest”, pe cât de suprarealist, pe atât de amuzant – Lea, devenită ofițer între timp, este somată de un grup de trei protestatari (doi bărbați și un băiat) să folosească toate metodele de reprimare a demonstrațiilor de protest (grenade de șoc, gaze lacrimogene și gloanțe de cauciuc) pentru a apărea în ziar faptul că voiau deschiderea drumului DN 433, închis pentru palestinieni.

Shani Boianjiu – sursa

Iar când soldații-băieți s-au întors de la război i-au torturat pe soldații-fete care-i așteptaseră. Totul a durat patru zile și la sfârșit au murit oameni. (…)

Nici una dintre femei nu era obligată să se prezinte. Lea se căsătorise, era însărcinată în luna a doua – deși nu spusese încă nimănui. Avișag era pe antidepresive și mergea la psihiatru. Yael era în Goa, India, traducea versurile unei cooperative muzicale ambulante. Ținuseră cât de cât legătura de-a lungul anilor. Nu mai comunicau regulat cu nimeni altcineva din sat, nici măcar cu părinții lor. (p. 207)

Joaca cu armele și grenadele pentru trecerea timpului, partide de sex între soldați-femei și soldați-bărbați și avorturi pentru a se simți în viață, așteptarea pericolului, incidente care trezesc groaza, bărbați care merg la război și nu se mai întorc sau se întorc plini de angoase și se răzbună pe femeile-soldați care-i așteptau, violându-le, imaginația folosită pentru a învinge plictiseala, teama de viitor, maturizarea, umilințele din timpul instrucțiilor, dorul de casă, sandvișurile ca simbol al compasiunii, dar și al libertății de alegere, viața nesigură de după armată, Tel Aviv, călătorii, studii, căsătorii – doar câteva dintre temele care sunt acoperite de Shani Boianjiu în acest roman episodic, fragmentat, dulce-acrișor, scris în cheie realistă.

Oamenii eternității nu se tem niciodată - titlul este preluat de la un abțibild de pe o camionetă din Ierusalim, care mi s-a părut plin de ironie, într-un puternic contrast cu romanul – este, cu siguranță, o lectură care nu te poate lăsa indiferent și care te face să treci de la o extremă la alta din paragraf în paragraf, să empatizezi cu cele trei adolescente devenite femei, dar și cu bărbații din viața lor, îți oferă (poate involuntar) o perspectivă credibilă despre Israel și tinerii, deopotrivă bărbați și femei, obligați să își dedice doi ani din viață armatei. Un roman puternic, captivant, autentic, pe care vi-l recomand – nu se aseamănă cu nicio carte despre război și armată pe care ați citit-o până acum.

1. Despre lumi și ființe pe care n-o să le vedem niciodată
2. Crash, J. G. Ballard sau de ce n-o să-ți mai vezi niciodată mașina cu aceiași ochi (NSFW)
3. Interviu cu Dora Pavel: ”Pe măsură ce scrii roman după roman, îţi urmezi drumul tot mai sigur, dar şi mai singur”
4. Iv cel Naiv (interviu) – Am atâtea gânduri în cap încât n-ajung niciodată la fundul sacului
5. Mesajul lui Bertrand Russell către oamenii viitorului
6. JD Salinger, despre cum “De veghe in lanul de secara” nu ar trebui ecranizat niciodata

The post Oamenii eternității nu se tem niciodată, de Shani Boianjiu – un roman puternic, captivant, autentic appeared first on Bookaholic.

În urmă cu două luni apărea, pe Facebook, o nouă pagină: „Sticle pentru minte, inimă și literatură”. Cumva, postările de pe pagina respectivă s-au strecurat și în news feed-ul meu (poate și în al vostru). Erau fotografii cu multe sticle, poete și poeți români, în diferite ipostaze, mai serioase sau mai haioase, și versuri. Cum să nu-ți atragă atenția?

Dacă intri pe pagina „Sticle pentru minte, inimă și literatură”, vei găsi următoarea descriere succintă în secțiunea „Despre”: „O antologie sui-generis de poezie olografă românească pusă în capodoperă de Mihai A. Barbu şi Ion Barbu”. Sună interesant, nu-i așa?

Voiam mai multe lămuriri, aveam mai multe curiozități, așa că am luat legătura cu Ion Barbu, binecunoscutul caricaturist român și seniorul proiectului în cauză. Iar acesta a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări despre proiect, ce înseamnă el și cum a înflorit, titlul acestuia, volumele fotografico-poetice și cum arată acestea, colaborarea cu fiul său, Mihai A. Barbu, poeții care au participat de bunăvoie și nesiliți de nimeni la ședințele foto, planuri de viitor cu acest proiect și multe altele, pe care vă invit să le citiți în rândurile de mai jos.

Ce înseamnă proiectul „Sticle pentru minte, inimă și literatură”?

Proiectul „Sticle pentru minte, inimă şi literatură” înseamnă, în fapt, continuarea unei preocupări constante, din parte-mi, de promovare a poeziei româneşti. Nu scriu poezie, dar sunt degustător de esenţe tari. Am înţeles s-o promovez pe materiale neconvenţionale, silind-o să iasă din coperţile care o închid ca între două paranteze.

De unde vine titlul acestuia? De ce tocmai „sticle” și nu altceva, mai ales că sticlele nu apar în toate fotografiile?

Titlul acestei întreprinderi pleacă de la „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”. Iar dacă avem foaia cu manuscrisul olograf al poetului, nu mai avem nevoie decât de o sticlă pentru a trimite VIA WATERMAIL mesajul nostru înspre apele teritoritoriale române, ori, de ce nu?, către alte bazine hidrografice mai străine.

Ne puteți spune, în câteva cuvinte, cum v-a venit ideea acestui proiect fotografico-poetic (sau poetico-fotografic) și cum de l-ați făcut în tandem, Ion Barbu featuring Mihai A. Barbu?

Am văzut, demult, la televizor, o sticlă cu un mesaj expediat de un tată şi un fiu de pe un vas de croazieră care a fost pescuită în partea cealaltă de lume de un pescar. Având datele de stare civilă ale expeditorilor în interiorul sticlei alături de mesaj şi graţie noilor tehnologii apărute, i-a permis pescuitorului o legătură video-telefonică cu copilul expeditor. Tatăl se duse… Aveţi aşadar motivul pentru care mi-am ales fiul să-mi fie alături, întrucât speranţa mea de viaţă nu bate la 40 de ani de-acum înainte.

Un al doilea motiv: este un foarte bun fotograf.

Al treilea a fost că vrem ca gloria să rămână în familie.

Ion Barbu și Mihai A. Barbu - Sursă

În prima postare de pe pagina de Facebook a proiectului, scriați: „Au apărut, imprimate într-un singur exemplar şi condiţii grafice excepţionale la o tipografie din California, primele două volume din antologia poetică: „Sticle pentru minte, inimă şi literatură”. (…) De acum aşteptăm oferte de la editurile noastre pentru tipărire în tiraje care să satisfacă”. De ce în California? V-au contactat editurile noastre, știți când vor ieși cele două volume „în tiraje care să satisfacă”?

Am ales California pentru că acolo există o întreprindere căreia, dacă-i trimiţi cartea în format electronic, să zicem luni, în vinerea aceleiaşi săptămâni o poţi avea în mână.

Asta ca să nu vorbim de excepţionalele condiţii grafice.

Încă nu ne-au contactat niciuna dintre editurile noastre, dar le dăm pe această cale ultimatumul necesar. Pentru că vorba lui Nomina Odiosa Dan Diaconescu: Habar n-aveţi ce pierdeţi! Acum nu facem decât să aşteptăm oferta unei edituri româneşti pentru răspândirea ei în proporţie de masă.

Pe 4 iunie ați dat drumul paginii de Facebook „Sticle pentru minte, inimă și literatură”. Am fost surprinsă să văd că, într-o lună jumătate, au fost postate o sută de fotografii cu poeți. Câte fotografii sunt, în total, între copertele celor două volume?

Cartea conţine 100 bucăţi foto-poeţi plus 100 bucăţi foto-sticle.

Se mai adaugă două din partea prefaţatorului Radu Cosaşu şi încă două ale postfaţatorului
Ada Milea. Iar pentru fanii de ambe sexe şi trei vârste un ansamblu foto cu Tata şi Fiul, amândoi Barbu.

Copertele mai conţin 100 poeţi întregi şi verticali, deci după o aritmetică sumară suntem în măsură să dăm Totalul General: 304!

Chris Tănăsescu

Șerban Foarță

După ce criterii ați selectat cei o sută de poeți care au apărut în primele volume?

Contrar aşteptărilor, selecţia nu s-a făcut pe bază de concurs, ci de Dosar!

Fiecare set de fotografii cu câte un poet este însoțit de unul sau mai multe versuri. Așa că mă întreb cum arată volumele, sunt împărțite pe capitole/ poeți sau ce formulă ați adoptat?

În mod democratic, fiecare poet are parte de 4 pagini. Singura căreia i s-a dublat raţia a fost Nora Iuga, dar dacă credeţi că e vorba de un amantlâc e treaba dumneavoastră. Noi nu facem decât să confirmăm!

Cele 4 pagini conţin: o fotografie de studio cu mare încărcătură ludică, o fotografie cu sticla conţinătoare de poem olograf plus eticheta personalizată, o pagină cu olografa propriu-zisă şi încă o pagină cu traducerea acesteia în caractere de tipar, ca să fie şi poeţii mai bine înţeleşi.

Ordinea poeţilor apăruţi e una alfabetică. Regretele noastre, Varujane Vosganian!

Nora Iuga

De asemenea, fiecare set de fotografii este diferit: într-unele, poeții se „joacă” cu sticle de diferite forme și culori, într-altele cu bucăți de hârtii, cu pietre colorate, cu monede, beculețe, cretă și multe altele. Cum au decurs ședințele foto? Cine a decis ce „instrumente” i se vor da unui poet sau altuia?

Recuzita cu care am fotografiat poeţii a fost cea găsită în studiourile „PHOTOLIU”.

Totul a fost improvizaţie pe tema operei celui fotografiat. Ne-ar fi plăcut s-avem studioul lui David Hemings din BLOW UP. Dar asta e: la noi Filmul bate Viaţa!

Marius Chivu

Scriați că v-au refuzat patru poeți. Care au fost motivele invocate?

Dacă, să zicem, cel mai mare caricaturist român şi, să spunem, cel mai bun fotograf român îţi propun să faci parte din proiectul lor şi tu refuzi, cam cum ar trebui să te cheme: Mihai Eminescu?

Care a fost cea mai dificilă ședință foto? Dar cea mai amuzantă, cea mai lungă, cea mai dragă?

Lucrurile nasoale nu le dăm din casă. Mihai spune că a avut orgasm fotografic cu Ionel Ciupureanu. Mie mi-a plăcut Marta Petreu. Parafrazând-o, aş spune: “Învie în Marta, în fiecare zi, o femeie!”.

Ionel Ciupureanu

Prima fotografie din proiect a fost făcută pe 28.06.2011 și ultima pe 03.04.2014 – aflăm tot de pe contul de Facebook. Iată, trei ani de „travaliu”. Câți poeți v-au rămas nevalorificați? Cât timp credeți că vă vor consuma următoarele volume?

Având în vedere că românul se naşte poet, cred c-au mai rămas milioane bune de nemurit.

Ținând cont că românul fotograf are şapte vieţi, avem tot timpul înainte. Tot înainte!

Cum a fost receptat proiectul, până acum, pe rețeaua de socializare?

Credem că testul nostru pe facebook merge bine. Suntem doar oarecum surprinşi de:

- o oarece lipsă de solidaritate între poeţi;

- o oarece lipsă de interes întru promovare din partea acestora;

- o oarece lipsă a mulţumirilor din partea celor care ne-au mâncat 3 ani din viaţă.

Dar, în fond, vorba unui clasic care încă mai respiră: În viaţă nu se ştie niciodată cine pe cine onorează…

Există o continuitate a proiectului într-o campanie mai largă?

Suntem în măsură să vă anunţăm că există (în cazul în care ne vindem casele) o continuare a acestui proiect. Stă în intenţia şi puterea (exclus cea financiară) noastră de a face o mare expoziţie cu produsele şi instalaţiile noastre, de a aranja, mobila şi popula un pavilion românesc la un mare târg internaţional de carte, putem să decorăm cafenele şi librării literare cu poeţi, şi, mai ales, putem să dăm 100 de idei. Cine are urechi de auzit şi bani de investit s-o facă acuma. Sau să tacă pentru totdeauna!

Ștefan Manasia

Pe site-ul The Barbu, într-o categorie numită „Testament”, pe lângă „Sticle pentru minte, inimă și literatură”, există și alte proiecte, „opere postume ce se vor antume”. Vă avântați des în realizarea unor proiecte pe cont propriu? 

Ce încheiere mai frumoasă pentru acest interviu decât un vers din Aurel Dumitraşcu:
„Biblioteci întregi m-au cerut de bărbat!”.

Selecția de fotografii din acest material este realizată de Ion Barbu și este folosită cu acordul acestuia. Pentru mai multe fotografii, mergeți pe pagina de Facebook „Sticle pentru minte, inimă și literatură”. 

Sursă imagine principală

1. „Cunosc o singură rețea de socializare: literatura.” Interviu cu Marin MĂLAICU-HONDRARI
2. Câștigătorii concursului Trofeul Arthur pentru literatură pentru copii
3. Patru scriitori români propuși de USR pentru Premiul Nobel pentru Literatură 2014, plus câteva nelămuriri
4. Interviu – Ștefana Czeller: “Lecția cea mai importantă pe care mi-a oferit-o presa este că viața chiar bate literatura”
5. Despre fotografie şi literatură cu Ion Cucu
6. Vand kilometri, de Mihai Barbu

The post Interviu cu Ion Barbu despre proiectul „Sticle pentru minte, inimă și literatură” appeared first on Bookaholic.

De curând, vă spuneam că scriitorul japonez Kenzaburō Ōe, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1994, a intrat în portofoliul Editurii Polirom, aceștia publicându-i două titluri dintr-un foc: Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii (traducere de Florin Oprina, colecția „Biblioteca Polirom. Esențial”, 200 de pagini) și 17 (traducere de Roman Pașca, colecția „Top 10+”, 104 pagini). Le va urma, curând, J. Ființa sexuală, tot la Polirom. 

Câteva cuvinte despre Nobelul lui Kenzaburō Ōe

Premiul Nobel i-a fost decernat lui Kenzaburō Ōe la 37 de ani după ce a debutat. Motivația juriului Nobel a fost: pentru „forța poetică și faptul de a fi creat o lume imaginară în care viața și mitul se împletesc pentru a forma o imagine uimitoare a dilemelor de astăzi ale umanității”. O poveste interesantă legată de acceptarea Nobelului este relatată de autor într-un interviu pentru The Paris Review: se pare că Ōe se afla în sufrageria casei sale, citind; fiul său mai mare, Hikari, cel care s-a născut cu o boală gravă pe creier (sursă de inspirație pentru multe dintre romanele japonezului), asculta muzică în aceeiași încăpere, iar ceilalți doi copii, o fată și un băiat, studenți în momentul respectiv, învățau într-o cameră apropiată sufrageriei. Pentru că lui Hikari îi plăcea să răspundă la telefon, el a fost cel care a ridicat receptorul când, la ora nouă seara, un membru al comitetului Nobel al Academiei Suedeze suna pentru a-l informa pe Ōe că a câștigat. Hikari ar fi răspuns de două ori „Nu”, apoi i-a dat receptorul tatălui său. Refuzase Premiul Nobel în numele lui Ōe. Din fericire, acesta a îndreptat greșeala, acceptându-l telefonic, apoi s-a reîntors la lecturile sale. Familia sa n-a reacționat nicicum la auzul veștii. În schimb, comunitatea literară din toată lumea a început să se agite. Am ales să vă relatez acest episod pentru că mi se pare ilustrativ pentru a înțelege o frântură din personalitatea unuia dintre cei mai mari prozatori japonezi ai secolului al XX-lea.

Kenzaburō Ōe primind Premiul Nobel – sursa

În lumea largă, laureatul Nobel este cunoscut, în special, cu două cărți: O experiență personală (publicată în 1964 și tradusă la noi mai întâi în 2004, la Editura Rao, iar apoi în 2012, la Editura Art; cronica noastră aici) și Strigătul înăbușit (publicată în 1967 și tradusă în limba română în 2010, tot la Editura Rao). Scriitorul japonez a scris zeci de romane, povestiri, cărți de eseuri, conversații și reportaje. Cel mai recent volum i-a apărut anul trecut și se numește Bannen Youshiki shū (In Reito Sutairu) - In Late Style. 

Kenzaburō Ōe – două romane de început

Cele două cărți apărute în iunie 2014, la Editura Polirom, sunt romane subțiri, dure, tulburătoare, care tratează, în esență, natura umană. De asemenea, ambele sunt scrise la începutul carierei sale literare, după cum urmează: Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii este romanul cu care Kenzaburō Ōe a debutat în 1958, la numai 23 de ani (după ce, în perioada 1957-1958 scrisese câteva proze scurte), iar 17 este volumul care i-a urmat primului roman, în 1961, când avea vârsta de 26 de ani.

Mi se pare de bun augur că acum putem citi și operele de început ale lui Kenzaburō Ōe. Pentru mine, personal, este întotdeauna important ca, după „capodopere”, să mă întorc la primele volume ale unui scriitor, mă interesează evoluția lui atât din punct de vedere al scriiturii, cât și al temelor avute în vedere. Iar în acest moment pot afirma că primele două romane ale scriitorului japonez, Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii și 17, sunt, cu siguranță, cărți de Nobel.

Sursa

Ambele sunt scrise într-un stil simplu, concis, ușor de citit, dar greu de digerat din pricina subiectelor dure, personajele sunt descrise mai ales prin intermediul acțiunilor lor, naratorii – anonimi, adolescenți și paria ai societății amândoi – relatează la persoana I experiențele lor, spațiile sunt necunoscute – se creează astfel un sentiment al universalității, chiar dacă se menționează, grosso modo, lumea japoneză -, dar pline de sens pentru desfășurarea acțiunii, iar timpul este diferit: în primul roman, ne aflăm în plin război – Al Doilea Război Mondial -, pe când în 17 este vorba despre Japonia anilor 1960.

Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii

Cu patru ani înainte ca Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii să fie publicată, William Golding (și el nobelizat, mai devreme ca Ōe, în ’83) dădea drumul în lume tot primului său roman, Împăratul muștelor, scris la vârsta de 43 de ani (versus 23 de ani pe care-i avea Ōe când a debutat, așa cum sper că vă amintiți). Stârpiți răul… a fost deseori comparată cu Împăratul muștelor - chiar și pe coperta a patra a recentei traduceri avem un fragment ilustrativ din acest punct de vedere: „Romanul lui Ōe este mai întunecat, mai plastic, mai înverşunat decît Împăratul muştelor; furia atroce e transformată de scriitorul japonez în artă literară, o pledoarie pentru toleranţă mai impresionantă decît orice formă de vehemenţă” (Kirkus Reviews) -, dar este important de menționat că scriitorul japonez n-a spus niciodată, până în prezent, că ar fi citit cartea lui Golding sau s-ar fi inspirat din ea.

În ceea ce mă privește, nici nu contează; chiar dacă sunt câteva similitudini între cărțile de debut ale celor doi autori – cum ar fi grupul de copiii, izolat, care încearcă să se organizeze în lipsa adulților, după modelul acestora, cruzimea naturii umane etc. -, ele sunt cât se poate de diferite din punct de vedere al scriiturii, al „rezolvării” din final – dacă la Golding copiii vor fi salvați de adulți, la Ōe sfârșitul este, într-adevăr, mai întunecat, căci adulții nu vin pentru a-i salva, ci pentru a-i condamna, pentru a-i tortura și subjuga -, al curgerii firului narativ – dau doar un exemplu: în timp ce grupul de copii al lui Golding a naufragiat pe o insulă aproape pustie, copiii lui Ōe sunt izolați de către adulți, în propriul lor sat, din  pricina unei molime izbucnite. Și, pe cât de mult m-a înspăimântat povestea lui Golding și, în același timp, mi-a plăcut la nebunie cum scrie, pe atât de mult m-a provocat și m-a fascinat romanul lui Kenzaburō Ōe.

Oricum, printre filiațiile literare ale cărții Stârpiți răul…, s-ar putea număra și Huckleberry Finn al lui Mark Twain - cuvânt cheie: aventurile unor copii -, Ciuma lui Sartre - cuvânt cheie: molimă -, sau De veghe în lanul de secară a lui Salinger - cuvânt cheie: roman al generațiilor tinere. O companie selectă pentru Kenzaburō Ōe, nu-i așa?

Pe foarte scurt, încercând să nu vă stric surpriza lecturii, Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii are în centrul său un grup de cincisprezece copii orfani (de vârste imprecise, unii adolescenți – în jur de paisprezece-cincisprezece ani -, alții copii „mici”, după cum este specificat în text) care sunt evacuați, din pricina războiului în desfășurare, din școala de corecție (un fel de închisoare pentru copii) în care se află. După multe încercări, sunt lăsați, în cele din urmă, într-un sat de munte în care sătenii îi privesc ca pe niște intruși, niște ființe rele prin definiție (orfani + școala de corecție = răutate pentru ei, chiar dacă o bună parte dintre copii au fost pur și simplu părăsiți de câtre părinții lor, în închisoare, pentru a mai scăpa de niște guri de hrănit în timpul războiului).

Sunt înghesuiți toți într-o încăpere neîncălzită și încuiată pe dinafară, li se dă mâncare proastă cu porția și sunt puși la muncă – nu orice fel de muncă, ci îngroparea leșurilor animalelor bolnave. După moartea primului om, țăranii se strecoară noaptea din satul lor, împreună cu bunurile pe care le pot căra, mergând în satul alăturat și părăsindu-i pe copiii de la școala de corecție. Ba mai mult, câțiva dintre aceștia îi păzesc pe copii cu puștile la granițele satului, să fie siguri că nu vor încerca să evadeze.

Inițial, eroii noștri sunt derutați, nu știu cum să reacționeze. Le simt lipsa adulților – chiar dacă nu le-au arătat un strop de bunătate – și sunt înspăimântați de molima de care au fugit aceștia – mai ales că unul dintre copii moare din pricina acesteia. Încet, încet, grație curajului naratorului nostru, cel care se identifică cu liderul grupului, copiii se organizează: fură toate proviziile pe care le pot găsi în casele abandonate, le adună în mijlocul satului, le împart între ei, apoi își aleg casele în care vor să locuiască, fac focul, gătesc, inventează jocuri, se distrează vânând păsări (un coreean, Li, care va intra mai târziu în scenă, îi va învăța), dându-se pe gheață la prima ninsoare etc. O fetiță (deja infectată) și mama ei moartă sunt lăsate în sat de către țărani; o descoperă copiii, iar liderul lor se îndrăgostește de ea și are câteva episoade erotice. Apare și un dezertor, un adult tânăr care a fugit din armată din pricina fricii de moarte. Când grupul începe să intre în panică din pricina izbucnirii molimei, țăranii se întorc și îi torturează pentru a păstra secretul izolării lor.

Scene violente, dure, tulburătoare străbat întreg romanul Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii, împreună cu altele, mai blânde și mai pașnice. La sfârșit, simți că scriitura lui Ōe ți-a intrat în vene și te-a pus pe gânduri: oare chiar atât de crudă este natura umană? Cât de subțire este bariera dintre bine și rău? Cât de mult poate transforma războiul și boala oamenii? Și cât de mult pot rezista niște copii insultelor și maltratărilor succesive? Nu, Kenzaburō Ōe nu oferă răspunsuri, ci doar îți dă unele cărți pe față și te lasă pe tine să decizi.

17

Sub scutul de nepătruns al uniformei dreptei pot să ascund pentru totdeauna sufletul ușor de rănit al unui tânăr. Nu îmi mai e rușine. Nu mai sufăr din pricina privirilor celorlalți. (p. 91)

17 este un fel de povestire mai amplă sau un roman condesat, redus la doar 100 de pagini. Acțiunea se petrece într-o Japonie măcinată politic după cel de-al Doilea Război Mondial, când s-a aflat de partea învinșilor, cu susținători extremiști, de dreapta sau de stânga (practic împotriva împăratului sau pro împărat; împotriva politicii americane sau contra acesteia). Este, dacă vreți, atât un manifest politic subversiv (demonstrând, prin conținutul romanului, cât de dăunătoare este viziunea de extremă dreapta), cât și un bildungsroman în miniatură. Privatul găsește ecou în public, iar legătura dintre sex și politică este foarte puternică, așa cum nu cred că am găsit-o în nicio carte de până acum.

Naratorul volumul este un adolescent de șaptesprezece ani (număr reflectat în titlu) – abia îi împlinește, la începutul volumului, și este frustrat că niciun membru al familiei nu-i urează nimic, nu-i dăruiește nimic, ci se comportă de parcă ziua sa de naștere n-are nicio importanță -, un Seventeen - numele unei reviste americane pentru adolescenți, populare atât în America, cât și în Japonia – fără nume, onanist – se masturbează continuu; nici măcar nu se excită gândindu-se la o femeie sau privind vreo fotografie porno, ci privindu-și organul: „Îmi plac erecțiile. Îmi plac datorită senzației de energie care-mi fierbe prin tot trupul. Și-mi place să-mi privesc sexul erect” (p. 6) sau „Ah, ce fericit aș fi dacă toată viața mea ar fi un orgasm permanent!” (p. 38) -, antisocial, timid, care se urăște pe sine, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic:

„Mă apropii de oglindă și mă uit cu atenție la fața mea. E dezgustătoare. Nu e pocită sau negricioasă, e pur și simplu dezgustătoare. În primul rând, pielea e prea groasă, albă și groasă ca pielea de porc. (…) Apoi fruntea îngustă. Și părul meu aspru, care crește turtind-o și făcând-o să pară și mai îngustă. Obrajii mei umflați. Buzele mici și roșii ca de fată. Sprâncenele groase și scurte care cresc anemic, fără o formă clară. Ochii mici, cu pupilele prea sus, lăsând să se vadă prea mult alb, care mă fac sî par mereu dușmănos. Și urechile, cărnoase și clăpăuge, în unghi drept față de cap” (pp. 10-11).

Îi este rușine că se masturbează atât de mult, dar, în același timp, nu se poate abține. Se gândește frecvent că acest obicei îi face rău. Și, mai ales, se teme că ceilalți își pot da seama, după felul în care arată, că este onanist. Așa că-și îndreaptă ura și spre ceilalți, membri din familia sa, colegi de școală, profesori etc. Și ar vrea să-i omoare pe toți. Ați putea spune că e un caz clasic de teribilism adolescentin, numai că scriitorul japonez duce povestea mult mai departe. Antieroul nostru are parte de nenumărate umilințe – o scenă grotescă și demnă de luat în calcul, tocmai pentru că este cea care va provoca destinul adolescentului, este cea de pe terenul de sport, la un examen de educație fizică, unde este nevoit să alerge o cursă de 800 de metri, iar el este prea slab pentru un asemenea efort:

„Mă împleticesc peste linia de sosire cu mai bine de o sută de metri în urma celorlați alergători. Chiar când ușurarea mea jalnică de a fi terminat cursa îmi umple pieptul de o bucurie caldă, lichidă, proful zâmbește strâmb și arată cu degetul undeva în spatele meu. Sunt sigur că eu n-o să zâmbesc, dar mă uit în urmă cu un mic rânjet umil și ambiguu și descopăr dâra lungă și neagră pe care-am făcut-o cu pișat” (p. 60).

După această experiență negativă, însoțită de râsete batjocuritoare, băiatul ajunge, printr-o coincidență, în mijlocul discursului lui Sakakibara („Un eveniment de o importanță majoră pentru tot restul vieții mele”), liderul Partidului Calea Imperială, cu care ajunge să rezoneze, grație violenței limbajului și gesturilor acestuia, care se potrivesc ca o mănușă eului interior al personajului nostru principal. Va adera la mișcarea partidului de extremă dreapta, devenind cel mai tânăr membru al acestuia și mâna dreaptă a liderului. Starea de spirit i se schimbă, simte că a căpătat putere și însemnătate. Face orice pentru a fi cel mai de dreapta membru al partidului.

Eu, mai ales, din seara aia de primăvară târzie când am trecut prin acea transformare hotărâtoare, învăț numai din cuvintele șefului și citesc numai cărțile pe care mi le împrumută șeful. Atât. Atât și nimic mai mult. Refuz orice altceva, cu ură și ostilitate (p. 85).  

Cu gândul că va măcelari toată mulțimea care demonstrează, confesiunea adolescentului se încheie. Iată, încă un roman dur și tulburător, întocmai precum Stârpiți răul…, despre cât de ușor poate fi influențat un tânăr în deciziile sale, cât de repede se poate metamorfoza un om, cât de fragilă este bariera despre care vorbeam mai sus, dintre bine și rău. Un semnal de alarmă tras cu iscusință și măiestrie într-ale scrierii de către Kenzaburō Ōe.

***

Nu vă pot recomanda, dintre cele două romane, doar unul. Din punctul meu de vedere, ambele sunt cărți bune, literatură de calitate, cu subiecte tari și șanse să vă acapareze (poate tocmai de aceea am scris despre amândouă în același articol). Poate aveți vreme să le citiți pe amândouă .

1. O experiență personală, de Kenzaburo Oe
2. ”Râul care ne desparte”, de Ngugi wa Thiong’o – un roman despre lupta dintre tradiție și nou în Kenya colonizată
3. Copiii lui Hansen, premiata la Neptun
4. Rădăcina de bucsau
5. Weapons of Mass Instruction: tancul bibliotecă by Raul Lemesoff
6. Pro şi Contra Mândrie şi prejudecată. (Şi un eseu de Doris Lessing)

The post „Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii” și „17”, de Kenzaburō Ōe appeared first on Bookaholic.

1984 de George Orwell, a rămas de ani buni în topul distopiilor mele preferate, alături de Brave New World-ul lui Huxley și Lanark-ul lui Alasdair Gray. Există și o ecranizare (făcută chiar în 1984 – cartea a fost publicată în 1949, cu un an înainte de moartea autorului), nu vom vorbi însă deloc despre experiența cinematografică deoarece ea va fi trecut deja prin filtrul unui scenarist și regizor, iar în cazul acestei cărți este musai să trăiești tu, nemijlocit, toată oroarea. Dacă ai prins ceva din epoca Ceaușescu, ai trait-o oricum. Dacă te-ai născut un pic mai încoace, Orwell îți spune cum ar fi fost dacă ar fi fost un pic mai rău.

Sinopsis 1984 de George Orwell

Este anul 1984. Câteva războaie atomice au reorganizat geografia politică a planetei, iar continentele  au fost rearanjate în trei superputeri, Oceania (Americile, Australia, jumătatea de sud a Africii și fosta Mare Britanie, acum cunoscută sub numele de Airstrip One), Eurasia (Europa asimilată de Rusia), și Eastasia (China, Japonia, Coreea). Oceania se află sub influența ideologică a Ingsoc-ului (socialism englezesc), iar Partidul menține întreaga populație intr-o stare constantă de frică, venerație față de sistem și sărăcie. Sigur, sună precum Coreea de Nord astăzi, dar modelele după care Orwell a croit înspăimântătoarea distopie a fost cel nazist și stalinist.

Personajul principal este Winston, un tip nici prea tânăr, nici prea frumos, cu siguranță defel bogat, pentru că face parte din clasa de mijloc (Outer Party), doar cu puțin mai răsărită decât marea masă a proletariatului, care locuiește în condiții mizerabile, blocuri strâmte și murdare, trâind la limita sărăciei, cu găuri în pingele și vânt în buzunare, fumând țigările străvezii Victoria, amorțindu-se cu ginul uleios Victoria (marca universală pentru orice) și mâncând o măncare sintetică pe care sunteți liberi să o asociați cu salamul Victoria sau cu parizerul pe ziar.

În cartierele mai bogate locuiesc, în case frumoase și în condiții superioare de viață,  membrii de partid din clasa privilegiată (Inner Party), nomenclatura, care se bucură de luxuri precum zahăr, cafea, ciocolată sau vin.

Winston lucrează la Ministerul Adevărului (Minitrue), unde rescrie istoria astfel încât imaginea Oceaniei și a partidului să rămână neștirbită în orice moment. Arhiva de fapte și înregistrări istorice este modificată în permanență, iar documentele “originale” arse. Prin aceeași metodă sunt eliminate și persoanele non grata, blând euphemism pentru nepersoane / unpersons, vinovate de crime ale gândirii (crimethought), care sunt șterse cu totul din existență.

Winston comite însă greșeala de a începe să gândească de unul singur, gânduri criminale conform Poliției Gândirii; se întreabă care o fi adevărata istorie, nu cea pe care o ajustează zilnic toți funcționărașii Minitrue-ului, ține un jurnal și, în secret, îl urăște pe Big Brother.

Big Brother

Una dintre cele mai cunoscute sintagme ale ultimului secol, reprezentând lipsa intimității individului în fața sistemului care știe tot, Big Brother, este în 1984 șeful partidului, o figură mustăcioasă omniprezentă, ai cărui ochi văd tot, ale cărui urechi aud orice. Instrumentele omnisceneței sale sunt în primul rănd ecranele din orice casă, pe care nu doar rulează non stop propagandă de partid, dar care au și rol invers, de camere de supraveghere. Pe lângă acestea, controlul este menținut și de prezența discretă a agenților secreți, care raportează orice activitate suspicioasă, care ar putea duce la gândire, precum, să zicem, plimbatul de unul singur, sau activități ilegale cum ar fi sexul.

Sexul de plăcere este interzis de doctrina partidului, există chiar organizații precum Liga de Juniori Anti-Sex, din care face parte personajul feminin al poveștii, Julia, cu care Winston începe o relație secretă, crezând că vor scăpa de ochiul atoatevăzător al lui Big Brother.

Războiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranța este putere / War is peace, freedom is slavery, ignorance is strength

Cele trei superstate sunt într-un război rece constant. Populația este informată despre noile victorii ale Oceaniei, și ținută la nivelul subzistenței pentru ca războiul să poată fi finanțat corespunzător. De asta se ocupă cu success Ministerul Bunăstării (Miniplenty), a cărui sarcină este în realitate menținerea sărăciei. Toate ministerele Oceaniei au nume în antiteză cu ceea ce fac de fapt:

Ministerul Dragostei (Miniluv), prin organul său principal Poliția gândirii / Thinkpol, se ocupă cu menținerea ordinii și cu spălarea creierelor libergândiștilor prin diverse metode de tortură; Ministerul Adevărului, Minitrue, este o fabrică de minciuni și propagandă, iar Ministerul Păcii, Minipax, este de fapt ministerul de război.

Principalul instrument al ideologiei Fratelui cel Mare este găndirea dublă, doublethink, acceptarea simultană a două noțiuni opuse, pe care se bazează inclusiv noul sistem lingvistic imaginat de Orwell pentru această lume sinistră, Newspeak, câteva exemple fiind chiar denumirile antinomice ale ministerelor menționate mai sus.

În doublethink stă și explicația pentru sloganul War is peace, freedom is slavery, ignorance is strength: războiul este pace când durează de atâta timp încât populația s-a obișnuit cu lipsurile constante și când teroarea permanentă menține ordinea; războaiele preventive, pentru “menținerea păcii”, sunt o realitate astăzi. Libertatea este sclavie inclusiv pentru cetățeanul plin de drepturi al civilizației occidentale contemporane care trăiește cu impresia unei spoieli de libertate, văcuță liniștită din marele șeptel. Iar ignoranța (poporului) este puterea (conducătorilor), lucru care nu mai are nevoie de nici o explicație.

2+2=5

“Libertatea înseamnă să poți spune că doi și cu doi fac patru”, scrie Winston la un moment dat în jurnalul său. Scopul sistemului este însă să te facă nu doar să spui, ci și s-o crezi din tot sufletul (doublethink), că doi și cu doi fac cinci, iar finalul cărții este cu atât mai tragic, încheindu-se cu această simbolică propoziție, crezută din toată inima, victorie neechivocă a Fratelui cel Mare asupra ultimului om din Europa (Orwell a intenționat mult timp să își intituleze cartea The Last Man in Europe, până când un editor i-a sugerat titlul 1984).

Ar mai fi de spus atăt de multe despre această carte care a descris o mare parte din secolul 20 înainte să se întâmple, însă, dacă nu ați citit-o încă, ar fi păcat să vă divulgăm prea multe amănunte. Povestea este un thriller sinistru socio-politic, încărcat de greutatea filosofiilor și ideologiilor partidului (dar și ale “disidentului” Goldstein, împotriva căruia sunt îndreptate cele două minute zilnice de ură) dar, în același timp, și o poveste plină de suspans, despre care nu ești sigur dacă personajul principal o va termina cu happy end.

1984 de George Orwell, ediția 2012, Polirom, poate fi comandată de pe librăria online Cărturești de aici.

Cartea se poate citi și online aici, în limba engleză.

1. Big Brother ar fi fost mândru de coperta ultimei ediții Penguin a cărții 1984 de Orwell
2. Huxley către Orwell, despre 1984
3. Pink Floyd + 1984: drumul de la Orwell la film
4. George Orwell: A Life in Pictures (documentar)
5. George Orwell la 108 ani
6. „The Real George Orwell“ sau despre actualitatea creatorului lui Big Brother

The post 1984, de George Orwell appeared first on Bookaholic.

La o vârstă când copiii din alte părți ale lumii sunt preocupați de noile jocuri pe tabletă și de vedetele pop, Malala a devenit un simbol internațional al luptei pentru educație, pentru drepturile femeilor și, în general, pentru dreptate. Poate sună pompos dar, dacă îi citiți povestea, veți vedea cum lucrurile acestea poate abstracte capătă o concretețe dureroasă în Pakistanul contemporan, care se luptă pentru lucruri care nouă ni se par poate firești. Și, dacă mai adaug că, la cinsprezece ani, Malala aproape a fost ucisă de talibani pentru curajul de a milita pentru lucrurile în care crede, povestea ei capătă aura aceea pe care doar întâlnirea cu persoanele excepționale o poate da. Eu sunt Malala, apărută recent la Polirom, este povestea ei, spusă la persoana I, dar scrisă în colaborare cu jurnalista britanică Christine Lamb.

Cine e Malala Yousafzai – povestea ei

Malala locuiește acum în Anglia, fiind adusă acolo după ce a fost împușcată în cap de talibani, a stat în comă. Tentativa de asasinat a atras, așa cum era normal, un val enorm de reacții internaționale, de la Barack Obama, Hillary Clinton la Angelina Jolie sau Madonna (care i-a dedicat cântecul Human Nature).

Atacul asupra Malalei nu a fost unul întâmplător. Talibanii știau foarte bine pe cine vor să ucidă atunci când au intrat în autobuzul care o ducea la școală. “Cine e Malala?” au întrebat. Ce pericol poate să constituie pentru niște teroriști un copil, vă veți întreba. Răspunsul vine din viața Malalei și din vocea ei puternică ce se auzea dincolo de granițele Pakistanului. Și se auzea tare, lucru ce-i deranja, evident, pe talibani și, în general, pe politicienii pakistanezi.

Malala a moștenit spiritul activist de la tatăl său, un om obsedat de educație, de accesul liber la ea, care a construit școli pe banii lui și s-a luptat cu sistemul să le dezvolte sau, când situația s-a înrăutățit, să nu le închidă, susținut îndeaproape, pe toate planurile, de soția lui.  De aici și pasiunea Malalei pentru învățătură, dorința de a fi cea mai bună la școală și de a face cunoscute problemele copiilor din Pakistan, în special atunci când vorbim de accesul fetelor la educație.

Malala vorbește mult în carte despre istoria Pakistanului, în special despre cea recentă, pune lucrurile în context și le analizează cu o maturitate uluitoare. E vorba de degradarea situației în Pakistan, în special în Valea Swat unde locuia Malala, pe care o urmărim treptat, vedem cum se schimbă discursurile fundamentaliștilor de la unele inițial seducătoare și, evident, manipulatoare pentru publicul larg la unele violente, care instigă la ură și crimă. E o perioadă critică, puterea religioasă prinde avânt, iar toți cei care nu sunt “cu ei” și au alte valori (cum ar fi educația, libertatea, drepturile oamenilor) sunt hăituiți, condamnați sau uciși în mijlocul străzii.

Malala nu înțelege cum îndrăznesc talibanii să-i ia dreptul la educație și vorbește deschis și curajos despre asta. Sub pseudonim, deși se bănuia cine este, ține pentru un timp un blog la BBC (avea doar 11 ani!), răspunde interviurilor presei străine care relatează situația din Pakistan, se face un documentar cu ea și devine o prezență constantă în media internațională. Atât ea, cât și tatăl ei, critică deschis regimul din Pakistan, în ciuda amenințărilor permanente.

Cartea urmărește povestea ei și a familiei sale, poveste ce oglindește istoria recentă a Pakistanului. Printre rânduri, Malala vorbește și despre micile probleme ale vieții de copil/adolescent, despre prietenii ei, jocuri, despre lecțiile învățate și momentele de familie.

Cartea Eu sunt Malala – despre stil și ghostwritting

Probabil că nu se face să critici o carte ca Eu sunt Malala din punct de vedere stilistic, să te gândești la tonul ei când de fapt fata asta a fost victima unui asasinat și e un exemplu nu doar pentru adolescenți, ci pentru toți cei care nu sunt blazați sau imuni la ce se întâmplă în jurul lor. Totuși, citind-o, nu poți să nu-ți dai seama că sună uneori prost și că probabil intervenția Christinei Lamb i-a afectat autenticitatea și perspectiva copilului care e Malala. Iar eu exact asta vroiam să citesc într-o mărturisire la persoana 1 – o perspectivă sinceră a copilului, cu bune și rele, cu poticneli, cu emoții contradictorii, cu lupte mici și cu lupte mari, cu entuziasme și căderi și cu nesiguranțe.

În schimb, cartea asta pare o lecție studiată de moralitate, vocea Malalei nu sună natural, e demonstrativă, pe alocuri forțată și pare că le știe pe toate și că are răspuns la toate. Iar când o auzi vorbind în înregistrări video sună altfel, mai cald, mai uman. Repet, asta nu reduce cu absolut nimic importanța faptelor ei extraordinare, a curajului ei fantastic și, mai ales, a mesajului ei. Spun doar că abordarea putea fi alta, mai puțin rigidă și cu mai multe nuanțe.

Într-adevăr, cum scrie și The Guardian, este greu în cazul unei cărți ca aceasta să-ți dai seama care este vocea ghostwriter-ului și care a personajului. Intuiția îmi spune însă că exact lucrurile care mi se par iritante și pedante în carte nu sunt ale Malalei. Tonul este mai mult jurnalistic și mai puțin personal, confesiv, deși, teoretic, cartea e plină de observații și povești personale. Dar majoritatea observațiilor sunt jurnalistice, descrieri de oameni și locuri, abordări istorice, puneri în contexte mari. Nu sunt sigură dacă ar fi fost primele lucruri pe care Malala le-ar fi spus singură sau că sunt consecințele întrebărilor, structurii și abordării co-autoarei, cea care, probabil, a condus scrierea cărții. O abordare mai onestă mi s-ar fi părut în acest caz la persoana a treia, pentru a nu-i da Malalei o imagine hai nu neapărat bătrânicioasă dar rigidă.

Malala ca simbol

Pe bună dreptate, Malala este un simbol. A primit numeroase premii, a atras solidaritate internațională în ceea ce privește cazul ei în particular și problemele din pakistan în general și a făcut enorm pentru oamenii de acolo, atrăgând atenția asupra injustiției și dramelor de acolo. Cartea e dedicată “Tuturor fetelor care au fost nedreptăţite şi reduse la tăcere.Împreună, ne vom face glasul auzit.”

Sunt sigură că povestea ei continuă și că rolul Malalei în lupta sa pentru drepturile omului va fi din ce în ce mai mare.

Eu sunt Malala de Malala Yousafzai și Christina Lamb, editura Polirom, 2014. Comandați cartea de la Cărturești de aici.

1. Jucăriile lui Moş Crăciun sau despre copilărie şi lucruri simple
2. O educație costitisitoare – un roman american la limita legală de viteză
3. Elena Vlădăreanu: „Habemus bebe este despre mine. Şi va fi un spectacol aşa cum sunt eu acum.“
4. Educație alternativă pentru prichindei – două cărți noi simpatice și întâlniri cu Lucia Muntean
5. Plimbarea cu Attila Bartis prin copilarie
6. Ce carti citeam in copilarie

The post Eu sunt Malala – despre educație, drepturi și copilărie în Pakistan appeared first on Bookaholic.

O carte pentru copii publicată luna trecută – “The Scarecrows’ Wedding“, scrisă de Julia Donaldson, o respectată autoare de literatură pentru copii – a fost, se pare, criticată de foarte mulți adulți pentru simplul fapt că face referire la fumat. O sperietoare de ciori-bărbat își aprinde, la un moment dat, un trabuc dând foc astfel unei sperietori de ciori-femeie pe care tocmai o curtase – cam asta ar fi treaba cu fumatul din cartea cu pricina. Cauză și efect foarte clare, spune criticul literar Philip Womack într-un material din “The Independent” – “fumatul îți dăunează ție și celor din jur” –, care susține că “literatura pentru copii nu ar trebui să filtreze obiceiurile proaste”. Motivul? Cei mici sunt capabili să facă ei înșiși acest lucru.

Pledoaria lui Womack – care e ferm convins că poveștile pentru copii trebuie să conțină referiri și la bine și la rău, doar așa ajungându-se la un mesaj moralizator – m-a făcut să mă gândesc la multele basme ale copilăriei mele, în care detalii horror condimentează viețile unor făpturi inimaginabil de frumoase și de pure. Le interzic acei comentatori propriilor copii să citească poveștile lui Andersen sau ale celor doi Grimm (pentru că tocmai la acestea mă refer când spun că sunt pline de elemente creepy)? Nu au citit ei înșiși astfel de basme? (În cazul ăsta ar fi o problemă). Sau dacă au citit, au rămas marcați pe viață? Mă îndoiesc. Rolul unei cărți pentru copii este, așa cum sugerează și Philip Womack, “de a binedispune, de a informa, de a descrie viața, de a dezvolta imaginația”.

Iar asta înseamnă, inevitabil, că o astfel de carte trebuie să conțină și referiri la rău, nu doar la bine. Nu cred că ajută pe niciun copil să-l îmbuibi cu chestii puritane în speranța că răul și urâtul nu i se vor revela niciodată. Poveștile bune, care expun și răul și binele, și frumosul și oribilul, sunt o cale sigură pentru cei mici de a înțelege cum stă treaba cu viața. Tocmai asta e partea frumoasă a cărților pentru copii: că explică ceea ce se întâmplă în lume prin exemple simple în care binele și răul se duelează cu un scop: ca cel mic să poată învăța o lecție. Așa cum poate învăța din cartea cu sperietoarea: cum că fumatul poate avea repercursiuni grave asupra ta și a celor din jur. Așa cum învață, cu siguranță, din poveștile lui Andersen și ale fraților Grimm, la care am ales să fac trimitere mai jos tocmai datorită acelor detalii horror, care au și ele rolul lor în construirea unui mesaj moralizator.

Iată câteva aspecte de acest gen:

Fetița cu chibrituri

Ce poate fi mai înduioșător decât că o fetița care, în ajunul Anului Nou, se-ncălzește la flacăra bețelor de chibrituri ajungând în cele din urmă să moară înghețată de frig? E o imagine crudă despre copii săraci, crescuți de tați bețivi și iresponsabili, care visează doar la căldură (iubire).

Flacără după flacără, chibriturile minuscule, i-au adus-o fetiței înapoi pe bunica ei dragă, care o smulge din gerul cumplit și o poartă cu ea, sus în ceruri. Fantezia e singura, așadar, care o ajută pe micuță să nu mai simtă acea realitate cruntă căreia nu-i putea face față singură și să treacă mai ușor în lumea îngerilor.

Soldățelul de plumb

Jucărie, jucărie, dar, ca în orice basm, și jucăria are viața ei. Povestea e țesută în jurul acestui soldățel de plumb care trece prin atâtea peripeții din momentul în care cade de la fereastra casei în care se afla și până în momentul în care, prin întâmplări spectaculoase revine în aceași casă. Sfârșitul lui este unul tragic: ajunge să ardă în flăcările focului în care un băiețaș l-a aruncat fără milă. Dar soldățelul moare fericit, alături de dansatoarea de care era îndrăgostit, care ajunge și ea în foc. (Soldățelul nici nu mai realizează dacă acea căldură pe care o simte este căldura focului sau cea a dragostei).

Hansel și Gretel

Curajoșii frățiorii care reușesc să păcălească o soartă potrivnică, au niște părinți ucigași. Sau, mă rog, o mamă ucigașă deși, la câtă slăbiciune arată bărbatul încât acceptă să-și lase copiii în mâinile morții, e și el la fel de ucigaș. Ideea poveștii nu e însă asta, ci aceea de a găsi – chiar în cele mai aprige condiții – soluții de a te salva, de a înfrunta răul, de a rămâne întreg.

Crăiasa zăpezii

Ce să mai spunem de această poveste, în care oglinda dracului, care o ridică tot mai sus, spre cer, se sparge în mii de cioburi ce pătrund în ochii și inimile atâtor oameni de pe pământ?! Brrr, sângeroasă imagine! Însă povestea lui Andersen e prea complexă și frumoasă ca să rămâi setat pe detalii de genul ăsta. “Crăiasa zăpezii” este despre cunoașterea de sine – o cunoaștere rece, științifică (cea a lui Karl), și una caldă, a sufletului (cea a lui Gretchen), dar și despre viața care te maturizează mai repede decât crezi și despre forța de a rămâne mereu copil.

Degețica

Minunata fetiță născută dintr-un bob de orz trece prin atâtea peripeții în care broscoi, cărăbuși și mai știu eu ce animale scârboase vor s-o facă soția lor. Spre finalul poveștii, Degețica e pe cale să se mărite cu “sobolul cel urâcios cu blană neagră”; fapt care ar fi transformat-o în prizoniera unui bărbat pe care nu-l iubea dar și a veșnicului întuneric de sub pământ, unde ar fi trebuit să locuiască de-atunci înainte. Nu poate să facă asta iar atunci când rândunica pe care-o salvase cândva îi propune să plece cu ea în țările calde, și deci spre un viitor mai bun, Degețica acceptă (așa ajunge să-și găsească în sfârșit iubirea, pe craiul florilor). Speranța poate fi, așadar, o armă de nădejde pentru cel mic și neajutorat.

Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici

Cumplita împărăteasă îl pune pe vânător să-i omoare fata vitregă și să-i aducă drept dovadă inima. Copiii nu percep acest detaliu ca pe o scenă sângeroasă, ca-n filmlele de groază, așa cum ne-am putea-o imagina noi, adulții. Copiii au o altă formă de reprezentare a răului. Forța lor imaginativă și puterea de a filtra ei înșiși binele le depășesc pe ale noastre așa încât ar fi stupid să spunem că o astfel de imagine nu avea ce să caute în povestea asta. Ar fi ca și cum ai anula creativitatea celor care scriu povești.

Cenușăreasa

Surorile vitrege își mutilează picioarele doar din dorința de a li se potrivi pantoful. O imagine la fel de sângeroasă ca și cea cu inima din “Alba-ca-zăpada”, care te-nvață că nu trebuie să faci chiar orice pentru a-ți atinge scopul. Nu asta le-ați spune și voi copiilor voștri?

Scufița Roșie

La finalul poveștii, vânătorul comite o crimă, nu, atunci când îl despică pe lup în două? Însă prin acest act – simbol al stârpirii răului – salvează două vieți: pe bunicuța și pe nepoțica ei, Scufița Roșie.

V-ați putea imagina toate acese povești fără detaliile amintite mai sus? Eu nu. Probabil că fără ele imaginația mea ar fi fost puțin mai săracă iar șansele de a înțelege mesajul acelor povești ar fi scăzut simțitor. Poveștile devin puternice tocmai prin contrastele pe care le conțin. De ce le-am șterge?

Surse foto: behance.net, librariapentrutoti.ro, deviantart.com, digital-art-gallery.com, thefineartdiner.blogspot.ro, royaltyonline.blogspot.ro, lenuta.ru,

thetimes.co.uk, itv.com

1. Detaliile care contează: felicitările pentru bookaholici
2. Câștigătorii concursului Trofeul Arthur pentru literatură pentru copii
3. Carti-cadou pentru copii de 1 iunie
4. 15 modele literare pentru copii
5. Zece cărți pentru copii de dat în dar de 1 iunie
6. 10 cărți triste din literatura pentru copii

The post Ce rol pot avea detaliile creepy în poveștile pentru copii? appeared first on Bookaholic.

Plec în vacanță. Am plecat, de fapt. Și voiam să scriu despre Războiul Sfârșitului Lumii de Mario Vargas Llosa, pentru că plec în Brazilia. Dar pregătirile sunt prea complicate, tot timpul e ceva mai important de făcut și am ajuns, cu puține ore înaintea plecării, fără temele făcute. Dar în timp ce urcam cu liftul spre casă și mă gândeam că trebuie să scriu povestea de luna asta, probabil și influențată de The ALS Challenge de care e plin Facebook-ul zilele astea, am găsit o soluție – un truc, e drept. E vorba de o provocare pe care am primit-o pe același Facebook în 2009. Și mă gândeam că, poate, e momentul să o relansăm pentru fanii Bookaholic de pe Facebook și de pe site. O să traduc aici postarea mea de atunci, în speranța că vă va încuraja să acceptați provocarea și să o răspândiți.

Reguli

Nu te gândi prea mult. 15 cărți pe care le-ai citit și pe care le porți cu tine tot timpul. Primele 15 pe care ți le reamintești în primele 15 minute. Tag-uieste 15 prieteni, inclusiv pe mine, pentru că sunt curioasă să văd ce cărți vor alege prietenii mei. (Eu voi fi modestă și voi tăgui doar pagina Bookaholic.)

Iata lista mea din 2009

- Alice în țara minunilor – chiar prima carte pe care am citit-o, în vacanța de după clasa întâi, ceea ce și explică de ce a fost nevoie să o recitesc pentru a o descoperi

- Un veac de singurătate

- Maestrul și Margareta – pe care am citit-o la lumina lămpii de gaz, în timpul unei vacanțe la o mătușă, la țară, într-un sat fără curent electric, dar plin de legende despre cai fantomatici și comori ascunse

- Unchiul meu, al lui Jean Claude Carriere – pe care am citit-o cu mult înainte de a vedea filmul lui Jaques Tati, și chiar mi-a plăcut chiar mai mult decît acesta

- Războiul sfărșitului lumii – unii pretind că am o fascinație bolnăvicioasă pentru scriitorii sud-americani (care m-a făcut să merg în Brazilia până la urmă), așa că mă opresc aici

- Legendele Mesei Rotunde – și nu știu exact titlul, țin minte că erau cinci volume, apărute în Biblioteca pentru toți, pe care le-am devorat în adolescență și care mi-au deschis gustul pentru literatura medievală

- și, dacă tot am părăsit timpurile moderne, Călătoriile lui Gulliver

- și Erehwon al lui Samuel Butler

- revenind în perioada contemporană – Memorialul Mănăstirii de la Mafra al lui Jose Saramago (e portughez, deci nu se încadrează în obsesia mea pentru sud-americani!)

- Trei într-o barcă a lui Jerome K. Jerome (îmi plac mulți umoriști britanici, dar probabil Trei într-o barcă e cartea care m-a făcut să râd cel mai tare, de cele mai multe ori)

- Manalive al lui G.K. Chesterton (care cred că nu s-a tradus, așa că nu am un nume în română pentru ea)

- Și pentru că a contribuit la multe ore fericite și mi-a oferit multe argumente în dispute, aici ar trebui să se afle o carte a lui Terry Pratchett, dar nu știu pe care să o numesc, așa că las poziția deschisă și pun doar numele autorului

- Peripețiile bravului soldat Svejk în Războiul Mondial al lui Jaroslav Hasek, care merita un loc mai sus pe listă, dar de care abia mi-am amintit

- și, dacă tot ne aflăm în zonă, 12 scaune a lui Ilf si Petrov

- sunt sigură că uit cărți importante, cel puțin pentru mine, dar voi încheia cu un favorit recent, Christopher Brookmyre și a sa One Fine Day in the Middle of the Night

Aveți provocarea, aveți chiar și o listă, dacă vă tentează. Ne vedem în septembrie!

1. Book-A-Minute: Literatură în 3 fraze
2. Bertrand Russell ne explică, în 3 minute, de ce nu e creştin
3. 15 site-uri unde mai puteți găsi cărți online și cărți electronice gratuite
4. Unde găsim cărţi online şi cărţi electronice gratuite
5. (P) Scrie un articol despre cărți și câștigă o tabletă Samsung Galaxy Tab și vouchere pentru cărți de la Targul Cartii.ro!
6. Jocuri video ce pornesc de la cărți

The post 15 cărți în 15 minute appeared first on Bookaholic.

Am niște aripi mari cu care zbor deasupra unui peisaj atipic: jumătate apocaliptic, jumătate edenic. Sunt deasupra tuturor și simt deopotrivă încântare și teamă.

Cam atât îmi amintesc dintr-un vis pe care l-am avut în copilărie; vis a cărui firavă descriere ar putea sta, cred, alături de celelalte vise descrise în cartea Visele copiilor. Înțelegerea celor mai importante vise și coșmaruri din copilărie, editată de editura Trei în cadrul colecției Psihologia pentru toți. Scrisă de doi americani, Kelly Bulkeley – autorul mai multor cărți despre vis, religie, psihologie – și Patricia M. Bulkley – specializată în consiliere pastorală și psihologia familiei -, cartea e structurată cam în genul celor semnate de psihologul și filozoful elvețian Jean Piaget (ex: “Reprezentarea lumii la copii”), adică: cu studii de caz realizate pe un anumit număr de copii și comentarea acestora, teorii formulate în jurul subiectelor abordate, plus anexe. Visele copiilor pare însă o broșurică pe lângă volumul lui Piaget mai sus amintit, dacă ne gândim la numărul de pagini, însă asta nu dezamăgește cu nimic având în vedere că se vrea (și chiar este) o carte accesibilă tuturor, nu doar celor inițiați într-ale psihologiei.

Combinând psihologia abisală a psihiatrului și psihologului elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961) cu neuroștiința modernă și teoria evoluționistă, autorii cărții Visele copiilor încearcă să construiască o imagine cât mai corectă a relației copil-vis-adult insistând, prin exemple și teorii susținute din punct de vedere științific, pe însemnătatea viselor.

Fie că e vorba de capitolele despre visele din copilăria timpurie (între trei și cinci ani), din copilăria medie (între șase și nouă ani) și cea târzie (de la nouă ani în sus), fie că e vorba de cele care fac referire la povești (cărți) pentru copii care au legătură cu visele (inclusiv “Harry Potter”, a lui J.K. Rowling), sau de cele despre neuroștiință și imaginație, cartea încearcă să-i convingă pe oamenii de orice vârstă și educație că visele nu sunt niște povești confuze și absurde produse în somn, ci semnale care ne pot arăta cum va evolua la un moment dat personalitatea și viața noastră și chiar lumea din jur.

Pentru asta nu e nevoie de doctorate în psihologie și interpretarea viselor – ne asigură autorii -, ci doar de deschidere față de acest fenomen manifestat în somn și de curiozitatea de a înțelege cât de puțin din ceea ce pot semnifica visele. Pot fi “vise mari”, acele vise rare, puternice din punct de vedere simbolic, de “dimensiuni arhetipale”, pe care le visezi atunci când ești copil și care-ți rămân în memorie toată viață – Jung a arătat acestui tip de vise o importanță majoră în studiile lui -; pot fi “vise mici”, lipsite de semnificații profunde, pot fi coșmarurile care te trezesc din somn înspăimântat dar care, spun autorii, pot fi “oportunități prețioase pentru dezvoltarea psihică”.

Atâta vreme cât visele “pot anticipa situații dificile cu care copiii se confruntă adeseori în viața de zi cu zi și îi pot îndruma spre reacții creative”, cei mari – cred autorii – trebuie să-i încurajeze pe aceștia în a avea o atitudine pozitivă față de vise. E stupid, cu alte cuvinte, să-i zici copilului care încearcă să-ți povestească ceea ce a visat: “A fost doar un vis, puiule!”.  Îi transmiți, fără să vrei, un mesaj negativ despre visul lui și despre visare în general. Îi anulezi potențialul creativ (pentru că visele copiilor sunt surse infinite de creativitate) și îl pierzi din start pe cel mic ca prieten de discuție pe acest subiect. “Vis”, “visare” sunt cuvinte din limbajul copiilor care-i fac pe aceștia să se gândească la locuri și personaje magige, la posibilități nebănuite etc. Întrebându-i despre visul cutare, arătându-te interesat, fascinat de povestea din vis, provocându-l la jocuri artistice gen scrierea unei povestiri, crearea unui desen despre visul respectiv, poți ajunge să comunici mai bine din punct de vedere afectiv cu el, dar îl poți astfel și ajuta să-și învingă temeri, să caute răspunsuri, să vadă altfel lumea.

Mulți dintre noi participăm în mod instinctiv la acest tip de comunicare cu copiii pe marginea viselor însă autorii cărții “Visele copiilor” ne arată cum putem face asta și printr-o abordare științifică ușor de aplicat. Mai exact, apelând la metode gen schema formată din patru părți a lui Jung – localizare, expunere, peripeție, încheiere –; schemă asemănătoare unei structuri dramatice, pe care psihologul elvețian o aplica viselor din convingerea că acestea sunt echivalente, din punct de vedere simbolic, cu piesele de teatru. Cu sau fără schemă – dau de înțeles autorii – important e să înțelegi că visele sunt, în fond, povești care, prin personajele și aventurile pe care le conțin, pot revela adevăruri nebănuite.

Visele, în general cele “mari” – spun autorii -, care provoacă teamă și uimire deopotrivă, le deschid copiilor mințile către realități alternative, le dezvoltă imaginația, le schimbă percepția asupra lor și asupra lumii, îi ajută să facă noi conexiuni între ei și cei din jurul lor, să-și explice anumite lucruri, să se pregătescă pentru anumite provocări din viața reală. Cam ca în “Harry Potter”, personaj la care cartea face de altfel referire, într-una din anexe; visele lui Harry sunt semnale importante cu privire la originile lui adevărate, la ce trebuie și ce nu trebuie să facă, la oamenii în care se poate încrede sau nu etc. Visele îl ajută deci – chiar dacă de cele mai multe ori îl înspăimântă și chiar dacă de cele mai multe ori nu le înțelege de la început însemnătatea – să dezlege mistere, să învingă răul.

Visul stă la baza și altor povești cunoscute din literatura pentru copii, amintite deasemenea în carte, precum “Aventurile lui Alice în Țara Minunilor”, de Lewis Carroll – unde toate acele aventuri ciudate se petrec în visul lung pe care-l are Alice – sau “Spărgătorul de nuci”, ce redă călătoria fantastică din visul unei fetițe pe nume Clara.

Visele copiilor e departe de a fi un studiu complex despre vise și interpretarea lor, este doar “o introducere în psihologia și neoroștiința activității onirice” și, de ce nu, un manual pentru profesori, terapeuți, bone, mame, tați, consileri. Mai mult, este o carte care, pe lângă faptul că te (re)împrietenește cu copiii pornind de la subiectul “vis”, îți reamintește de propria copilărie și de visele de-atunci, “cele mai prețioase giuvaiere din caseta de comori a sufletului”, cum le numea Jung.

Cartea poate fi comandată de pe librăria online Cărturești, de aici.

Surse foto: cabinet-psihologie.blogspot.ro, josephinewall.co.uk, iwantcovers.com, rebloggy.com, fanpop.com

1. Lumea copiilor – cărţi, joacă şi veselie, într-o librărie
2. Mominii, simpaticele creaturi nordice venite din cărţi în lumea copiilor
3. Polițiștii împart cărți copiilor în Wilmington
4. Arta occidentală pe înțelesul copiilor
5. Moldova copiilor din ”Kinderland”-ul Lilianei Corobca
6. Idei faine pentru locuri de citit destinate copiilor

The post Visele copiilor sau un alt fel de a vedea lumea appeared first on Bookaholic.

Așa cum spuneam, pe scurt, și în impresiile despre cartea Oamenii eternității nu se tem niciodată, Shani Boianjiu a devenit cunoscută în toată lumea grație acestui volum de debut, apărut în 2012. Până acum, cartea ei a fost publicată în douăzeci și trei de țări și a fost inclusă pe lista The Wall Street Journal a celor mai bune zece titluri de ficțiune din 2012; de asemenea, Oamenii eternității nu se tem niciodată a fost considerată una dintre cele mai bune cărți ale anului 2012 de către ziarul pakistanez Herald și una dintre cele mai bune cărți ale anului 2013 de către publicația suedeză Sydvenskan. Shani Boianjiu a fost, totodată, prima scriitoare israeliană nominalizată la Women’s Prize for Fiction din Marea Britanie și cea mai tânără laureată a premiului 5 under 35 decernat de National Book Foundation, printre alte nominalizări și premii. 

Detalii despre romanul Oamenii eternității nu se tem niciodată (Editura Polirom, colecţia „Biblioteca Polirom”, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu, traducere din limba engleză de Ioana Filat) sunt de găsit aici.

Tocmai pentru că ne-a plăcut foarte mult romanul cu pricina, pe care-l considerăm una dintre cele mai bune cărți traduse anul acesta în română, ne bucurăm că Shani Boianjiu a acceptat să ne răspundă la câteva întrebări în legătură cu volumul ei și procesul de scriere al acestuia, cu armata din ficțiune, dar și din realitate, din propria experiență, succesul pe care l-a avut, autorii ei preferați, sfaturile pe care le dă scriitorilor tineri, traduceri și traducători, originea ei românească și multe altele.

For the English version of the interview, please click here. 

Cartea se deschide cu o oră de istorie la care participă câteva fete din ultimul an de liceu. Imaginea care mi-a rămas mult timp în minte a fost cea cu copiii care cărau lansatoare de grenade. Chiar învățați la școală despre aceste lucruri? Dacă da, de ce?

Nu, de fapt nu învățăm despre asta. Orele de istorie israeliană se termină mai devreme. Am adăugat acele pasaje din imaginația mea.

Oamenii eternității nu se tem niciodată este un roman care tratează experiențele serviciului militar obligatoriu din Israel, văzute din unghiuri diferite – atât feminine, cât și masculine. Sunt povești de dinaintea, din timpul și de după serviciul militar. Ai încercat să creezi o imagine de ansamblu a ceea ce înseamnă să faci acest stagiu la o vârstă tânără?

Pentru mine, a fost mai important să creez o imagine de ansamblu a ceea ce însemna să fii tânăr în Israel, iar serviciul militar a fost doar o parte din asta. De aceea le vezi pe fete atât înainte de stagiul respectiv, cât și după.

În centrul romanului sunt trei prietene: Yael, Avișag și Lea. Fiecare capitol are ca narator pe una dintre cele trei fete. Unele povești sunt mult mai complicate, te poartă înainte și înapoi în timp, este o pendulare permanentă între bazele de instruire pentru recruți, satul de origine al fetelor și alte spații. Cât de dificil a fost să construiești această narațiune, luând în considerare faptul că vorbim despre cartea ta de debut? Și de ce nu ai scris, de exemplu, o poveste liniară, cu doar un narator, omniscient?

Cred că, pentru mine, realitatea nu este chiar atât de liniară.

În ceea ce mă privește, mi s-a părut mult mai important ca povestea să sune așa cum îmi doream și speram ca cititorul să simtă narațiunea respectivă, să treacă prin niște stări citind-o. Nu m-a interesat ca aceasta să fie liniară.

Pentru că le-am menționat pe cele trei fete și prietenia lor – durabilă în pofida faptului că și-au îndeplinit stagiul în perioade și zone diferite -, trebuie să mărturisesc că n-am prea văzut prietenie a unor tinere ca a lor – violentă și delicată în același timp. Este aceasta o trăsătură tipică femeilor israeliene? 

Reporterii din diverse țări care mi-au luat interviuri mi-au spus același lucru, astfel că am ajuns la concluzia că așa trebuie să fie. Cred că israelienii, și în special femeile israeliene, au, în mod categoric, un mod diferit de a relaționa unul cu celălalt. Pot să fie foarte apropiați și, în același timp, să fie onești în mod brutal.

A fost neașteptat să citesc un roman în care armata și războiul sunt înfricoșătoare, violente, tragice, dure, dar și plictisitoare, amuzante, pline de experiențe sexuale și glume. Cum a fost pentru tine, în linii mari?

A fost plictisitor și nesfârșit, și, totodată, amuzant și chinuitor.

Care au fost cele mai neplăcute și cele mai bune experiențe pe care le-ai avut în timpul serviciului militar?

Cea mai urâtă perioadă a fost cel de-al doilea război libanez. Am fost foarte uluită de izbucnirea lui – iar eu locuiesc lângă granița cu Liban. Cele mai bune perioade au fost momentele obișnuite, cele simple – stând noaptea, după o zi lungă în poligonul de tragere, și spunând bancuri cu prietenii mei.

„Citeam uneori în timpul turelor de pază, și am avut probleme din cauza aceasta”

Spre sfârșitul cărții, aflăm că una dintre protagoniste, Yael, a fost îngrozită de gândul de a merge să-și îndeplinească stagiul militar. Un sentiment firesc, cred eu. Ai simțit același lucru sau ai mers orbește?

M-am dus destul de orbește. Privind în urmă, îmi doresc să-mi fi fost mult mai frică, pentru că armata a fost un șoc imens pentru mine.

Ai avut timp să citești sau să scrii în timpul armatei? Era riscant?

Citeam uneori în timpul turelor de pază, și am avut probleme din cauza aceasta. Nu puteam scrie în răstimpul în care eram în bază, dar inventam povești în capul meu și așteptam o permisie de sfârșit de săptămână. Îmi spuneam acele povești întruna și, atunci când ajungeam, în cele din urmă, acasă, le scriam. De fapt, așa am început să iau scrisul în serios.

Dacă am desființa granița dintre realitate și ficțiune, ce personaj ți-ar semăna cel mai mult: Avișag, Yael, Lea sau toate? Și din ce punct de vedere?

Nu sunt niciun personaj în mod special, poveștile sunt ficțiune. Aș spune că în timpul armatei am fost o combinație între Avișag și Lea – tristă precum Avișag, dar și arogantă ca Lea.

Cartea ta a fost foarte bine primită în toată lumea și ai primit multe premii literare. Este cu adevărat impresionant dacă luăm în considerare vârsta ta. Te așteptam la o recunoaștere de o asemenea anvergură?

Nicidecum. Am fost foarte surprinsă.

Cum a fost primită cartea Oamenii eternității nu se tem niciodată în Israel?

Destul de bine până acum.

„Nu am scris cartea cu niciun mesaj politic în minte.”

Este vreun mesaj politic printre rânduri?

Mulți oameni găsesc, aparent, diferite mesaje politice. Eu nu am scris cartea cu niciun mesaj politic în minte.

Care este opinia ta cu privire la recentul conflict din Gaza?

Cred că este întotdeauna foarte trist când oamenii mor, de ambele părți ale baricadei. Cu părere de rău, consider că, în câțiva ani, vom avea parte de și mai multă violență, întocmai precum cea din Gaza, întrucât nu s-a rezolvat nimic.

Ai ales să mergi să studiezi în străinătate, la Harvard, imediat după ce ți-ai încheiat stagiul militar. De ce?

Nu sunt foarte sigură de ce am făcut asta. Voiam o aventură universitară.

Nu a fost greu să scrii literatură într-o altă limbă? Te-a provocat?

Cred că faptul că am scris într-o limbă străină m-a ajutat. A trebuit să muncesc mai mult pentru a căuta cuvintele de care aveam nevoie, tocmai pentru că acestea nu-mi aparțineau. De asemenea, acest lucru m-a ajutat să transpun mai ușor locurile și evenimentele recente în ficțiune.

Ce părere ai despre traduceri și traducători?

Am un respect imens pentru ei. Sunt extraordinari. Cred că traducerea te ajută să devii un scriitor mai bun. Recent, a trebuit să-mi traduc cartea în ebraică și acesta a fost un proces foarte dificil.

„Scrie fiecare idee pe care o ai atunci când o ai. Nu o lăsa pe mai târziu.”

În fiecare fragment de biografie pe care l-am găsit despre tine era menționat faptul că ai origine românească. Ne poți da mai multe amănunte?

Tatăl meu s-a născut în România, în Iași. Așa că sunt româncă. Membrii familiei mele extinse vorbesc, cu toții, limba română, și mulți dintre ei călătoresc, uneori, în România, chiar dacă eu nu am fost niciodată. Numele meu de familie, Boianjiu, este, firește, românesc! Sunt foarte entuziasmată că romanul mi-a fost tradus în română! Cândva, sper să reușesc să și vizitez țara. Din punct de vedere tehnic, dacă voiam să aplic pentru cetățenie puteam, tocmai pentru că tatăl meu este român.

Sursa foto

Spuneai că muzica este procesul tău de scriere și ai făcut un playlist de melodii pe care le-ai ascultat atunci când ai scris diverse capitole din carte. Asculți muzică și când citești? Dacă da, o alegi în funcție de ceea ce citești?

Nu. Când citesc, am nevoie de foarte multă liniște.

Am citit undeva că îți place foarte mult să citești sfaturile pentru scriitori date de autorii tăi preferați. Asta m-a făcut să mă întreb ce sfat ai da altora care vor să scrie ficțiune și care sunt autorii tăi preferați?

Mai întâi – Scrie fiecare idee pe care o ai atunci când o ai. Nu o lăsa pe mai târziu. Acesta este cel mai bun sfat pe care îl am! Nu ține ideile pentru alte cărți, povești sau altceva de acest tip. Și citește!

Autorii mei preferați se schimbă constant; în acest moment, ei sunt Sayed Kashua, din Israel, și Salman Rushdie, din Marea Britanie.

Am aflat de pe internet că scrii un nou roman. Despre ce este vorba și când va fi publicat? Este prea devreme să te întreb dacă va fi tradus în română?

Este mult prea devreme pentru a vorbi despre orice!

Sursa imaginii principale

1. Sofi Oksanen: „Pentru mine a fost dintotdeauna clar că nu mă voi căsători cu un scriitor”
2. Interviu cu Doru Pop: ”Scriu pentru că mi-e frică de moarte”
3. Interview with Shani Boianjiu: „I wish I had been more afraid because the army was a big shock for me”
4. Oamenii eternității nu se tem niciodată, de Shani Boianjiu – un roman puternic, captivant, autentic
5. Magda Cârneci (interviu): „Pentru mine Parisul e un Bucureşti visat, transfigurat”
6. „Am fost numit mai mult «poet imigrant» decât pur şi simplu poet” Interviu cu Daniel BOYACIOGLU

The post Interviu cu Shani Boianjiu: „Îmi doresc să-mi fi fost mult mai frică, pentru că armata a fost un șoc imens pentru mine” appeared first on Bookaholic.

Sylvia Plath este, în mod sigur, un nume cunoscut cititorilor de poezie. S-a impus prin directețea și sinceritatea poemelor ei, prin modul în care înțelege să prelucreze biograficul, ca joc al unor avataruri aflate la granița dintre viață și moarte, dintre lumină și întuneric. Poezia Sylviei Plath este crudă și fragilă în același timp, plasată într-un univers prea puțin luminos, ba chiar morbid pe alocuri. Fenomenul nu este greu de explicat. Scurta existență a poetei, care s-a sinucis la 31 de ani, a stat sub semnul depresiei, al unei nesiguranțe existențiale reflectate din plin în poemele sale.

Această nesiguranță a fost sporită și de conviețuirea cu poetul Ted Hughes. Cei doi au avut un mariaj nefericit. El, aventuros, afemeiat, ea, fragilă, depresivă. Ted Hughes, după moartea poetei, a intervenit în textele din prima ediție a volumului Ariel. De asemenea, a cenzurat jurnalele Sylviei Plath apărute în 1982. Mai mult, a și distrus două caiete de jurnal. Intervenția lui Hughes a declanșat, se pare, o adevărată controversă. Rolul lui, prin urmare, în receptarea operei soției sale a fost unul major.

În 2012, Editura Paralela 45 a publicat un volum bilingv, Poeme alese/ Selected Poems, îngrijit de Elena Ciobanu, volum cuprinzând poeme ale Sylviei Plath ordonate cronologic. Cititorul interesat poate astfel urmări evoluția poetică a acesteia, poate simți mai intens „violența” poemelor, a trăirilor prinse în construcții poetice riguroase. Altfel spus, era nevoie de un astfel de volum.

Spre deosebire de Anne Sexton, cu care împărtășește apetența pentru biografic, Sylvia Plath folosește din plin metafora, cu ajutorul căreia confesiunea este transformată într-o mărturisire a unui personaj straniu, dintr-o altă lume, o lume crudă.

În prefața volumului, Elena Ciobanu, al cărei doctorat a avut ca temă poezia Sylviei Plath, remarcă foarte bine că, în cazul acestei poete, nu confesiunea este cea care primează, ci „dorința de exorcizare a trecutului, de luare în stăpânire a prezentului, a unui discurs de putere prin care eul artistic să se poată autodelimita”. Sunt luate astfel în stăpânire diverse experiențe, mai plăcute sau mai puțin plăcute, experiențe care, în discursul poetic, sunt reinvestite cu noi sensuri, mai largi. Sylvia Plath însăși mărturisea într-o notație de jurnal: „Nu mă pot mulțumi cu colosala slujbă de a trăi”.

Universul poetic al Sylviei Plath este unul al disperării, al morții ca final ineluctabil, nimeni și nimic nu are vreo șansă, amintind într-o oarecare măsură de universul bacovian al descompunerii continue. Încă din primele sale poeme acest motiv este evident. De exemplu, în poemul din 1956 „Cimitir de noiembrie”, orice metafizică/ religie salvatoare este anulată: „Aici/ putregaiul onest/ Desface cusăturile inimii și lustruiește osul/ Eliberându-l de vena fictivă. Când un schelet/ dezgolit/ Iese real la iveală, toate limbile sfinților amuțesc:/ Muștele nu văd sub soare nici o înviere”.

În moarte, în acea stare de nimic, se întâmplă toate metamorfozele eului poetic, acel exil „spre nici un bine”.

Probabil cel mai reprezentativ poem din acest punct de vedere este „Lady Lazarus” (1962), scris la persoana întâi, în care personajul, înzestrat cu nouă vieți, ca pisicile, se sinucide odată la zece ani. Moarte și renaștere, un ciclu fără sens, în care doar gestul suicidar are importanță, fiind transformat într-o adevărată operă de artă: „Dă giulgiul la o parte,/ O, dușman al meu./ Înspăimânt? -// Nasul, orbitele, șirul întreg de dinți?/ Duhoarea acră/ Va dispărea ca mâine.// Curând, curând, carnea/ Mâncată de hăul mormântului va fi/ La loc pe mine,// Iar eu, femeie zâmbitoare./ Treizeci de ani, atât,/ Și, ca pisica, pot de nouă ori să mor.//…A muri/ E o artă ca orice alt lucru./ O fac grozav de bine”.

Depresia este un pivot al poemelor lui Plath, un punct de reper care duce, într-o spirală fatală, spre moarte. Nașterea, renașterea nu sunt decât (noi) ocazii de a căuta finalul. Iubirea, și acesta e tragismul poemelor Sylviei Plath, nu are un rol salvator. Eul poetic, aici, este expresia negării vieții, chiar și în momentele ei sublime. Inconturnabil, personajul acestor poeme evocă cu fiecare ocazie, moartea, așa cum se întâmplă și în „Poem pentru o zi de naștere” (1962): „Oricum, anul ăsta nici nu-mi doresc vreun mare cadou./ La urma urmei, doar din greșeală sunt vie.//…Dar dă la o parte vălul, vălul, vălul./ De-ar fi moartea,// Aș admira adâncă ei gravitate, ochii ei veșnici./ Aș ști că ești serios.// Ar fi ceva nobil atunci, arb fi o zi de naștere./ Iar cuțitul n-ar face zgârieturi, ci ar intra// Pur și curat ca țipătul unui copilaș,/ Iar universul, de lângă mine, ar luneca”.

Poezia Sylviei Plath este una puternică, densă, cu transfigurări ale realului de o finețe rară, niște confesiuni care transgresează, la urma urmelor, limita biograficului. Prin tonul ei de incantație, această poezie este o invocare a neantului, a nimicului, aproape mistică, iar secretul vitalității ei constă probabil tocmai în acest paradox.

Sylvia Plath, Poeme alese, traducere de Elena Ciobanu, Paralela 45, Pitești, 2012

1. Sub clopotul de sticlă al depresiei – Sylvia Plath
2. Ultima scrisoare a lui Ted Hughes către Sylvia Plath și un interviu BBC cu cei doi
3. Minunatele desene ale poetei Sylvia Plath și renunțarea la destinul artistic în favoarea celui literar
4. Un film controversat: Sylvia
5. Operele alese ale lui T.S. Spivet, de Reif Larsen
6. Patru poeme de ascultat în timp ce plouă

The post Poeme alese de Sylvia Plath appeared first on Bookaholic.

O să râdeți, dar cred că pe la Bookaholic a bătut un vânt dinspre literatura pentru copii, că prea s-au adunat, într-un timp scurt, materiale pe tema aceasta…

Iată că scriu și eu unul, despre trei cărți grozave pentru copiii mici și mari, cărți pe care le-am citit săptămâna trecută și despre care cred că sunt numai bune pentru sfârșitul vacanței (voastre sau a celor mici), căci vă va revitaliza și vă va face să fiți mai optimiști în legătură cu venirea toamnei. Cele trei cărți sunt toate apărute la Editura Arthur și au, în centrul lor, aventurieri de sex masculin.

Le voi organiza în funcție de vârsta pe care cred eu că ar trebui s-o aibă cititorul (în ordine crescătoare), cu mențiunea că, dacă eu le-am citit acum și m-au încântat, pot merge fără probleme și la adulți .

Să dăm drumul aventurilor!

Regele tuturor sălbăticiunilor, text și ilustrații de Maurice Sendak

Regele tuturor sălbăticiunilor a fost publicată pentru prima dată în 1963, cu titlul Where the Wild Things Are. Inițial, timp de vreo doi ani, cartea a primit critici negative și nu exista în biblioteci – din pricina desenelor lui Maurice Sendak, considerate mult prea înfricoșătoare pentru copii. Însă, curând după aceea, pentru că cei mici păreau atrași de volum, cartea a fost reconsiderată. La polul opus chiar, ajungând una dintre cele mai iubite povești pretutindeni în lume, vânzându-se în milioane de exemplare și fiind adaptată pentru marele ecran (în 2009, de Spike Jonze, trailer aici) – după ce s-a făcut, printre altele, un scurt-metraj de animație, în 1974, și un libret de operă pentru copii, în 1980.

Iar dacă începem să vorbim despre autorul cărții, Maurice Sendak, nu terminăm prea curând, întrucât acesta este considerat unul dintre cei mai importanți ilustratori și autori de volume pentru copii (neapărat să vedeți, dacă aveți vreme, un documentar despre acesta, din 2009, Tell Them Anything You Want: A Portrait of Maurice Sendak – îl găsiți complet aici). Activitatea lui Sendak – a ilustrat, de exemplu, aproape 100 de cărți – a fost recompensată cu cele mai prestigioase premii din domeniul său: Caldecott Medal (1964), Premiul Hans Christian Andersen (1970), National Medal of Arts (1996).

Dar să ne întoarcem la bijuteria de carte despre care vorbeam mai sus, Regele tuturor sălbăticiunilor, ideală, cred eu, pentru copiii cu vârste între 3 și 7-8 ani (depinde de ce lecturi au avut cei mici: dacă au 7-8 ani și au citit deja câteva cărți, e posibil să-i plictisească; dacă nu, va fi un început bun de împrietenire cu cărțile).

În centrul cărții îl descoperim pe Max, un băiețel obișnuit care, punându-și un costum de lup și făcând o mulțime de năzbâtii, reușește să-și supere mama, așa că este trimis la culcare fără a primi cina. Ei, și-n camera lui, furios pe mama sa, pornește într-o călătorie… neobișnuită. Ajunge, după „aproape peste un an”, la destinație: locul sălbăticiunilor. Cu un truc magic și tărie de caracter, băiețelul nostru ajunge regele tuturor sălbăticiunilor și începe tărăboiul sălbatic. Singura problemă e că și el trimite sălbăticiunile la culcare fără să le dea cina și, brusc, se simte singur și dorește să se întoarcă acasă. Reușește, curajos, să se desprindă din „ghearele” sălbăticiunilor, renunță la tron și se întoarce în camera sa, „unde a descoperit că cina îl aștepta/ și era încă caldă”.

O poveste scurtă, de câteva sute de cuvinte, dar puternică, cu niște ilustrații minunate – ce mi s-a părut mie special în legătură cu aceste desene este că nu ilustrează propriu-zis textul sau fragmente din el, ci îl completează, imaginile vin ca un apendice al textului, lăsând copiii să verbalizeze ceea ce văd, să-și imagineze și mai mult din poveste, iar asta este grozav. Unde mai pui că morala este bine-bine ascunsă printre rânduri, iar povestea explorează ce se întâmplă cu cei mici atunci când sunt supărați, furioși, cum trec peste frică și cum se raportează la părinții lor, în cele din urmă.

Vă las cu un fragment din opera pentru copii.

(Regele tuturor sălbăticiunilor, de Maurice Sendak, traducere de Roxana Jeler, aprilie 2014, 40 de pagini)

Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia, de Selma Lagerlöf

Titlul de mai sus, Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia, pun pariu că multora dintre voi le-a așternut un zâmbet pe buze. Știți despre ce este vorba, nu-i așa? Eu, din păcate, nu știam decât din auzite, nu am prins desenele animate în cauză și nici nu am pus mâna pe volum (din câte știu eu, prima traducere la noi a fost cea a Editurii Tineretului, în 1961, iar ultima la Corint Junior, în 2012). Până acum. Din fericire, abia a apărut, într-o ediție de excepție (prescurtată, cartonată și frumos ilustrată, color și cu pagini groase), la Editura Arthur.

Mi-am petrecut o seară de luni superbă în compania acestei cărți, mi-a adus aminte de cât de frumos este să te lași pradă, din când în când, copilului din tine (oricât de clișeistic poate suna exprimarea asta) și să pornești, ca un cititor naiv, în aventuri de tot soiul, avându-l ca ghid pe neastâmpăratul și leneșul Nils.

După cum bine știți, cartea a fost publicată în două părți, în 1906 și 1907, și este, poate, mult mai cunoscută în toată lumea decât Regele tuturor sălbăticiunilor. Selma Lagerlöf, autoarea volumelor, a fost prima femeie care a primit Premiul Nobel pentru Literatură, în 1909, și, totodată, prima femeie membră a Academiei Suedeze. Și, deși a scris mai multe romane pentru oamenii mari, ea este celebră în primul rând grație scrierilor pentru copii – cu precădere datorită acestei cărți cu Nils Holgersson, pentru care autoarea a studiat, timp de trei ani, viețile păsărilor și a altor animale, natura și geografia Suediei.

„A fost odată un băiat. De mare ispravă nu era năzdrăvanul – cel mai mult pe lume îi plăcea să doarmă, să mănânce și să se țină de șotii” (p. 5) – nu pierdem timpul, ci aflăm, din primele rânduri, cu cine vom avea de-a face. Descrierea băiețelului continuă și pe pagina următoare: „Era leneș și prostănac, n-avea chef să învețe nimic la școală, ba mai mult, era nemilos cu animalele și dușmănos cu oamenii” (p. 6). Nu-i a bună, asta-i clar. Rămas singur acasă cu sarcina de a învăța paisprezece pagini și jumătate din ceaslov, cât timp părinții sunt la slujba de duminică, personajul principal este întrerupt din lectură de apariția unui pitic – pe care îl prinde rapid cu plasa de fluturi. Piticul îi oferă o lingură de argint și un ban de aur în schimbul eliberării, dar anti-eroul nostru nu se înduplecă. Drept pedeapsă pentru purtarea lui, piticul îl transformă pe băiat în…pitic. De aici încolo încep cu adevărat aventurile lui Nils Holgersson.

Sigur că toate animalele din ogradă sunt fericite să-l vadă pe Nils cât un deget și abia așteaptă să se răzbune. Însă un stol de gâște sălbatice care trec pe deasupra casei băiatului schimbă complet datele problemei. Agățat de grumazul gâscanului de curte Martin, încercând să-l împiedice să părăsească ograda, Nils va deveni tovarășul de călătorie (spre Laponia) și prietenul lui Martin, petrecând luni întregi în compania călăuzei Akka din Kebnekaise, a lui Iksi din Vassijaure, Kaksi din Nuolja și a altor gâște sălbatice, pe care le va apăra împotriva jupânului Smirre și a celorlalte prădătoare. Îi va îndrăgi și pe Bataki, un corb înțelept și pe Gorgo, vulturul prieten cu Akka. Învață să respecte și să iubească animalele, natura, oamenii, apreciindu-și părinții și dorindu-și să se întoarcă, în forma umană, la ei. Ceea ce se va întâmpla, spre sfârșitul volumului.

Cred că este o poveste faină, cu multe „învățături” bune, de șoptit copiilor mici seara, înainte de culcare, sau de dăruit copiilor mai mari (până în doisprezece ani, așa) – pentru poftă de lecturi mii și mii (sunt și câteva pasaje care îi îndeamnă, indirect, printr-o poveste, să devină prieteni ai cărților). Nici pentru adulți nu-i de lepădat – veți descoperi multe subtilități printre rânduri (eu m-am amuzat, de exemplu, când am găsit o referire la carte în carte și la autoarea acesteia – fiți atenți la pagina 136).

(Ilustrată de Thomas Docherty, traducere din limba suedeză de Andreea Caleman, iunie 2014, 164 de pagini)

Reciclopedia de povești cu rimă și fără tâlc, de Florin Bican

Poate unii dintre voi își amintesc că acum ceva timp făceam o listă de cărți pentru copii de dat în dar. Atunci includeam în articolul respectiv cartea lui Florin Bican, Reciclopedia de povești cu rimă și fără tâlc, și afirmam că abia aștept să o citesc. Cum uneori chiar mă țin de planurile de lectură, am făcut-o . Și am savurat fiecare cuvânt, vers, pagină și poveste, am râs zgomotos sau am zâmbit cu tot chipul, am citit fragmente celor care se aflau în preajma mea în momentul lecturii, am recomandat-o (offline) prietenilor care aveau chef de lecturi de vară (nu vorbim despre lecturi facile, atenție!), scrise cu pasiune, umor și ironie. De ce oare? Pentru că este o carte fabuloasă (dacă vreți neapărat să știți, dintre cele patru cărți despre care scriu astăzi, aceasta m-a încântat cel mai mult), iar Florin Bican este un adevărat maestru al poeziei și, implicit, al cuvintelor.

Reciclopedia de povești cu rimă și fără tâlc (eh, ba are tâlc, vă spun eu!) ne dezvăluie, încă din titlu (jucăuș, de altfel), că avem de-a face cu un volum reciclat – și nu, nu consider că am folosit un cuvânt nepotrivit, căci Bican ia povești clasice, prăfuite, care nu mai spun mare lucru copiilor și adolescenților de astăzi, și le reciclează, le aduce în contemporan, le actualizează, atât din punct de vedere al limbajului, cât și al locurilor și activităților comune (baruri, călătorii în țări exotice; jocurile pe calculator – pentru a exemplifica puțin), al problemelor secolului prezent (de exemplu, drogurile), al personajelor – portrete-robot al oamenilor cu care avem de-a face astăzi – și așa mai departe. E foarte fain ce a făcut Florin Bican și merită toți laurii (de altfel, cartea sa a fost publicată în urma câștigării Trofeului Arthur pentru Literatură și Tineret, ediția I; iar anul acesta, la Gala Bun de Tipar, a luat Premiul pentru Cea mai bună carte a anului pentru copii și tineret) – dacă nu din lume, măcar din țară .

Iar Matei Branea, ilustratorul volumului, merită și el o parte din laurii, căci desenele sale sunt cât de poate de potrivite cu tonul cărții și cu poveștile în cauză. Mă repet, dar cartea, luată în ansamblu, este un obiect frumos – design ireproșabil, coperte catornate, pagini de bună calitate, ilustrații color etc. etc. Se pare că aceasta este o calitate a volumelor Arthur.

O poveste, o poveste

Este şi dacă nu este:

Cuibărită în cuvinte,

Doarme aşteptând cuminte

Să vii tu şi s-o trezeşti

Dintre sute de poveşti.

Versurile de mai sus deschid volumul și te trag cu totul în carte. Urmează cele trei povești din Reciclopedia…, despre care voi spune câteva cuvinte. Prima și cea mai amplă (se întinde pe 92 de pagini, cu tot cu ilustrații), Povestea cea fără rost cu Prâslea-Nastratin cel prost, după celebrul basm al lui Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb, este o delicatesă literară ce se consumă pe loc, dintr-o suflare.

„A fost odat’ ca niciodat’,/ A fost… A fost… Un Împărat!/ A fost!… Că dacă n-ar fi fost,/ N-ar mai avea povestea rost…/ Un Împărat, precum vă spun,/ Puternic şi puţin nebun –/ Craiul Afisauanufi./ Şi el avea exact trei fii” – primii doi, niște „zevzeci”, cu apucături neserioase, „duceau o viață de scandal” și erau „puțin handicapați”, iar cel de-al treilea, „cuminte foc”, un cărturar, îndura multe de la frații săi. Se păstrează, în mare parte, tiparul basmului: avem formule tipice (inițiale, finale, dar, așa cum spuneam și mai devreme, sunt reactualizate), narațiunea se îmbină cu dialogul și descrierea, cifre magice, obiecte miraculoase (de exemplu, prin întâlnirea cu Sfânta Vineri, la aeroport, Prâslea-Nastratin, după ce-i cară acesteia bagajul, primește un obiect care-l va scoate din încurcătură mai târziu), motive narative – călătoria (anti-eroii noștri vor călători spre India, pe tărâmul lui Rajah Maharaj, care are o fată de măritat, pe Vandana), întâlnirea cu personajele fabuloase – în cazul nostru, cu spânul – ș.a.m.d.

Spânul – ilustrație de Matei Branea. Sursa

Pe de altă parte, lupta dintre bine și rău este anulată, se găsesc soluții de eschivare – frații mai mari, după ce pleacă în trombă cu Merțanul din garaj, prind ambuteiaj și, plictisiți, poposesc „La Izvorul dintre Brazi”, unde o țin din petrecere în petrecere și uită de „misiunea” lor. Ies din poveste, dar intră Nastratin, care vrea, din răsputeri, să apară și el în narațiune. Ce se întâmplă cu el, prin ce aventuri trece cu spânul, cum scapă de la curtea lui Maharaj fără să o ia în căsătorie pe Vandana, prințesa tatuată din cap până-n picioare, și cum ajunge să-i ia locul tatălui la tron, vă rămâne să descoperiți, cu zâmbetul pe buze.

Prințesa Vandana în prim plan – ilustrație de Matei Branea. Sursa

Cea de-a doua poveste este intitulată Cu elevul Mariean, la școală-n Uzbekistan, după binecunoscuta poezie a lui Dimitrie Bolintineanu, Muma lui Ștefan cel Mare. Mariean este un copil neascultător, leneș, fără chef de învățătură, un derbedeu care „Bea Plotox, fuma cucută,/ Cheltuia ultima sută/ De parai pe pufuleți/ Cu golanii de băieți/ De la el din cartier./ Inhalau pe nas piper/ Pân’ ce, de la inhalații,/ Aveau toți halucinații,/ Se drogau cu eugenii/ Până când aveau vedenii (…)” (p. 105-106). În plus, cerșea prin metrou, prefăcându-se orfan, iar banii câștigați îi dădea pe caramele: „Câștiga cu carameaua/ Cât patronu’ de la Steaua” (p. 110). Mama lui, complet nemulțumită de comportamentul său, îl va pedepsi aspru: îl va trimite la școala militară din Uzbekistan. Acolo își va teroriza instructorii, care vor fi nevoiți să testeze pe el o armă secretă .

Pagină din carte, cu elevul Mariean. Sursa

Iar ultima poveste din volum este Robert nu putea să zică… (… o poveste mult mai mică) – sigur că v-ați dat seama ce poezioară este parodiată aici: Rică nu știa să zică. Într-o lume în care înjurătura este normalitatea, Robert nu este capabil „să vorbească ca mârlanu’” și este, bineînțeles, batjocorit de toți copiii de la bloc, iar tatăl său îl pedepsește constant din pricina aceasta. Nicio grijă, gunoierul Heraclit va reuși să-l învețe tot ce are nevoie și va deveni „boier în cartier”. Dar, din nefericire pentru el, va avea o confruntare (de genul rap battle, numai că pe înjurături) cu o profesoară de română: „Ei, și-acuma să vedeți,/ dragi fetițe și băieți,/ că cu profesorii nu-i/ o idee să te pui,/ fi’ncă profesorii știe/ să-njure la meserie” (p. 145). Profesoara va câștiga și va iniția olimpiada de înjurături, cu bibliografie din Eminescu, Bolintineanu, Budai-Deleanu, Hașdeu etc.

Sursa

Prozodia simplă, versurile comice, cu elemente moderne, giumbușlucurile și asocierile inedite, ironia din spatele poveștilor, precum și firele narative, pline de acțiune, fac ca Reciclopedia de povești… să fie o lectură extrem de plăcută și de distractivă, atât pentru copii (11-16 ani), cât și (mai ales) pentru tineri și adulți. Nicicând poveștile în versuri n-au sunat mai bine.

(Ilustrații de Matei Branea, mai 2013, 160 de pagini)

M-aș bucura să-mi spuneți, în comentarii, ce cărți grozave pentru copiii mici și mari ați citit voi în ultima vreme .

Sursă imagine principală

1. Olivia Steer – Dulciuri de poveste – Poveşti mierose pentru cititori vegani. Mici şi mari
2. Trei cărți pentru un Crăciun inspirat
3. Trei americani celebri pentru că sunt … hoți de cărți
4. 1 iunie pentru copii mari
5. Legenda Atlantidei, povestită şi ilustrată pentru cei mici
6. 11 cărţi numai bune de citit înainte de a avea un copil

The post Trei cărți grozave pentru copiii mici și mari, de citit la sfârșitul vacanței appeared first on Bookaholic.