Quantcast
Channel: Featured – Bookaholic
Viewing all 650 articles
Browse latest View live

Nemaipomenitele istorii ale unor mătuşi fabuloase de Silvia Colfescu

$
0
0

Silvia Colfescu, directorul editorial al Editurii Vremea – unde, printre altele, a iniţiat colecţia „Planeta Bucureşti“ – şi-a publicat, în 2013, în această colecţie, poveştile sale cu mătuși fabuloase. Cartea este fermecătoare, adună poveşti – culmea – adevărate, deşi „fabuloase”, ca s-o cităm pe autoare, şi se numeşte Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene.

Mătuşile fabuloase și excentrice ale Silviei Colfescu fac parte din burghezia românească interbelică, greu încercată în anii comunismului; ele sunt un fel de ultime urmaşe ale acestor familii – femei frumoase şi educate, a căror tinereţe debutează cu un mariaj fericit şi strălucitor, şi care sfârşesc, adeseori, în singurătate, sărăcie şi „dizgraţie” comunistă (dat fiind că au „origine nesănătoasă”…).  Cu toate acestea, povestea acestor mătuşi este, cel mai adesea, aceea a unei supravieţuiri, dacă nu povestea unor destine de-a dreptul spectaculoase. De unde se vede că soarta nu e aşa de previzibilă pe cât credem sau că ea ne poate rezerva, când te aştepţi mai puţin, surprize de proporţii: istoriile moştenirilor – peste noapte – de averi fabuloase, de către mătuşi sau de către nepoţii/ nepoatele lor, după caz, sînt extraordinare!

Mătuşile memorialistei sunt cu adevărat irezistibile. Iată-le pe câteva dintre ele: tante Sanda, mătuşa urâtă, dar plină de farmec, posesoare a unui trusou de lenjerie de corp fină, din mătase roz şi dantele spumoase (din care nu fac parte… chiloţii), lenjerie pe care o îngrijeşte cu sfinţenie şi o poartă în clipa morţii, după o viaţă de anonimat în comunism, tante Griggia sau Tantigri, care se îmbracă numai în gri în amintirea marii iubiri pentru soţul ei (un mare bancher sinucis odată cu confiscarea proprietăţilor de către comunişti) şi care lasă moştenire un adevărat tezaur de bijuterii dăruite odinioară de soţul ei, Grig, şi pe care în comunism le purtase sub o spoială de bijuterii false; cele două Elene, mama şi fiica, artiste şi aventuriere; Tantoinette; tante Zoe cea nesuferită; tante Valerienne, născută din mamă auvergnată şi tată român diplomat, femeia cu un mariaj perfect, care a ridicat banalitatea la „rangul de artă“, ş.a.m.d.

 

silvia-colfescuSilvia Colfescu cu pălărie de epocă

 

Mi-a plăcut cu deosebire povestea lui Tantigri, mătuşa care, în comunism – deposedată de avere – a locuit cu fosta servitoare în căsuţa pe care i-o dăruise acesteia pe vremuri (la căsătorie) şi a vândut zarzavaturi la piaţă, purtându-şi cu un zâmbet (un triumf) secret bijuteriile de mii de euro sub aparenţa unor gablonţuri. Redau mai jos finalul istorioarei (Tante Griggia sau femeia tuturor nepotrivirilor), în care naratoarea (memorialista) îşi primeşte, ea însăşi, porţia de morală. O morală însă – aşa cum se întâmplă mereu la Silvia Colfescu – plină de umor, de (auto)ironie, de melancolie:

„Când am ajuns acasă, am căutat febril inelul pe care Tantigri mi-l dăruise atunci când o văzusem pentru ultima oară. L-am găsit în sertarul în care-l aruncasem. L-am spălat cu apă şi detergent, cu dizolvant de lac de unghii şi cu o soluţie americănească pentru curăţarea bijuteriilor, pe care o cumpărasem de la supermarket. Când am terminat, ţineam în mână un briliant spectaculos de 6 carate, înconjurat de briliante mici şi montat în platină.

Ştiam că tante Griggia, în tinereţe, pictase cu talent gâze şi flori. Mi s-a părut un mod potrivit de a utiliza acest talent pentru a ascunde strălucirea pietrelor veritabile cu pete false de murdărie, rugină şi mucegai.

Mi s-a părut însă nepotrivit că nu a insistat ceva mai mult să-mi aleg şi un colier din coşuleţul ei cu minuni”.

Evocările Silviei Colfescu sunt minunate, spumoase, scrise cu stil. Narate în fraze concise, sparte în secvenţe scurte şi miezoase, povestirile se citesc dintr-o suflare, minunându-te, dar trăgând în acelaşi timp învăţăminte despre întorsăturile sorţii acesteia. Silvia Colfescu este şi un subtil – şi foarte postmodern – moralist atunci când spune că „viaţa are la dispoziţie o sumedenie de scenarii cu înfăţişări diverse”, deşi „toate, vai, cu deznodămînt previzibil”. Acesta ar fi trecerea timpului şi perisabilitatea tuturor celor omeneşti.

Povestirile abundă în observaţii de epocă, dar şi în detalii de cunoscător rafinat (mobilier, gastronomie, haine, maniere, dar şi notaţii privind firea umană etc.). Vă invit, aşadar, să citiţi – şi să savuraţi – această superbă cărţulie de 140 de pagini. De altfel, Silvia Colfescu este şi posesoarea unui blog care se ocupă de aceste „istorioare bucureştene”, multe dintre ele trăite de autoarea însăşi. Figurile mătuşilor sale se înscriu astfel în acest demers – notabil – de evocare a Bucureştiului de altădată, o întreagă lume al cărei rafinament cultural şi civilizaţional trebuie recuperat în toate modurile posibile, aici prin textul scris, prin memorialistică, prin ficţiune.

Silvia Colfescu, Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene, Editura Vremea, Colecţia „Planeta Bucureşti”, Bucureşti, 2013, 144 p.

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Cumpărați cartea de pe librăria online Cărturești!

  1. Cronicile_genocidului
    ”Cronicile genocidului”, de Radu Aldulescu – Cronica unor incompatibilităţi
  2. Pipe
    Despre plăcerile unor scriitori. Fumătorii de pipă
  3. Coctail1
    Despre plăcerile unor scriitori. Băutorii de cocteiluri
  4. 8879053634_520da3820d
    Well-Read Women – portrete în acuarelă ale unor personaje literare feminine
  5. Food
    Despre plăcerile unor scriitori. Mâncăruri/gustări preferate
  6. Austen_Sherlock_sets_1
    Feţele frumoase ale unor romane clasice, realizate de TheBookDesigners

The post Nemaipomenitele istorii ale unor mătuşi fabuloase de Silvia Colfescu appeared first on Bookaholic.


Bogdan Dobriță despre Târgul Cărții.ro

$
0
0

Despre Târgul Cărții v-am mai povestit aici sau aici. Găsiți acolo atât cărți noi, în secțiunea de librărie, cât și cărți vechi, în cea de anticariat.

Bogdan Dobriță are 29 de ani și este administrator al librăriei și anticariatului online Târgul Cărții. A fost încă de la început “motorul” din spatele anticariatului, se identifică foarte mult cu site-ul și spune că țelurile și dorințele sale sunt transpuse în obiectivele TârgulCărții.ro. Mai multe despre proiect aflăm chiar de la el în interviul de mai jos.

Care e povestea librăriei și anticariatului online Târgul Cărții?

Am înființat Târgul Cărții în anul 2012, cu un grup de tineri pasionați de carte, entuziaști, si cu o dorință puternică de a oferi publicului cititor cărți accesibile. Pe magazinul nostru, TargulCartii.ro, peste 40% din toate produsele au pretul sub 5 lei, si cititorii pot găsi cărți de specialitate și carte bibliofilă.

Interacțiunea zilnică cu cumpărătorii noștri ne aduce mereu experiențe și provocări noi și ne oferă energia de care avem nevoie pentru a crește în continuare. Cel mai important este faptul că, prin cumpărătorii noștri, ni se confirmă faptul că nu am greșit atunci când am decis să ducem proiectul Târgul Cărții de la idee la realitate.

 

Care sunt cele mai mari provocări de pe piața de carte din România?

Pe lângă dificultățile caracteristice oricărui start-up românesc, ne-am confruntat, și încă ne confruntăm, într-o măsură, cu dificultățile legate de numărul de cititori și cumpărători de carte din România.

Pe o notă pozitivă însă, am observat în ultimul timp o îmbunătățire și o creștere a segmentului de public pasionat de cultură, dar și a interesului arătat de oameni pentru lectura de calitate și cartea de anticariat.

 

Cum funcționează logistic Târgul Cărții? (sediu, comenzi, cumpărare de carte)

Sediul central, accesibil pentru ridicarea comenzilor, este situat pe Str. Paleologu, nr. 3A, si este la doar 5 minute de mers de la Piața Universității. Echipa noastră este dedicată fiecărui aspect al funcționării anticariatului și librăriei, și oferă tot suportul necesar cumpărătorilor noștri.

Orice comandă plasată pe site-ul nostru până la ora 17 ajunge ziua următoare la destinație, și rezolvăm întotdeauna orice problemă sau dificultate apărută în cel mai scurt timp și cu toată disponibilitatea.

Cumpărarea de carte se poate realiza, cu programări, chiar în aceeași zi, iar o caracteristică a firmei noastre este că realizăm evaluarea cărților date spre vânzare și plata pe loc.

 

Există modele/idei de business din afară pe care le-ați vrea implementate și la noi (sau pe care le implementați deja)?

Din dorința permanentă de a oferi cărți noi la prețuri foarte accesibile, avem în mod frecvent în magazinul nostru lichidări de stocuri, realizate împreună cu editurile noastre partenere. Acest concept de discount books este o practică comună în Europa de Vest, gândită tocmai pentru a crește accesibilitatea publicului larg la segmentul de carte.

 

Analizând comenzile, ce preferă oamenii să citească? Ce se caută?

Literatura contemporană este printre cele mai cerute categorii de carte, datorită faptului că editările în această zonă au fost foarte sărace în perioada comunismului. Sunt însă și pasionați la care am observat o tendință clară către un anumit gen, cum ar fi Science Fiction sau cărți de dragoste.

Pe langă aceste genuri, oferim la Târgul Cărții și cărți de specialitate care sunt căutate, însă nu au mai fost editate de mult timp, sau ediții rare și de bibliofilie.

 

Ce preferă oamenii – librăria sau anticariatul?

Există o categorie de cititori care preferă în mod special anticariatul nostru, pentru că aici pot găsi ediții rare, cărți care nu mai există în librării și cărți de bibliofilie.

Există și categoria de clienți care preferă în mod special librăria, pentru că aici pot găsi ultimele titluri apărute și lichidări de stocuri pe principiul discount books, acela de carte nouă la prețuri foarte bune.

Aveți o campanie în care îndemnați oamenii să-și vândă cărțile pentru a le face să circule. Cum a pornit ea?

Campania a pornit din dorința noastră de a face oamenii să conștientizeze necesitatea de a da cărțile deja citite mai departe pentru a le face accesibile cât mai multor cititori. Nu am neglijat însă nici aspectul ecologic și impactul pozitiv pe care îl are asupra mediului crearea și menținerea unui astfel de circuit al cărților.

 

Când își vând oamenii cărțile? Și despre ce fel de cărți vorbim?

Câteva din motivele pentru care oamenii aleg să își vândă cărțile sunt eficientizarea spațiului din locuință, reîmprospătarea bibliotecii, și am observat în ultimul timp că din ce în ce mai mulți oameni aleg să își vândă cărțile deja citite pentru a le face cât mai accesibile altora.

Cărțile vândute nu respectă un tipar anume și sunt de orice fel, mai puțin însă cele cu valoare sentimentală, pe care cei care vând cărți aleg să le păstreze (dar, la urma urmei, așa facem toți cu lucrurile personale).

 

Care sunt direcțiile de comunicare pentru Târgul Cărții? Cum vedeți, în ansamblu, comunicarea produselor culturale în România?

Folosim în general noile canale de comunicare oferite de rețelele de socializare. Dar, din dorința de a promova blogurile pasionaților de carte, încercăm mereu să legăm colaborări cu aceștia, bineînțeles cu avantaje reciproce.

Am observat că începe să se închege o comunitate pasionata de acest segment al fenomenului de cultură și facem toate eforturile să susținem activitatea și creșterea acesteia.

 

Care sunt planurile de viitor?

Vrem să ne menținem poziția de lider pe segmentul de carte de anticariat, să îmbunătățim serviciile oferite și calitatea produselor și în același timp să avem grijă ca prețurile noastre să rămână cele mai bune de pe piață.

Prin prisma segmentului de discount books ne dorim să legăm noi parteneriate cu editurile românești, prin care să putem oferi cititorilor cărți noi și de calitate la cele mai bune prețuri.

Unul din proiectele mari la care lucrăm în prezent este introducerea în magazinul Târgul Cărții a segmentului de carte online (e-book), în aceleași condiții în care oferim produsele noastre acum – cele mai bune prețuri, cea mai rapidă livrare și calitate.

 

  1. concurs-targulcartii
    (P) Scrie un articol despre cărți și câștigă o tabletă Samsung Galaxy Tab și vouchere pentru cărți de la Targul Cartii.ro!
  2. carti
    (P) Căutări de cititor – de la librărie la anticariat și trei recomandări de la Târgul Cărții
  3. DSC05748
    Târgul Cărtureștilor – micul târg de cadouri deștepte
  4. poker1
    Amintiri despre nebunie / “Poker. Black Glass”, de Bogdan Coșa
  5. memorii_bogdan-suceava
    Despre matematică şi literatură cu Bogdan Suceavă
  6. Vasile Ernu Bogdan-Alexandru STANESCU Ceea ce ne desparte Epistolarul de la Hanul lui Manuc_11260742
    Vasile Ernu, Bogdan-Alexandru Stănescu despre literatură – „Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”

The post Bogdan Dobriță despre Târgul Cărții.ro appeared first on Bookaholic.

Anchetă: Destinații preferate de vacanță ale scriitorilor români

$
0
0

După baruri și cafenele, locuri și obiceiuri de scris, am ajuns la destinații preferate de vacanță, că tot e sfârșitul verii și, implicit, al „vacanței”. Așa că am adresat, în stânga și-n dreapta, printre scriitorii români, următoarele întrebări: „Ce destinații preferate de vacanță aveți? Sunt ele legate de cărți și scris?”. 

Răspunsurile sunt ba jucăușe, ba serioase, amuzante, puțin ironice, puțin poetice, dar toate sunt povești în toată regula, care abia așteaptă să fie citite. Așadar, vă invităm să vedeți ce destinații preferate de vacanță au (dacă au) unsprezece scriitori români – Radu ParaschivescuBogdan-Alexandru StănescuGabriela Adameșteanu, Marin Mălaicu-Hondrari, Cosmin Perța, Florin Bican, Lavinia Bălulescu, Alex Tocilescu, Adrian Schiop, Adrian Buz, Simona Sora – și dacă acestea sunt legate, în vreun fel, de scris și de cărți.

Radu Paraschivescu

Radu ParaschivescuVeţi fi de acord, sper, că mă invitaţi să comit aceeaşi nedreptate pe care-o fac când trebuie să vorbesc despre cartea, melodia, actriţa sau mâncarea preferată. Dar fie. Dacă mi-aţi fi spus întrebarea asta cu un deceniu în urmă, aş fi enumerat doar locuri din ţară – nu ştiam despre străinătate decât că exista şi că-mi doream s-o văd. Acum, răsfăţat de soartă şi de bunul Dumnezeu, pot spune că am un clasor cu timbre de vacanţă. Însă tot mi-e greu să alcătuiesc un clasament, să dau premiu unui loc şi doar menţiune altuia. Dixit et salvavit.

Ca regiuni/provincii/zone, Toscana şi Provence mi se par superlativul farmecului. Am stat cu şase ani în urmă într-un turn medieval din secolul al XII-lea, aproape de Rignano sull’Arno, de unde nu-ţi venea să pleci. În prima dimineaţă petrecută acolo, când am deschis geamul, mi-au dat lacrimile. Am plâns singur şi bucuros. Eram faţă în faţă chiar cu dealurile toscane pe care, mi-a spus proprietarul turnului transformat în set de apartamente, le pictase da Vinci în spatele Monei Lisa. Sigur, după ce pleci de-acolo, ai gama de opţiuni pe care-o ştie toată lumea: Florenţa, Siena (un giuvaier), Arezzo, Volterra, Pisa, Lucca, Montepulciano, Pienza, Monterchi, San Gimignano şi, fireşte, Via Chiantigiana, care şerpuieşte aproape ireal printre vii şi dealuri. Te ia cu ameţeală, simţi la propriu cum te sufocă frumuseţea.

Provence e un loc unde cine n-a aflat ce înseamnă savoir vivre sau joie de vie, dar şi laissez faire, poate lua meditaţii non-stop pe gratis. Sunt de neratat pieţele rurale în care jupâni şi jupâniţe te poftesc să te-nfrupţi din toată marfa până te hotărăşti. Trebuie să stai la o bârfă cu pensionarii sau gospodinele care vin să-şi ia sfânta baghetă şi croissantele de la brutăria din centru, cu ziarul sub braţ. N-ai voie să nu intri, la nimereală, în cârciumioarele lor care te confiscă din secunda păşirii înăuntru. Şi, desigur, te poţi plimba prin decoruri de poveste: Vaison-la-Romaine şi Orange, Avignon şi Nîmes, Arles şi Marseille, Aix-en-Provence şi Chateauneuf du Pape, plus încă o sută.

Dacă vorbim de oraşe, nici aici nu e simplu să clasifici, să califici şi să clarifici. Pentru mine, Roma e de neegalat şi de neimitat, indiferent de eleganţa, oferta culturală, bucătăria sau stilul de viaţă al altor oraşe mari sau mici. Abia în urma ei stau celelalte perle care sclipesc sub soare sau ploaie, sub vânt sau arşiţă. Perle din care poţi să-i faci memoriei colier. Iar colierul meu de zece perle (fără regina Roma) se compune din Sevilla, Florenţa, Praga, Bruges, Colmar, Siena, Lisabona, Nürnberg, Strasbourg şi Sintra. Scriu şi regret deja c-au rămas pe din afară Istanbul şi Canterbury, Lucca şi Innsbruck, Paris şi Dresda, Regensburg şi Verona, Budapesta şi München (hait, am mai făcut un colier).

Au existat până acum trei cazuri când drumurile făcute afară au rodit în cărţi. În 2008 am publicat Cu inima smulsă din piept după ce-am văzut Coimbra şi-am citit despre Inès de Castro şi prinţul Pedro al Portugaliei. Doi ani mai târziu, o săptămână romană şi o şedere în biserica San Luigi dei Francesi m-au electrizat suficient ca să scriu Fluturele negru, o carte despre Roma lui Caravaggio. În fine, în 2012, am mers la Athenry (şi, evident, la Dublin) pentru o documentare legată de Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri. Nu exclud ca anul viitor să ies cu următorul roman, de data aceasta pornind de la nişte întâmplări şi aşezări franceze.

Bogdan-Alexandru STĂNESCU

foto-Bogdan-Alexandru-StanescuPentru mine e cea mai simplă întrebare din istoria întrebărilor, pentru că merg de 7 ani în aceeași zonă, adică în Deltă. Sunt un om destul de chinuit, profesional vorbind – cele două săptămâni din iulie-august sunt, din păcate, scopul muncii unui an întreg. Din 2007, când am descoperit Sulina, am creat spațiul ăsta magic unde încerc să uit cine sunt – treptat, am corupt toată familia, pe măsură ce s-a mărit. Fiul meu a mers la Sulina când avea cinci luni, fiica mea când avea un an, tatăl meu :) a venit ultimul. Tot pe parcurs am corupt și familia Ernu. Acolo (la terasa Tip Top) mi-am scris primul volum de poezie. Acum doi ani aș fi jurat că nu o să calc în altă parte, asta până când au început reportajele Pro și a devenit și Sulina extrem de hip. Drept care m-am mutat pe alt braț al Dunării, la Sfântu, mai ales că s-a cărat Sorin Marin de acolo, cu tot cu intelighenția cinefilă. Probabil că va reveni și Sfântu în atenția mulțimii, așa că mi-a mai rămas un braț de explorat… Nu e nimic livresc la mijloc, de fapt, ironia face ca obsesia numită Sulina să plece de la un text imbecil de pe site-ul primăriei unde cineva încerca să povestească chestii mișto din istoria orașului, ajungând – bineînțeles – la legenda lui Romeo și Julieta de Sulina, Julieta fiind „neagră la pielea sa”. Mi s-a părut genial (încă mi se pare).

Un alt loc absolut fantastic e Cota 1400 – am stat acolo cu fiul meu, în martie, într-un hotel decupat din The Shining – eram singurii turiști, noaptea se oprea curentul, pârâiau dulapurile, încercam să fiu un exemplu de curaj, dar îmi veneau în minte numai imagini din film, pe holuri trecea câte un angajat cocoșat, oarecum Igor, ajutorul lui Dracula… în balcon poposea câte un corb cu privirea inteligentă. Mi-am jurat că o să revin.

Gabriela ADAMEȘTEANU

Cronica Anii romantici de Gabriela AdameșteanuÎntrebarea dumneavoastrムm-a întristat un pic. Mi-am dat seama că vacanțele mele nu au fost niciodată dirijate de preferințele mele. Este drept că ele sunt fluctuante (statornic rămâne, de pildă, visul unei vacanțe în India).

Vacanțele mele au fost numai în România și de obicei cam în aceleași locuri, determinate mereu de obligații de familie (Casa scriitorilor de la Neptun, Sinaia, Brașov, zona Rucar-Bran, acum). În tinerețe am mers pe munte cu cortul în Făgăraș, Parâng, Rodna, și, firește, Bucegi. Au fost cred cele mai aproape de ideea de vacanță, fiindcă mă îndepărtau complet de viața obișnuită. Nici gând de scris.

Vacanțele nu sunt momentul și locul ideal pentru scris, eu mai încerc câte ceva, rezultate aproape de zero.

Marin MĂLAICU-HONDRARI

Marin_Malaicu-HondrariCred că nu am mai avut o vacanță de pe vremea când eram elev. Atunci, da, simțeam că vacanța e cu adevărat vacanță, adică o perioadă de timp în care nu făceam nimic din ceea ce nu aveam chef. Acum, îmi folosesc zilele libere pentru a scrie. Nu vreau să mă duc nicăieri, nu-mi place să merg în concediu. Prefer să stau acasă, dacă pot să scriu e foarte bine, dacă nu încerc să mă întâlnesc cât mai mult cu prietenii mei. Citesc, beau cafea, mă uit pe fereastră, mă învârt prin casă, nici nu știu cum trec zilele. M-am tot gândit, dar încă nu am găsit un loc unde să fug de mine. Cred că pentru a te bucura de o vacanță, trebuie ca în timpul ei să faci altceva decât faci de-a lungul anului. Dar eu nu pot să fac altceva, de aceea pentru mine ideea de vacanță nu există. Am uneori o zi sau două din lună când nu lucrez, sau lucrez dar fără nicio presiune. La mare nu mă duc pentru că nu-mi plac oamenii de la malul mării. Nu mă interesează să văd niciun oraș din străinătate. Uneori, mi-e dor de Córdoba, e drept. E singurul oraș din afara României unde aș vrea să mai trăiesc câțiva ani.

De asta îmi place vara: toți oamenii pleacă în vacanță. Cărțile rămân.

Cosmin PERȚA

Cosmin PertaVara mă duc la mare și înot sute de metri în apa rece din adânc, mă duc la munte și urc pe munți și tot urc până când gâfâi și gâfâi și văd vârful sub picioare și tot ce există dedesubt. Mă duc acasă când sunt 40 de grade în București și acasă sunt 16 și vorbesc cu ai mei, vizitez mormintele bunicilor, urc pe dealurile unde am crescut și beau horincă și vin alb cu părintele Ion și vorbim despre Iele și fata pădurii. Mă duc în biblioteca răcoroasă a părinților mei și recitesc cărți din copilărie. Mă duc la Sighișoara și ies noaptea pe străzi ca o umbră a adolescentului de odinioară. Mă duc la Cluj în ascuns și tot în ascuns revăd locurile unde am făcut prima dată dragoste, unde am făcut jurăminte, unde nu pot reveni. Mă duc în unghere, în obscuritate, în amintiri și obsesii. Mă duc să văd ce e cu mine, ce a mai rămas din mine, mă duc vara să văd cine mai sunt. Pentru că vara este cel mai trist dintre anotimpuri, cel mai compact, mai apăsător, mai sufocant. Anotimpul în care sunt o cârtiță sentimentală, un claustrofob, timpul în care nu pot gândi, nu pot scrie, nu pot respira. Vara mă duc spre lumină, vârf de munte sau adânc de mare, șinupotrespira. Cam acolo mă duc eu vara, în locuri locuite de mine, în timpuri pe care le-am pierdut. Vara mă duc acasă și aripsertopuniș.

Florin BICAN

Florin BicanVara vrajbei noastre

Nefiind un împătimit al activităţilor care presupun zăpadă şi temperaturi sub zero, sintagma „vacanţă de iarnă” mi s-a părut totdeauna nu doar o juxtapunere nefericită, ci de-a dreptul un oximoron. Acest oximoron ameninţa să atingă dimensiuni catastrofale pentru mine când, pe la jumătatea anilor ’80, am fost anunţat, împreună cu colegii din institutul în care lucram, că, la indicaţiile liderului maxim din acea vreme, va trebui să ne luăm concediul de vară în timpul iernii – ca să economisim, chipurile, energie electrică.

Aşa se face că pe la sfârşitul lui ianuarie – un ianuarie cum nu se poate mai geros – m-am trezit în vacanţă de vară. Cum să fac, m-am întrebat, să nu le dau comuniştilor satisfacţia că au reuşit să-mi deturneze vacanţa pe un gheţar. Evadând în ţările calde, desigur… Mi-am făcut, aşadar, paşaport şi bilet de călătorie dintr-o carte. Da’ ce carte! Lewis Carroll, The Hunting of the Snark, pe care m-am hotărât s-o traduc, numa’şa, să crape liderul maxim de ciudă.

Pentru a sfida temperatura inclementă din apartamentul în care locuiam, mi-am stabilit cartierul general în pat. Curând, patul a devenit însăşi nava pe care pestriţul echipaj al lui Carroll pornise în căutarea inefabilei vietăţi zise Snark. Vacanţa şi-a configurat rapid o dinamică proprie, dictată de evoluţia textului. Prin traducere, mă teleportam în carte şi îmi apropriam momentele acţiunii. Voiajul personajelor devenise propriul meu voiaj, aventura lor – propria mea aventură, generatoare de senzaţii de vacanţă cât se poate de autentice.

Din afară, eram vag conştient, nu părea cine ştie ce: traduceam până pe la două – trei noaptea, mă trezeam – îmboldit de text – pe la şase dimineaţa şi reluam traducerea cu aceeaşi intensă delectare, mirându-mă necontenit că-mi „iese”. Singurul „lux” care-mi colora exteriorul era borcanul de ness procurat din timp pe sub mână. Numai că eu nu mai vedeam lucrurile din afară – pătrunsesem în „ţara oglinzii”. De acolo se vedea cu totul altfel – de-acolo, lucrurile căpătau gust şi aureolă de vacanţă, iar perspectiva era, inevitabil, festiv-exotică.

Revenirea la „realitate” a fost, la fel ca revenirea din orice vacanţă, adumbrită de regretele difuze care însoţesc reajustarea la cotidian… Şi de sentimentul jenant că această vacanţă forţată bătea, prin coeficientul său de inedit, tradiţionala preumblare prin Apuseni la care altminteri m-aş fi dedat dacă mi s-ar fi îngăduit să-mi iau vacanţa de vară vara.

Lavinia BĂLULESCU

Lavinia BalulescuDe obicei, când îmi aleg o destinație nu are legătură cu scrisul. De fiecare dată, însă, am o anumită așteptare în ceea ce privește un loc perfect în care aș putea citi. Practic, mă și văd citind acolo. De scris nu scriu în vacanță, dar îmi notez tot felul de lucruri, în mare parte fragmente din discuții pe care le aud pe stradă sau imagini care îmi rămân în minte. În rest, mi se mai întâmplă să ajung într-un oraș și să încep să caut o casă în care a locuit cine știe ce scriitor mai mult sau mai puțin celebru. De exemplu, în Praga am fost de două ori până acum și de fiecare dată am fost pe urmele lui Kafka. Se mai poate întâmpla să vreau să mă întorc într-un oraș doar pentru că am dibuit acolo o librărie frumoasă (iar aici sunt valabile și Praga, dar și Viena sau Budapesta). Oricum, adevărul este că cel mai bine citesc și scriu acasă.

 

Alex TOCILESCU

Alex TocilescuCe destinații preferate de vacanță aveți?

De când mă știu, nu am decât o singură destinație de vacanță: satul 2 Mai. Prima dată am fost acolo probabil în 1978; nu știu sigur, pentru că nu aveam încă un an la vremea aia. Și de-atunci m-am tot dus – mereu la aceeași gazdă, Mița, care îmi este un fel de a treia bunică. De fapt, nu m-am dus niciodată în altă parte, pentru că n-am de ce; pentru mine, vacanțele există nu ca să fac ceva în ele, ci ca să nu fac nimic. Ca să mă scol când vreau eu, să răsfoiesc o carte pe terasă, să vorbesc cu cine se nimerește să fie pe-acolo sau să nu vorbesc cu nimeni dacă nu e nimeni, să mă duc într-un târziu la plajă, când soarele stă să apună, să lenevesc, să n-am nici o responsabilitate, să îmi golesc creierul și să îmi umplu bateriile. În plus, probabil că mă duc mereu la 2 Mai pentru că asta mă face să mă simt copil – și îmi place destul de mult să mă simt așa.

Sunt ele legate de cărți și scris?

Pentru că 2 Maiul este o parte atât de mare din viața mea, am scris cel puțin 10 povestiri a căror acțiune se petrece acolo, pe plajă sau în curtea sau casa gazdei mele. O parte din prozele respective chiar în 2 Mai le-am și scris, de altfel. Și o să mai scriu și altele, mereu pe aceeași terasă, în aceeași curte, pe aceeași plajă. Pentru că se pare că atât mă duce mintea.

Adrian SCHIOP

Adrian SchiopSunt un tip inerțios, nu-mi plac dizlocările și încerc să mă mișc pe traiectorii cât mai fixe. Așa încât destinațiile mele de vacanță concid cu locurile unde îmi duc viața – București și satul meu din Țara Făgărașului. Când căldura devine o problemă în București (iulie, de obicei, deși nu a fost cazul anul ăsta), mă car acasă la țară. Acolo stau pe banii alor mei și seara ies la un magazin alimentar cu terasă în curte să beau o bere-două. După berea nr. 4 mi se face jenă, că-mi fac renume de bețiv, și mă duc la altă crâșmă, din centrul satului, unde mai beau 2-3 beri. La întoarcere mai iau un pet de un litru, să fiu sigur că-mi ajunge – însă ajuns acasă mănânc și după masă nu mai intră berea. Deși se întâmplă uneori să mai intre, totuși. A doua zi sunt mahmur rău și nu mai beau.

La București traiectoria e asemănătoare – beau în apropierea locului unde stau, în crâșmele ieftine de lângă o piață cu legume și chinezării. Pornesc de obicei de la o terasă cu o enormă copertină galbenă, cu patru plasme enorme care rulează pe canale de fotbal. Problema e că terasa nu are WC și oamenii se ușurează la buda pieței, care-i cu taxă (50 de bani). Or, după două plimbări la budă mă apucă meschinăria și decid că e absurd să dau bani, așa că schimb locul în favoarea unei crâșme cu o terasă betonată care pe căldură exală un miros de urină și deodorant ieftin de baie. Dacă nu mă duc acolo, mă împlânt într-o crâșmă care e mai mult sală de păcănele. Asta n-are terasă și-mi place mai puțin. Astea sunt destinațiile mele favorite de vacanță.

Adrian BUZ

Adrian BuzModelul meu de vacanță funcționează pe baza unui motor foarte simplu. Mare. Mare cu tălpi arse de nisip incandescent în căutarea unei anume plăji, cu umbrelă albă de soare, cu valuri care-ți scot din cap lumea din care ai fugit, cu o lumină a cărei intensitate și temperatură topesc toate contururile într-un soi de nălucire. E o nevoie simplă și organică, care-mi dirijează drumurile estivale de cînd eram adolescent. Asta vine înainte de orice altceva. Partea cu safari, cu skydiving, cu shopping în Dubai, sau cafenele pariziene… sau cu un sejur pe stația orbitală, neavînd un ecou la nivel molecular, nu se menționează pe lista scurtă de opțiuni. În ultimii ani, toată povestea asta s-a îmbogățit cu o grămadă de detalii neașteptate. O livadă de portocali și mandarini din care uneori seara, un tip slăbănog și chel, în șalvari maro și maieu roșu își înalță fumul albăstrui de ceai, ibiscuși aproape rupți de greutatea florilor, palmieri de care stau sprijiniți cactuși plini de cochilii de melci minusculi, leandri explodați acoperind aleile, cameleoni striviți pe drumuri de piatră galbenă și ceruri în căror adîncime e bine să nu-ți uiți prea mult privirea, te fac țăndări.

Asta e vacanța. Turismul e altă poveste, mai ales cel dictat de nevoi culturale. Cred că cel mai simplu e să mă slujesc spre exemplificare de o poveste. Acum un număr de ani, partenera mea, a ținut foarte mult să ajungem la Roma, la Villa Adriana mai precis. Se găsea sub hipnoza personalității împăratului roman, via Marguerite Yourcenar. Cum Italia, chiar și în februarie, poate să fie o destinație de călătorie plăcută, ne-am trezit într-un avion, și apoi, pe o ploaie fină, la Tivoli, la porțile celebrei reședințe. Mărturie a acestei incursiuni stă un set de fotografii în care apar, pe rînd, niște personaje solitare, printre pinii umbrelați și ruinele albe, privind cu uimire cerul închis și ud sau pîlcurile de ciori deranjate de prezența lor neașteptată sau fantomele unui trecut ilustru. Se pare că împăratul Hadrian a ajuns în cîteva din notațiile partenerei mele, pus la păstrare pentru un proiect mai amplu. În notațiile mele au ajuns pățaniile unui cuplu care, din prea multă pasiune născută de consum de cozonac italian și vin au reușit să piardă avionul de întoarcere spre casă.

Simona SORA

(Disclaimer: Simona Sora era pe picior de plecare când i-am scris. Nu a vrut să ne lase fără un răspuns, așa că ne-a dat un text de-ale ei de anul trecut, publicat în „Dilema Veche”, care, spune scriitoarea, este o replică indirectă la ancheta noastră.)

simona soraOraşul K.

Dacă, întorcîndu-te din Austria spre România, te abaţi de la autostrada clasică, o iei puţin spre Graz şi apoi, prin sate, spre graniţa cu Ungaria, dai de un orăşel ciudat care, la prima vedere, pare o butaforie, un studio pregătit pentru un film cu scene medievale, aflat între dealuri pline de struguri, într-un fel de căldare ce te transpune brusc într-un climat subtropical, nu într-unul subalpin. De aici, poate, şi senzaţia de irealitate. Dacă citiţi pe undeva despre aerul de munte din Köszeg – căci aşa se numeşte fantomaticul oraş maghiar de la graniţa austriacă – să vă îndoiţi! Cînd am ajuns acolo – în primele zile din septembrie – aerul era ca la malul mării înainte de furtună: înăbuşitor şi cald, irespirabil pînă la comoţie. Abia cînd s-a pornit ploaia – şi nu s-a mai oprit toată noaptea – atmosfera s-a rarefiat, piaţa Jurisics (numită aşa, ca şi Cetatea cu patru turnuri, după căpitanul Miklós Jurisics care le-a ţinut piept turcilor lui Suleiman Magnificul la 1532) s-a curăţat şi am putut vedea vechiul oraş regal în deplina-i splendoare trecută: Turnul bătrîn, Casa cu steme (unde funcţionează, de 500 de ani neîntrerupt, Primăria din Köszeg), Casa cu picioare, Casa Generalului, Muzeul Farmaciei şi mai ales Poşta veche, care mai funcţiona sigur pe vremea cînd în „Micul Oraş“ de la frontiera vestică a Ungariei mai trăia încă Agota Kristof.

Înainte de a fugi (à contrecoeur) în Elveţia şi înainte cu mult de a deveni una dintre inovatoarele romanului de la sfîrşitul secolului trecut, Agota Kristof a locuit în acest oraş insolit, a făcut aici şcoala (una excelentă, se pare), a citit cîteva biblioteci, s-a îndrăgostit şi a născut primul său copil. Dar toate astea n-ar avea prea multă importanţă dacă „oraşul K.“ (cum îl numeşte scriitoarea în autobiografia sa) – cu atmosfera lui apăsătoare, cu istoria sa regală anihilată de ideologia comunistă, cu cele şapte izvoare (Almos, Elod, Ond, Kond, Tas, Huba, Töhötöm) din care toamna te aştepţi să curgă vin – n-ar fi locul în care se petrece prima parte a Trilogiei gemenilor.

Oraşul K., Köszeg-ul regal, este aşadar „Micul Oraş“ din trilogia Agotei Kristof, locul în care Claus şi Lucas – spiritele locului – îşi trăiesc istoria simbiotică şi crudă, supravieţuiesc nenumăratelor demenţe şi promiscuităţii adulţilor, ucid şi sînt (pe rînd) anihilaţi de ferocitatea oamenilor şi timpurilor. Cînd treci graniţa, nu poţi să nu întorci capul după ghereta grănicerului, care nu mai există de zeci de ani – cum, desigur, nu mai sînt nici „casa bunicii“, grădina cu fructe şi piaţa. Trebuie să existe şi azi, în oraşul K., vreo piaţă de legume şi fructe, dar micul comerţ se face într-un fel insolit. Oamenii îşi lasă „produsele“ la poartă, sortate şi frumos aliniate în lădiţe, alături de un borcan cu deschidere în capac, o puşculiţă. Cumpărătorii îşi iau ce vor şi lasă banii în puşculiţa închisă cu lacăt, căci banii sînt, totuşi, ochiul dracului. Aş fi luat şi eu nişte piersici pitice, a căror aromă se simţea de la capătul străzii, dar habar n-aveam cît or mai fi piersicile la Köszeg.

Cîrciumile, în schimb, trebuie să fi rămas la fel de multe ca după război, cînd cei doi gemeni cruzi, scriitori în devenire, cîntau la armonică pentru un ban, jonglau cu fructe şi făceau acrobaţii. Am şi intrat în cîteva, deşi vinul nou nu se făcuse încă: terase în fundul curţii sau birturi întunecoase cu podele negre şi cu pompă de apă în faţă, unde clienţii mai ieşeau să se spele pe picioare. Cel mai mult mi-a plăcut o cîrciumă apaşă cu două bătrîne (indience?) mumificate la intrare, sorbind vin negru din pahare de sticlă groasă. Cine-a făcut cîrciumă apaşă la Köszeg trebuie s-o fi citit pe Agota Kristof sau măcar să împărtăşească acelaşi spirit al locului, amestec de dans expresionist şi demenţă pură.

Ce să zic, am văzut în oraşul K. „strada dreaptă şi lungă“ pe care copiii părăsiţi se întorceau de la casa parohială, am vorbit (în limba köszegheză) cu poştaşul care le aducea bani „din Marele Oraş“ copiilor identici, am găsit pînă şi cimitirul unde bunica gemenilor îşi îngropase atît bărbatul otrăvit de ea însăşi, cît şi bijuteriile subtilizate de la o fetiţă (evreică) orfană. N-am mai dat însă de lagărul de tranzit nazist care-a funcţionat şi după război, ca refugiu pentru fugarii returnaţi de austrieci; nu ştiu care era „singurul hotel din K.“ (poate Irrötko – noi am stat la Portré, un hotel decorat ca un templu budist, în care existau fotografiile tuturor personalităţilor importante din secolul trecut, mai puţin cea a Agotei Kristof); n-am putut localiza vechea biserică printre zecile de vechi biserici neogotice care, la ora 5 dimineaţa, îşi unesc clopotele ca să te scoale şi din morţi. Mi s-a spus, înainte de a ajunge la Köszeg, că acolo, la ora 11 a fiecărei zile, bat clopotele în amintirea victoriei asupra turcilor din august 1532. N-am priceput în ruptul capului de ce bat însă toate clopotele la ora 5 dimineaţa, cînd afară abia se luminează! Dacă te uiţi totuşi spre piaţa centrală, poţi vedea – cam ca într-o piesă de teatru suprarealistă – un bătrîn plimbînd doi copii într-un landou, o fetiţă cu un ghiozdan enorm, un cal, un scamator ambulant, o trecătoare voalată şi doi puşti de aceeaşi înălţime îndepărtîndu-se spre ultima casă din oraşul K.

 

Sursă imagine principală

  1. OLYMPUS DIGITAL CAMERA
    7 scriitori români și poveștile lor de dragoste preferate din cărți și filme
  2. IMG_0198
    Anchetă: 10 scriitori români despre FILIT
  3. gradina verona
    Anchetă: Ce baruri și cafenele frecventează 15 scriitori români
  4. Locuri si obiceiuri de scris ale scriitorilor romani
    Anchetă: Șaisprezece scriitori români ne spun care sunt locurile și obiceiurile lor de scris
  5. Hands-Holding-Book460x300
    Vară, cărţi, actori (anchetă) – ce citesc Victor Rebengiuc și mulți alți actori români
  6. Destinații literare
    Destinații literare – din H. Miller, H. Murakami, C.R. Zafon, M. Duenas

The post Anchetă: Destinații preferate de vacanță ale scriitorilor români appeared first on Bookaholic.

Zece cărți noi de citit la început de toamnă

$
0
0

Gata, ne-am adunat de prin vacanțe? Nu? Ce bine! :) Începe în mod oficial toamna, se face mai răcoare, nimic mai frumos decât să stai într-un hamac, pe o terasă, cu un pahar de vin sau o limonadă și să citești. Ne-am uitat printre ultimele apariții de la editurile românești și ne-am făcut o listă de lecturi cu cărți noi de citit la începutul toamnei dintre cele care ne-au atras mai tare și mai tare atenția.

J. Ființă sexuală de Kenzaburo Oe

kenzaburoDupă Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii și 17, cărțile câștigătorului de Nobel Kenzaburo Oe au intrat indiscutabil pe lista noastră de lecturi. E vorba de o carte în care tânărul J se luptă cu propria sexualitate, care “practică” chikan, în trenurile din Tokyo, mai precis o formă de agresiune a femeilor. E o carte dură, așa cum ne-a obișnuit Oe, în care ne dăm seama de straturile ascunse, întunecate, ale naturii umane.

Și îți dai seama de asta încă de la început: “Oare o să reușesc până la urmă să-mi împlinesc universul meu sexual? s-a întrebat J, împresurat de o pâclă de nesiguranță și neputință.”

Cumpără cartea de aici

Câteva lucruri despre tine de Florin Irimia

Cateva lucruri despre tine Florin IrimiaNoua carte scrisă de Florin Irimia adoptă covenția discuției dintre terapeut și un potențial sinucigaș. E o poveste cu dezastre, cu traume de tot felul, multe dintre ele legate de părinți, din nou un personaj obsedat de femei și preocupat de propria sexualitate, cu mici și mari drame de familie care lasă răni adânci, totul scris într-un stil foarte alert, dinamic, cu umor sau precis cinism, chiar și atunci când moartea pare să-l însoțească pe personaj la fiecare pas, o carte plină de referințe din cultura pop, de la Woody Allen la Roman Polanski.

Cumpără cartea de aici

Cum să ne gândim mai mult la sex de Alain de Botton

sexFilosoful nostru pop preferat revine cu o nouă carte, de data aceasta despre sex. Putea rata subiectul? Nu putea. Practic, ce spune el e că ne gândim prea puțin la sex sau o facem greșit. Așa că trece cu o privire din avion prin istoria sexualității, întoarce subiectul pe toate părțile și ne dă sfaturi de viață sau, mai precis, sfaturi să fim mai dezinhibați și mai conștienți când vine vorba de propria sexualitate. Ca de obicei, jonglează cam prea lejer cu lucrurile, dar e o lectură simpatică, aș zice, pentru începutul de toamnă. Că tot stăm mai mult în casă. :)

Cumpără cartea de aici

Trois de Julian Barnes

troisJulian Barnes e de mult timp printre preferații noștri, cu stilul lui aparte, rafinat, ce combină umorul cu nostalgia și cu multiplele straturi ale emoțiilor umane. Trois (în engleză Taking it over) reia o temă cu care Barnes ne-a obișnuit – prietenii din copilărie, adolescență care se reîntâlnesc, trecerea timpului, recursul la trecut și memorie, sentimentele care rămân, se transformă și se ascund. O femeie și doi bărbați care se îndrăgostesc de ea, un triunghi amoros și replici spumoase, cu asta vine Trois a lui Julian Barnes, o carte mai veche de-a autorului, abia acum tradusă.

Cumpără cartea de aici

Fugara de Alice Munro

Fugara Alice MunroCă tot vorbim de preferați, Alice Munro are și ea un rol aparte pe lista noastră. I-am luat cărțile pe rând (Prea multă fericire -cronică aici și Dragă viață - cronică aici, a venit momentul să citim și Fugara.

E vorba de opt povestiri scurte, dintre care trei cu același personaj, aceiași oameni normali din universul lui Munro, aceeași subtilitate și lucruri spuse pe jumătate, lăsându-ne doar să ghicim adevăratele motivații psihologice din spatele întâmplărilor.

Cumpără cartea de aici
 

Madame Mallory și micul bucătar indian de Richard C. Morais

malloryProaspăt ecranizată sub titlul Război în bucătărie, cartea este povestea unui tânăr bucătar indian care deschide, împreună cu familia lui, un restaurant în Franța.

E o carte care are toate ingredientele unei rețete delicioase: aromele indiene se îmbină cu rafinamentul gastronomic francez, o poveste de dragoste și inocență, o competiție acerbă între două restaurante și căldura unei familii plecată de la locul ei.

Cumpără cartea de aici
 

Economia inegalităților de Thomas Piketty

economia inegalitatilor

Recunosc că, în general, cărțile de economie nu sunt prima opțiune (nici a doua) atunci când îmi aleg următoarea de citit, dar aceasta mi-a atras atenția.

E scrisă de un economist cunoscut, Thomas Piketty, și vorbește despre inegalitățile sociale, despre redistirbuție, despre concentrarea capitalului, despre educație și egalitatea de șanse și despre multe alte lucruri foarte strâns legate de lumea în care trăim și pe care, uneori doar cu nasul în cărțile de literatură, o înțelegem mai greu.

Cumpără cartea de aici

The Dude și Maestrul Zen de Jeff Bridges și Bernie Glassman

the dudeDacă v-a plăcut The Big Lebowski cel puțin cât mi-a plăcut mie, atunci veți vrea să citiți cartea scrisă de actorul Jeff Bridges, celebrul The Dude din film, și de Bernie Glassman, maestrul zen american. Iar cartea, de un umor nebun, un dialog între cei doi, este strâns legată de film.

V-ați gândit vreodată că The Dude ar putea avea ceva zen în esență? Nici eu. Dar cartea asta te face să te gândești și îți dă așa un chef să revezi filmul când ai terminat-o sau, mai precis, când abia ai început-o.

Cumpără cartea de aici

Alternaștere de Gabriel Osmonde (Andrei Makine)

alternasterePoate am eu o slăbiciune mare pentru Gabriel Osmonde (pseudonimul lui Andrei Makine), a cărui primă carte tradusă în română, Lucrarea Iubirii, m-a cam zdruncinat. Alternaștere este un alt text puternic, care te face să te întrebi cam ce se întâmplă cu tine, o carte care vorbește despre “a treia naștere”, cea spirituală, după cea biologică și cea socială. Și face asta folosind metafora unei organizații care vrea să le schimbe oamenilor modul în care se raportează la lume.

Cumpără cartea de aici
 

O sută de mii de miliarde de poeme de Raymond Queneau

o suta de miiWow, mi-am zis când am văzut că s-a tradus cartea lui Queneau! Și că traducătorul e Șerban Foarță! Am văzut cartea asta acum mulți ani, în franceză și mi-a rămas lipită undeva în minte. Cartea asta e senzațională, chiar are în ea o sută de mii de miliarde de poeme! Cum? Fiecare pagină e tăiată, câte un vers pe fiecare fâșie și practic combinațiile te fac să citești mereu altă poezie. ”Cum bine va fi spus Lautréamont, poezia trebuie făcută de către toţi, iar nu de unul singur.“ spune Raymond Queneau despre minunata sa invenție.

Cumpără cartea de aici

 

Voi ce cărți noi de citit v-ați pus pe lista de lecturi toamna asta? Lista noastră e deschisă, așteptăm idei și recomandări!

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

 

  1. toamna
    10 cărți românești noi de citit toamna asta
  2. reading-books-literature-beach-holiday-candid-people-boats-photo
    Zece cărţi pentru vacanţa mare
  3. Children
    Zece cărți pentru copii de dat în dar de 1 iunie
  4. livre de poche
    Zece cărţi subţiri
  5. Recycled_Book_Sculptures_By_Su_Blackwell_34
    12 cărți noi de citit în vacanța de sărbători
  6. 1340861_san_francisco_pier_39
    Cărţi de citit atunci când plouă

The post Zece cărți noi de citit la început de toamnă appeared first on Bookaholic.

Cartepedia – o librărie online cu recomandări și discuții (P)

$
0
0

Nu ducem lipsă de librării online. Cât de bine sau cât de prost merg ele e altă discuție. V-am mai spus, senzația generală e că librăriile online românești nu pun, cu câteva excepții notabile, accentul pe imagine, pe experiența vizitatorului și pe creativitate. Cartepedia, o apariție nouă în zona librăriilor online, face, din fericire, excepție.

Cartepedia.ro este o echipă de oameni de carte și librari, dar mai ales de cititori, care au pus pe picioare un lanț de librării în marile orașe ale țării și care au ales acum să îți stea la dispoziție de oriunde și la orice oră cu recomandări, sfaturi și informații utile. Mai precis, Cartepedia ține de Grupul Librarium și găsiți aici, bineînțeles, o ofertă foarte mare de cărți de la majoritatea editurilor din România.

Vorbim deci de oameni cu experiență, pasionați de cărți, care au făcut pasul din offline în online pentru a fi mai aproape, la un click distanță, de cititori. Își propun să fie mai mult decât un punct de desfacere online a ceea ce ei consideră a fi cel mai de preț bun, cartea, să aibă valori mai sănătoase decât simplele reduceri de preț, și nu văd librăria online ca pe un set de algoritmi, ceva optimizare SEO și un formular de contact la care nu răspunde nimeni.

Despre ce e vorba atunci la Cartepedia? Despre oameni. Oameni care citesc și recomandă mai departe. Sunt ambițioși, își propun să construiască o comunitate bazată pe valori recunoscute, pe experiența unor specialiști recrutați și pe contribuțiilor cititorilor pasionați. Lună de lună lansează teme de dezbatere, propun discuții și stabilesc topuri, răspund la întrebări și oferă recomandări de lectură, toate acestea împreună cu cititorii. Ba chiar găsiți și un raft cu cărți în format PDF.

Și, că tot vorbeam de design, Cartepedia arată fresh și elegant, are o identitate clară și un site pe care se navighează cu ușurință. Dacă intrați pe site, veți vedea că sunteți invitați să discutați cu ei și că găsiți locuri în care librari cu experiență, atenți la nevoile oamenilor și care știu bine obiceiurile de lectură ale pasionaților de cărți, vă recomandă zilnic cărți.

Din ce-am povestit cu ei, au planuri frumoase pentru viitor, campanii în care cititorii sunt invitați să se implice, în care cei mai pasionați vor fi promovați și recompensați și în care cărțile bune vor fi puse în lumină. Noi le urăm succes!

Stați pe aproape, în curând lansăm un proiect frumos împreună cu Cartepedia! Detalii în câteva zile. :)

  1. carti
    (P) Căutări de cititor – de la librărie la anticariat și trei recomandări de la Târgul Cărții
  2. Private: Concurs Cartepedia
  3. Airan_Kang
    Librării online românești
  4. DSC02498
    O nouă librărie Cărturești în mall Promenada
  5. carturestinord
    Cărturești Nord – o librărie de 600mp în mall Băneasa
  6. gaudeamus2012
    Târgul de carte Gaudeamus 2012 – program și recomandări

The post Cartepedia – o librărie online cu recomandări și discuții (P) appeared first on Bookaholic.

Cum ar arăta, pentru mine, o oră ideală de literatură română la școală

$
0
0

În mai puțin de două săptămâni va începe un nou an școlar. În momentul acesta, probabil că toți elevii încearcă să profite de ultimele zile de vacanță sau să-și pregătească temele pe care le-au avut peste vară, iar profesorii își termină planificările de lecții și toată birocrația aferentă. Debutul anului școlar este greu de ambele părți ale baricadei, vă spun din proprie experiență :) .

Iar învățământul de stat are multe hibe – profesori din ce în ce mai nepregătiți pentru posturile pe care le ocupă, elevi din ce în ce mai distrași de noile tehnologii, programe școlare anapoda, rezultate slabe la examene, schimbări peste schimbări an de an, fără temei, în funcție de cine conduce ministerul, instituții cariate de sistem, salarii mult prea mici pentru profesori, șpăgi peste șpăgi ș.a.m.d. Le știți pe toate, fie că v-ați lovit de ele, fie că urmăriți știrile zilnice.

Însă una dintre problemele majore, din punctul meu de vedere, rămâne modalitatea (învechită) în care se predau orele. Nu-mi doresc să generalizez și să fac o nedreptate excepțiilor, dar, în mare parte, orele arată cam la fel: un profesor vine la clasă, verifică tema, apoi deschide manualul și trece la o lecție nouă, folosindu-se de ceea ce este scris în carte; în funcție de materia predată, se mai fac, poate, câteva exerciții, se mai pun întrebări pe marginea unui text sau al altuia, se mai arată câteva ceva pe o hartă etc. Ceea ce este complet insuficient și extrem de plictisitor pentru orice elev, nu numai cei de astăzi.

Haideți să aplicăm pe o oră de literatură română. Cum poți să susciți interesul pentru o carte, un autor, o temă anume dacă citezi sau dictezi comentarii literare? Cum ai pretenția ca cineva să citească o carte, dacă singurele informații pe care i le dai elevului sunt cele bătătorite, rigide? Și cum te aștepți ca cineva să vadă cu ochi buni literatura dacă nu faci nici cel mai mic efort pentru a i-o prezenta dintr-o perspectivă pe care să o înțeleagă, care să-i fie familiară? Asta așa, niște dileme la prima mână.

o ora ideala de literatura romana la scoala 1

Sursa

Din fericire, eu am avut mai mulți profesori de limba și literatura română pasionați de meseria lor și, implicit, de literatură, profesori care nu s-au blazat, oricât de mulți ani aveau în învățământ, și au ieșit din tiparele propuse de învățământul nostru. Am spus-o și cu alte ocazii, profii mei erau cei mai mișto din toată școala :) – respectau programa, dar aduceau ceva nou de fiecare dată:

- ne rupeau paginile de comentarii sau ne puneau să le lipim cu scotch;

- ne „antrenau” să gândim textele pe care le citeam;

- ne duceau la teatru – făceam periodic excursii în București pentru a vedea piese faine, inspirate din cărți sau din operele de dramaturgie;

- urmăream, în timpul orelor, ecranizări românești – apoi le comentam, ne spuneam opinia;

- ne dădeau lecturi suplimentare din autorii români contemporani – așa i-am descoperit, destul de devreme, prin clasa a noua, pe Ovidiu Verdeș, Ioana Baetica, Mircea Cărtărescu, Cecilia Ștefănescu, Adriana BittelAngela Marinescu, Florin Iaru, Mircea Diaconu, Ion Vianu și mulți, mulți alții;

- ne puneau să citim piese de teatru pe roluri;

- ne dădeau de scris nu numai compuneri și eseuri, ci și poezii, proze, articole – mi-aduc și acum aminte că proful meu de română din liceu ne-a cerut, la prima oră din clasa a noua, caietele cu poezii, pe care era sigur că le avem într-un cotlon din camerele noastre; toată lumea a executat cererea (din treizeci de fete, mai bine de jumătate aveam poezele prin sertare) și proful a luat caietele acasă; a scris pe ele ce-i plăcea, ce nu-i plăcea, unde să mai lucrăm, ne-a dat sugestii atât de stil, cât și de compoziție, teme, și sfaturi de lectură. A dedicat o oră întreagă feedback-ului și ne-a înapoiat caietele, sfătuindu-ne să continuăm să scriem. Ne-a cucerit :) . Cât despre articole, tot profesorul respectiv ne-a dat, la un moment dat, ca temă, să facem o revistă a clasei, cu un fel de „cronici” literare. Ne-am super stresat, dar și distrat, am simțit că ceea ce gândim contează. Altă dată ne-a împărțit pe echipe, am scris câte un material, iar el le-a publicat pe toate într-un ziar local.

o ora ideala de literatura romana la scoala 2

Sursa

Sigur că mai erau și altele, dar acestea merită, cu siguranță, menționate. Cred cu tărie că, dacă toți profesorii din țara asta ar aplica măcar 50% dintre aceste metode la clasă, elevii ar privi cu alți ochi literatura română.

Cu toate acestea, poate astăzi ar fi nevoie de puțin mai mult. Din când în când, visez că lucrurile se vor schimba. Pentru mine, o oră ideală de literatură română la școală ar arăta cam așa:

1. Integrarea tehnologiei în procesul de predare și aprofundare a materiei – power point-uri drăguțe cu date amuzante despre un scriitor sau altul, anecdote, informații esențiale strecurate, imagini din filme, clipulețe simpatice cu sau despre scriitorii respectivi (poate chiar realizate în echipe, de către elevi), video-uri, documentare, pagini de Facebook (cum am făcut noi, de exemplu :) ), meme, bloguri (pentru cei de la filologie) sau site-uri (pentru cei de la informatică, de exemplu) ale clasei, pe teme creative, personale, sau conținut în legătură cu punctele din programe. Ați înțeles, în mare, care este ideea. Copiii și adolescenții sunt, pe testate, super încântați atunci când le dai un proiect care implică tehnologia. Și sunt mult mai implicați când le predai folosind metode interactive.

o ora ideala de literatura romana la scoala 3

Sursa

2. Întâlniri cu scriitorii contemporani – chiar nu e greu de realizat, scriitorii noștri sunt, în mare parte, dispuși să participe la întâlniri cu elevii. Pot face minuni dacă sunt lăsați să discute liber cu cei mici :) . Am asistat la întâlnirile scriitorilor români cu liceenii de la Iași, evenimente din cadrul Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași, și am plecat de acolo încărcată de energie și speranță în cititorii de mâine. Așa, poate nu vor mai fi surprize la următoarea evaluare națională.

IMG_0216

3. Vizite la muzee, ieșiri la bibliotecă sau în aer liber, participări la lansări de carte, la târguri de carte etc. Sunt convinsă că, dacă ieșim puțin dintr-o clasă, nu va face rău nimănui, dimpotrivă. Și nu doar în cadrul Zilelor Altfel.

4. Mai puține comentarii literare, mai multă încurajare în a gândi, pe cont propriu, textele respective. Și a le gusta. Cum fac asta, e treaba profesorilor. Important este să se ajungă acolo.

5. Puțină scriere creativă este de preferat, altfel vom întâlni din ce în ce mai multe perle la BAC și un limbaj de lemn răspândit în proporție de 90%. Jocuri (Cadavrul fermecător, Ghicește personajul, poezii dadaiste sau orice altceva) și exerciții ingenioase de scris, e prea mult ceea ce cer?

Peste aceste propuneri, trebuie presărate cu grijă informațiile „vitale”, ce-a spus X și ce-a răspuns Y, curente și genuri literare, autori canonici și necanonici, școli și toate celelalte, pe care le știți prea bine.

Ziceți și voi, visez prea mult? :) Pentru voi cum ar arăta o oră ideală de literatură română la școală? Ce-ați vrea să păstrați, ce-ați vrea să adăugați?

 

Sursă imagine principală

  1. 101-carti-ro-_041
    „Lista Istodor” a cărţilor din literatura română
  2. visul2
    Literatură română montată în teatru, înainte și după 1989/2000
  3. Lecturile de vacanta obligatorii pentru scoala
    Lecturile de vacanță obligatorii pentru școală – o sabie cu două tăișuri + cum am devenit cititoare
  4. 1095604_old_books
    2011 în cele mai faine cărţi – pentru mine (Mădălina)
  5. interviu cu Shani Boianjiu
    Interviu cu Shani Boianjiu: „Îmi doresc să-mi fi fost mult mai frică, pentru că armata a fost un șoc imens pentru mine”
  6. Magda - premiu 09.12.2013
    Magda Cârneci (interviu): „Pentru mine Parisul e un Bucureşti visat, transfigurat”

The post Cum ar arăta, pentru mine, o oră ideală de literatură română la școală appeared first on Bookaholic.

Irfan Orga, Portretul unei familii turcești, o poveste din Istanbulul de altădată

$
0
0

Bună de pus pe raft alături de Istanbulul lui Orhan Pamuk, Portretul unei familii turcești este povestea copilăriei și adolescenței viitorului scriitor și aviator militar Irfan Orga.

Totul începe în anul 1913, într-un Istanbul idilic și pitoresc, scăldat de apele albastre ale Mării Marmara. Irfan are 5 ani, trăiește cu părinții și bunicii săi înstăriți într-o casă frumoasă, are doică neagră, servitoare și bucătăreasă. Tatăl său se ocupă de negoțul cu covoare, mama sa e mulțumită să fie doar “o podoabă în casa soțului ei” (dat fiind că la acea vreme turcoaicele nu aveau voie să iasă din casă nici neînsoțite, nici fără văl pe față, deci nimeni în afară de familia ei nu știa cât de frumoasă era de fapt Șevkiye), iar bunica este cea care conduce toată casa, veghează pregătirea bucatelor tradiționale, taie, spânzură și pune pe toată lumea la punct.

Câteva capitole ești legănat de sunetul Bosforului, toropit de soarele verii turcești la umbra viței de vie, în paradisul unui puști de 5 ani care crede că nimic nu se poate schimba. Vine însă anul 1914, iar Imperiul Otoman se alătură Germaniei în Primul Război Mondial. Viața familiei lui Irfan, ca și a restului Europei, de altfel, se schimbă radical. Sunt concediate ajutoarele în casă, se vând afacerile de familie, se pun bani la ciorap, se fac provizii, se vând case și mobile, bărbații pleacă la război și în toată țara mai rămân femeile, copiii, bătrânii și câțiva funcționărași ai sistemului.

femeie in istanbul, 1908Într-o societate în care femeia de familie bună nu doar că nu lucra ca să își câștige existența, dar nici măcar nu ieșea din casă nevălurită și neînsoțită de un servitor sau de un membru al familiei, acest nou aranjament social a devenit în scurt timp o problemă. Mama lui Irfan decide să facă nefăcutul și să renunțe la văl în timpul ieșirilor pe stradă, după bietele cumpărături sărăcăcioase pe care și le permiteau.

- O să spună lumea că ești o prostituată, s-a văicărit bunica, absolut incapabilă să accepte un gest atât de îndrăzneț precum dezvelirea feței.
– Dacă asta or să spună, nu îmi pasă, nu vorbele lor o să ne țină de foame. Și de-acum să-ți lași și tu vălul deoparte, mamă!
– O, nu! Nu, nu, nu! a răspuns bunică-mea cu o groază superstițioasă. Doamne ferește să cer osândă de la Dumnezeu!

Dar a doua zi, când mama s-a dus la Beyoglu cu chipul ei drăguț descoperit în văzul lumii, a fost bătută cu pietre de niște copii și s-a ales cu o tăietură urâtă la cap.

Printre poveștile urgisite ale vieții unui băiețel de 7-8 ani în timpul războiului, în sărăcie cruntă, în lipsuri, frig și boli, se profilează, puternică și implacabilă, silueta mamei sale, o turcoaică otomană, de familie bună, care, trezindu-se în mijlocul războiului fără bărbat, fără bani, cu trei copii (Irfan avea și doi frați mai mici) și o soacră cu pretenții și nas pe sus, înțelege valul schimbărilor sociale și se adaptează, cu sacrificii, pentru a le putea asigura copiilor săi mai întâi hrana, apoi, la sfârșitul războiului, când lumea se mai domolește, o educație (militară, pentru amândoi băieții).

barber istanbul 1900 postcard

Discret, printre poveștile familiei fără nume (numele de familie turcești au fost introduse abia în 1934 de Atatürk) a lui Irfan, fiul lui Hüsnü (Bey) și Șevkiye (Hanim) din Bayazit, se conturează marile schimbări care vor afecta fostul imperiu și tradițiile sale seculare: instaurarea republicii sub conducerea lui Mustafa Kemal, care încă nu devenise Atatürk, tatăl turcilor, interdicția de a mai purta fes, obligația, primită foarte rău de populație, de a purta pălărie europeană, solicitarea de a lăsa deoparte vălul, trecerea la alfabetul latin, laicizarea republicii, drepturile femeilor.

turcoaice, 1914În ciuda modernității iminente, în ciuda vieții care îl va exila pe autor în Europa Occidentală (în anii de după ultima pagină a acestei cărți de memorii), parfumul Istanbulului de altădată nu părăsește niciodată sufletul lui Irfan Orga (numele de familie și l-a ales înfigând la întâmplare un ac pe o hartă și nimerind pe râul Urga). Scrise cu talent literar și cu umor, poveștile lui curg ca într-un roman de aventuri, spumoase, savuroase, calde și nostalgice, atât după Istanbulul copilăriei sale, cât și după cele două femei vrednice care l-au crescut, mama și bunica, amintiri duioase de acum o sută de ani.

Memoriile lui Irfan Orga sunt continuate într-o postfață explicativă de fiul său, Ateș, la rândul său scriitor și producător de muzică (pasiune instilată de chiar tatăl său). Aflăm în acest scurt capitol de încheiere cum a decurs restul vieții lui Irfan, mai ales după ce s-a îndrăgostit de o femeie străină (viitoarea lui soție, Margarete), și a fost nevoit, conform legii turcești, să renunțe la brevetul de pilot militar și să se autoexileze în strania, recea și umeda Marea Britanie, consolându-se adesea cu gătitul nostalgic al mâncărurilor cu parfum mediteranean, ceea ce l-a determinat să scrie chiar vreo trei cărți de gastronomie.

Bucătar, pilot, scriitor, memorialist, Irfan Orga a lăsat din exil o superbă imagine a Turciei și Istanbulului de altădată prin cele nouă cărți ale sale, despre societatea, oamenii, orașele, obiceiurile și parfumurile orientale de la apusul Imperiului Otoman.

excursion golden horn james ellis

 

Comandă cartea de pe librăria online Cărturești!

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Foto:
Femeie in Istanbul, 1908, sursa
Bărbier în Istanbul, 1890-1900, sursa
Turcoaice, 1914, sursa
Excursion on the Golden Horn, James Ellis, 1888, sursa

  1. download
    În căutarea zăpezilor de altădată – Gregor von Rezzori
  2. DSC_8271
    Poveste despre Poveste de Crăciun, de Charles Dickens
  3. tumblr_m5h3ha3ujD1qz71rio1_400
    Verile de altădată – picturi cu cititori la malul mării
  4. criterion
    Politica – la fel, atunci şi acum. Opinii din presa de altădată („Criterion”)
  5. 8950827687_da468ebcdf_z
    10 fotografii cu biblioteci mobile pline de parfumul vremurilor de altădată
  6. Dylan Thomas
    Portretul artistului ca tînăr cîine, proza poetului Dylan Thomas

The post Irfan Orga, Portretul unei familii turcești, o poveste din Istanbulul de altădată appeared first on Bookaholic.

Zece cărți care ar merita ecranizate

$
0
0

Pentru că sunt în vogă zilele astea tot felul de liste sau topuri de cărți, m-am gândit să dau și eu drumul la o leapșă pe care o am în minte de ceva vreme.

Care sunt cărțile pe care ați vrea să le vedeți ecranizate sau de ce nu, pe care v-ați gândit chiar voi să le ecranizați, așa ipotetic vorbind? Și ca să rămânem în registrul posibilului, nu vom ține cont de exemple precedente care au confirmat regula că niciodată filmul nu va bate cartea. Nu generez nicio pledoarie pentru carte în detrimentul filmului sau invers.

Vreau doar să povestim relaxat despre acele cărți care ni s-au părut foarte cinematografice, pe care mai mult le-am vizionat decât le-am citit.

M-am hotărât să mă opresc tot la un numar de 10, e mai simplu așa, e rețetă încercată și nu mai trebuie nicio altă explicație. :)

Iată, așadar, lista mea:

Strigătul de Laurent Graff

Recunosc cu vinovăție că întotdeauna mi-au plăcut filmele despre viruși, boli ciudate care sunt pe punctul de a infesta toată omenirea. Ei bine, Strigătul face cumva parte din această categorie. Pe cât de scurtă e cartea, pe atât e de puternică vizual. E o apocalipsă modernistă cu autostrăzi părăsite, cu un zgomot-strigăt continuu, din cauza căruia oamenii mor pe capete pe unde apucă, cu un personaj principal imun la virus care pare ușor autist și care nu doar că se adaptează, dar se și potrivește perfect cu peisajul apocaliptic minimalist, cu VIP-uri pe care starea de necesitate i-a readus la statutul de oameni vulnerabili, cu jaful Strigătului lui Edvard Munch și găsirea acestuia de către personajul principal și cu un deznodământ deloc predictibil. E fain. Dacă aș fi regizor, m-aș arunca la această adaptare, mai ales că vine cu  rețeta de succes a apocalipsei. Ar putea fi unul dintre acele filme bune cu încasări de blockbuster.

Mureai singur într-un colț, într-un intrând, la picioarele unui zid, în baie sub chiuvetă, cuibărit sub pat, ghemuit lângă scoarța unui copac, în mașină pe marginea drumului, chircit și schimonosit. Pag. 95

Strigătul, Laurent Graff, editura Humanitas 2007

Cumpără cartea de aici

Meteorii de Michel Tournier

Cu Meteorii cred că e puțin mai greu. Sunt multe personaje complexe, multe locații care uneori înseamnă chiar continente diferite. Mai sunt și probleme de etică profesională, cum ar fi de pildă tot episodul copilăriei gemenilor Jean-Paul de la Pietrele Sunătoare printre nevinovații, cum îi numea sora Beatrice pe copiii cu dizabilități de la orfelinatul Saint-Brigitte, care ar putea problematiza filmarea.

Meteorii e una dintre acele cărți-enciclopedie, foarte bine documentată, pe care o citești cu dicționarul lângă tine și care îți deschide noi zone de explorare, atât literare, cât și de viață, de trăire în sine.

Eu cred că ar merita efortul ecranizării cu prisosință. Sunt curioasă cum ar arăta scena deschiderii balului dat de către contesa Fabienne de Ribeauvillé, în care Alexandre Surin (unchiul gemenilor Jean-Paul) dă dovadă de maximă gentilețe, adunând de pe jos în farfuria luată la întâmplare din mâna unei dame tenia care tocmai căzuse la propriu din extravaganta Fabienne. După ce scapă de farfuria cu spaghetele vii, Alexandre o invită pe contesă la dans ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat, toate astea sub privirile oripilate ale invitaților. Fain, nu?

Nu m-am putut abține și v-am redat mai jos episodul :) :

S-a auzit un zgomot plescăit și umed, ceva a alunecat pe escarpenii contesei și s-a lățit pe parchetul cerat. Părea la prima vedere un pachet de spaghete plate și alburii, dar vii, animate de o mișcare peristaltică. Recunosc imediat în acest scul de panglici inelate o taenia solium a gunoierilor. Boala aceea atribuită în cuvinte voalate Fabiennei nu era decât un inofensiv vierme solitar? Clipele care se scurg sunt de o densitate extraordinară. Toate bibilicile au ochii ațintiți asupra celor cinci-șase metri de curea cleioasă care se zbate cu încetinitorul, ca o caracatiță pe nisip. Vocația mea de culegator de gunoaie nu ma lasă mult timp în afara jocului. Vecina mea n-a observat nimic, continuă să-și mestece prăjiturelele. Îi smulg din mână farfuria și lingurița, fac doi pași înainte și îngenunchez la picioarele Fabiennei. Cu ajutorul linguriței adun tenia în farfurie, operație delicată căci bestia alunecă precum un mănunchi de anghile. Extraordinară senzație! Mă agit singur în mijlocul unei mulțimi de ceară. Mă ridic. Arunc o privire împrejur. Celadon, ca o lumânare topită, mă privește cu un aer aiurit. Îi pun farfuria și lingurița în mână. Jur că nu i-am spus “Mănâncă!”. Dar nu jur că nu am gândit-o. Gata! Să întoarcem pagina. Între noi doi, Fabienne! Mîinile noastre stângi se înnoadă. Brațul meu drept îi cuprinde talia. Întorc capul către orchestră. Muzică! Dunărea albastră ne poartă pe valurile ei legănătoare. Amazoana resturilor menajaere și dandy-ul gunoaielor, lăsându-și fiecare sexul la vestiar, conduc balul. Pag. 139-140

Meteorii, Michel Tournier, editura Univers 2004

Cumpără cartea de aici

 À rebours de Joris-Karl Huysamans

Grea treabă și aici. À rebours ar trebui ecranizat combinând documentarul, filmul de observație, pe cel experimental și normal, clasicul artistic. Vă mai aduceți aminte de India Song al lui Marguerite Duras sau de Arca lui Sokurov sau de filmele lui Agnès Varda. Un asemnea melange aș vedea aici, poate și un pic de Malick sau Reygadas. O enciclopedie vizuală – asta ne-ar oferi o posibilă intruziune cinematografică în intimitatea lui des Esseintes, cu toate pasiunile, obsesiile și idiosincarsiile lui.

 Orașele invizibile de Italo Calvino

Chiar nu există niciun artist grafic, ilustrator, desenator, arhitect, expert în grafica pe computer căruia să-i fi plăcut la nebunie Orașele invizibile încât să se simtă suficient provocat pentru a încerca să ni le dăruiască, nouă cititorilor-cinefili, și  în formă vizuală, preferabil în format 3D? Mă îndoiesc. Așa că, hei, prietene artist, oriunde ai fi, te rugăm, grăbește-te cu proiectul acesta că nu mai avem răbdare! Și dacă-i de bine, îți mai dăm un proiect după. Ce zici de povestirile fantastice ale lui Țepeneag, alea din Frig?

Din păcate nu vă pot oferi o mostră de Calvino pentru că tocmai am realizat că nu am Orașele invizibile în biblioteca de aici. Printr-o regretabilă eroare logistică a rămas în biblioteca de acasă. Dar până remediez eu problema, dacă aveți cartea la îndemână, poate mă ajutați voi cu un scurt fragment care v-a suscitat maxim imaginația.

Cumpără cartea de aici

În clipa morții de Jim Crace

Ăsta ar fi un film care poate pica greu celor cu stomacul sensibil. Un cuplu de profesori universitari ajunși la vârsta a treia, îndrăznind un moment de nostalgie erotică, sunt țintele neajutorate ale unui trivial și gratuit act de jefuire, care degenerând, îi transformă pe cei doi în victimele unei crime abominabile la fel de gratuite. Dar acest omor este doar declicul romanului care urmărește povestea pe două planuri: unul prezent, în care este redată dezintegrarea treptată a trupurilor celor doi până ce vor fi găsiți și al doilea, cel din trecut, care vine cumva să justifice momentul de nostalgie care în cele din urmă le-a fost fatal. Mie mi s-ar părea foarte provocator demersul de a ecraniza această carte.

Mâna lui Joseph de pe piciorul lui Celice își slăbise strânsoarea de când el murise. Însă tot o mai atingea, pe pielea granulată ca o picătură în pastel, cu vârful unui deget printre firele blonzii de pe gleznă. Trupurile lor erau inerte, dar oricine își putea da seama – priviți-i numai – că Joseph și Celice erau devotați unul altuia. (…) Oricine i-ar fi văzut acolo, atât de cumplit desfigurați, ar fi fost silit să admită că ceva din dragostea lor supraviețuise morții celulelor. Trupurile lor fuseseră încredințate vremii și pământului, dar ei erau încă soț și soție, dormind în tihnă; carne peste carne; morți, dar încă nu dispăruți. Pag. 20

Un filigran uimitor de vinișoare cafenii ca pinii, care dădea pielii o tentă arborescentă. O grădină de bășici în floare, cu corole roșii, bombate, și ovare galbene, în nuanța trandafirilor de stâncă. Iar în cavernele mai calde, pulsând – sub coastă, sub piele, sub scalp – , nuanțele de albastru, roșu și verde țipător ale oaselor strivite, puhave. Erau prea putrezite trupurile și mult prea râncede ca să mai atragă vreun pescăruș sau vreun crab. Fuseseră cedate altor clase, încrengături sau specii, până ajunseseră la cei mai pârliți meseni, o adunătură stângace: larvele, țesătoarele și miriapozii, păduchii-nasture, viermii tubali și frecușii, gândacii de nectar sau bon viveur-ii, care fie aveau prea multe picioare, fie nici unul. Pag.109-110

Însă ploaia, vântul, stelele căzătoare, viermii și rușinea nu reușiseră încă să-i spulbere în cele patru vânturi sau să pună capăt acestor zile de grație. Tunetul încă nu glăsuise. Mâna lui o atingea în continuare. Carnea trage la carne. Cu vârful degetului pe spiralele tendonului ei, Joseph se ținea încă. Și o ținea și pe Celice, mai departe. Pag.111

Cumpără cartea de aici

 Să fugi! de Jean-Philippe Toussaint

Ei bine pentru prima parte din Să fugi l-am păstrat pe Wong Kar Wai. Nu mă pot gândi la cineva care ar putea reda vizual mai bine ca el viața din Beijing sau Shanghai cu forfota aia inimaginabilă a mii de oameni, irealitatea amețitoare dată de culorile panourilor publicitare ale nopții, cu toate contrastele adunate acolo ca la expoziție, mic-mare, mult-puțin, colorat-gri, bogat-sărac, aparență-realitate.

A doua parte, cea din Sicilia, e dedicată mai mult microrealității. Detalii rupte din gesturi normale, senzația de calcinare dată de căldură și de albul pietros al peisajul urban, înghețata care se topește și se prelinge pe marginea cornetului, dând impresia că regizorul și cameramanul (sic!) au uitat camera pornită și au plecat să se răcorească puțin în apa mării. Atmosfera e încărcată de sentiment de pierdere, de abandon, dar și de dorință, de sexualitate. Doliu și erotism. Cei care ați citit-o știți despre ce vorbesc, ceilalți, citiți-o, și vă asigur că nu veți regreta. By the way, cine credeți că ar fi potrivit să regizeze această parte a doua?

Îmi dădusem întâlnire cu Li Qi în fața gării din Shanghai, ca și cum ai spune în China. Mii de oameni se îngrămădeau acolo pe esplanadă, o luau în direcția gurilor de metrou sau a autogării, intrau și ieșeau din structura de sticlă iluminată a gării, în timp ce, afară, sute de călători stăteau îngrămădiți pe jos, în penumbră, de-a lungul pereților transparenți, culcați și nefăcând nimic, având ceva mărginit și întunecat pe chip, țărani și muncitori sezonieri care abia sosiseră sau care așteptau un tren de noapte, cu o mulțime de valize și de saci la picioarele lor, uzate, neînchise bine, legate rău cu sfoară, cutii și cartoane întredeschise, saci de iută îndoiți, boccele, echipamente, uneori simple prelate cu colțurile neînnodate bine, din care ieșeau niște lămpi de gătit și niște cratițe. Pag. 30

Comandă cartea de aici

Destinația turistică de Rui Zink

E tot din rețeta succesului – cu un subiect interesant care ți se servește pe bucățele pentru a te menține permanent în priză, cu o locație exotică – (fostă) zonă oficială de război, cu multă ironie, care în film ar putea fi tradusă printr-o fină comedie, suficientă cât să edulcoreze puțin tragismul războiului, însă fără să cadă în derizoriu sau să se transforme în parodie. O ecranizare foarte posibilă și probabilă în viitorul apropiat.

Comandă cartea de aici

Îmblânzitorul apelor de A.R. Deleanu

Surprinzător, nu? O carte românească de debut! Recunosc că la prima lectură am fost plăcut surprinsă de varianta potopului lui A.R. Deleanu și de meritul acestuia de a fi reușit să redea vizual povestea, de a-i fi dat fantasticului și neverosimilului un caracter de întâmplare obișnuită. Personajele sunt stranii având ceva maladiv, chiar morbid în ele. Și tocmai aici e schepsisul că te prind. Începi să le urmărești prin casă, să le cauți, să stai în fața ușilor întrebându-te ce fac și dacă te plictisești cumva, e suficient să arunci o privire pe fereastră și să schimbi registrul imaginii de interior cu potopul neîmblânzit de afară. La a doua lectură (parțială, recunosc), atenția nemaifiindu-mi reținută de impactul vizual inițial, de stranietatea imaginilor, am început să găsesc mici hibe: personaje și scene care cred că mai puteau fi lucrate, care au fost cumva prea grăbite. Oricum, cartea ar merita din plin provocarea ecranizării și dacă s-ar întâmpla lucrul acesta, sper ca producătorul sau regizorul să fie atent în alegerea directorului de imagine. Pe mine imaginația m-a dus și mai departe de ideea filmului propriu-zis și m-am gândit că ar fi mișto și o adaptare-animație, în genul celor realizate de Tim Burton. Ce ziceți?

Comandă cartea de aici

Timpul îmbătrînește în pripă de Antonio Tabucchi

Tabucchi e unul dintre acei autori pe care îi citesc cu toate simțurile și de aceea e foarte greu de povestit. Timpul îmbătrînește în pripă e mai mult o stare, decât un volum de nouă povestiri. La o vreme după ce l-ai citit, începi să amesteci personajele, locațiile și detaliile acestora, dar starea rămâne aceeași. L-aș vedea ecranizat în genul filmelor colective ca Paris sau Chacun son cinéma. Patru, cinci, nouă regizori – patru, cinici, nouă viziuni diferite cu un singur numitor comun – starea, mereu aceeași. Iată doar titlurile povestirilor, viitoarele episoade – ca să vă provoc puțin imaginația: Cercul, Pic, poc, plici, Nori, Cu morții la masă, Între generali, Yo me enamoré del aire, Festival, Bucureștiul nu s-a schimbat deloc, Contratimp.

Comandă cartea de aici

Rayuela – Șotron de Julio Cortázar

Uneori îmi spun că exagerez cu felul în care mă raportez la Rayuela, că de fapt sunt multe alte cărți cel puțin la fel de speciale și că ar trebui să mai updatez din când în când statutul de the one. Dar     când revin la ea, la orice pagină, mă lovește, la fel ca prima dată. Parcă aș fi trăit deopotrivă și viețile Magăi și a lui Horacio, și viața lui Cortázar. Nu pot și nici nu mă chinui să explic. Dar ceea ce aș vrea să-mi explice cineva e cum de nu s-a încercat până acum nicio ecranizare a acestui roman cult, cum de melange-ul exotic de literatură, muzică, dragoste, filosofie, Paris, sex, Buenos Aires, underground, intelectualism, decadență, politică, artă, nebunie, moarte, Pont des Arts, Mondrian, Klee…,opriți-mă vă rog! – nu a zgândărit orgoliul nicunui mare maestru regizor sau ambiția vreunui tânăr cineast la început de drum? Da, știu că sunt tot felul de filme experimentale de scurt metraj care au ca sursă de inspirație Rayuela. Aici, de exemplu puteți viziona unul dintre ele. Dar știți la ce mă refer! La o Rayuela – adaptare cinematografică the one.

Comandă cartea de aici

Asta a fost lista mea. Normal că au rămas multe cărți pe dinafară, dar tocmai asta-i chestia cu lepșele astea, că trebuie să selectezi rapid, chair dacă e greu și doare :( . În cazul în care sunt defazată și deja s-a ecranizat vreuna din cărțile de mai sus, dați-mi, vă rog, de veste. Până una alta, eu aștept cu interes și curiozitate listele voastre.

 

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

 

  1. cinema
    12 carti pe care am vrea sa le vedem ecranizate
  2. carti
    Cărți în .com – Orwell nu merită statuie pe pământ, Bradbury merită crater pe Marte
  3. Intinsa-mare-a-sargaselor-de-Jean-Rhys
    10 personaje secundare care și-ar merita propriile lor cărți
  4. furnica-electrica
    10 povestiri de Philip K. Dick care au fost ecranizate
  5. peter rabbit
    Cinci povestiri cu stafii pe care merită să le dezgropi de Halloween
  6. 215015_adress_www___
    15 site-uri literare (şi mai puţin literare) care merită urmărite

The post Zece cărți care ar merita ecranizate appeared first on Bookaholic.


Se caută cel mai Bookaholic dintre prietenii tăi! Premii foarte mari de la Cartepedia!

$
0
0

Toți avem câte un prieten bun care știe întotdeauna ce carte să ne recomande. Știe că, dacă suntem supărați, trebuie să citim ceva sau dacă suntem îndrăgostiți altceva. Prietenul ăsta al nostru a citit mult, câteodată îl alintăm spunându-i că e o bibliotecă mergătoare, și, de aceea, știe mereu ce să ne recomande. E la curent cu noutățile, i-a citit pe clasici, are gustul pentru literatură bine format și e mereu cu sfaturile bune de lectură la el. Cine e? Împreună cu Cartepedia, îl premiem și-l facem celebru! Pentru că oamenii care iubesc cărțile și le recomandă prietenilor sunt cei mai prețioși! Avem de dat 10 vouchere de 500, 200 și 100 lei pentru cumpărat cărți, un pachet de cinci cărți și reduceri de până la 50 lei pentru toți participanții! 

Avem un concurs tare fain pentru voi, cu premii mari-mari-mari, oferite de Cartepedia, concurs ce face parte din campania Librar pentru o zi.

Despre Librar pentru o zi pe Cartepedia.ro

Cum vă spuneam, Cartepedia își propune să formeze o comunitate unde recomandările venite de la oameni cu experiențp, pasionați de cărți, sunt în prim plan. Librarii Cartepedia recomandă zilnic cărți, la fel și, în viitor, personalități cunoscute din zona culturală.

Nu știu despre voi, dar mie meseria de librar mi se pare una dintre cele mai frumoase. Stai mereu înconjurat de cărți, nu doar le vinzi ci, mai ales, le recomanzi. Am stat de atâtea ori la povești cu librari faini și am descoperit cărți noi prin intermediul lor. De aceea, Cartepedia îți propune să fii librar pentru o zi, adică să recomanzi celorlalți, pe site, cele mai faine cărți citite de tine. Vom face și noi asta!

Concursul

logo_medium (1)

Concursul nostru își propune să-i premieze cu cărți tocmai pe acei oameni de lângă noi care știu întotdeauna ce să ne recomande. Pe cei mai bookaholici dintre prietenii noștri. :) De aceea, vă rugăm să ne spuneți cine sunt, îi vom cunoaște apoi mai bine luându-le interviuri, îi vom pune să ne recomande cărți și le vom da premii consistente nu doar lor, dar și celor care i-au propus și votat. Mai jos, cum funcționează concursul. Îi premiem pe prietenii voștri pe baza recomandărilor voastre și pe voi că ne-ați făcut să aflăm despre ei!

Cum participi

Pentru a participa la concurs, trebuie să te log-ezi cu Facebook în secțiunea de comentarii de sub articol. Acest lucru este necesar pentru a putea răsplăti, în final, toți participanții la concurs cu vouchere pe mail, pentru e evita participările multiple și pentru a-i putea contacta pe cei aleși. Comentariile devin vizibile după log in. Votul se va face, de asemenea, tot prin log in cu Facebook.

Etapele concursului

Propuneri – 4-17 septembrie

În prima fază, puneți un comentariu la acest articol cu tag pe Facebook (sau cu link la profil) către acel prieten care vă recomandă cărți (atenție, dacă publicați comentariul și pe Facebook, prietenul va vedea tag-ul, dacă nu, îi puteți spune voi direct că a fost nominalizat). Recomandă-l aici pe prietenul care-ți recomandă cele mai bune cărți!

Spuneți-ne și de ce, povestiți-ne un moment sau mai multe în care v-a recomandat cărțile potrivite, spuneți-ne mai multe despre el, despre pasiunea lui pentru cărți, despre cum și ce citește și ce cărți dă mai departe, argumentați, convingeți-ne că prietenul vostru e cel mai potrivit să câștige. Vrem să știm mai multe despre el, despre cum prietenia voastră e legată (și) de cărți și despre cum o recomandare de carte la momentul potrivit este cel mai frumos lucru pe care îl poate face cineva apropiat pentru tine. Prin prieten înțelegem și soț, soție, iubit, părinte, profesor și alții.

Jurizare – 18-28 septembrie

Dintre propunerile voastre, un juriu format din trei librari Cartepedia și doi redactori Bookaholic  va alege cele mai interesante cinci profile de prieteni iubitori de cărți (plus cinci rezerve), pe baza recomandărilor voastre.

Îi vom contacta pe cei cinci (nu uitați să le spuneți de nominalizare și să-și verifice mesajele de pe Facebook la profilul cu care i-ați tăguit voi în etapa 1) și le vom trimite câteva întrebări pentru a afla mai multe despre ei și pasiunea lor pentru cărți. Interviurile cu cei cinci vor fi publicate pe site, să-i facem cunoscuți și să devină o inspirație pentru cei din jurul lor.

Vot – 29 septembrie – 12 octombrie

După jurizare, vă lăsăm pe voi să alegeți câștigătorul. Pe baza interviurilor, vă rugăm să-l votați pe cel mai interesant, citit, pe cel care rezonează cel mai bine cu stilul vostru și de la care v-ar plăcea să primiți oricând recomandări de cărți. Votul se va face prin log in cu Facebook într-o pagină specială, pe care o vom linka la momentul respectiv aici și pe paginile de Facebook Cartepedia și Bookaholic.

logo_cartepedia

Premii

Locul 1

- voucher în valoare de 500 lei pentru cumpărarea de cărți de pe Cartepedia.ro

Locurile 2-5

- vouchere în valoare de 200 lei pentru cumpărarea de cărți de pe Cartepedia.ro

Cei cinci prieteni care i-au recomandat pe finaliști

- cei cinci prieteni care i-au recomandat pe finaliști primesc fiecare un voucher în valoare de 100 lei pentru comenzi pe Cartepedia.ro și câte două cupoane de reducere de 50 lei la cumpărături mai mari de 100 lei să le dea mai departe prietenilor lor.

Tombola votanților

- prin tragere la sorți, unul dintre cei care au votat în faza finală (indiferent de opțiunea lui) va primi un pachet de cinci cărți de la Cartepedia, alese de câștigătorul concursului.

În plus, toți cei cinci finaliști vor recomanda cărți pe Cartepedia, vor fi promovați și recomandările lor vor ajunge la cât mai mulți iubitori de lectură.

Premii pentru toți participanții

Toți cei care au propus și au votat (logați prin app-ul de Facebook) vor primi la finalul campaniei două vouchere cu reduceri consistente pe e-mail - 30 lei pentru comenzi mai mari de 100 lei și 50 lei pentru comenzi mai mari de 150 lei pe Cartepedia.ro.

Anunțarea câștigătorilor

Departajarea între cei cinci finaliști va fi făcută pe baza numărului de voturi. Tragerea la sorți va fi făcută printr-un sistem securizat (random.org) iar pe site va fi postată înregistrarea video a acesteia.

Câștigătorii vor fi anunțați pe 14 octombrie și vor avea o lună la dispoziție pentru revendicarea premiilor.

Mențiuni

Dacă sunt mai multe persoane care au recomandat același prieten, va fi luat în considerare pentru premiu cel care a scris cea mai interesantă, personală și prietenească argumentație.

Este permisă o singură nominalizare de persoană.

Pentru participarea la concurs, folosiți conturi de Facebook reale, cu numele complet și cu adrese de e-mail valide.

Dacă nu aveți mailul completat corect în Facebook (de exemplu e expirat sau Facebook nu îl poate accesa), veți primi un mesaj unde, pentru a intra în concurs, trebuie să vă completați mailul corect.

Când tag-uiți un prieten, folosiți numele lui complet și puneți @ înaintea numelui pentru a putea ajunge direct pe profilul lui. Exemplu: @Ion Popescu este prietenul care….

Prin participarea la concurs (nominalizarea unui prieten sau vot) vă exprimați acordul de a primi pe e-mail newsletterele Cartepedia și Bookaholic.

Opțional, puteți da like paginilor Cartepedia și Bookaholic pentru a fi la curent cu noutățile legate de concurs și, în general, de cărți.

Pentru orice întrebare legată de concurs, dați-ne un mesaj privat pe Facebook Bookaholic sau un mail la cristina (at) bookaholic (punct) ro.

 Succes! Fie ca cel mai Bookaholic dintre prietenii tăi să câștige!

Regulament complet

  1. logo_cartepedia
    Cartepedia – o librărie online cu recomandări și discuții (P)
  2. se caută profesori voluntari
    Şcoala în stradă caută profesori
  3. 1285834_four_hands
    15 prietenii frumoase din literatura
  4. poster-1-iunie-final
    1 iunie pentru copii mari
  5. GEDSC DIGITAL CAMERA
    Ruxandra Cesereanu – interviu: „Mă simt foarte vie când scriu“
  6. John Fowles, Jurnale
    Jurnale de John Fowles – Un scriitor foarte sincer și introvertit

The post Se caută cel mai Bookaholic dintre prietenii tăi! Premii foarte mari de la Cartepedia! appeared first on Bookaholic.

10 autori români contemporani de proză scurtă pe care trebuie să-i citești

$
0
0

Se spune că proza scurtă este un fel de Cenușăreasă a literaturii: publicată mai rar (și nu pentru că n-ar fi scriitori de proză scurtă, dimpotrivă!), vândută mai puțin, necunoscută cititorilor sau puțin gustată în comparație cu romanul sau chiar poezia. Am generalizat, bineînțeles. Cu toate acestea, îmi place să cred (și am mai spus-o) că lucrurile se vor schimba în bine pentru proza scurtă. 

Poate că Nobelul lui Alice Munro a mai înmuiat inima editorilor, i-a mai încurajat pe scriitori și a deschis apetitul oamenilor pentru acest gen literar. Și poate că i-ai citit deja pe „greii” literaturii universale (Cehov, Hemingway, Borges, Calvino, Cheever, Ford, Roth, Salinger, Munro, Updike etc. etc.) și ești în căutare de scriitori de pe meleagurile noastre. Ei bine, materialul de față le este dedicat acelora care vor să descopere proza scurtă românească și nu știu de unde să înceapă. Întocmai precum la leapșa cu cărți de pe Facebook, voi menționa primii 10 autori români contemporani de proză scurtă care mi-au venit în minte și pe care cred că trebuie să-i citiți.

Răzvan Petrescu

Răzvan PetrescuPentru mine, maestrul absolut al prozei scurte românești (și, fie vorba între noi, singurul care nu a fost furat de „mirajul” romanului). Scriitor neconvențional, original, cu un stil inconfundabil, stăpânit excelent, exprimare concisă, dar și, pe alocuri, jucăușă, povestiri dulci-amărui, imprevizibile, pline de sensuri, care se desfășoară rapid și te aruncă într-un șir nesfârșit de emoții și gânduri. Proze care-ți dorești să nu se termine niciodată. Dacă ar fi după mine, v-aș spune să începeți cu Rubato (Curtea Veche, 2011), o selecție faină din toate povestirile publicate până în momentul apariției volumului. Apoi să mergeți spre Într-o după amiază de vineri (Editura Cartea Românească, 1997), de exemplu (dacă o mai găsiți pe undeva).

Radu Paraschivescu

Radu ParaschivescuProzator, traducător prolific și iscusit (i-a tradus, de exemplu, pe Barnes, Lodge, Rushdie, Golding, Hornby ș.a.m.d.), redactor de carte și jurnalist, Radu Paraschivescu a scris nu numai romane, ci și proză scurtă. Întotdeauna mi-a plăcut la nebunie umorul autorului, ironia fină și modul în care-și țese povestirile. N-aș ști să explic, dar vă rog să-l citiți voi și veți vedea despre ce vorbesc. Playlist-ul trebuie să înceapă cu Bazar Bizar (Editura Humanitas, 2007), pe repeat - e o nebunie de situații și personaje acolo, în cele unsprezece proze scurte, dintre care „Filoclubul” (cuvinte cheie: prostituția unor fete deștepte de la filologie) este una dintre povestirile mele preferate. 

Dan Lungu

Dan LunguE adevărat că pe Dan Lungu l-am cunoscut ca autor de roman: mai întâi cu Sunt o babă comunistă!, apoi cu În iad toate becurile sînt arseCum să uiți o femeieRaiul găinilor - pe care mi-aduc aminte că am căutat-o până în pânzele albe și, când am găsit-o, m-am simțit cel mai fericit om de pe pământ (fără exagerare!). Pentru că devenisem rapid fană Dan Lungu, i-am vânat restul cărților. Habar n-aveam atunci că a scris și povestiri :) . Primul volum de proză scurtă pe care l-am savurat a fost Proză cu amănuntul (Editura Polirom, 2008), iar cel de-al doilea, evident, Băieți de gașcă (Slavă Domnului pentru reeditarea de la Polirom, din colecția „Top 10+”). Vă spun, nicio proză nu este la fel: scriitorul mânuiește o gamă extrem de largă de personaje, în registre variate, spune istorii de-a râsu’-plânsu’ (cu accent pe verbul „a spune”, căci Dan Lungu scrie de parcă ar spune, altfel spus, se folosește de o oralitate autentică), observă totul până la cel mai mic detaliu, iar narațiunile sale sunt umoristice și simple, ceea ce te determină să nu pui cartea jos.

Florin Lăzărescu

florin_lazarescu1Cu fiecare autor am o istorie personală :) , îmi cer scuze dacă agasez. Pe Florin Lăzărescu l-am descoperit pe Liternet, cu Șase moduri de a-ți aminti un cal sau șase povestiriprin facultate, când căutam literatură română contemporană la liber (știți, buget aproape inexistent, bibliotecă slab dotată). Prefața pe care o scrisese Lucian Dan Teodorovici la acel volum îmi trezise curiozitatea. Citez puțin din ea: „Şi, tot dacă n-aş fi prieten cu Florin Lăzărescu, aş putea să spun, fără vreo teamă de consecinţe, că-i admir şi-i invidiez în acelaşi timp jocurile stilistice, tehnica, abordarea fără complexe a unor teme pe care alţii le-ar trece în rândul celor futile şi transformarea lor în teme cu greutate literară. Aş mai putea să spun că-l admir şi invidiez în acelaşi timp pentru talentul cu care a ştiut să asculte poveştile copilăriei sale, pentru talentul cu care l-a transformat apoi pe artistul din el în punte şi, în fine, pentru talentul cu care a condus acele poveşti, pe puntea sus-amintită, spre literatură”. Ei, dar chiar așa a fost! Dragoste la prima vedere :) , așa cum îmi spusese o colegă de facultate, care adora Trimisul nostru specialPeste ceva timp, m-am avântat în Lampa cu căciulă (Editura Polirom, 2009), reîntoarcerea lui Florin Lăzărescu la proza scurtă (de altfel, cu mici modificări, a păstrat două povestiri din primul volum amintit mai sus). Realist, complex, atipic, dialoguri, personaje și descrieri faine, narațiune care curge firesc și te izbește la final: pe scurt, Lampa cu căciulă.

Lucian Dan Teodorovici

Lucian Dan TeodoroviciDacă a fost Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici nu putea să lipsească (nu zic că stilurile lor se aseamănă, însă ambii sunt cel puțin la fel de buni scriitori). Pentru a vă da o pauză de respiro, deschideți o altă fereastră și cumpărați Celelalte povești de dragoste (Editura Polirom, colecția „Top 10+, reeditare, 2013) – unsprezece povestiri superbe, minimaliste, despre dragoste și, mai ales, ratarea ei, care pot fi citite ca proze individuale sau un roman fragmentat. După gâște, una dintre prozele din volum, ecranizată în 2009, este o bijuterie (se află și în antologia Best of: Proza scurtă a anilor 2000).

Dacă v-ați mai întors aici, să știți că eu mi-am pus pe lista de cumpărături și Atunci i-am ars două palme (Polirom, 2004) – pe care nu am apucat să o iau până acum – și Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei țigări marijuana (Editura Fundației „Constantin Brâncuși”, 2000) – pe care habar n-am de unde aș putea să o iau. Apropos, Lucian Dan Teodorovici scrie și montează și piese de teatru faine, să le citiți (de ajuns la piese, doar dacă sunteți în Iași, din păcate).

Radu Pavel Gheo

Radu-Pavel-Gheo-1Ați citit Noapte bună, copii!, poate și DEX-ul și sexul? Vi s-au părut mișto? Atunci poate că veți ajunge și la Numele mierlei (Polirom, 2008), singura carte de proză scurtă a lui Radu Pavel Gheo pe care încă o puteți achiziționa (ar mai fi una, Valea cerului senin, Editura Athena, 1997, dacă aveți noroc să dați peste ea prin anticariate). Cuprinde nu mai puțin de cincizeci de povestiri (unele noi, altele adunate de prin revistele literare), împărțite în cinci părți (LP-uri), pline de umor (cumva caragialian), sarcasm, scrise inteligent, antrenant, cu răbdare și atenție la amănunte, gesturi, ticuri etc., o cronică cât se poate de actuală și vie a României anilor 2000 (și chiar până în prezent), cu toate ciudățeniile, banalitățile și și absurditățile vieții. Apropos, „Trucaje”, savuroasa povestire cu tânărul eliberat din armată, bunicul lui și câțiva adolescenți din sat, care se reunesc într-o seară pentru a urmări filme porno la televiziunea sârbă, este preluată din volumul acesta în Noapte bună, copii!.

Sorin Stoica

sorin_stoicaAcest autor, atât de puțin cunoscut la noi, este singurul de pe această listă care a decedat (în 2006). Este cu atât mai tragic cu cât Sorin Stoica este un povestitor cu totul și cu totul special în literatura română. Și pot afirma acest lucru chiar dacă nu i-am citit, până acum, decât vreo cinci proze scurte. Două dintre acestea le-am înghițit pe nerăsuflate din antologia Best of: Proza scurtă a anilor 2000. 

Spuneam atunci: „Sorin Stoica atât cu După soare, cât și cu Neînțelesuri este, poate, autorul care m-a surprins cel mai tare. Auzisem zvonuri cu privire la talentul său pus pe același rând cu proza scurtă românească de valoare. Are atâta forță narativă și luptă cu arme atât variate (povești faine, comic de limbaj și de situații, personaje creionate cu tușă sigură etc.), încât mi-e rușine că nu l-am citit până acum. Ambele proze sunt narate la persoana I singular: După soare are în centrul său un băiețel căruia îi este frică de moarte și care descoperă, treptat, că soarele piere, iar el nu este nemuritor; Neînțelesuri trece la grupa de vârstă a seniorilor – un pensionar povestește, într-un stil inedit, despre sensul vieții pe care fiecare îl poate da după propriile dorințe și puteri. Ceva frumos este cel de-al treilea text al autorului inclus în antologie, dar acesta nu mi s-a mai părut la fel de spectaculos”. Între timp, mi-am luat Aberații de bun-simț (Polirom, 2007) – o citesc zilele acestea și e grozavă! Ar mai fi volumele individuale Povestiri cu înjurături (Paralela 45, 2000) și O limbă comună (Polirom, 2005) pe lista personală de citit în viitorul apropiat.

Veronica D. Niculescu

Lansare de carte Simfonia animaliera de Veronica D. NiculescuVeronica D. Niculescu, o traducătoare minunată (grație ei, putem să-i citim pe Nabokov și Beckett în limba română, într-o tălmăcire de excepție), are și obiceiul de a scrie proză scurtă :) . Aproape exclusiv proză scurtă (excepții fac Basmul Printesei Repede-Repede și Simfonia animalieră), de cea mai bună calitate. Neîndoielnic, asociez numele scriitoarei cu Roșu, roșu, catifea. Povestiri cu î din i (Casa de Pariuri Literare, 2012), o colecție de cincisprezece povestiri, „amintiri din Epoca de aur”, cum ni se spune și pe coperta a IV-a, care, citite cu atenție, pot fi judecate atât împreună, cât și separat. Copilărie și tinerețe în timpul comunismului, cu dorințe, idealuri, șlagăre, lipsuri și nevoi firești neîmplinite, situații și întâmplări aparent banale, dar pline de semnificații. O autoare sofisticată – poate și grație traducerilor pe care le face -, cu ași în mânecă (printre care narațiunea construită vizual ireproșabil), pe care îi dezvăluie încet-încet.

Mi-am amintit că trebuie să caut și Orchestra portocalie.

Lavinia Braniște

lavinia branisteCea mai tânără scriitoare din lista de față, Lavinia Braniște, care a debutat în 2006 cu volumul de poezii Povești cu mine, este o prozatoare deja formată, cu experiență și forță narativă. Cele două cărți de povestiri apărute ulterior au fost apreciate la unison de criticii literari (pe drept!). Atât Cinci minute pe zi (Casa de Pariuri Literare, 2011), cât și mai recenta Escapada (Editura Polirom, 2014), sunt cărți bune, pe care vi le recomand. E adevărat că prozele din Escapada par mai cizelate, mai consistente, mai puternice (deși nu e nimic șocant sau dur, mă refer la faptul că te prind și te pun pe gânduri). Alina spunea (și sunt de acord cu ea) că aici „o să găsiți felioare de viață dulce-amăruie, scris despre jobulețe alienante, despre singurătate, invaziune, forme de dragoste eșuată. Sînt proze într-un ton indecis, de-a plînsul uneori mai mult decît de-a rîsul (deși e suficient de mult comic în ele, o să vedeți), în priză directă cu realitatea, fără mari fantazări, fără iluzii”. Cu siguranță veți găsi ceva pe gustul vostru în Cinci minute pe zi sau în Escapada.

Dacă vreți totuși să testați marea cu degetul înainte, citiți online O întâlnireTatăl meu mă aștepta la fântână și Albastru.

Mihai Mateiu

mihai-mateiuEi bine, Mihai Mateiu mi-a venit în minte cu singurul său volum, de debut de altfel: Oameni (Casa de Pariuri Literare, 2011). Curios, nu-i așa? Aduc ca argument cronica Cristinei, care zice foarte bine când spune „Oameni este ca un flacon plin de pastile – o carte cu 13 doze puternice de literatură. Fiecare dintre povestirile foarte scurte concentrează în ea una mai mare, o felie semnificativă de viață redusă la esențialul extrem. Mihai Mateiu nu iartă nimic. Taie fiecare cuvânt în plus, controlează derapajele, ține în frâu emoția și are o perspectivă lucidă.

Autorul nu se lasă furat de cuvinte, cum ne așteptăm plini de prejudecăți de la un debutant. Știe unde și când să se oprească și trece elegant peste detalii pe care doar le sugerează, lăsându-te pe tine, cititor, să-ți construiești povestea mai departe. Deși de o simplitate absolută, sunt straturi și straturi în povestirile lui Mihai Mateiu. Poveștile ți se ramifică în minte, dizolvi tu însuți pastila în sucul propriu, o asimilezi și își face singură efectul”. Restul recenziei aici. Și mă întreb cât trebuie să mai așteptăm până la următorul volum…

***

În timp ce scriam fugitiv câteva rânduri despre cei 10 autori români contemporani de proză scurtă care mi-au venit primii în minte și pe care trebuie să-i citiți (acum :) ), deja regretam că i-am omis pe alții, precum Bogdan Suceavă, Ionuț Chiva, Alex Tocilescu, Cezar Paul-Bădescu, Liviu Radu, Adina Popescu, Mihai Radu etc. etc. Poate data viitoare.

Sursă imagine principală

  1. scriitor
    10 scriitori romani contemporani care ar trebui sa fie staruri
  2. zece motive pentru care trebuie sa citesti ”Sebastian, ceilalti si-un ciine” de Mihai Radu
    Zece motive pentru care trebuie să citești Sebastian, ceilalți și-un cîine de Mihai Radu
  3. 73
    Cartea pe care trebuie s-o găteşti ca s-o citeşti
  4. best_of.3d
    ”Best of: Proza scurtă a anilor 2000”
  5. best_of.3d
    Anchetă: Scriitorii din ”Best of: Proza scurtă a anilor 2000” despre provocările genului
  6. best_of.3d
    (ÎNCHIS) Câștigă antologia ”Best of: Proza scurtă a anilor 2000”!

The post 10 autori români contemporani de proză scurtă pe care trebuie să-i citești appeared first on Bookaholic.

Aventurile scriitorului Popescu – Sufletul și marea

$
0
0

Prima parte a aventurilor scriitorului Popescu în lupta cu redactorul său de carte o găsiți aici. :)

Telefonul sună noaptea jumătate. Nu, nu e miezul nopții, că nimeni nu se mai culcă la opt, cu găinile și nici nu se scoală la patru dimineața, să pună în desagă mămăliga rece și ceapa, pentru seceriș. Deci e trei dimineața, fix. Redactorul strînge din dinți. Ca un făcut, mobilul nu-i la îndemînă, să-i rupă gîtul. La al treilea apel se extrage din pat, evitînd privirea plină de orice a soției și se retrage în bucătărie. Nu răspunde – încă. Își aprinde o țigară și oftează. E Popescu. Popescu, romancierul. O să sune încă o dată, asta e mai sigur ca sfîrșitul lumii.

Și telefonul sună, la secundă, la al treilea fum.

— Hai, mă, unde te ascunzi?

— Dorm.

— Dormi? Nu pot să cred. Cine citește romanul meu nu poa’ să doarmă – răsună în receptor vocea autorului. Hai, spune drept. Te-am dat pe spate.

— Da.

— Serios? Doamne, am învins! Știam eu…

— De fapt, sînt nițel blocat.

— Știam, știam, știam! (apoi, cu voce scăzută) Tăceți, bă, vorbesc cu editorul meu! (din nou, cu voce plină) Te-am dat pe spate!

— De fapt – redactorul își îngroașă vocea –, sînt blocat în introducere. Nu pot să trec de ea. E prea…

— Genială?

— Da, îndrăznesc să cred că e genială, de aia nu-i dau de cap.

Brusc, la celălalt capăt al mobilului se lasă un soi de liniște. Vocea lui Popescu a dispărut, zgomotul de fundal (un bar cu geamuri multe) e limpede ca cristalul.

— Fii atent aicea – vocea redactorului se umple pe dinăuntru, iar stăpînul ei ia între dește manuscrisul –, zici așa, citez: “Pavel era una din acele naturi pasionale care poartă în adîncul sufletului lor mai multe motive de tulburare decât le poate îngădui lumea de afară: ele sunt ca oceanul. L-ați privit vreodată sub cerul senin, cînd nici o adiere nu se zbate deasupra? E calm ca untdelemnul. Din senin începe-a fierbe; clocotește, se umflă, se ridică uriaș și înspăimîntător; se zbate tot mai tare și mai tare, tot mai iute și mai iute, vasta anarhie a talazurilor peste talazuri! Au pierit zeii, e mort Neptun, lumea e din nou un haos al începutului! Cine să-l mai fundamenteze dintr-o singură-ncruntare, la un singur semn? Ce zbucium satanic din senin! Ascultați mugetul acesta zguduitor de ceruri! Corăbier, nu-ți pierde vremea, atât de prețioasă pentru mîntuirea sufletului tău! Lasă sforile velelor și închină-te: adîncul te cheamă nerăbdător și ucigaș! Uraganul năprasnic se prăvale! Cine? cine l-a pornit cu așa grozave porunci? Oceanul însuși. Sufletul omenesc. El se chinuie din propriul și profundul lui neastîmpăr. Iată sufletul omului pasionat…*

— Da, zice Popescu mîndru. Sînt cele mai bune pagini…

— Stai, stai puțin! Cartea ta e despre vreun marinar? Nu se petrece în București?

— Ba da, dar…

— Domle, Bucureștiul nu e port la mare. Se taie! Mă înțelegi? Tăiem primul capitol, Pavel și Oceanul. Apropo, Pavel e corporatist și povestea lui începe vineri, în Centrul Vechi. Vorbim mîine.

Redactorul surîde demonic, închide și trece telefonul pe silent.

(va urma)

* Autorul (nu Popescu) și-a luat permisiunea de a adapta “Cîteva păreri” de I. L. Catagiale pentru capodopera scriitorului Popescu.

  1. IMG_8304
    Aventurile scriitorului Popescu – Rachețul gentilom
  2. images
    Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi
  3. 21006062013Grandes
    Mary Poppins şi-o umbrelă – aventurile magice ale copilăriei
  4. cover
    Puss and Boots – un alt motan încălţat şi aventurile lui trăsnite
  5. download
    Un univers distopic: Aventurile unui gentleman bolșevic de Cătălin Mihuleac
  6. oase-migratoare-detail.s
    Oasele migratoare şi sufletul lor, după un roman de Iulian Tănase

The post Aventurile scriitorului Popescu – Sufletul și marea appeared first on Bookaholic.

Bookaholicii creativi sunt dați în urmărire națională de ROD Cărturești – Cititor, Voyeur!

$
0
0

Unii toamna numără bobocii, alții bookaholicii creativi :) . Adică pe cei care au idei istețe pentru semenii lor, cititorii împătimiți, dar și pentru cărțile lor dragi. Așa că, împreună cu oamenii de la ROD Cărturești, dăm în urmărire națională bookaholicii care au proiecte de design inedite și vor să le pună în practică ajutați de Cărturești. Pe locuri, fiți gata și… aplicați la Cititor, Voyeur!

Despre Cititor, Voyeur!

Propune-le celor de la ROD Cărturești un proiect de design fain, care să ne ajute pe toți să citim oamenii printre rânduri şi să recunoaştem cititorii care umblă nestingheriţi printre noi, un semn distinctiv pentru cei cu spirit nobil şi drag de răsfoit. Poate fi de la o idee de packaging, un accesoriu în sine – pentru cărţi sau cititori -, la un nou mod de a aborda cititul sau de a-i face cititorului traiul mai uşor. Hai, suntem siguri că o coaceți de ceva vreme :) .

Cea mai bună idee va fi premiată prin punerea ei în pratică: schiţa va deveni realitate, iar produsul final va naşte fantezii în reţeaua de librării Cărtureşti. N-a fost niciodată mai simplu ca o idee să ajungă de pe hârtie direct la raft.

Call for Projects ROD: detalii tehnice

Când aveți schiţa clară de produs, alături de un scurt text despre ce ştie el să facă, trebuie să mai țineți cont de următoarele lucruri:

- Găsiți soluţii pentru producţia produsului final a.k.a. pentru implementarea proiectului pe care-l propuneți. Acesta trebuie să ajungă în mâinile cititorului urmând un drum clar, eficient şi autohton.

- Documentaţi-vă şi experimentaţi. Cei de la Cărturești nu vor, pe bună dreptate, lucruri care au fost deja făcute de altcineva în alt colţ al lumii şi nici adaptări involuntare. Altfel spus, proiectul vostru trebuie să fie funcțional nu doar pe hârtie, ci și în realitate.

- Propunerea voastră trebuie să fie şi vandabilă, că așa sunt regulile jocului. Toată lumea are de câștigat dacă produsul de design românesc va da totul pe teren, fără să fie nevoie de împrumut la bancă. Așa că produsul vostru trebuie să arate bine, să fie dezirabil, dar şi accesibil.

-  Și, în cele din urmă, atunci când citim propunerea voastră de proiect, ne-ar plăcea să ne dea târcoale invidia și să ne întrebăm „Cum de nu ne-am gândit la asta?”

Una peste alta, se caută o idee bună dusă până la capăt.

Regulament Cititor, Voyeur!

Propunerile trebuie trimise la adresa de e-mail rod@cărtureşti.net în perioada 15 Septembrie – 31 Octombrie 2014.

Apoi, conform cu cele menționate mai sus, propunerea trebuie să fie însoțită de schițe clare şi de un text explicativ şi detaliat al produsului, care să cuprindă atât o prezentare concisă, cât şi detaliile tehnice de producție - soluții documentate şi punctuale de producție autohtonă pentru produs.

De asemenea, produsul propus trebuie să fie realizabil şi verificat în acest sens și să fie comercializabil conform legii în vigoare.

Bineînțeles, creația trebuie să fie una originală şi să respecte tema proiectului – autorul îşi asumă autenticitatea şi documentarea ideilor. Autorul va declara pe proprie răspundere că designul propus este integral creaţia sa şi că prin editarea şi difuzarea acestuia nu sunt încălcate drepturile patrimoniale şi morale ale altor persoane, definite conform legii nr. 8/1996 cu privire la drepturile de autor şi drepturile conexe.

Suntem tare bucuroși să vă anunțăm că Bookaholic face parte, alături de Designist, Visuell şi echipa ROD Cărtureşti, din juriul care va selecta proiectul câştigător. Acesta din urmă va fi produs de către Cărtureşti şi comercializat în exclusivitate în rețeaua proprie de librării, autorul cesionând drepturile patrimoniale de autor pe termen nelimitat (în România sau străinătate)

Lesne de înțeles, autorul va beneficia de acreditarea corespunzătoare muncii sale şi de o cotă parte din vânzările produsului, stabilită ulterior de comun acord.

 

Pentru alte detalii legate de regulament și de cerințele concursului de proiecte lansat de ROD Cărturești, vă recomandăm să mergeți cu încredere aici.

 

  1. IMG_7899
    Bookaholicii în fotografii
  2. DSC_6111
    Bookaholicii vă urează Sărbători ca-n povești!
  3. bingo-online
    Pentru bookaholicii jucăuși: Bingo literar
  4. 1184809_six_books
    La Biblioteca Naţională: se poate, dar e greu
  5. bookbag
    (ÎNCHIS) Câștigă un book bag plin cu cărți la alegere de la Cărturești în valoare de 300 lei!
  6. BookfestdeCraciun
    Salon de carte şi cadouri Bookfest de Crăciun la Biblioteca Națională

The post Bookaholicii creativi sunt dați în urmărire națională de ROD Cărturești – Cititor, Voyeur! appeared first on Bookaholic.

Taximetristul simpatic care citește și strânge cărți pentru Biblioteca pentru copii Taxiul cu Bomboane

$
0
0

Într-o dimineață, spre sfârșitul lui august, am primit pe Facebook o cerere de prietenie de la Roman Ion Cristian. La câteva secunde după ce am dat accept friend request, pentru că numele îmi suna destul de cunoscut, domnul Roman mi-a scris. Citise, nici acum nu știu cum de ajunsese la el, articolul cu taximetristul care citea Sven Hassel și îi plăcuse, îl făcuse să se simtă că nu e singurul, după spusele sale. Discuția a continuat firesc, mai întâi pe Facebook. Apoi, câteva săptămâni mai târziu, încântată și curioasă în legătură cu proiectul său, Biblioteca pentru copii Taxiul cu Bomboane, am stabilit o întâlnire.

Ne-am văzut la Serendipity, locul simpatic, plin de oameni calzi și primitori, unde acum există Biblioteca pentru copii Taxiul cu Bomboane. Chiar în prima zi de școală, pe la ora 19.30. Deja faimosul taximetrist – care a apărut, între timp, pe posturi de radio, la un post de televiziune, DIGI24, s-au scris povești despre el și despre Taxiul cu Bomboane în diverse materiale pe site-urile și blogurile online, plus că el însuși are o pagină de Facebook Taxiul cu Bomboane și un blog - își parcase mașina și mă aștepta la o masă, într-un colț, cu zâmbetul pe buze, parcă dornic să povestim, înconjurat de bomboane și copii.

Am pornit înregistarea. Prima povestioară a început imediat, când nici nu mă așezasem bine. Cum a venit pe terasa ceainăriei, i-a văzut pe cei mici plictisindu-se – părinții lor erau la o întâlnire, la câteva mese distanță – și le-a dat cărți din bibliotecă. După ce s-au uitat pe ele, copiii le-au dus la loc de unde le-au luat. Apoi le-a dat post-it-uri și carioci, pe care le lasă mereu la acolo pentru ca puștii să deseneze când vin, și a adus bomboane din mașină. Jocul era simplu: desenau ceva, primeau bomboane. La început, recipientul de pixuri de birou era plin de bomboane. La sfârșit, nu a mai rămas niciuna.

taxiul cu bomboane 2

Pentru că discuția noastră a fost trunchiată de intervențiile celor doi băieți și ale fetiței, care aduceau cu regularitate desene și luau bomboane, și pentru că mi-a plăcut tare mult chimia dintre taximetristul cu bomboane și copiii de acolo, voi puncta, din când în când, cu fragmente din conversațiile lor.

 

Un băiețel mic se apropie de masă și-i întinde un post-it verde. „Zaharia, 4 ani”, citește domnul Roman. „Foarte frumos, Zaharia! Ce e ăsta? Un cal?”. Copilul dă din cap afirmativ. „Da? Bine, arată grozav! Mai desenezi?” Băiețelul dă din cap că nu. „Nu? Chiar îmi place cum desenezi!”, răspunde taximetristul nostru. Atunci, încurajat, băiețelul acceptă să mai deseneze și strigă victorios când pleacă de la masă: „Mi-a dat două! Mi-a dat două!” (n.r. bomboane).

 

Istorioara cu bomboanele nu e de ieri, de azi. A început înainte să se apuce de taximetrie. Citisem despre ea, dar mi-a spus că e o poveste pe care îi place s-o repete, o spune oricui are răbdarea și curiozitatea să-l asculte, așa că m-am conformat: „În anii ’90, semafoarele erau pline de copii. Și stând pe Bulevardul Unirii, treceam mereu pe la intersecțiile cele mai pline de copii care cerșeau. Am refuzat să le dau bani, pentru că știam că aceștia aveau alte direcții, așa că le dădeam bomboane. Mașina mea devenise foarte cunoscută, nu atât după marca sau culoarea ei, cât după bomboane. Se striga în intersecții: <<Băi, a venit băi mașina cu bomboane!>>. Veneau buluc să le dau bomboane”. Poate te întrebi dacă, devenind Taxiul cu Bomboane, s-a schimbat ceva. Răspunsul este nu, procedează la fel, oriunde s-ar duce, în mașină sau în afara ei, fie că este vorba despre copii, cerșetori (adulți, în vârstă, ce contează?), clienți ș.a.m.d.

desene serendipity

Desene strânse la Serendipity de la cei trei copii

Ideea cu desenele contra bomboane i-a venit în timpul unei curse, când o fetiță de etnie romă, din Târgu-Jiu, care mergea la Budimex, a luat post-it-urile pe care le ținea în mașină pentru a-și nota adresele comenzilor și a început să deseneze cu pixul. Taximetristul nostru a fost impresionat de faptul că fetița i-a dat în dar desenul și a rugat-o să-și scrie numele. Aceasta s-a semnat Ivanovici: „Probabil pentru că așa o strigau la școală: <<Ivanovici, treci la tablă!>>”. Mi-a spus că ține foarte mult la acest desen și că îl poartă tot timpul cu el. Pentru a-mi demonstra, și-a scos portmoneul și mi l-a arătat. Era deja plastifiat, așa cum sunt toate semnele de carte expuse acum la ceainărie. Își dorește să o găsească pe fetița care i-a dat ideea cu desenatul în taxi și, implicit, cu semnele de carte, pentru a o răsplăti cum se cuvine, cu un cadou cu totul și cu totul special, căci iarna, part-time, domnul Roman devine Moș Crăciun.

semn Taxiul cu Bomboane 1 semn Taxiul cu Bomboane

Atenție, copii! Toiagul lui Moș Crăciun se află în Taxiul cu Bomboane. Vede dacă sunteți cuminți sau dacă sunteți neastâmpărați.

Desenele făcute în mașină și plastifiate au fost scoase la licitație, pornind de la suma de 50 de bani, o sumă modică; cu banii strânși, taximetristul a cumpărat bomboane pentru copiii de la centrul de plasament Cireșarii și le-a dus acestora pe 1 iunie. Desenele din taxi se dau, împreună cu o bomboană, și la Serendipity, dacă duci una sau mai multe cărți pentru copii. Chiar așa, oare cum a demarat Biblioteca pentru copii a Taxiului cu Bomboane? Prea ne-a dus cu zăhărelul domnul Roman :) .

semne carte serendipity1

Semne de carte atârnate la Serendipity

Taximestristul cu bomboane s-a întrebat cum ar putea face ca timpul să treacă mai repede și mai plăcut pentru copiii care, în loc să fie la joacă, fac tratamente în spitalele din țară. Desigur, cărțile, prietenele domnului sur din fața mea, au fost prima alegere. Așa că a început să strângă cărți. Primii care au participat la această acțiune și l-au sprijinit au fost chiar cei de la compania Meridian, care a cumpărat o sută de cărți și i le-a dat domnului Roman pentru a le duce în spitale.

carti taxiul cu bomboane

biblioteca pentru copii taxiul cu bomboane 1

Apoi s-a anunțat pe stațiile radio, iar colegii taximetriști au venit cu cărți. „O chestie care m-a impresionat foarte mult, Barbu 60 (n.r. indicativul), Găbiță, un tânăr până în 30 de ani, care dă gume turbo domnișoarelor drăguțe (râde), a venit cu puștiul și mi-a adus o tabletă pentru copii. Tableta este încă aici, urmează să fie dată unui copil care scrie o povestioară deosebită, inspirată din cărțile pe care le-a citit. Mai am o tabletă și am un alt gând cu ea. Ajungând la Marie Curie cu cărțile, mi s-a părut fabulos momentul în care mamele au năvălit la cărți. Și-atunci mi-am spus că și o mămică poate scrie ceva. Rămâne de văzut cum o vom da”. Am rămas fără glas. Nu pare o poveste decupată din prezentul nostru și din colțul acesta de țară, nu-i așa? Sorbim amândoi din cafelele cu mult lapte pe care le avem în față și mai tragem un fum de țigară.

 

La timp pentru intervenția celor trei copii. Zaharia se apropie și lasă un desen pe masă. Taximetristul își pune ochelarii pe nas și-l întreabă: „Crezi că ai mai putea să le faci ceva? Să-i mai colorezi, de exemplu?”. Băiatul afirmă și pleacă. Cât lipsește, domnul Roman mă vede zâmbind și-mi spune: „Pentru marea majoritate este primul și cel mai mare business al lor”. Băiețelul de patru ani se întoarce, după ce a mai mâzgălit puțin. Vine și Zinca, fetița de 8-9 ani. „Super tare, Zinca! Mai urmează ceva?”, zice domnul Roman. „Cel puțin trei”, i se răspunde. Atunci este invitată să-și aleagă bomboanele, ceea ce se și întâmplă. „Eu vreau toboana asta!”, intervine și Zaharia. „Bine, deci îmi ești dator cu un desen”, cade la pace taximetristul. „Și gata?!”, vine răspunsul puștiului. „Păi, până terminăm bomboanele, nu? Și dacă le terminăm, mă duc în mașină și mai aduc altele. Ajutați-l și voi să mai pună câteva ceva, o floricică, ceva. Am bomboane, spor la treabă!”, iar copiii se întorc la lucru, parcă hotărâți să-l lase pe domnul Roman fără bomboane astă-seară. Și-așa l-au „păcălit”, au luat bomboane și înainte, și după ce au adus desene :) .  

 

cărți la serendipity

Vernisajul semnelor de carte și lansarea Bibliotecii pentru copii Taxiul cu Bomboane au fost următorii pași. Pe cei de la Serendipity nici n-a fost nevoie să-i convingă, au fost imediat de acord să fie gazdele proiectului. L-a cunoscut pe Alin, patronul ceainăriei, tot în taxi, și s-au împrietenit imediat: „Este un băiat extraordinar, m-a primit aici și mi-a oferit tot sprijinul. Și la eveniment, a pus la dispoziție totul cu toată dragostea. Expoziția este permanentă, biblioteca este aici mereu, totul are un caracter de permanență. Când vii și aduci o carte, nu contează dacă veche sau nouă, pentru copii sau adolescenți, vei lua un semn de carte și vei primi o bomboană, nu trebuie neapărat să consumi ceva. Am ales locul acesta pentru că este central – altfel sunt convins că m-ar fi ajutat Meridianul să le strâng la dispecerat, de exemplu. Dar cine ar fi mers?”. Iarăși pare ireal, zâmbesc, dar parcă nu sunt convinsă. Știu, din proprie experiență, cât de dificil e să organizezi un eveniment în București; dai de oameni faini, dar nu mereu de la prima încercare. Însă, după ceva ore, patronul și-a făcut apariția  și, conversând, mi-am dat seama că poveștile domnului Roman sunt sută la sută adevărate, iar bruma de suspiciune s-a evaporat.

Biblioteca Taxiul cu bomboane 3

Raftul de bibliotecă de la Serendipity

Biblioteca Taxiul cu Bomboane 1Domnul Roman și cărțile pentru copii
biblioteca pentru copii taxiul cu bomboane

Primul eveniment, cel de pe 6 august, a avut loc pe o ploaie torențială. Totuși, au participat peste o sută de persoane și au fost strânse peste patru sute de cărți. „A fost senzațional, mi s-a umplut sufletul de bucurie! Oamenii au stat, au povestit, au interacționat. Toți eram prieteni, aveam același scop”, mi-a spus domnul Roman, emoționat. Din două în două luni plănuiește să organizeze câte un eveniment similar. Următorul se va ține pe 2 octombrie, chiar atunci când este ziua sa de naștere: „Mi-o serbez aici, cu prăjituri, cu plăcinte și cu cărți pentru copii. Prietenii, cunoscuți sau necunoscuți, vor veni la ziua mea și nu-mi vor aduce mie cadou, ci cărți pentru copii”. Generoasă acțiune, mi-am spus. Nu vezi așa ceva în fiecare zi. De când am vorbit noi și până astăzi, există deja și un event pe Facebook – aici.

aniversare Taxiul cu Bomboane

Dacă vei vrea să știi unde se duc cărticelele, ți se va răspunde imediat: la Budimex, la secția de chirurgie, o dată pe săptămână, sâmbăta sau lunea, în funcție de când are vreme să treacă pe la ceainărie să ia ce s-a mai strâns și să le transporte în biblioteca de la Marie Curie. Nu stă niciodată mult, umple biblioteca, golită deja, face niște poze copiilor și cărților, pentru ca cei care au donat să vadă că le-a dus cărțile, și pleacă.

copii la spital biblioteca taxiului cu bomboane

Directorul spitalului i-a spus, la un moment dat, uimit: „Domnule, da’  tu te ții de cuvânt!” (râdem). Proiectul cu Biblioteca pentru copii nu are sfârșit, tocmai pentru că e ușor atipică: un copil merge, ia o carte, iar dacă îi place, o ia acasă. Nu o duce înapoi decât dacă nu i-a plăcut. Mi-aș fi dorit, în punctul acesta, să fi avut o Bibliotecă a Taxiului cu Bomboane când eram mică și stăteam în spital.

 

„Poftim!”, spune Victor și lasă desenele pe masă. „Acum, ultima ofertă!”, spune domnul Roman. „Păi, vreau trei bomboane, să fie una și pentru mama”, răspunde Victor. Taximetristul îi amintește că-i este dator, în cazul acesta, cu trei desene. Nici nu pleacă bine, că vine Zinca: „Auzi, dar mai ai bomboane?”, întreabă fetița. „Numai p-astea le mai am”, îi răspunde domnul Roman, arătând spre cele patru bomboane. „Dar îți mai pot da și pliculețe de zahăr”, completează acesta oferta. „Eee, zahăr am și eu acasă”, spune fetița dezamăgită. „Cu bomboanele stai mai nasol, așa-i?”, încheie domnul Roman și izbucnim toți trei în râs. 

 

După Marie Curie, vrea să meargă la Spitalul Clinic de Urgență pentru copii „Grigore Alexandrescu” – dar așteaptă să fie recomandat de cineva, știe și el că nu se poate duce de capul lui cu cărți în spital. Oricum, dacă în acel moment nu va mai avea volume, cei de la Meridian i-au promis că vor cumpăra încă o sută de cărți. Marketing sau pur și simplu dorința de a ajuta, ce mai contează? Important este că cei mici vor profita pe deplin. Iar dacă se vor alătura și mai mulți oameni proiectului (a renunțat la ideea că mogulii sau instituțiile vor fi sensibilizați și se vor implica), domnul Roman va duce cărțile în spitalele din țară. Pentru că iubește cărțile și copiii, dar, mai ales, pentru că vrea să-i mulțumească cumva lui Dumnezeu pentru că fiul și nepoții săi sunt bine.

vernisaj semne de carte

La evenimentul de pe 6 august de la Serendipity

semne carte serendipity

Însă, dacă oamenii au nevoie așa de mare de cărți, de ce piața de carte din România stă așa de prost? Și tu te întrebi, probabil. Taximetristul nostru are un răspuns pertinent:

„Cărțile sunt foarte scumpe, nu suntem învățați să citim, ni se impune o literatură tâmpită în școală – deși nu sunt eu cel care judecă, sunt doar un taximetrist. Copiii sau tinerii, își cumpără Libertatea să vadă ce a mai făcut Bianca nu știu care, prințul din nu știu ce colț al lumii etc. (…) Mi-e groază de spitalele cu Libertatea sau Click de la capătul patului. Intră în spital și, din cinci paturi, trei au Libertatea. Dă-i o carte și fii convins că o va citi. O carte care să-l atragă”.

eveniment Taxiul cu Bomboane

La evenimentul de pe 6 august de la Serendipity

Serendipity

Ceainăria la sfârșitul întâlnirii cu Taximestristul cu Bomboane

Am protestat, nu eram convinsă că poți înlocui așa ușor Libertatea cu literatura, am și eu, poate, ideile mele preconcepute. Domnul Roman a ținut să-mi precizeze că, de fapt, se referă la puterea exemplului, care poate fi foarte mare: „Dacă nu ești învățat cu apa, poți să ai o fobie legată de ea. Așa că citește și va citi și copilul. Și lasă-l, frate, să citească orice, să-i placă. Fi-miu citea niște cărți cu înjurături în clasa a X-a de te dădeai cu capul de pereți, dar îl lăsam, pentru că le citea în engleză. Așa că What the f**k?”. Râdem, din nou, și sorbim din cafea.

Fie vorba între noi, după vorbă, după port, te cam prinzi că domnul Roman este un împătimit al literaturii. Când vorbește despre cărți, este cu totul acaparat.

 

„Uite, am mai făcut desene, patru, pentru că era o poveste și trebuia să se termine. Mi-a spus Zinca, știu că nu mai ai bomboane, dă-mi-le p-alea două și încă două pliculețe de zahăr”, spune Victor, băiețelul de opt ani, pe nerăsuflate, după ce anterior spusese că nu va mai desena. „Bine, Victor, ia uite ce frumos! Ce poveste interesantă! Pliculețele de zahăr să i le dai lui tati, da?”, conchide taximetristul rămas fără bomboane și fără zahăr. „Da, da, stai să-ți dau și culorile”, zice copilul. „Mulțumesc, Victor!”, îi răspunde domnul Roman. „Poftim, la revedere!”, spune puștiul după ce returnează culorile și post-it-urile. E adevărat, s-au pierdut în „lupta” pentru bomboane câteva carioci și câteva post-it-uri, dar taximetristul nostru nu e supărat, mai ales că e obișnuit ca oamenii să mai plece din mașină cu ele.   

 

Eu cred că poți cunoaște un om întrebându-l ce citește :) . Am făcut „testul” și cu taximetristul simpatic. În copilărie, domnul Roman citea cam ceea ce citeau toți copiii de vârsta sa, căci posibilitățile erau cam limitate: revista CutezătoriiWinnetou, Old Shatterhand, tot ce înseamnă Jules Vernes, autori români ș.a.m.d. Interesant e că, pentru că oferta era foarte limitată, a sărit repede la „greii” literaturii: Dostoievski, Tolstoi, Kafka. Acum își dorește să recitească, după mulți ani, Idiotul, crede că o va vedea cu alți ochi.

domnul Roman si carti Taxiul cu bomboane

La evenimentul de pe 6 august de la Serendipity

Biblioteca Taxiul cu Bomboane 2

Cărți împachetate, la Serendipity, pentru copiii de la Marie Curie

Anul trecut, când a avut un accident de mașină (cineva a intrat în taxiul său), a trebuit să stea mult la pat. I-a plăcut totuși, pentru că a avut vreme să citească enorm de mult. Shantaram, de exemplu, de Gregory David Roberts, ni-l recomanda cu toată căldură. A citit și Gora lui Tagore, dar i s-a părut că acesta este mai bun în poezie decât în proză – nici nu am putut să-l contrazic, la fel cred și eu. Îi place la nebunie Neruda (poezia Regina se numără printre preferatele sale), dar și Mario Beneddeti. Văzând că sunt uimită că gustă versuri, mi-a spus că mă învață cum se citește poezie :) – „Una și apoi gata, revii în altă zi cu altă poezie. Râzi sau plângi și gata. Poezia este o stare. Nu poți citi mai multe poezii într-o seară, să treci de la o stare la alta. E părerea mea de taximetrist. Dar și taximetriștii e oameni, nu?”.

Timpul a zburat prea repede. Se înnoptase deja, oamenii de la terasă se împuținaseră, iar noi discutam în continuare despre cărți, condiția intelectualului de astăzi (care nu-și permite să-și cumpere volume, spunea domnul Roman, decât de la ofertă), povești cu telefoane sau copii uitați în taxi și restituiți, povești cu și despre colegii taximetriști, povești cu copii care nu voiau să mai coboare din taxi, întâmplări mult mai puțin plăcute, rebrandingul Taxiului cu Bomboane – realizat de Shirley Kim Habib, scenograf la Disney Paris, alături de fiul său, care a fost senior marketing designer la Student Union în Anglia -, de campania „Uită o carte” – la care a participat pentru că i s-a părut o idee faină: „Am lăsat cărți într-un parc și am scris pe carte că, cine va găsi această carte, poate va aduce în schimb una pentru copii aici, la bibliotecă” – și multe altele.

taxiul cu bomboane

De la taximetristul cu bomboane către noi, cu dragoste, citire:

„Permanent, cât voi fi taximetrist, se va desena în taxi, se vor primi bomboane și se vor strânge cărți”.

„Procentul de oameni cinstiți, corecți, de treabă, este mai mare în taximetrie decât în politică”.

„Avem clienții și prietenii pe care-i merităm, iar clienții mei sunt minunați”.

***

Când am plecat, binedispusă și încărcată cu informații și povești frumoase, am luat Taxiul cu Bomboane până la Universitate. Am primit regina bomboanelor (dovada, mai jos) pentru desenul pe care l-am făcut (artă abstractă, cu titlul lui) și mi-au fost testate cunoștințele muzicale, așa cum se obișnuiește în taxiul domnului Roman. Nu îți povestesc mai multe despre asta, m-am cam făcut de râs. Dar se ascultă muzică bună (cu precădere blues, jazz, muzică clasică) în Taxiul cu Bomboane (dacă intri pe Facebook, vei putea asculta o parte din muzica ce este pusă în mașină).

Taxiul cu bomboane 5

Însăși Regina bomboanelor  :)

taxiul cu bomboane 3

taxiul cu bomboane 1

Mapa cu desene din Taxiul cu Bomboane

Pe final, te îndemn să mergi la Serendipity să duci cărți pentru copiii din spitale, domnul Roman este un om de încredere, altruist, plin de energie și voie bună, care comunică minunat cu cei mici și își dorește să le poată dărui cât mai multe cărți. Dacă aveți norocul să călătoriți cu el, ei bine, vă veți schimba, categoric, părerea despre taximetriști.

Celelalte surse foto aici și aici.

  1. joyce3
    Opt autori despre care nu știai că au scris și cărți pentru copii
  2. Children
    Zece cărți pentru copii de dat în dar de 1 iunie
  3. 549446_learning_to_read_the_alphabet
    Carti-cadou pentru copii de 1 iunie
  4. Cocoon-1-with-Cocoon-Concept-by-Micasa-Lab-04.jpg.pagespeed.ce.kynAogiBBk
    Cocoon 1, un loc pentru citit relaxant şi simpatic
  5. Taximetristul care citea Sven Hassel
    Taximetristul care citea Sven Hassel
  6. cover
    10 cărți triste din literatura pentru copii

The post Taximetristul simpatic care citește și strânge cărți pentru Biblioteca pentru copii Taxiul cu Bomboane appeared first on Bookaholic.

Escapada de Lavinia Braniște – escapade amoroase şi nu numai

$
0
0

Lavinia Branişte (n.1983) este o prozatoare tânără, autoare a trei volume (deja): Poveşti cu mine, poezie (2006, Paralela 45), Cinci minute pe zi, proză scurtă (Casa de pariuri literare, 2011) şi – recent – Escapada, proză scurtă (Polirom, 2014). Despre cel din urmă va fi vorba în rândurile de mai jos.

Lavinia Branişte scrie o proză scurtă realistă, inspirată din cotidian, cu diverse personaje aparţinând unor categorii sociale diferite. Naraţiunea se face fie la persoana I, fie la persoana a III-a, iar personajul principal este, de regulă, unul feminin, deşi nu întotdeauna: în povestirea Planet Romeo, de pildă, protagonistul este un tânăr (Radu), care este – înţelegem – homosexual, şi are câte o aventură amoroasă (cu băieţi întâlniţi pe site-uri de gen) în apartamentul prietenilor săi Raluca şi George, atunci când aceştia pleacă în vacanţă şi lasă cheile lui Radu, să aibă grijă de casă şi de pisici.

În Escapada – povestirea care dă titlul volumului – e vorba tot de o aventură amoroasă: o tânără îi face o vizită unui băiat (Paul) pe care-l place. Urmează o cină preparată în doi (fata îi aduce un peşte de patru kilograme, din oraşul natal, de la Dunăre), după care vine momentul culminant, îndelung aşteptat (şi pregătit) de protagonişti: partida de sex. Iar aici, lucrurile încep să scârţâie… Paul îi cere sex oral, fata trece printr-o serie de stări contradictorii, de la contrarietate şi amuzament la ofensă şi angoasă: „Şi apoi din nou groaza. Că cinevaul ei din «am cunoscut pe cineva» tocmai îi anihilase toate celelalte componente şi o redusese la simpla dimensiune de prestator de servicii sexuale”. Aşteptările fetei – ajunsă cu emoţie la întâlnirea cu un băiat care-i place şi cu care îşi imaginează deja că poate avea o relaţie de durată – se transformă brusc în panică, în clipa în care are impresia că e redusă la stadiul de „prestator de servicii sexuale”, şi mai mult decât atât, că i se cer nişte „servicii sexuale” mai speciale. După o „escapadă” sexuală eşuată, speriată de posibile consecinţe, vrea să plece acasă în plină noapte, dar nu găseşte cheile şi-i cere lui Paul să le caute. Proza se încheie în trombă, puţin ironic („fără să ştie dacă ăsta chiar era finalul”): „Ea a ieşit pe uşă şi-n timp ce ieşea au început să-i năvălească în cap replici, au început să se suprapună scene şi variante de final, fără să ştie dacă ăsta chiar era finalul. El a rămas gol în uşă, uitându-se după ea, iar ea a auzit, cu un etaj mai jos, cum a răsucit ambele chei”. Cititorul/ cititoarea e liber(ă), aşadar, să tragă ce consecinţă doreşte, să empatizeze sau nu cu eroina din perspectiva căreia se face relatarea (deşi apar câteva apropouri „partizane” în text, când se pomeneşte despre discuţia fetei cu prietenele, dar şi cu tatăl său în legătură cu seara cu pricina).

 

branisteLectură din Escapada la Librăria Bastilia

 

„Două lucruri urăsc pe lumea asta – declară naratoarea (la persoana I, aici) în povestirea O întâlnire – pantofii roşii şi bărbaţii care-mi cer în pat să fac lucruri”. Protagonista evocă aici o întâlnire cu un fost iubit, sosit în vizită din Canada şi care se străduieşte s-o convingă să emigreze şi ea, oferindu-i banii necesari, dar fără a-i promite sprijinul ori afecţiunea lui. Scurta povestire mizează din nou pe stările de spirit ale naratoarei, care încearcă să reziste fostului iubit, având în vedere că, în relaţia lor trecută, fusese complet dominată de acesta din urmă: „Am fost împreună mai demult, eram o cârpă şi mă călca în picioare, fă-mi aia, fă-mi ailaltă, îmbracă-te cu asta, du-te şi clăteşte-te cu apă de gură. Îmi era frică de el”. În prezent, protagonista resimte aceeaşi tensiune şi aceeaşi angoasă în raport cu el, deşi încearcă să-i reziste, să nu se mai lase dominată: „Încă nu-mi dau seama ce vrea de la mine, dar nici eu nu sunt cel mai orientat om din lume, aşa că-i ordon minţii mele să-i ordone corpului meu să nu mai simtă paranoia în muşchi. Nu eşti în pădure şi nu eşti un animal hăituit. Ai fost mai demult, acum douăzeci de mii de ani. Dar nu mai eşti”.

În afară de relaţiile şi experienţele amoroase, prozele din Escapada pun în pagină scene de muncă în corporaţie, dar şi personaje aparţinând altor vârste (mai înaintate) şi categorii sociale (ca în Ea şi Lili, unde o bătrână trăieşte singură, după moartea bărbatului (şi cu fiul la oraş), doar cu pisica, în casa de ţară din Sebeşel, în care intră noaptea un tir, la o curbă periculoasă; sau O sută opt, în care două surori îşi veghează, la spital, tatăl bătrân (victima unui atac cerebral), speriate şi neputincioase ş.a.m.d.). Una peste alta, prozele tratează despre lumea de azi şi problemele lumii de azi – carieră, statut social, iubire, singurătate, relaţii, cupluri –, având, cu precădere, în prim-plan un personaj feminin, tânăr, aflat la vârsta la care-şi caută împlinirea socială, personală şi profesională.

Lavinia Branişte, Escapada, proză scurtă, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 224 p.

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Cumpără Escapada de Lavinia Braniște de pe librăria online Cărturești

  1. lavinia braniste
    Interviu Lavinia Branişte: Constat cât de mult ţine Opera de chestii mărunte, din viaţa de zi cu zi
  2. dragostea-vremea-holerei-editi
    Despre dragoste si nu numai cu Gabriel Garcia Marquez
  3. drum300
    11 cărţi numai bune de citit înainte de a avea un copil
  4. palatul-de-la-miazanoapte
    Palatul de miazănoapte – Un altfel de roman pentru adolescenţi… şi nu numai
  5. burroughs
    Cu Wiliam Burroughs despre cultura americană şi nu numai în „Commisioner of Sewers”
  6. fairytale14
    Semne de carte numai unu’ și unul

The post Escapada de Lavinia Braniște – escapade amoroase şi nu numai appeared first on Bookaholic.

6 cărți de poezie românească pentru începutul toamnei

$
0
0

Am un raft de bibliotecă de cărți de citit pe care îl împart, de cele mai multe ori, anost: romane din literatura română, romane din literatura străină, cărți de poezie, cărți de proză scurtă. Alteori, le îmbin și fac doar două grupe: cărți de citit urgent și cărți de citit când e vreme. Habar n-am de ce fac așa. Ar putea la fel de bine să stea toate în același teanc, însă eu trebuie să le știu organizate cumva.

Cărțile de poezie, oricât mi-aș dori uneori să nu fie așa, sunt cele care se strâng pe raft: una peste alta, mai noi sau mai vechi, mai consistente sau mai subțirele, scrise de poete sau poeți, de debutanți sau de scriitori consacrați, nu contează, știu că ele mă așteaptă cuminți. Nu pot citi poezie oricând, oricum, oriunde. Îmi trebuie o stare și, de cele mai multe ori, izolare. Și timp, căci recitesc cuvinte, fragmente, poeme întregi, imediat după ce am terminat un volum. Micul teanc de cărți de poezie românească pe care l-am consumat în ultimele săptămâni s-a golit astăzi, așa că m-am hotărât să scriu câteva impresii despre cărțile respective astfel încât, dacă vreți să vă începeți toamna cu poezie, dar nu v-ați hotărât la ceva anume, să aveți de unde alege, pe gustul vostru.

***

La o cafea cu un prozator, acesta îmi spunea: „Îmi declin capacitatea de a comenta poezie”. Nici eu n-o pot comenta, îmi lipsește chiar capacitatea de a diseca și de a pune sub microscop poezia, de a folosi termenii specifici pentru a scrie cronici literare inteligente, de a emite o opinie avizată despre poeți și poete, despre scriitura lor. În schimb, citesc poezie cu mijloacele mele modeste, mă joc cu poemele și vânez (în ultimul timp, involuntar) imagini. Subliniez asocierile inedite din poemele care-mi plac și le urmăresc peste tot. Încerc să-mi închipui cum a ajuns scriitorul respectiv la imaginile acelea faine. Mă opresc și mă bucur. Colecționez senzațiile pe care poemele mi le transmit și le pun deoparte, să mă încălzească mai târziu.

Așa că articolul acesta n-are cum să fie altfel decât personal, nu am cuvinte prețioase la îndemână și nici judecăți de valoare tranșante. Ce-mi place mie e posibil să nu vă placă vouă (și invers). Cred că lectura poeziei este intimă, o relație între tine și poem care se creează sau nu. De aceea, pentru fiecare carte de poezie enumerată aici voi spune câteva cuvinte, dar voi lăsa fragmentele de poeme (alese pe sprânceană :) , câte trei pentru fiecare volum, să nu ne lungim) să vă vorbească și să vă seducă.

***

Autobuzul cu cocoșați, de Nora Iuga

Autobuzul cu cocosati Nora Iuga 0Nora Iuga este sublimă în Autobuzul cu cocoșați (Editura Charmides, 2010, cu o prefață excelentă de Octavian Soviany), de prea mult timp n-am mai citit ceva care să mă treacă atât de repede de la o stare la alta, care să se joace cu mine și cu realitatea, să jongleze atât de elegant cu oniricul și suprarealismul, cu umbrele și petele de lumină și culoare, cu registrele și senzațiile. Mă bucur că am ajuns, în sfârșit, la acest volum, căci mi-a mai decupat și livrat o parte din personalitatea minunatei Nora Iuga.

Sam este, dacă vreți, personajul principal al volumului, cel care ni se confesează și ne povestește o frântură din viața sa și a apropiaților săi (mama, Minodora, Benedict, Terente etc.), infirmul care s-a născut cu o cocoașă pe umărul stâng, care observă neîncetat lumea din jurul său, evadează constant, se ferește de lamentații și autocompătimiri și alege, în schimbul acestora, autoironia și umorul negru. Din descrierea din arborele genealogic (!) plasat la sfârșitul volumului, aflăm că Sam are o „Fire retrasă, îi place să petreacă ore în şir pe veceu. Atunci scrie versuri. Vrea să-şi umilească nevasta. E gelos pe talentele ei. Are complexe de minoritar. E prudent. Nu bea, nu fumează, nu a fost membru de partid. Păcătuieşte în gând, atunci întrece măsura. În fiecare seară înainte de culcare îi cere iertare lui Dumnezeu”. Numai că Sam este mult mai mult de atât și-l veți descoperi în toată splendoarea lui în poemele din Autobuzul cu cocoșați.

 

Trei imagini din Autobuzul cu cocoșați care mi-au rămas în minte (printre multe altele):

eu sînt sam/ am o femeie cu un picior verde/ și cu urechea tăiată/ (…) eu sînt sam/ am și-o cocoașă/ mi-a dat-o mama cînd era cămilă/ în rest sînt o fire veselă/ cînd plouă îmi vine să merg la cinema/ dar stăpînul îmi pune lesa/ sînt un cățel ud rabd și tac/ fac colăcei mici și galbeni/ mă gîndesc la bunul dumnezeu - din poemul sam se recomandă cititorilor săi

îți aduci aminte minodora/ cum ciocăneai dimineața la cocoașa mea/ și dinăuntru se-auzea nilul susurând - din poemul sam ai plătit lumina mă-ntrebai

am ieșit pe dig/ să-mi scutur hainele de viață/ sînt disperat/ sînt un cimpanzeu părăsit/ n-am vești de la tine/ nu-l găsesc pe elohim/ nu știu unde l-am pus/ în cutia cu scule n-a rămas/ decît un cui ruginit/ ce sam sînt și eu/ mi-am lăsat personalitatea/ în autobuz pe scaunul de lîngă fereastră - din poemul sam îl caută pe elohim

P.S.: Am citit volumul numai în autobuz. Recomand, pentru o experiență completă :) .

Cumpără cartea de aici

La două zile distanță, de Marin Mălaicu-Hondrari

la doua zile distanta marin malaicu-hondrariPe Marin Mălaicu-Hondrari l-am descoperit, din păcate, târziu – cu Lunetistul. Pentru că mi-a plăcut mult ce-am citit, m-am întors la celelalte cărți de-ale sale. Una dintre ele este La două zile distanță (Editura Charmides, 2011), pretext pentru a-l vedea cum se scaldă în poezie. Atipic scriitor, în era cotidianului, mizerabilismului, al poeziei cu limbaj violent, dur etc., acesta se întoarce la o poezie aproape ieșită din uz, în ton cu tendințele de modă aș zice. Dragostea în diferitele sale ipostaze și livrescul (de care se cam feresc, fără temei cred, poeții tineri) abundă în cele trei cicluri de poeme din prezentul volum: Immigrant song. Poemele din Córdoba (poeziile de aici, de exemplu, m-au plimbat printr-o stranie și delicată Spanie), Două poeme de dragoste şi Zborul femeii pe deasupra bărbatului. M-a sedus, trebuie să recunosc, am poeme preferate din toate cele trei părți ale cărții. O analiză mult mai pertinentă decât a mea a antologiei lui Marin Mălaicu-Hondrari o face colega mea, Adina, aici.

 

Până una alta, poate mica mea selecție de imagini vă va trezi interesul pentru La două zile distanță:

eram singur şi nebun după poezie/ nu-mi trebuia familie/ nici să înalţ o casă;/ n-am plantat în viaţa mea un arbore./ eu voiam să scriu poezie.// totul până când a apărut ea./ mai întâi a făcut dragoste cu perdeaua/ apoi cu fereastra/ apoi cu lumina care intra pe fereastră./ nu-şi dorea copii/ nu o interesa ziua de mâine/ nici ce va face în viaţă./ scria poeme atât de frumoase!// (…) – din poemul care deschide volumului, Ce se trece sub tăcere

marea și umbra stăpânesc acum faptele mele/ tu purtai un mic curcubeu sub coaste/ ziua îl ascundeai cu grijă printre cărțile vechi/ unde safirul aștepta răbdător/ era un singur acoperiș de pe care/ ne repezeam în drumuri subterane/ un acoperiș mare și spart/ nimeni nu mai îndrăznea să-l repare// (…) – din poemul Absența umbrei

un om stă în bibliotecă/ cu gândul să-și ia viața// cărțile sunt mute/ autorii au ațipit// desigur nemuritor nu înseamnă atotputernic// e seară/ fumul țigării somnolează în lente volute// mâine dimineață femeia va șterge praful - poemul Autoportret, cel care încheie antologia.

Cumpără cartea de aici

Enșpe mii de dimineți, de Diana Bădica

Enspe mii de dimineti Diana BadicaDiana Bădica a debutat vara aceasta la Editura Casa de Pariuri Literare, cu un volum de poezie cu titlul Enșpe mii de dimineți. Poemele mi s-au părut a fi după chipul și asemănarea autoarei (pe care am cunoscut-o, în sfârșit, la Lectura de Joi): entuziaste, vesele, dătătoare de energie, pe alocuri nostalgice, din când în când dureroase, umplute cu bucurii, neliniști, plăceri, angoase, surprize, nesiguranțe, iubiri sfărâmate ș.a.m.d. E un întreg univers construit în Enșpe mii de dimineți și cuprins în cele cincizeci și șapte de poeme trunchiate de cinci poezii-definiții (care marchează trecerea în alte etape). O joacă candidă de-a poezia. Cuvinte simple pentru emoții mari. Le-am degustat încet-încet, parcă temându-mă să nu dispară. Iar coperta volumului este superbă! :) Poate suna precum un clișeu, însă lectura poeziilor m-a asigurat că voi mai auzi de autoarea acestora.

 

Poezii favorite din Enșpe mii de dimineți:

țelina tăiată miroase a bunica,/ coșnița în care iarna/ păstra tămâia.// varul stins miroase a bunicul,/ găleata murdară/ în care păstra bidineaua.// celelalte obiecte n-ai miros. - poemul cu numărul 6

viața e o cutie de lapte condensat,/ o limbă străină/ căreia nu-i înțelegi subtilitățile./ ce-a vrut să spună autorul/ nu o să aflăm niciodată. - Definiția 1

cineva a pus un pom în mijlocul străzii,/ mașinile trăiesc de-a dreapta și de-a stânga pomului./ în cap am o gaură care se închide în mijlocul zilei,/ cerul e o monedă de 50 de bani./ casa bunicii are două uși cu ferestre murdare,/ una dă spre lume, alta spre animale.// câțiva bărbați s-au adunat într-o seară/ și au împărțit lumea înainte și după era lor. – poemul cu numărul 13

am 1000 de pitici pe creier/ 1000 de pitici/ cu nume și prenume./ dimineața o iau la goană/ pe sens interzis,/ dau din mâini și urlă./ (…) – din poemul cu numărul 16

dragostea noastră a expirat/ luna trecută,/ ca un flacon de medicament./ hai să mai încercăm o dată,/ să începem altfel,/ să nu ne luăm în seamă/ de la start,/ perfuziile durează mai mult. – poemul cu numărul 41

Știu că am trișat, mi-am încălcat promisiunea de a nu ne lungi și a reda doar trei fragmente/ imagini/ poeme. Însă am umplut mai bine de jumătate din cartea Dianei Bădica cu post-it-uri, mi-a fost parcă și mai greu să aleg.

Cumpără cartea de aici

Dresorul de duminici, de Marius Grama

Dresorul de duminici Marius GramaMarius Grama este un poet gălățean care, grație faptului că a obținut premiul Editurii Junimea la secțiunea Debut a Concursului Național de Poezie Porni luceafărul…, în iunie 2013, a avut șansa să i se publice volumul Dresorul de duminici (la Junimea, precum am menționat anterior), prima carte individuală de poeme (altfel, poeziile sale au mai apărut în volume colective).

Dresorul de duminici mi-a atras atenția, în primul rând, prin titlul volumului, mi s-a părut (și am încă această părere), o imagine genială, o alăturare inedită de cuvinte – care, în fond, m-a determinat să citesc toată cartea. În cuprinsul acesteia sunt șapte secvențe, șapte cicluri de poeme, reunite astfel: versuri de vânzaredresorul de duminicițara unde soarele răsare pe furiș – poem patriotic autobiografic -crima de pe strada cu nucide nepovestit, fata care strânge ploaia între dinți – jurnal indecent cu pretexte - și odă stăpânului. Cel mai mult mi-au plăcut primele două cicluri de poeme și penultimul, pe care le consider cele mai reușite. O poezie proaspătă, ancorată în real și în contemporan, dar cu multe întorsături din condei, metafore, ambiguități și umor presărat printre versuri. Forma poemelor, cu pauze între anumite cuvinte, îți dă de gândit. Poate veți rezona cu poezia lui Marius Grama.

 

Imagini zugrăvite fain în (doar) patru dintre poemele din Dresorul de duminici:

am vrut să te vând     iubito/ știu că te-ar fi încântat/ să afli în sfârșit     cât socot că valorezi// pe piață era o căutare grozavă de iubite proaspete și fericite (…) – din poezia iubita

am vrut să îmi vând părinții  două exemplare de colecție/ eram hotărât să țin la preț/ părinți buni       muncitori/ cu frumusețea timpului încrustată pe chipuri/ echipați cu îngăduință     cu povețe/ cu tâmple încărunțite/ cu săruturi șlefuite pe frunte în puterea nopții// nu ceream mai mult decât făceau/ le atârnasem de gât și câte o poză din copilăria mea/ să se vadă că-s autentici (…) – din poezia părinții

am vrut să mă vând       ce mare lucru/ n-aș fi nici primul   nici ultimul    care-și tatuează pe frunte/ un cod de bare (…) – din poemul superofertă

faceți cunoștință cu el/ Cassiop     dresorul de duminici// este cel mai renumit/ cel mai iubit   cel mai respectat/ din breasla lui/ nimeni nu-l întrece în măiestrie    în grație/ parcă a fost născut să facă asta/ ține duminicile într-un sac   și le eliberează când vrea el/ câteodată joia    câteodată lunea/ uneori le dă drumul numai puțin    pe la miezul nopții/ să simtă mirosul timpului (…) – din dresorul de duminici, 1.

Apocalips de buzunar, de Cristian Bădiliță

apocalips de buzunar cristian badilitaApocalips de buzunar (Editura Curtea Veche, 2005) a fost, pentru mine, o carte surprinzătoare: dacă la celelalte aveam anumite așteptări, fie datorită autorilor, fie pentru că titlurile volumelor îmi dădeau câteva indicii cu privire la conținut, când am deschis Apocalipsul nu știam ce voi găsi. Am rumegat poeme tragicomice, ludice, complexe, ironice, apocaliptice, ritmate, stilizate, rimate, poezii în proză, poezii de dragoste, poezii despre poezie, țară, memorie, timp etc. Inutil să menționez că o să încerc să-l mai urmăresc pe Cristian Bădiliță și în alte volume (mai ales că văd că este foarte productiv).

 

Fragmente din Apocalis de buzunar:

Poeții vor muri în zori/ unii prin cârciumi, alții prin altare,/ de vii vor arde, zei întâmplători,/ fără să ceară nimănui iertare.// Va fi o sărbătoare moartea lor,/ orașul nu-și va pune-n cap cenușă,/ femeile nu vor ofta de dor,/ doliu nu ne vom coase peste ușă. (…) – din poezia Fruntea cu solzi albaștri

(…) azi mănânc singurătăţi pe pâine,/ frâng pe trup îmbrăţişări de rouă,/ ninge peste hoitul meu de mâine,/ peste rănile de astăzi plouă. – din poezia Apocalips de buzunar

(…) Mi-e dor de Tine cum mi-e dor de mine/ cel necuprins în braţele nicicui,/ adio făcătorilor de bine,/ din seara asta spânzur viaţa-n cui//  capitulez şi, dacă vreţi, tovarăşi/ din ţeasta mea şampanie să beţi,/ mâna pe spada n-o voi pune iarăşi./ Am obosit. (Sunt totuşi dimineţi!) - din Balada zilei de vineri (toate baladele zilelor săptămânii sunt minunate).

Locuiesc în ochii tăi vicleni,/ cu chirie ieftină, de-o vreme,/ printre salamandre și licheni. printre hârburi triste și poeme// (…) Locuiesc de patru mii de ani/ în mansarda ochilor tăi singuri. printre bibelouri de doi bani/ printre panglici, cufere și linguri. - din Romanța ochilor vicleni, primele și ultimele versuri.

Cumpără cartea de aici

Dragoste n-are plural, de Vladimir Drăghia

Dragoste n-are plural Vladimir DraghiaVladimir Drăghia este un actor (și nu numai) tânăr care a scris o carte de poezie numită Dragoste n-are plural - apărută anul acesta la Editura Național, urmează să fie reeditată luna aceasta de cei de la Editura Adenium. Poemele lui sunt, cum o sugerează și titlul volumului, sub marea și generoasa umbrelă a iubirii, cu tot arsenalul aferent: joacă, timp, căutări, găsiri și regăsiri, suferințe, decepții, amor etc. Fiecare poem este însoțit de o frumoasă ilustrație – desenele îi aparțin Andrei Iulia Margină.

Poezia lui Vladimir Drăghia se folosește încă de rimă (cu precădere pe cea încrucișată) și, în ansamblu, este caracterizată de o doză mare de naivitate – un fel de Iv cel Naiv nematurizat pe deplin, puțin necizelat. Unele poeme sunt reușite, altele mai stângace, dar toate au în ele bucuria de a scrie și de a simți poezia (și dragostea, bineînțeles). Florin Piersic Junior spune, pe coperta a patra: „Tipul ăsta cu pătrățele pe burtică are încă forța unui copil neșlefuit. Aia pe care noi toți am pierdut-o acum multă vreme”. Tind să-i dau dreptate.

Unii vor strâmba din nas, altora le va plăcea ce face autorul în acest volum. Dacă vreți să vedeți cum a fost pusă pe muzică poemul Dragoste n-are plural din cartea omonimă, atunci mergeți aici.

 

Trei extrase din cartea Dragoste n-are plural:

Dragoste n-are plural,/ cum nici „te iubesc” nu e urmat de virgulă și „dar”.// E un dar pe care îl oferi fără să vrei ceva în schimb,/ îl dai pentru că, fără să-l ceri, îl ai./ „Te iubesc” trebuie țipat!/ Sau… pregătit din timp, spus pe un glas fricos și tremurat./ „Te iubesc” trebuie simțit, dat tot, te iubesc nu poate fi-mpărțit./ Nu este număr par, așa că nu mai încercați, nu poate fi divizat în mod egal!/ „Te iubesc” e atunci când nu ai timp de sute de cuvinte,/ când dragostea e tot ce ai, când nu mai ai nevoie și de/ minte.// Dragostea, că tot veni vorba, din nou, de ea,/ este o stare măturată, de-ndrăgosteală,/ dintre un el și-o ea.// Dragostea n-are plural,/ cum nici „te iubesc” nu e urmat de virgulă și „dar”!

Pentru că doare/ se naște și nu moare/ dă formă și culoare/ dă un sens când crezi că n-are/ mută munți de supărare// pentru că mă face viu când visez/ să nu mai fiu// că o face să zâmbească/ pe furiș, pe după mască// pentru că nu ar mai fi, dacă nu/ s-ar povesti/// pentru că nu-i doar cuvinte,/ aranjate, dichisite/ e mană pentru iubiți, e hrană/ pentru iubite!// că mă face mic, prin ea, mă/ înghite, nu așa…// e doctor de suflete, e plânsete-n/ hohote, bătaie de clopote,/ bocete, ropote/ este rima-n crinolină/ inspirație divină// vinovata fără vină, străină de/ orice jivină// aer, apă și mâncare/ porno, plină de pudoare! - poemul Pentru că poezia

Ironie este atunci când desenăm copaci/ pe foi moarte de hârtie;/ sau poate,/ când deschidem și ne bucurăm de-o carte,/ un copac zâmbește și își spune împăcat:/ există viață după moarte. - poemul Ironie

Cumpără cartea de aici

***

Până nu uit: o lectură mai „veche”, dar foarte intensă, faină, intimă, năucitoare este O să mă știi de undeva a Petronelei Rotar (Editura Herg Benet, 2014), dacă n-ați ajuns încă la ea. Plus Bosnia. Partaj (Editura Cartea Românească, 2014), cartea Mirunei Vlada care abia a ieșit de la tipar și pe care mi-am pus-o și eu pe lista de lecturi din toamna aceasta.

Chiar așa, voi ce cărți de poezie românească aveți în plan să citiți curând?

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

  1. Indie_Days_Part_2_by_theraindrainspain
    Şase cărţi indie de poezie contemporană românească
  2. Picnik collage
    Pledoaria mea pentru poezie pleacă şi de la forma cărţii
  3. floriniaru
    Poezie: Gară pentru toţi de Florin Iaru (nepublicată)
  4. MuzeulPrimaScoalaRomaneasca
    Clădirea plină cu cărți din Șcheii Brașovului: Prima școală românească
  5. toate-bufnitele copy
    Retrospectiva Gaudeamus: cele mai populare cărți Polirom și Cartea Românească
  6. Cimitirul-Telespan2
    Cea mai bună carte românească din 2013 – topul cititorilor Bookaholic

The post 6 cărți de poezie românească pentru începutul toamnei appeared first on Bookaholic.


Interviu cu Florin Irimia: „Dacă e să fim onești, cartea mare lucru n-a însemnat pentru români niciodată”

$
0
0

În iulie apărea un nou volum semnat de Florin IrimiaCâteva lucruri despre tine (Editura Polirom, colecția „Ego. Proză”), după ce în 2011 debutase cu Defekt și în 2012 îi era publicată cartea O fereastră întunecată.

În urma lecturii cărții Câteva lucruri despre tine, am vrut neapărat să stau de vorbă cu autorul romanului, atât pentru că aveam întrebări cu privire la conținutul volumului, cât și pentru că acesta era un bun pretext pentru a discuta despre România, învățământ, depresie, pesimism, scriitori și scriitură și multe altele, pe care vă invit să le citiți în cele ce urmează.

 

Defekt (Brumar, 2011), O fereastră întunecată (Polirom, 2012) și acum Câteva lucruri despre tine (Polirom, 2014). Te miști foarte repede, trei ani, trei romane. Cum reușești? :)

E vorba de un mic decalaj care a existat de la început între scrierea unei cărți și apariția ei pe piață. Defekt era aproape gata din 2010. Când a apărut, un an mai târziu, lucram deja la O fereastră… care, când a apărut, m-a prins lucrând la Câteva lucruri…. Dar poți să stai liniștită, acum nu mai lucrez la nimic. :)

„(…) vremea scriitorilor a trecut. Vremea aceea când aveai sentimentul că dacă scrii o carte chiar înseamnă ceva, că, dacă scrii, se mai entuziasmează cineva” (p. 183), spune Filip Damian, scriitorul sinucigaș din Câteva lucruri despre tine, care se aseamănă, din câteva puncte de vedere, cu naratorul volumului. Pentru tine ce (mai) înseamnă să scrii o carte?

Pentru mine trebuie că mai înseamnă ceva și numai pentru faptul că o scriu. Dar problema nu e dacă mai înseamnă ceva pentru mine, ca scriitor, ci dacă mai înseamnă ceva pentru cititori. Dacă e să fim onești, cartea mare lucru n-a însemnat pentru români niciodată, nu suntem un popor avid de lectură, sau în general de cultură, nu avem preocupările nordicilor. În comunism, am citit de nevoie, pentru că nu era altceva mai bun de făcut. După aia, au apărut tot felul de tentații, cartea n-a fost printre ele decât în mod izolat. Am sentimentul că dacă s-ar face un sondaj în UE, am ieși pe ultimul loc la număr de cărți citite pe cap de locuitor într-un an. Poate dacă, în viitor, vom deveni o societate mai așezată, mai stabilă economic, ne vom apleca cu mai mult interes și asupra lucrurilor pe care azi le considerăm neesențiale. Dar nu prea se întrevede o vreme ca asta. Viitorul sună prost, după părerea mea.

Dacă ar fi să mă iau după conținut, Câteva lucruri despre tine este mult mai potolit, mai așezat, jonglezi mai puțin (cu genurile, cu subiectele ș.a.m.d.) decât în celelalte. Și, cel puțin teoretic, e o distanță de doi ani între cartea de acum și cea precedentă. Și totuși Câteva lucruri despre tine pare scrisă dintr-o suflare. Ce s-a schimbat, în ceea ce privește scriitura, în tot timpul acesta? Consideri că scrisul ți s-a (mai) maturizat?

Poate că pare, dar n-a fost. Scris dintr-o suflare vreau să spun. Oricum, mă bucură observația ta, asta înseamnă că, cel puțin din perspectiva cursivității, cele câteva lucruri stau bine. Scrisul ți se maturizează vrând-nevrând, cu cât faci un lucru mai frecvent – orice lucru din păcate, dar asta-i o altă discuție – ,cu atât devii mai priceput. Dar drumul e lung, mai am mult de învățat, cum se spune. Cât despre potolire, așezare și incidența scăzută a jongleriilor, nu mă pronunț. Nu că nu sunt de-acord cu tine, dar cred că întrebările astea trebuie adresate altcuiva.

„(…) încă nu am reușit să nu mă las afectat de ceea ce scriu”

Ai experimentat, de la începutul carierei tale literare, mai multe genuri și stiluri. Cu cel de-al treilea roman intri clar, din punctul meu de vedere, în zona realismului și în aceea a prozei psihologice și introspective. O trecere foarte mare de la O fereastră întunecată, unde aveai o distopie. În care dintre acestea te-ai simțit mai confortabil ca scriitor? Unde ai înotat mai bine?

În toate…Nu aș scrie ceea ce scriu dacă nu m-aș simți în apele mele. Nu că scrisul nu mi-ar fi adus și mult disconfort. Îmi aduce, fizic (pentru că am o problemă cu spatele), dar mai ales psihic, pentru că încă nu am reușit să nu mă las afectat de ceea ce scriu. Era și cam greu să nu mă las, în Defekt, multă din suferința mamei e reală, cea a mamei mele, în O fereastră… e suferința unei etnii de care mă simt legat, în Câteva lucruri… e suferința personajului principal, confruntat cu tot felul de misfortunes, cum ar zice englezul. Dar nu m-am simțit niciodată claustrat, incomodat, sufocat de niciunul din genurile abordate. E și multă plăcere, multă satisfacție, în toată durerea asta dată de scris. Și e normal să fie. Până la urmă pornești de la o pagină goală și sfârșești 200-300 de pagini scrise mai încolo.

Cateva-lucruri-despre-tine Florin Irimia

Urmează două întrebări ușor meschine. Prima: dacă ar fi să te dedublezi puțin și să încerci, din perspectiva de critic literar, să amendezi câteva aspecte din romanul scriitorului Florin Irimia, care ar fi acestea?

Nu știu în clipa asta. Dar cu siguranță ar fi câteva lucruri de amendat. Și aici mă refer la toate romanele, nu doar la unul singur. Nu e bine să crezi că ai reușit să spui totul, exact așa cum ai vrut. Doar că nu pot să știu până nu recitesc ce-am scris. De altfel așa scriu eu, recitind. Recitesc și rescriu. Din nou și din nou și din nou, până ce sunt cât de cât mulțumit, atât stilistic cât și din punct de vedere al conținutului. În clipa asta mi-ar plăcea să revăd puțin Defektul dar, evident, fără premiza unei reeditări, ar fi o pierdere de timp. Sper totuși ca la un moment dat să am această oportunitate. Dincolo de asta, nu poți să fii critic literar atunci când scrii. Sau poate poți, dar n-are rost. Când scrii un roman, trebuie să fii romancier, prozator. Apoi te duci și citești romanul altcuiva și, dacă simți nevoia, poți să încerci să te transformi în critic literar.

Și a doua. Să ne imaginăm că ai fi continuat să scrii literatură cu pseudonimul cu care ai publicat primele proze scurte: Eduard Tăutu. Ai întâlni pe cineva care ar avea încredere în tine, Florin Irimia, criticul literar, și n-ar știi că scrii sub pseudonim. Acesta te-ar întreba: dintre cele trei cărți de-ale lui Eduard Tăutu, pe care ai recomanda-o spre lectură?

Cu alte cuvinte, mă întrebi ce cărți ar recomanda doctorul Jekyll, domnului Hyde? Nu mă pot dedubla într-o asemenea măsură. Și nici nu aș vrea să pot. Mi s-ar părea suspect. Dar Florin Irimia poate oricând recomanda un număr de autori. De exemplu, la facultate, Florin Irimia are o listă de aproximativ 100 autori contemporani, și români și străini, pe care o recomandă studenților, iar aceștia trebuie să-și aleagă două romane pe care să le recenzeze. Scriitorul Florin Irimia nu se află pe această listă…

Viziunea sumbră asupra României continuă și în cartea de față, de data aceasta cu politicieni pedofili, șpăgi, incultură, sărăcie ș.a.m.d. Roman noir, filme noir, totul se mulează pe narator. Nu te deprimă și pe tine când scrii? Pe când un roman mai luminos? :) Este „misiunea” scriitorului să ridice anumite probleme socio-politice grave, să le pună pe tapet, instigând la analiză și acțiune?

Nu mă deprimă când scriu, dar mă deprimă când mă uit în jur. România este un film noir, se mulează perfect pe ideologia noir cu incertitudinile ei morale, psihologice, etice, cu finalurile ei sumbre, adeseori fataliste. Ar fi ciudat din partea mea să nu scriu despre ceea ce văd în jurul meu, ar fi și o dovadă de slăbiciune, și așa mă simt frustrat trăind într-o asemenea societate în care nimic nu pare să se dezvolte armonios, dacă nici n-aș scrie despre ea, atunci la ce bun să mai fii scriitor? Pentru că da, numește-o naivitate, dar eu chiar consider că asta e „misiunea” scriitorului, să scrie despre lucrurile incomode, dezagreabile, care există, bineînțeles, peste tot, inclusiv în societățile avansate. Să le scoată la iveală de sub preșul unde politicienii și acoliții lor încearcă să le dosească. Mai demult, vorbeam de un trio esențial în orice societate cât de cât liberă, istoricul, jurnalistul și prozatorul. Toți se află, sau ar trebui să se afle, în slujba adevărului, toți ar trebui să fie preocupați de a vorbi despre realitățile incomode ale lumii în care trăiesc, pentru că abuzuri se fac și s-au făcut dintotdeauna. Important e ca cineva să le vadă și să le expună, chiar și la ceva vreme după ce s-au întâmplat. Iar rolul prozatorului (ca și al cineastului, de altfel) este să fixeze aceste abuzuri în conștiința oamenilor. Problema e că mulți scriitori, chiar valoroși, în vremuri de restriște, se aliază cu dictatorii, devin instrumentele lor de manipulare. Problema e că, uneori, oamenii înșiși par sătui de adevăr, nu mai vor să-și schimbe părerile și se mulțumesc să se încreadă în ce li s-a spus lor odată…

„(…) în România amploare nu iau lucrurile serioase, ci trivialitățile”

Câteva lucruri despre tine are un narator depresiv care-și povestește viața, defazat, fragmentat, confuz uneori, extrem de lucid alteori, dar cu siguranță inteligent și cu o istorie personală pe cât de complicată, pe atât de interesantă. De altfel, un narator puțin credibil în multe secvențe. Cum l-ai construit? Care a fost punctul de pornire? Și cum ai reușit să-i menții suflul? (povestea lui curge foarte natural, în pofida tuturor digresiunilor)

Pe de o parte aș putea zice că Damian era demult în mine, așteptând să-i dau cuvântul. Că Damian este, dacă vrei, my sinister twin, vorba lui Margaret Atwood. Și că eu însumi sunt deprimat, deprimat cronic vreau să spun, deprimat de 38 de ani de viață în România. Pe de altă parte, aș putea zice că n-a fost ușor deloc să creez un personaj atât de diferit de felul meu de a fi, că a fost un pariu cu mine însumi, o provocare, o luptă constantă între a merge mai departe și a renunța. Voi spune doar că au existat mai multe proiecte, după Fereastră. În final, a rămas acesta. Vor urma și celelalte. Sper să le pot duce pe toate la bun sfârșit.

Iubirea nu pare o salvare nici în Câteva lucruri despre tine – toate relațiile personajului principal eșuează, întocmai precum căsnicia părinților și căsătoriile ulterioare ale tatălui. Dimpotrivă, naratorul afirmă, la un moment dat, că singura soluție pentru a ne bucura de viață este moartea. Putem găsi, totuși, o salvare mai la îndemână? :)

Da, pentru că vorbim de un personaj deznădăjduit. Un personaj care n-a beneficiat de modele corespunzătoare. Pentru el, iubirea nu poate contracara mare lucru. De fapt, mi-e greu de spus dacă el chiar e în stare să înțeleagă iubirea. Sau s-o simtă. E un cinic, un pervertit, un distrus, chiar și fără să ia droguri. De aici și viziunea pesimistă despre existență și impulsurile sinucigașe, dar și criminale, pe care le are. În plus, nu crede nici în Dumnezeu, deși se chinuie s-o facă. Oamenii credincioși se sinucid mai greu, ezită, îi mustră conștiința religioasă, dar cei necredincioși nu au opreliștile astea. Vine un moment când (crezi că) nu mai poți faci față terorii destinului, sentimentului acela că ororile sunt mult mai mari pentru puterea ta de acceptare, de înțelegere, de sublimare. Și atunci, ce urmează? Cum poți să faci față apocalipsei?

interviu cu Florin Irimia Cateva lucruri despre tine

Sursa

Depresia este un subiect în vogă zilele acestea – vezi Andrew Solomon, Robin Williams și atât de multe alte referințe –, o boală a secolului, și tu l-ai abordat (bănuiesc) fără să știi că va lua o atât de mare amploare. Care a fost procesul de documentare? Și cum este să fii mainstream?

Dar nu cred că a luat nimic prea mare amploare. Ar fi bine să existe un interes de amploare în ceea ce privește depresia și efectele ei, dar în România amploare nu iau lucrurile serioase, ci trivialitățile. Cu cât este un lucru mai trivial, cu atât și interesul pentru el este mai mare. Cu cât este un lucru mai serios, cu atât dezinteresul este mai deplin. Cât despre mainstream, credeam că mă învârt în aria asta încă de la Defekt. Până la urmă nu scriu romane despre vampiri și vârcolaci, chiar dacă în Fereastră… apar Răuvoitori și Neoameni, însă ei trebuie înțeleși alegoric. Fereastra… este în primul rând un roman despre pogromul de la Iași din 1941, și mai puțin despre câinii transformați în lighioane tip zombie. Alăturarea dintre măcelul din ‘41, dintre “trenurile morții” și o Românie a viitorului scăpată de sub control nu mi se pare chiar atât de forțată, atât timp cât, din 1938 încoace, România a cunoscut numai regimuri abuzive care au făcut lege din fărădelege. Este suficient, cred, să ne uităm puțin la trecut ca să ne imaginăm cum va arăta viitorul. Bun, poate cât va exista Uniunea Europeană și NATO nu va arăta foarte rău (deși nu vom ajunge niciodată prea departe într-o ierarhie a prosperității), dar ce se va întâmpla după? Asta-i “documentarea” de care am avut nevoie, istoria noastră din ultimii optzeci de ani.

Întocmai precum și în cazul celorlalte două romane, și în acesta, cel mai recent, ai împărtășit cu personajul principal câteva dintre datele tale biografice, lucru firesc de altfel. De exemplu, naratorul este profesor de engleză la universitate (sigur, nu la Iași, intră prin cunoștințe acolo, nici nu-i prea place ce face, dar astea sunt alte discuții). Povestește despre meseria sa pentru a se scuza că folosește multe cuvinte englezești, on a daily basis. Nu te-ai temut că „romgleza” va dăuna cărții tale? Că, poate, vor fi oameni care fie vor critica strașnic folosirea masivă a limbii engleze în proza ta, fie nu o vor înțelege?

Păi, am oricând scuza că am vrut să creez un personaj antipatic. Chiar asta am vrut. Dacă se face antipatic și prin inserțiile englezești, habar n-am, n-ar trebui totuși, punctele lui forte în ceea ce privește dezagreabilitatea sunt altele. În plus, am convingerea că cine va citi cartea va înțelege absolut toate frazele în engleză, nici nu sunt așa de multe, dacă mă gândesc bine.

Apropos de asta, profesorul-narator spune: „(…) iar studenții, ce să mai vorbim, trei sferturi vin mai mult așa, că trebuie să facă și ei ceva în viață. Eu îi împart în trei categorii: cei buni, cei răi și cei antipatici, din care ultimele două predomină” (p. 22). Tu ce părere ai despre studenții tăi și, în general, despre sistemul de învățământ universitar?

Cum spuneam, este un personaj antipatic, dar nu numai antipatic, ci și profund deprimat. Altfel spus, multe din părerile și convingerile lui sunt distorsionate, mutilate chiar de boala de care suferă. Ceea ce, până la urmă este perfect normal, nu poți fi altfel în condițiile astea. Cât despre Florin Irimia, profesorul, ce pot să-ți spun? În general se duce cu plăcere la ore și nu poate spune că de-a lungul anilor nu a întâlnit studenți entuziaști și categoric bine echipați intelectual. Dar fără îndoială este dezamăgit de multe aspecte ale sistemului. Cea mai mare problema a lui rămâne lipsa de finanțare. La care se adaugă și alte probleme, dar totul, în mare măsură, provine de aici. Performanța academică necesită investiții, investiții în oameni, nu în proiectoare și plasme, fără aceste investiții și în general fără un proiect coerent în educație, ne vom bălăci mereu într-o mediocritate extrem de demotivantă și chinuitoare.

„Nu există zi în care să nu mă gândesc la un volum de proză scurtă”

Predai literatură engleză, dar se întâmplă vreodată să vorbești cu studenții tăi despre cărțile tale? Ți se adresează întrebări, există curiozități?

Vorbesc dacă sunt întrebat, dar prefer s-o fac în afara orelor. Nu m-ar deranja ca romanele mele să se studieze la un moment dat în școală, dar asta nu înseamnă că am să le predau eu.

Dacă tot avem un narator (aproape) obsedat de Polanski și Allen (și nu numai din punct de vedere profesional), iar în cuvântul înainte spui că „Spre deosebire de narator, autorul acestui roman nu s-a întâlnit niciodată cu domnii Woody Allen și Roman Polanski. Prețuirea pe care le-o poartă este însă pe atât de reală pe cât este de ficțională cea a personajului său principal” (p. 7), poți face un top trei de filme neapărat de vizionat din cinematografia lor?

Cu mare plăcere. La Woody Allen e mai dificil, pentru că are atât de multe filme care ar merita văzute. Cu siguranță Blue Jasmine (2013), cu siguranță Husbands and Wives (1992), cu siguranță Crimes and Misdemeanors (1989). Dar și Hannah and Her Sisters (1986), Zelig (1983), și Annie Hall (1977). Cât despre Polanski, obligatoriu Rosemary’s Baby (1968), Chinatown (1974), Le Locataire (1976) și Pianistul (2002).

florin irimia citind

Sursa

Naratorul nu duce lipsă de tragedii succesive și numeroase. Totuși, există vreo scenă din povestea personajului principal pe care ai scris-o, dar ți s-a părut că nu mai poate intra în roman? Dacă da, de ce și despre ce era vorba?

Sunt multe pagini care nu au mai intrat în roman. Cartea începe cu ceea ce este, de fapt, un fragment din romanul nepublicat al lui Damian. Inițial trebuia să fie mai mare partea asta. Am hotărât însă să-i reduc dimensiunile ca să nu-i dau ocazia cititorului să pătrundă prea adânc într-o lume care se va dovedi în final ficțională. Două lumi ficționale ar fi fost prea mult, începeam iar jocul postmodern.

Citind interviurile tale anterioare, știu că, la un moment dat, îi spuneai Elenei Vlădăreanu, pentru Suplimentul de cultură, că scrii proză scurtă pe care o ții în sertar (mă rog, în documente pe laptop :) ). Și asta pentru că, evident, ți s-a spus că povestirile nu vând precum romanele. S-au făcut, între timp, puține valuri cu proza scurtă, mai ales după ce Alice Munro a luat Nobelul. Te-ai mai gândit, de atunci, că acum le-ai putea publica?

Nu există zi în care să nu mă gândesc la un volum de proză scurtă (și foarte scurtă), dar asta nu este decizia mea, ci a editurii. Rămâne de văzut.

Nu mă pot abține să te întreb, pe final, ce urmează după Câteva lucruri despre tine?

Urmează un roman mai amplu, sper eu. Nu am foarte multe lucruri de spus despre el acum, pentru că nici nu m-am apucat de scris încă, sunt la faza de cercetare, dar mai întreabă-mă, te rog, la anul, pe vremea asta…

 

Sursă imagine principală

The post Interviu cu Florin Irimia: „Dacă e să fim onești, cartea mare lucru n-a însemnat pentru români niciodată” appeared first on Bookaholic.

Trei seriale pentru bookaholici – Castle, The Mentalist, Breaking Bad

$
0
0

Recunosc, mă pasionează mai mult serialele decât filmele. Îmi place faptul că serialele îţi permit să devii mai implicat în acţiune, să urmăreşti evoluţia personajelor în detaliu, să devii şi tu, într-un fel, parte a universului creat. Există o mulţime de seriale care se inspiră din literatură (am scris deja despre Once Upon a Time, de exemplu – o reinterpretare modernă a basmelor copilăriei şi plasarea lor în contexte inedite), ingenios concepute, care dozează ideal suspansul şi stilul poetic. Pe lângă Once Upon a Time, mai sunt câteva seriale addictive, pe care le-aş recomanda bookaholicilor.

 

Castle

castle show

Ajuns deja la sezonul 7, Castle este un serial poliţist, mai degrabă comic decât de suspans. Ce aduce în plus faţă de zecile de seriale poliţiste deja existente – personajul principal nu este un poliţist sau un detectiv, ci un scriitor: Richard Castle, romancier de succes, care scrie romane poliţiste (iată, avem şi un mise en abyme), este victima unui copycat. Acesta comite crime după scenariul cărţilor sale şi evident că, iniţial, suspectul principal este chiar Castle: cine altcineva să execute în detaliu toate procedurile dacă nu chiar cel care le-a imagina? Dar adevărul iese repede la iveală – e clar din prima că nu e vorba despre el, aşa că nu trebuie spoiler alert – iar Castle (Nathan Fillon), mereu în căutare de subiecte noi, prinde gustul vieţii de poliţist şi, profitând de diferitele relaţii pe care le are, ajunge să lucreze, în calitate de consultant, chiar cu detectiva Kate Beckett (Stana Katic), cea care-i investigase cazul. Charisma dintre cei doi este clară de la început, dialogul musteşte de ironii şi mici înţepături, în timp ce rezolvă împreună cazuri peste cazuri: ea, cu viziunea ei ordonată şi matematică, el – cu imaginaţia debordantă pe care numai un scriitor poate să o aibă. Foarte bine construite şi personajele secundare: cei doi detectivi din echipă, Esposito (Jon Huertas) şi Ryan (Seamus Dever) au şi ei poveştile lor interesante, Martha Rodgers (Susan Sullvian) şi Alexis (Molly C. Quin), mama, respectiv fiica lui Castle, dau greutate laturii emoţionale, legate de viaţa de familie, şi aceasta explorată în serial, iar Roy Montgomery (Ruben Santiago-Hudson), căpitanul, omul ponderat şi înţelept, se dovedeşte a avea un rol mai important decât părea la început. Un serial plin de suspans, extrem de amuzant şi care reuşeşte ceva destul de dificil în peisajul serialelor poliţiste, care împânzesc canalele TV: să iasă din tipare. Şi să pună şi literatura într-un context nou.

 

 The Mentalistmentalist

Tot în categoria serialelor poliţiste este şi The Mentalist, şi el cu o viaţă îndelungată de şapte sezoane. Deşi nu atât de palpitant şi de inovator precum Castle, The Mentalist mi-a reţinut atenţia tot prin spargerea tiparului clasic al serialelor poliţiste introducând un personaj într-un fel outsider mediului criminalistic. Asemănător cu serialul Psych, The Mentalist aduce în centrul acţiunii un fals medium, Patrick Jane (Simon Backer), care, până să ajungă în vizorul unui criminal în serie care îi omoară familia, câştiga bani păcălindu-i pe oameni că reuşeşte să intre în contact cu sufletele celor dragi, care muriseră. Viaţa i se schimbă după ce „Red John”, aşa cum este denumit criminalul în serie pe care California Bureau of Investigations încearcă să-l prindă de ani întregi, îi ucide soţia şi fiica. Înzestrat,de fapt, cu un puternic simţ al observaţiei şi cu o inteligenţă care-i permite să facă rapid legăturile între evenimente (aşa cum este şi cazul personajului din Psych, ce-i drept fără încărcătura dramatică din The Mentalist), Patrick Jane profită de „darul” său pentru a rămâne în departamentul de poliţie şi a fi implicat îndeaproape în investigaţia pentru prinderea lui Red John. Ca şi în Castle, face echipă cu o detectivă, Teresa Lisbon (Robin Tunney), între ei existând mereu tachinări şi mici ironii, întotdeauna primând însă loialitatea. Treptat, Patrick îşi dă seama că Red John nu acţionează singur şi că există o întreagă comunitate, care, ca într-un cult, îl venerează pe acesta. Pentru a recunoaşte între ei, membrii grupului care-l adulează pe Red John au ca parolă „Tyger, tyger”, titlul unei poezii de William Blake. Nu este singura referinţă la Blake, în sezonul 3 se recită Cradle Song, o poezie ce transmite o stare de linişte şi, în acelaşi timp, avertizează asupra pericolelor nevăzute („O the cunning wiles that creep/ In thy little heart asleep!/ When thy little heart doth wake, /Then the dreadful night shall break”).

Odată ce începi să te uiţi la acest serial, o să continui să-l urmăreşti numai şi pentru a afla cine este Red John, nu neapărat pentru calitatea fiecărui caz în parte, ajuns, inevitabil, în plan secundar, în comparaţie cu misiunea principală. Şi dacă vei alege The Mentalist, nu uita să citeşti înainte poezia Tyger, tyger, o vei tot auzi pe parcursul serialului. Cine s-ar fi gândit că William Blake poate să ajungă într-un astfel de context?

Tyger Tyger, burning bright,/ In the forests of the night;/ What immortal hand or eye,/ Could frame thy fearful symmetry?

In what distant deeps or skies./ Burnt the fire of thine eyes?/On what wings dare he aspire?/ What the hand, dare seize the fire?

And what shoulder, & what art,/ Could twist the sinews of thy heart?/ And when thy heart began to beat,/ What dread hand? & what dread feet?

What the hammer? what the chain,/ In what furnace was thy brain?/ What the anvil? what dread grasp,/ Dare its deadly terrors clasp!

When the stars threw down their spears/ And water’d heaven with their tears:/ Did he smile his work to see?/ Did he who made the Lamb make thee?

Tyger Tyger burning bright,/ In the forests of the night:/ What immortal hand or eye,/Dare frame thy fearful symmetry?

Breaking Bad

 

BB

Unul dintre cele mai controversate seriale ale ultimilor ani este Breaking Bad (cinci sezoane, cotat cu 9,6 pe Imdb), pentru că are în centru un profesor de chimie, tranformat, aproape de pe o zi pe alta, în traficant de metamfetamină, descoperind că, datorită cunoştinţelor sale de chimie, este capabil să producă cel mai pur tip de metamfetamină. Ajuns în această lume prin intermediul lui Jesse (Aaron Paul), un fost elev, cu care se va şi asocia, Walter White (Bryan Cranston), care descoperă că are cancer la plămâni în fază terminală, se gândeşte să nu-şi lase familia neajutorată şi, ştiind că nu mai are nimic de pierdut, intră într-un concurs de împrejurări care-l transformă radical. Din profesorul cuminte, chiar şters, Walter devine unul dintre cei mai puternici oameni ai mediului interlop. Foarte interesantă este evoluţia sa, felul în care se transformă personajul său din sezonul 1 până în sezonul 5, aproape de nerecunoscut. Walter devine din erou antierou, în momentul în care se lasă orbit de puterea pe care o are asupra celorlalţi.

Depăşind cu mult scopul initial, Walter White vrea din ce în ce mai mult şi ajunge de multe ori în pericol real. Ideea de bază este reinventarea de sine şi, în acest sens, Walter White este ghidat, metaforic, de poezia lui Walt Whitman, pe care-l întâlnim, cu Leaves of Grass, pe tot parcursul serialului (deja se scriu articole despre această asociere). Având aceleaşi iniţiale cu ale poetului, Walter uneori reuşeşte să scape din încurcături, uneori dimpotrivă, să cadă în capcane. De pildă, Gale, partenerul lui Walter, lasă o dedicaţie pe caietul său de notiţe „To W.W. My Star, My Perfect Silence” – interpretare ce poate fi folosită în favoarea sa, datorită ambiguităţii implicate. Mai gravă este însă dedicaţia „To my other favorite W.W. It’s an honour working with you. Fondly G.B.”. Gale este pasionat de Walt Whitman, recitându-i lui Walter poezia When I heard the Learn’d Astronomer. Apoi, titlul unui episod din sezonul 5 – Gliding Over All face aluzie la un poem din Leaves of Grass, în care se poate citi, de fapt, o descriere a personajului:

Gliding o’er all, through all,
Through Nature, Time, and Space,
As a ship on the waters advancing,
The voyage of the soul—not life alone,
Death, many deaths I’ll sing.

 

La fel ca în The Mentalist, am fost surprinsă să văd în Breaking Bad atâtea aluzii poetice, atâtea recontextualizări ale poeziei. Cred că astfel de seriale au darul să ne reaproprie de poezie/literatură, să ne redeschidă curiozitatea şi, de ce nu, să ne facă să-i descoperim faţete noi.

 

  1. Gaudeamus
    Vine, vine Gaudeamus! – recomandări de la bookaholici pentru bookaholici
  2. tiff2
    Recomandări TIFF pentru bookaholici
  3. belle-vie-bookaholic-7
    La Belle Vie – o cafe-boutique pentru bookaholici
  4. il_570xN.107433660
    Cadouri pentru bookaholici
  5. o0405060011876419526
    Ouă de Paşti pentru bookaholici
  6. Casa_Capșa
    Baruri, cafenele și restaurante literare din București pentru bookaholici

The post Trei seriale pentru bookaholici – Castle, The Mentalist, Breaking Bad appeared first on Bookaholic.

Ură, prietenie, dragoste, căsătorie – un alt volum de Alice Munro care merită toată atenția voastră

$
0
0

Am început să o urmăresc pe Alice Munro cu o poftă nebună de proza ei, în special după ce a luat Nobelul și a intrat în lumina reflectoarelor în toată lumea literară (pe bună dreptate, cum menționam și cândva mai demult). Povestirile ei creează dependență – încercați numai și veți vedea despre ce vorbesc. Din fericire, dependenții se pot trata acum, căci Editura Litera a scos volum după volum din scrierile autoarei canadiene – pentru cei care au deschis Bookaholic-ul mai târziu, menționez că mai întâi a fost reeditată cartea Prea multă fericire, apoi a apărut Dragă viață (cel mai recent titlul semnat de Alice Munro, din 2012, aparent ultima carte a acesteia), Ură, prietenie, dragoste, căsătorie și, în cele din urmă, FugaraAșadar, în aproape un an de la câștigarea Premiului Nobel pentru Literatură, beneficiem deja de patru traduceri grozave. E un câștig enorm pentru noi, cititorii români. 

Ură, prietenie, dragoste, căsătorie (în original, Hateship, Friendship, Courtship, Loveship, Marriage – puteți observa că în traducerea românească s-a pierdut un cuvânt din titlu, nu-mi imaginez de ce -, publicat în 2001 de editura McClelland and Stewart) a fost recompensat, în 2009, cu Man Booker International Prize și mie mi s-a părut a fi la mijlocul dintre Prea multă fericire și Dragă viață ca intensitate. Altfel spus, acest volum mi-a plăcut mai mult decât primul și mai puțin decât ultimul (pe care îl consider, negreșit, capodopera operei lui Alice Munro, oricât de greu îmi este să folosesc acest cuvânt și oricât de uzat este el). Asta nu înseamnă că vreuna dintre cărțile scriitoarei canadiene este de neglijat, nicidecum (și afirm asta chiar dacă încă n-am ajuns la Fugara).

Nouă povestiri se află între cele două coperte ale prezentului volum și în cele 416 pagini, astfel: Ură, prietenie, dragoste, căsătoriePodul plutitorMobilă de familieConsolareaUrzicileCasa cu grinzi de lemnCe rămâne în amintire, Queenie și Trece ursul peste munte. Cuvintele care alcătuiesc titlul, preluate de la prima proză scurtă din volum, sunt un fel de teme-umbrelă ale scrierilor lui Alice Munro de aici, în particular, dar și din celelalte volume, în general. Căci prozele ei surprind universul domestic despre care aminteam într-o altă recenzie, lucrurile banale pe care nu le luăm în considerare, de cele mai multe ori, dar care sunt pline de sens, sentimentele și relațiile care ne definesc, cu toate bucuriile și tragediile implicite.

Tot femeile sunt în prim plan, chiar dacă sunt însoțite de soții lor, copiii lor, părinții, alte rude, prietenii, amanții ș.a.m.d. Gândurile femeilor sunt puse sub microscop, alegerile lor sunt puse pe tapet, dorințele lor influențează viața celorlalți. Femei simple, atât de departe de idealul contemporan (n-avem fotomodele și nici genii), cu defecte și calități, din toate clasele sociale, prinse în momentele de răscruce, majoritatea captive căsniciilor lor, suferinde (fizic sau psihic). Alice Munro le înțelege, le tratează cu respect viețile, necaricaturizând celelalte personaje de dragul de a demonstra ceva, de a le scoate pe ele la înaintare sau de a le pune pe un piedestal, și le portretizează în toată splendoarea lor, cu bune și cu rele.

Mă surprinde de fiecare dată stilul ei, abilitatea de a jongla cu timpul și de a concentra, pe douăzeci-treizeci-maxim patruzeci de pagini, o poveste întreagă, un roman într-o povestire practic, astfel încât, atunci când proza se încheie, n-ai sentimentul că ar mai fi fost ceva de spus. Deși, atenție, asta nu înseamnă că autoarea nu are încredere în cititor și nu-i lasă răspunsuri de găsit printre rânduri, ci mai degrabă că fiecare propoziție contează, dacă ai ratat una, ai ratat poate tot (mi s-a întâmplat asta și m-am întors, am recitit cu atenție și am observat cum mă dusese valul și unde îmi lăsase cârligele în text). Pe de altă parte, faptul că în fiecare volum o regăsesc preocupată, în mare, de un anumit tip de sensibilitate, de un număr restrâns de teme – dragoste, relații, religie, ură, invidie, infidelitate, boală etc. -, de acel univers mărunt, populat de obiecte care capătă importanță în economia textelor, nu mă plictisește, ci mi se pare reconfortant. La Munro, cred eu, contează enorm „cum”, mai degrabă decât „ce” – cum povestește, nu neapărat ce povestește.

În ceea ce privește conținutul propriu-zis al povestirilor, iată, pe scurt, despre ce este vorba în fiecare proză din Ură, prietenie, dragoste, căsătorie: proza Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, care deschide volumul omonim, este, din punctul meu de vedere, cea mai bună povestire din cartea de față. Două adolescente răsfățate, prietene, una mai isteață, Edith, fiica lui Schultz, care avea un atelier de reparații de încălțăminte, și Sabitha, mai cochetă, fata unui fost pilot și a unei femei cu probleme de fidelitate, crescută de bunicul din partea mamei, ușor înstărit, pun la cale o farsă ce va schimba viața menajerei Sabithei definitiv. E excelent construită povestirea, începe cu Johanna, menajera, la gară, încercând să trimită mobilă într-un orășel, apoi mergând să-și cumpere o rochie nouă. Ai vreme, pe cele câteva pagini de început, să empatizezi cu Johanna, dar nu-ți vei imagina cum va schimba macazul autoarea și ce circumstanțe o vor aduce pe menajeră alături de Ken Boudreau, tatăl Sabithei. Podul plutitor este, grosso modo, povestea unei bolnave de cancer, Jinny, care face chimioterapie și a primei sale experiențe extraconjugale, pe un pod plutitor (unde va fi sărutată de un băiat). Mobilă de familie ne dezvăluie istoria unei familii, întemeiată pe un accident cu o lampă de ulei; Alfrida, verișoara tatălui naratoarei, este cea mai spectaculoasă rudă până când devine, la ani distanță, pentru tânăra studentă care povestește, o pacoste. Asta nu o va împiedica pe aceasta din urmă să se folosească de povestea de viață a Alfridei – mama care moare din pricina arsurilor provocate de lampa amintită – în ficțiune.

În Consolarea un bărbat în vârstă, diagnosticat cu scleroză amiotrofică laterală, decide, împreună cu soția sa, să se sinucidă înainte de a fi prea târziu pentru el (deja paralizat parțial). Numai că o face de unul singur, atunci când Nina este plecată, și nu-i lasă niciun bilet, ceea ce o duce la disperare pe aceasta. Bine, va descoperi o notă, dar nu va fi nici pe departe ceea ce ar fi așteptat.

Urzicile vin cu o poveste de dragoste dintre doi copii care, la un moment dat, sunt nevoiți să-și ia rămas bun. Punctul culminant va fi atunci când ei se vor regăsi, peste mulți ani, cu totul și cu totul întâmplător: ea, mamă a două fete, plecată de acasă pentru a se elibera de povara căsniciei a a experimenta aventuri noi; el, soțul cu trei copii care ascunde un secret groaznic. Dacă se va întâmpla ceva între ei, vă rămâne să descoperiți.

Casa cu grinzi de lemn are în centrul ei o relație atipică dintre două verișoare, una care s-a dedicat familiei în care a crescut, și cealaltă aparent împlinită, cu un soț intelectual și doi copii ascultători. Tragediile așteaptă să se dezlănțuie, iar finalul va rezolva problemele apărute. Ce rămâne în amintire este narațiunea care păstrează și rememorează, constant, gustul dulce al unei singure infidelități din partea unei soții docile. Iar în Queenie întâlnim o altă relație atipică, dintre două surori vitrege. Queenie este numele protagonistei care va fugi cu un văduv (care se va dovedi un soț violent) în Toronto, unde se va angaja la un cinematograf, ca vânzătoare de bilete (similar personajului principal feminin din proza Despărțirea de Maverley, din volumul Dragă viață). Va rămâne în relație până când va găsi o pârghie pentru a „evada”.

Trece ursul peste munte este, după Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, cea de-a doua cea mai bună proză a volumului, care, de altfel, îl încheie maiestuos. Un narator omniscient ne relatează, la persoana a III-a, viața cuplului Fiona-Grant. O pendulare continuă între trecutul lor, pe vremea când erau studenți sau tineri la începutul carierei, și prezentul, momentul în care Grant își vizitează soția într-un azil pentru bolnavii de Alzheimer, acolo unde, cu răbdare și iubire, asistă la flirturile nevinovate ale Fionei cu Aubrey, un alt pacient. O poveste emoționantă, credibilă (mai ales că Grant, soțul exemplar la bătrânețe, își înșelase soția de nenumărate ori în trecut), care ți se dezvăluie treptat și te uimește din toate punctele de vedere. Apropos, cele două proze amintite în acest paragraf au fost ecranizate – prima, în 2006, cu numele Away from Her, în regia lui ; cea de-a doua anul trecut, sub titlul Hateship Loveshipde . Încă nu am vizionat filmele, voiam să citesc mai întâi prozele în cauză.

Sigur, este o grosolănie ce-am făcut eu în cele câteva rânduri de mai sus, încercând să schițez câte ceva din fiecare proză din volum. Și asta pentru că le-am trunchiat enorm, le-am redus la două cuvinte. Despre ele (mai ales despre cele două pe care le consider cele mai faine din carte) se poate scrie mult și bine, se pot analiza din n unghiuri și găsi zeci de perspective. Însă am vrut să aveți o imagine de ansamblu asupra lor, poate să vă incite pentru a le descoperi pe cont propriu, căci volumul de proză scurtă Ură, prietenie, dragoste, căsătorie merită, cu siguranță, toată atenția voastră.

Comandă cartea Ură, prietenie, dragoste, căsătorie de Alice Munro online de pe librăria Cărturești de aici bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

  1. Recenzie Draga viata de Alice Munro
    Dragă viață de Alice Munro – un volum spectaculos de proză scurtă
  2. alice-munro1-600x764
    15 povestiri de Alice Munro pe care le puteți citi online gratuit (+ un bonus)
  3. 9
    Roman de dragoste şi căsătorie – nuntă cu temă literară
  4. coperta_prea_multa_fericire_new_c1
    Domesticul pus sub lupă și un talent nemăsurat: ”Prea multă fericire”, de Alice Munro
  5. munro
    Alice Munro – Premiul Nobel pentru literatură în 2013!
  6. Alice Munro
    I-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură lui Alice Munro – video-uri cu scriitoarea, discursuri, interviuri

The post Ură, prietenie, dragoste, căsătorie – un alt volum de Alice Munro care merită toată atenția voastră appeared first on Bookaholic.

Anchetă: Cum a fost prima zi de școală pentru șapte scriitori români

$
0
0

Pe 15 septembrie, așa cum bine știți, a început un nou an școlar. Pentru unii copii, emoțiile au atins cote maxime, întrucât s-au trezit, brusc, în clasa I :) . Eu una îmi amintesc foarte vag, aproape deloc, prima zi de școală. Însă am fost curioasă, așa cum îi șade bine unui cititor împătimit, să aflu cum a fost prima zi de școală pentru scriitorii români. Unii, în situația mea, și-au amintit mai degrabă despre prima zi de liceu, alții au vrut să povestească despre cum și-au petrecut ziua de 15 septembrie, iar cei mai mulți dintre aceștia ne-au relatat cum au stat lucrurile atunci, în ziua în care au pășit pentru prima dată în școală (ba chiar am primit și două fotografii superbe din acea perioadă). Absolut toate textele sunt savuroase și pline de tâlc. 

Așadar, vă invit să citim împreună despre cum a fost prima zi de școală pentru șapte scriitori români: Simona Sora, Veronica D. Niculescu, Adina Rosetti, Petronela Rotar, Adrian Teleșpan, Maria Manolescu și M. Duțescu.

Simona Sora

simona soraPe 15 septembrie, mă întorsesem de cîteva zile din Mexic, via Amsterdam, eram mai năucă decît primele dăți, mă întorsesem, așadar, a treia oară din Mexic, neștiind prea bine dacă e zi sau noapte, cînd să mă culc și cînd să mă trezesc, cînd să-mi iau medicamentele de dimineață și cînd pe cele de dormit, fără să știu dacă sînt în Europa sau am trecut de Sierra Madre și de smogul din jurul capitalei, Dee Efe, cum îi zic mexicanii, îngrozită mai ales de pierderea valizei kaki, ultima dintre toate, pe care am și pierdut-o de cîteva ori, mai ales în vis, și unde aveam cîteva lucruri esențiale pe care nu le puteam trece în bagajul de mînă. M-am întors așadar cu puțin înainte de ziua Z, cînd orice mamă responsabilă vrea să fie alături de copilul ei care începe școala, oricît de adolescent, independent și matur ar fi el. Dora, fata mea care e așa – adolescentă, matură și independentă –, m-a privit de sus și mi-a zis: ești varză, hai să-ți dau o cafea, la Turano, Tumano, nu mai știu cum se numește cafeneaua aia. Ne-am dus, se poate să fi fost chiar pe 15 după-amiază, prima zi de școală, stăteam la coadă să dăm comanda și, în timp ce eu îi povesteam (cu tonul ăla demonstrativ care nu mă părăsește nici cînd scriu, nici cînd vorbesc, de parcă eu am inventat lucrurile despre care scriu sau vorbesc) despre războiul narcotraficanților din Michoacan, despre magazinele de cookies cu marijuana și bisericile transformate în baruri din Amsterdam, Dora, în prima ei zi de școală din clasa a XI-a, a cerut „două café canabis medii”, a plătit și a luat un fel de stativ numerotat (cu numărul 15, chiar există potriveli din-astea). Ne-am așezat, cu umerașul vertical no.15, la o masă, ne-am băut cafelele și ne-am promis să repetăm experiența.

Veronica D. Niculescu

“Dar eu nu ştiu engleză!”

Veronica D NiculescuNu-mi amintesc deloc prima zi de şcoală, adică pe cea din clasa întâi. Dar mi-o amintesc pe cea dintr-a doua. Pe bancă era un manual superb (îl am şi acum), nu semăna cu celelalte, altă hârtie, alt gen de desene, iar pe copertă am citit: “Limba engleză”. Am ieşit îngrozită, am fugit, am prins-o pe mama din urmă şi am strigat cu toată disperarea: “Dar eu nu ştiu engleză!”

Probabil că nu-mi amintesc prima zi de şcoală din clasa întâi nu atât din cauză că ştiam să citesc şi să scriu (urât!) de la 5 ani, dar mai ales pentru că, într-un fel, frecventam deja de un an şcoala. Sora mea mai mare îşi uita foarte des acasă câte ceva – ba faţa de bancă, ba pacheţelul… – aşa că la câteva minute după plecarea ei se auzea ţipătul de soprană al mamei, iar eu ştiam că trebuie să dau fuga după soră. Iarăşi! Goneam pe bulevardul lung bombănind uituca şi ajungeam fie înainte să se intre în clasă, când copiii făceau înviorarea în curte, fie în primele minute ale orei. Înduram clipa de teribilă ruşine când învăţătorul râdea cu toată faţa şi mă ciupea de obrajii dolofani de preşcolară în faţa întregii clase, apoi o tuleam înapoi în paradisul meu de ierburi înalte de la marginea oraşului, promiţându-mi că asta a fost ultima dată.

Veronica D. Niculescu, la finalul clasei I

Veronica D. Niculescu, la finalul clasei I

Când mi-a venit rândul să devin şcolăriţă, am descoperit o învăţătoare care nu ciupea copiii de obraji, era foarte rezervată şi cu răsfăţurile, şi cu notele. Nici un copil din toate generaţiile ei n-a avut niciodată media 10. Ne dădea un singur 9 pe final, la Sport, la Caligrafie, la Lucru manual, la orice, aşa încât să avem medii generale de 9,9 şi ceva. “10 e doar pentru profesori”, spunea, iar noi le explicam asta cu seriozitate şi altor copii, care numai dintr-o neştiinţă a profesorilor lor terminau anul cu 10 şi purtau coroniţe la fel de frumoase ca ale noastre… Diferenţa dintre elevii acestei învăţătoare şi ai învăţătorului care ciupea copiii de obraji e că noi, neciupiţii, absolvenţii cu coroniţă dar cu media ştirbă, am învăţat ce important e să ştim să mânuim cratima şi virgula şi, mai ales, să ne dorim să fim “impecabili”, ceea ce ni se demonstra sistematic că nu e cu putinţă. Uneori, fără să ne dăm seama, abuzăm obsesiv de toate acestea.

Adina Rosetti

adina-rosettiSosetuţe, pampoane, bentiţe, matricole, uniformă, şorţuleţ, guleraş, buchet de flori, ochelari. Atâtea lucruri de care trebuie să am, dintr-o dată, grijă… Nu înţeleg nimic, văd lumea strâmb din spatele lentilelor, aşa că agitaţia din jur se pierde într-un soi de abur dens şi moale. Mă agăţ de mâna mamei, încerc să nu mă pierd, să nu-i dau drumul. Mi-am dorit o tovarăşă bună, cu părul bălai ca spicul grâului şi pielea albă ca spumă laptelui şi, mai ales, cu voce blândă, şi m-am ales cu o tanti care arată ca Malefica din desenele animate cu frumoasa din pădurea adormită (asta zic acum, căci în vremea copilăriei mele nu văzusem filmul făcut de Disney). Înaltă, brunetă, cu coc răsucit, codiţe negre la ochi, buze roşii şi unghii lungi, lăcuite. Unghii care mai târziu ni se înfigeau în carne, degete care ne smuceau de lobul urechii până când tălpile ni se desprindeau de pardoseală, mâini apucând o riglă lungă de lemn care ne trosnea dacă “mişcam în front”. Dacă ni se desfăceau pampoanele. Dacă ne ieşeau “porcuşori” de cerneală pe pagina proaspăt liniată. Dacă vorbeam cu colegul de bancă. Dacă nu stăteam drepţi cu mâinile la spate. Dacă orice. Un personaj dintr-un roman sumbru de Dickens? Nu, doar Tovarăşa Ivan, teroarea anilor ’80. Prima zi de şcoală a fost intrarea într-un coşmar care nu se sfârşea cu adevărat decât pe 15 iunie, când venea vacanţa mare care era, totuşi, atât de mică…

Adina Rosetti cu mama sa, în prima zi de școală.

Adina Rosetti cu mama sa, în prima zi de școală.

Petronela Rotar

Petronela-RotarDin copilărie nu am prea multe amintiri – acesta a fost mecanismul de apărare al creierului meu, să taie fără prea mult discernămînt hălci întregi de memorie. Măcelărie a făcut. Aşa se face că nu îmi amintesc nici dacă mă pici cu ceară, vorba bunei, prima zi de şcoală din viaţa mea, unde mama mi-era şi învăţătoare. Am sunat-o să o întreb dacă mi s-a petrecut ceva memorabil. A zis să scriu că era o zi frumoasă de septembrie şi eu eram emoţionată. No shit!

În schimb am imaginea limpede a primei zile de şcoală de liceu.

Era o zi pe atît de clară pe cît eram eu de tulbure. Locuiam într-un sat de lîngă Braşov, făceam naveta zilnic cu rata plină de muncitori şi ţigani şi duceam cu mine în curtea şcolii stigma de a fi o ţărancă printre orăşeni. Îmi părea că sunt cea mai prost îmbrăcată, urîţică şi prostuţă fată din întreg careul. Nu era nimic de capul meu. Ai mei erau nişte oameni simpli, nici săraci dar cu siguranţă nici avuţi, aveam coşuri şi haine din Turcia, nişte pantofi de care îmi era ruşine în picioare şi niciun cunoscut în liceu. Nici măcar nu ştiam să fumez, ca să mă remarc în vreun fel. Şi, pe deasupra, veniseră părinţii cu mine. Eram singura fată pe care părinţii o aduseseră la liceu, de mînuţă.

Am stat într-un colţ timorată, anulată, rugîndu-mă să se termine odată tot circul şi/ sau să dispară ai mei. Apoi l-am văzut. Era chiar el, băiatul de care mă îndrăgostisem fulgerător în ziua examenului de admitere. Bălai, dezinvolt, frumos să-ţi pierzi minţile şi să le mai găseşti după un an, doar pentru a le rătăci pentru altul. Cînd ne-au mînat spre clasă, m-am amestecat în cireadă, nu care cumva să mă vadă şi să mă dispreţuiască. M-am temut degeaba. Liceul meu era un liceu de fete, cu băieţi puţini şi vînaţi. Iar eu eram atît de insignifiantă încît nu m-a observat niciodată în anul în care l-am iubit fierbinte şi platonic, de la geamul coridorului de la etajul trei. I-am atras atenţia mult mai tîrziu, cînd a dat peste mine din greşeală pe scări şi, atunci cînd şi-a cerut scuze şi mi-a spus că îi pare rău că m-a speriat, eu am răspuns, stupid: nu mă speriu, treabă care i-a declanşat un hohot de rîs necontrolat şi maliţios. Cum ai zis, nu mă speriu?, a întrebat hohotind. Dar ce, eşti de la ţară?

Avea dreptate, eram de la ţară. O proastă care deşi ştia cum să spună corect, a scăpat o nerozie pe care nu avea să o mai uite apoi, niciodată. Am plecat capul, înmormîntată de ruşine şi aşa am rămas, mi-e teamă că toată viaţa.

Adrian Teleșpan

Telespan-2Pentru mine, prima zi de școală n-a fost ceva foarte special. Adică îmi cunoșteam aproape jumătate din colegi încă de la trei ani, de la grădiniță, învățătoarea e și acum prietenă bună cu părinții mei, prin urmare eram deja obișnuit cu dumneaei, iar tata era la vremea respectivă învățător în aceeași școală, așadar cunoșteam foarte bine locul. Nu prea erau foarte multe elemente noi în peisaj, în afară de faptul că trebuia să mă trezesc mai devreme ca să prind rata de ora 5.30, pentru că făceam naveta de la țară la oraș. Mi-aduc aminte că îmi plăceau uniforma și șapca, dar nu îmi plăceau pantofii și ghiozdanul și mai eram destul de supărat din cauza faptului că mie nu îmi cumpăraseră penar din ăla chinezesc cu ceva animal ai cărui ochi erau din plastic transparent și tare, ieșiți puțin în relief și care aveau în interior două biluțe de plastic negru care se mișcau. N-aveam nici stilou chinezesc, modelul ăla mic cu cap de panda, deși insistasem jumătate de an în această direcție. Penar mi-au luat mai târziu, prin clasa a doua, stilou nici până astăzi.

În prima zi de școală am fost foarte mulți colegi, peste șaisezeci, și ne-au pus să stăm câte trei în bănci. Eu am nimerit cu Alina E. și Alina S. pe care le știam doar foarte vag și care erau destul de dezorientate și debusolate de situația în care se regăseau. La un moment dat, imediat după ce au plecat părinții din clasă, ele au început să plângă, așa, pe înfundate, iar eu, fire empatică încă de pe atunci, mi-am băgat degetul în nas, am scos un muc, l-am făcut biluță și le-am zis că așa trebuie să își curețe penița de la stilou ca să scrie bine mulți ani la rând. Am scos stiloul din penar, am pus mucii pe vârful peniței și-am început să-i rulez ușor până s-au făcut de un albastru tulburător de la cerneală. Alina E. și Alina S. au plâns în continuare. Eu eram, însă, foarte încântat, pentru că reușisem să le învăț ceva înaintea învățătoarei. Oricum, ele nu m-au ascultat, iar astăzi sunt amândouă profesoare. Eu sunt șomer. După vreo jumătate de oră s-a făcut o triere și am rămas vreo treizecișicinci de elevi, moment în care ne-au reașezat în bănci, iar eu am fost atunci empatic/ tactic cu adevărat. Aveam în clasă un coleg de etnie romă, Florin H., care stătea singur în ultima bancă și cu care nu voia nimeni să împartă spațiul. Atunci eu am ridicat respectuos mâna și am zis: Liliiiiiiiii (învățătoarea), pot să stau io cu băiatul ăla în ultima bancă?, iar Lili mi-a răspuns ceva de genul: Dacă-mi mai zici așa în clasă, n-ai nicio șansă să stai în altă parte. Și a început distracția, pentru că acolo nu ne vedea nimeni niciodată, iar Florin H. a început să-mi aducă diverse recompense drăguțe încă de a doua zi, de la batiste furate din casă până la fructe și prăjituri. Am fost primul copil de român cu care s-a jucat, iar de treaba asta chiar sunt mândru.

Maria Manolescu

Copii însărcinaţi

Maria ManolescuCu puţin înainte de prima mea zi de şcoală, bunicii mei, care m-au şi crescut, mi-au arătat pe trotuarul celălalt al străzii pe care locuiam o femeie despre care mi-au spus că este „însărcinată”. Ori femeia era foarte departe şi eu nu ştiam exact după ce semne să mă uit, ori capacitatea de a ignora o burtă mare mi se dăduse încă de pe atunci, ca să fiu ferită mai târziu de suferinţa kilogramelor în plus, cert e că n-am observat nimic special la femeia cu pricina şi mi-am imaginat (eram în 1986) că faptul că femeia e „însărcinată” înseamnă că are o sarcină de partid, o sintagmă mai des auzită de preşcolăriţa care eram decât felul în care se nasc copiii. Ei bine, în prima zi de şcoală aşa m-am simţit şi eu, însărcinată de la partid – eram pe cale să pornesc într-o misiune importantă, râvneam cravata de pionier şi şnurul galben de comandant de detaşament, apoi pe cel albastru. Dar senzaţiile pe care le trăiam veneau din sensul nebănuit de mine al cuvântului, mă simţeam cu adevărat însărcinată din cauza greţii şi ameţelilor şi fricii şi anticipării şi bucuriei şi emoţiilor şi fluturilor din stomac. Acum însă, după cinci luni de la sorocul unei sarcini adevărate, văd altfel cuvântul ăsta. Acum înţeleg că sarcina nu e o stare, ci o relaţie între cineva mare şi emoţionat şi cineva mic şi neputincios. Şi îmi aduc aminte că în prima zi de şcoală mica şi neputincioasa de mine a simţit cu supra de măsură emoţia celor mari din jurul meu, o emoţie bolnavă, legată de speranţele lor că o şcoală bolnavă mă va ajuta să reuşesc într-o societate bolnavă. O emoţie care mi-a trasat, pe nedrept, o sarcină pentru care eram prea mică şi de care nu ştiam cum să mă protejez. Aşa că sper să ţin minte asta pentru prima zi de şcoală a fiului meu: copiii nu trebuie niciodată să fie însărcinaţi.

M. Duțescu

o şapcă sinistră
cu monogramă şi cozoroc de vinil
ghiozdanul întors invers
– aşa cum aveam să aflu încă din primele zile
că îl ţin „labagii” –
pantalonii cam scurţi, ciorapi albi şi
pantofi crem

M. DutescuE prima strofă a unei poezii din prima mea carte, dar poezia nu e doar despre începutul şcolii, e despre mai multe transformări care vin odată cu despărţirea de copilărie. Ce să zic, prea multe amintiri nici nu am din ziua aceea. Adică îmi amintesc de fapt totul, dar aşa cum îmi amintesc acum, nimic nu pare ieşit din comun, motiv pentru care o să-mi iau libertatea de a broda un pic şi pe lângă, referindu-mă la mai multe lucruri amestecate şi care cred că ţin de acomodarea cu noul statut de elev cu uniformă, în contextul de atunci.

Am fost dat de ai mei la Şcoala nr. 3 din Alexandria, după şase ani de zburdălnicie petrecuţi în bună parte la ţară, la bunici – cei mai frumoşi ani, clar. Pe atunci (în 1985, în mijlocul dezastrului), Şcoala 3 era considerată cea mai bună din oraş, din judeţ etc., iar clasa asta la care reuşiseră să-mi facă loc (eram la „A”), la fel. Şi chiar cred că era cea mai bună, fiindcă mai toţi foştii colegi şi colege sunt astăzi oameni de peste 1000 de euro pe lună, ca să nu zic 5000 sau 10 000 (cum e cazul celor care au avut inteligenţa de a nu se înscrie la facultate şi de a rămâne în Alexandria, imperiul hackerilor, alături de Rm. Vâlcea şi Drăgăşani, sau în cazul celor care s-au înscris la timp în PSD, ştiut fiind că Teleormanul a fost, este şi – staţi liniştiţi – va fi fruntea). Deci, revenind: am avut o învăţătoare tânără şi ambiţioasă; îmi amintesc că ne chema frecvent sâmbăta după-amiază la şcoală ca să facem ore suplimentare, probleme de matematică din culegeri sau repetiţii pentru montajele de la „Cântarea României” – numele ei este Liliana Cătrună şi în bună parte ei îi datorez puterea de muncă de mai târziu. Avea grijă de noi, reuşea destul de bine să ne ţină în frâu şi să lucreze cu noi, ne învăţa cântece în engleză şi franceză în condiţiile în care de-abia prin gimnaziu se începea cu limbile străine, şi se începea aproape întotdeauna cu rusa, dar îşi mai şi ieşea câteodată din fire. O înţeleg cumva, fiindcă şi noi eram demenţi complet uneori, în timp ce ea era foarte tânără şi presupun că duduiau hormonii – sau poate o fi fost zodie de foc? Sau cu ascendent în zodie de foc? Aşa că ne mai altoia, îi mai scăpa câte o palmă peste bot vreunuia dintre noi; avea un inel mare, şi ăla durea. Era, cum spuneam, setată în special pe matematică şi pe Cântarea României; mai puţin pe chestii vocaţionale, aşa cum mi-ar plăcea mie acum să se facă şcoală. Ce-ar mai fi de zis? Erau ani grei, era frig, şi în Alexandria nu se dădea apă caldă cu lunile, taică-meu se băga în tot felul de combinaţii pentru a face rost de mâncare (de exemplu, dimineaţa la 6 cobora să le ajute pe femeile de la magazinul de pâine să descarce lăzile din camion, ca să-i dea şi lui o pâine în plus faţă de ce primeam zilnic pe cartelă) sau, la fel, combinaţii şi telefoane şi obligaţii pentru câte o carte mai bună sau pentru câte un penar chinezesc, pentru câte un maiou chinezesc şi câteva perechi de chiloţi de bumbac, ceva fin, mai de calitate. Dar Alexandria avea şi avantaje fiindcă era – şi încă cred că mai este – un oraş curat şi liniştit, iar eu n-am simţit toate apăsările astea decât după ’89, privind înapoi prin comparaţie. Eram liniştit şi-mi vedeam de ale mele; la vremea aceea erau 2 semafoare în tot oraşul şi niciunul nu se nimerise pe traseul dintre şcoală şi blocul unde locuiam; printr-a-ntâia am frecventat la Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei un club de educaţie rutieră unde am învăţat să traversez doar pe la trecere – deşi nici maşini nu cred că erau în Alexandria pe atunci, decât foarte, foarte puţine – mergeam la şcoală pe jos, cu cheia atârnată de gât şi băgată pe sub „cămaşa de piele”, sticluţa de Hellas plină cu apă în ghiozdan, un sandviş cu parizer sau cu unt şi cu gem, vreun măr, şi în rest cărţi şi caiete.

 

Sursă imagine principală

  1. IMG_0198
    Anchetă: 10 scriitori români despre FILIT
  2. gradina verona
    Anchetă: Ce baruri și cafenele frecventează 15 scriitori români
  3. Locuri si obiceiuri de scris ale scriitorilor romani
    Anchetă: Șaisprezece scriitori români ne spun care sunt locurile și obiceiurile lor de scris
  4. nobel
    Patru scriitori români propuși de USR pentru Premiul Nobel pentru Literatură 2014, plus câteva nelămuriri
  5. interviu cu Shani Boianjiu
    Interviu cu Shani Boianjiu: „Îmi doresc să-mi fi fost mult mai frică, pentru că armata a fost un șoc imens pentru mine”
  6. MuzeulPrimaScoalaRomaneasca
    Clădirea plină cu cărți din Șcheii Brașovului: Prima școală românească

The post Anchetă: Cum a fost prima zi de școală pentru șapte scriitori români appeared first on Bookaholic.

Julia Kristeva, celebra teoreticiană a grupului Tel Quel, a fost la Bucureşti

$
0
0

În zilele de 23 şi 24 septembrie, am avut de-a face cu o vizită-eveniment: renumita teoreticiană, psihanalistă şi scriitoare Julia Kristeva a venit la Bucureşti, invitată de Institutul Francez și de Centrul Sfinții Petru și Andrei. Nu ştiu cât este de cunoscută Julia Kristeva publicului larg din România, însă în cercurile intelectuale – din România şi din toată lumea – ea este o celebritate.

Născută pe 24 iunie 1941 în Sliven (Bulgaria), a urmat cursurile Universității din Sofia, pe care le-a absolvit în 1966, iar câteva luni mai târziu a emigrat în Franța, unde va face un doctorat şi va activa în preajma unor profesori universitari, teoreticieni şi sociologi, precum Roland Barthes şi Lucien Goldmann. La Paris va începe o carieră strălucită, făcând parte din grupul Tel Quel (fondator al revistei omonime) – un grup teoretic de impact în anii ’60-’70, promotor al structuralismului literar, cu baze lingvistice şi marxiste. Printre membrii redacţiei revistei (lansate în 1960, su susţinerea éditions du Seuil) se numărau: Philippe Sollers, Jean Ricardou, Julia Kristeva, Jean Thibaudeau, Michel Deguy, Marcelin Pleynet, Jean-Louis Baudry, Jean-Pierre Faye, Jacqueline Risset, iar printre colaboratorii de prestigiu: Roland Barthes, Georges Bataille, Jacques Derrida, Michel Foucault, Bernard-Henri Lévy, Tzvetan Todorov, Francis Ponge, Umberto Eco, Gérard Genette ş.a.

În România, grupul Tel Quel şi revista omonimă au exercitat o influenţă puternică asupra câtorva dintre cei mai importanţi scriitori din anii ’80 – în primul rând Mircea Nedelciu, dar şi Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, aşa numiţii „textualişti” optzecişti –, reprezentând, pentru aceştia din urmă, o formă de rezistenţă prin text la dictatura comunistă (pentru scriitorii români, deconstrucţia şi critica limbajului şi textului, de inspiraţie telquelistă, a însemnat o formă de deconstrucţie şi de rezistenţă la ideologia ceauşistă).

 

KRISTEVA Julia

 

După perioada structuralistă, Julia Kristeva s-a ocupat de semiotică, psihanaliză şi feminism. Printre lucrările sale se numără: Semeiotike: recherches pour une sémanalyse (1969), Polylogue (1977), Des Chinoises (1974), Au commencement était l`amour: psychanalyse et foi (1985), Soleil noir: dépression et mélancolie (1987), Étrangers à nous-mêmes (1988). Romanele sale, tardive (scrise începând cu 1990), se remarcă printr-o puternică latură autobiografică; printre ele: Les Samouraïs (1990), Le Vieil Homme et les loups (1991).

La Bucureşti,  Julia Kristeva a susţinut două conferinţe: marţi, 23 septembrie, la Cinema „Elvire Popesco”, conferința cu tema „La culture dans le projet européen”/ „Cultura în cadrul proiectului european”, și miercuri, 24 septembrie, la Centrul Sfinții Petru și Andrei, conferinţa „Le foi d’une humaniste”/ „Credința unei umaniste”.

Am putut sta de vorbă cu Julia Kristeva şi participa la prima conferinţă, într-o sală de cinema plină de oameni – în special studenţi şi profesori francofoni, dar şi intelectuali şi scriitori români formaţi în atmosfera universitară de influenţă Tel Quel, a anilor ’70-’80 . Deşi acordase în 1976 un interviu lui Ion Pop, pentru revista clujeană Tribuna (de care mi-a spus că nu-şi mai aminteşte), Julia Kristeva a venit acum pentru prima dată în România. Marţi, ea s-a situat – în conferinţa „La culture dans le projet européen” – pe poziţia unui umanist al vremurilor noastre (să-i spun postmodern, având în vedere că, în secolul XX, noţiunea de „umanist” a fost foarte aspru criticată), apărând „proiectul european” şi pledând pentru reabilitarea culturii europene, fără de care – a spus ea – „lumea ar fi un adevărat haos”.

Kristeva a anunţat de la început că va încerca să realizeze „o apologie a ceea ce eu cred că este cultura europeană”. Specificitatea culturii europene, a afirmat ea, constă în considerarea noţiunii de identitate ca chestionare permanentă („questionnement”) şi nu ca un cult, nu ca o dogmă identitară. Dogmele identitare au condus la crimele umanităţii, la acel „rău radical” care este fanatismul. Sprijinindu-şi pledoaria cu citate din filozofia/ literatura europeană din toate timpurile (Platon, Sf. Augustin, Montaigne, La Fontaine etc.), Kristeva a subliniat faptul că gândirea europeană (deci moştenirea culturală europeană) a definit întotdeauna identitatea ca un „conglomerat”, iar nu ca un monolit. Însăşi „ura de sine” – riscul extrem al acestei identităţii eteroclite – face parte din identitatea europeană, a continuat Kristeva, tentaţia autodistructivă indică, şi ea, toleranţa şi permisivitatea culturii europene.

Conştientă de criticile care i se pot aduce – o parte au fost formulate în întrebările de la final –, Kristeva a pledat pentru acest nou umanism, solidar şi laic, cu rădăcini puternice în cultura europeană a toleranţei şi diversităţii, o cultură care – spre deosebire de cea (nord-)americană, bazată pe ideea de reuşită pragmatică, de productivitate – mizează pe „complexitatea umană”. Ea a vorbit „plurilingvismul noului cetăţean european” (a se vedea studenţii Erasmus), despre un „homo europaeus” văzut  ca „individ caleidoscopic”, diferit de categoriile sociale tradiţionale (şi opuse) care sunt burghezul vs revoltatul. Cetăţeanul poliglot este specific Europei, a gândi prin intermediul diverselor limbi cunoscute este specific numai Europei (nu Americii, nu Chinei), a subliniat Kristeva. În acelaşi timp, a spus ea, trebuie recuperată şi identitatea naţională, în cadrul acestui plurilingvism: „Avem de-a face la ora actuală cu adevărate depresii naţionale, cu bază politică, economică, de civilizaţie”. Ca şi în cazul individului deprimat, a afirmat psihanalista, şi în cazul naţiunilor trebuie procedat în acelaşi fel: restabilirea încrederii în sine, urmate de interogaţia, analiza propriei memorii, iar apoi de etapa creativă: „Imaginea naţională trebuie valorizată prin educaţie”. Trebuie, însă, evitat riscul ca, după depresie, să nu se instaleze „atitudinea maniacă” tipică extremismelor (de genul: „eu sunt cel mai puternic…” etc.). Kristeva a avansat ideea unei „Europe federale”, a unor culturi mândre („fières”) de identitatea lor naţională, dar care să respecte, în acelaşi timp, diversitatea, celelalte culturi/ limbi europene. La limită, umanismul propus de Kristeva se bazează pe „singularitatea incomensurabilă, dar partajabilă” a fiecărei femei şi a fiecărui bărbat.

Julia Kristeva a adus în discuţie, fără să insiste, şi preocupările/ temele sale feministe: „la libération du corps féminin” („les mères portantes”/ mamele purtătoare etc.), „la fonction maternelle”, teme care ţin, a spus ea, de feminismul european, nu american.

La sfârşitul conferinţei, Julia Kristeva a mărturisit cu umor că, împotriva „declinologiei ambiante”, ea se consideră o „pesimistă energică” şi că susţine ideea fondării unei Academii a culturilor europene. Întâlnirea cu Julia Kristeva a fost, în ce mă priveşte, una foarte plăcută. Fostul teoretician structuralist şi marxist din anii ’60-’70 (care friza uneori o rigiditate cvasidogmatică) m-a impresionat plăcut prin această deschidere umanistă (şi ecumenică), susţinută puternic de cercetările sale din cea mai recentă perioadă de activitate (psihanalitice şi feministe).

  1. Alex Chelba/ www.alexchelba.ro
    Zidul s-a dărâmat la București – cum a fost la concertul Roger Waters
  2. bob 1
    O autobiografie-bestseller: celebra poveste a lui James şi a unui motan pe nume Bob
  3. interviu cu Shani Boianjiu
    Interviu cu Shani Boianjiu: „Îmi doresc să-mi fi fost mult mai frică, pentru că armata a fost un șoc imens pentru mine”
  4. amos
    O zi cu Amos Oz la Bucureşti
  5. header-filb-editia-2011
    Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti, pe 7, 8 şi 9 decembrie
  6. 00
    Am fost la lansarea Stigmata

The post Julia Kristeva, celebra teoreticiană a grupului Tel Quel, a fost la Bucureşti appeared first on Bookaholic.

Viewing all 650 articles
Browse latest View live