În luna aprilie au apărut foarte multe cărți noi, dar cred că nu se compară cu ce vom avea de „pătimit” în mai, având în vedere că pe 24 începe Bookfest 2017, iar editurile sigur ne pregătesc numeroase surprize. Până atunci, mai aveți o șansă să parcurgeți câteva dintre cele mai interesante cărți apărute în ultima lună, ca să lăsați loc pentru noutățile ce vor veni la târg. Mai jos, o selecție (subiectivă, ca toate selecțiile) cu 10 titluri apărute în aprilie și de citit în mai.

Argonauții, de Maggie Nelson (trad. Elena Marcu)

Argonauţii​ lui Maggie Nelson​ este un jurnal care flexează genurile, o lucrare de „autoteorie” care oferă observații noi, energice și actuale despre dorință, identitate, limitările și posibilitățile iubirii și ale limbajului. Nucleul este relația lui Nelson cu artistul Harry Dodge. Iubirea pentru Harry, fluiditatea genului său și parcursul sarcinii lui Nelson oferă o intrare directă în complexitățile, provocările și extazul întemeierii unei familii queer. Nelson corelează experiența personală cu o explorare riguroasă a teoriilor iconice despre sexualitate, gen, despre instituția vexată a căsătoriei și creșterea copiilor. Insistența lui Nelson pe independența radicală a libertății individuale și pe valoarea creșterii unui copil devine strigătul profund, impunător, intransigent al acestei cărți. (©Editura Black Button Books)

Scorpia, de Anne Tyler (trad. George Volceanov)

Lansată în 2015 la inițiativa editurii britanice Hogarth și preluată deja în 28 de țări, această serie propune revizitarea capodoperelor shakespeariene de către scriitori de faimă internațională, care le reimaginează pentru secolul XXI. Scorpia de Anne Tyler a fost numit „Romanul anului 2016” în World Magazine.

Kate Battista se simte captivă în propria existență. Cum a ajuns să se ocupe numai ea de treburile casei, de excentricul ei tată–mare cercetător–și de rebela soră mai mică, Bunny? Mai mult, are întotdeauna probleme la grădinița la care lucrează și unde, deși copiii o adoră, adulții nu-i înțeleg defel alegerile de viață și comportamentul direct și neconvențional. Când doctorul Battista pune la cale un plan care să împiedice repatrierea asistentului său, Piotr, Kate se găsește într-o situație aparent fără ieșire.

„Shakespeare ar fi încântat, fără îndoială, de acest roman. Astfel de cărţi, atât de precise şi actuale, sunt ca fotografiile sau ceasurile digitale, care ne spun în acelaşi timp cine suntem şi de unde venim. Scorpia e un roman plin de viaţă, dar şi de profunzime.” (New York Times Book Review) (©Editura Humanitas Fiction)

Cel care cheamă câinii, de Lucian Dan Teodorovici

O poveste reală despre încercarea de a supraviețui prin ficțiune, o narațiune alertă și acaparantă despre lumi care se construiesc acolo unde limitele organismului nu te lasă să ajungi. Romanul autobiografic al lui Teodorovici este locul în care, rând pe rând, superstițiile se transformă în miracole, iar miracolele pot fi oricând luate drept coincidențe, lăsându-i cititorului libertatea de a umple cu sens întâmplările. (©Editura Polirom)

Martha Bibescu și vocile Europei, de Alina Pavelescu

„Prin intermediul unor documente inedite pâna acum, cititorul acestei cărți va descoperi o personalitate fascinantă, de o complexitate cu totul excepțională: o intelectuală, o cerebrală dar, în același timp, o ființă de o sensibilitate rară, care iubea frumosul […], o seducătoare care, cel mai adesea involuntar, era capabilă să stârnească pasiuni înflăcărate, ca aceea care îl mistuia pe diplomatul italian Francesco Lequio. Avea voință și curaj, știa la fel de bine ce voia și cum să realizeze cele dorite (de pildă, restaurarea Mogoșoaiei). Nu se interesa numai în mod pasiv de politică: prin numeroasele ei cunoștințe, a încercat cu perseverență să favorizeze ieșirea României din alianța cu Germania lui Hitler, ceea ce mai multe dintre documentele din acest volum o dovedesc cu prisosință. Era un adevarat cetățean al lumii: se simțea la ea acasă peste tot, avea prieteni în toate țările. Prietenia conta, dealtfel, enorm pentru ea.” (Mihai Brâncoveanu) (©Editura Corint)

Momentul cuantic, de Alfred Scharff Goldhaber, Robert P. Crease

De la multiversuri și salturi cuantice la pisica lui Schrödinger și călătoriile în timp, mecanica cuantică a influențat ireversibil imaginația populară. Artiști și scriitori, John Updike, Lady Gaga sau David Foster Wallace, se folosesc de asocierile și de nuanțele ei. Este „saltul cuantic“ mare sau mic? Cât de incert este principiul incertitudinii? Este acest baraj de vocabular cuantic pretențios și trăsnit sau reprezintă o schimbare fundamentală în modul în care gândim?

În Momentul cuantic, filosoful Robert P. Crease și fizicianul Alfred Scharff Goldhaber reiau povestea fascinantă a modului în care cuantica a făcut saltul din fizică în cultura populară, cu explorări sumare ale conceptelor matematice și fizice și descrieri ale disputelor aprinse dintre personaje precum Einstein, Schrödinger și Niels Bohr. Înțelegerea și aprecierea imagisticii cuantice, folosirea ei justificată și abuzivă, fac parte din ceea ce înseamnă să fii un om educat în secolul XXI.

Rezultatul colaborării dintre cei doi autori este o sărbătoare a limbajului la granița dintre fizică și cultură, perfectă pentru oricine este atras de varietatea infinită a ideilor. (©Editura Litera)

În spatele blocului, de Mara Wagner

Pentru toți copii din anii ’80, în spatele blocului începea o lume în sine, cu jocuri, prietenii, cutume și reguli proprii. În spatele blocului îți dădeai întâlnire prin bilețele trimise „cu poșta” prin prieteni și „ți se cerea prietenia”, tot acolo săreai coarda, jucai elasticul, leapșa, hoții și vardiștii. Pentru mulți dintre adulții de azi, mare parte din copilăria și adolescența în comunism s-a petrecut în spatele blocului, nu doar la cozi pentru alimente pe cartelă și învățat pentru examenul de treaptă. În spatele blocului nu erau parcările pline de mașini de azi, erau comunități de copii mai mari și mai mici, de adulți și bătrâni, o lume a socializării greu de înțeles pentru indivizii solitari ce am ajuns douăzeci și ceva de ani mai târziu.

În romanul Marei Wagner imaginile gri ale ultimei perioade comuniste, cea ținută minte mai ales prin lipsa de alimente, căldură și curent, sunt străbătute de culori vii și o doză sănătoasă de optimism. Un roman pentru tinerii de atunci și pentru tinerii de azi, pentru reamintire și pentru ținere de minte, despre viața obișnuită a unei adolescente ce se descoperă pe sine într-un univers care pare să-i scape de sub control.

„Proză a adolescenței sub comunism, din seria confesională, scrisă cu implicare și cu talent, cartea Marei Wagner se integrează unui trend literar născut din nevoia unanimă de a mărturisi despre o lume întunecată. Cu grijă pentru poveste, romanul degajă emoție autentică, participare și, nu în ultimul rând, o vocație a dialogului.” (Doina Ruști) (©Editura Nemira)

Bucurați-vă de fericirea voastră. Memorii, de Paul Brinkley-Rogers (trad. Louis Ulrich)

O evocatoare carte de memorii. O frumoasă călătorie de o jumătate de secol și la o jumătate de lume distanță. O poveste de dragoste fără vârstă.

Corespondent de război și câștigător al Premiului Pulitzer, Paul Brinkley-Rogers a trăit o viață aventuroasă prin toată lumea. Există însă o poveste pe care nu o poate uita: cea a relației obsedante cu o misterioasă japoneză mai în vârstă decât el, din anul 1959. În vara aceea de demult, când a întâlnit-o pe Kaji Yukiko în portul Yokosuka, Brinkley-Rogers era marinar pe vasul american Shangri-La. O intelectuală pasionată, Yukiko i-a împărtășit lui Paul uluitoarele sale cunoștințe de literatură, film și poezie și l-a încurajat, ba chiar i-a cerut să-și folosească talentul pentru a deveni scriitorul care este astăzi.

Însă relația lor nu a fost chiar o poveste de dragoste. Când un membru al yakuza, ferocele sindicat al crimei organizate din Japonia, a încercat să o răpească pe Yukiko, Paul și-a dat seama că lucrurile erau mult mai complicate în privința ei – dar și a Japoniei devastate în urma celui de-al Doilea Război Mondial – decât păreau la prima vedere. Prin scrisorile mistuitoare pe care i le-a scris Yukiko și prin stilul plin de viață în care autorul relatează o poveste pe care greutatea timpului a făcut-o mai puternică și mai emoționantă, Bucurați-vă de fericirea voastră străbate deceniile și continentele, invitându-ne pe toți să retrăim acele iubiri din viața noastră care nu mor niciodată. (©Editura Publica)

Febră în zori, de Péter Gárdos (trad. Andrei Dósa)

La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, doi supraviețuitori ai lagărelor de concentrare se confruntă cu o nouă bătălie: una pentru dragoste. Iulie, 1945. Miklós, în vârstă de douăzeci și cinci de ani, a supraviețuit războiului și a fost adus într-un spital din Suedia pentru a fi îngrijit. Aici însă, este condamnat din nou la moarte: medicul său îi spune că nu mai are de trăit decât șase luni. Dar Miklós are alte planuri. Află numele celor 117 unguroaice care sunt și ele îngrijite pe teritoriul Suediei și începe să scrie fiecăreia câte o scrisoare. E convins că una dintre ele va deveni soția sa…

Bazat pe schimbul real de scrisori dintre Miklós și Lili, Febră în zori este o poveste despre pasiune, rezistență și răbdare; despre prietenii false și adevărate; despre credință, îndoială și puterea izbăvitoare a dragostei. (©Editura Trei)

Neutrul, de Roland Barthes (trad. Alexandru Matei)

Roland Barthes a ținut acest curs la Collège de France în 1978. Prelegerile sale se concentrează asupra a douăzeci și trei de figuri, numite și trăsături sau scânteieri, ale dorinței de neutru în limbaj, în gesturi, în viață și în texte (literare și filosofice, dar mai ales texte ale filosofiilor orientale și mistice).

Doamnele au vreme. Povestirile româncelor din Ungaria la începutul secolului XXI, de Otilia Hedeșan, Mihaela Bucin, Oana Florea, Florentina Leucuția, Nicoleta Mușat, Corina Popa și Monica Vlad

Între 2006 și 2017, șapte autoare, Mihaela Bucin, Oana Florea, Otilia Hedeșan, Florentina Leucuția, Nicoleta Mușat, Corina Popa și Monica Vlad au ascultat șapte povestitoare, originare din rândul comunităților românești din Ungaria. Ana Bocsor, Florica Godja, Vioara Oroian, Ana Petrușan, Maria Pilan Kalcsó, Florica Santău și Eva Sava au povestit despre viețile lor, despre familiile și satele lor, oferind o imagine complexă și nuanțată a memoriei propriei comunități și o mărturie fidelă despre limba română vorbită aici la începutul secolului al XXI-lea.

Confesiunile consemnate în această carte le solidarizează pe autoare și pe povestitoare lor, care au străbătut împreună, cu încredere reciprocă și răbdare, drumul anevoios al rememorării. Doamnele au vreme… a devenit, astfel, o formulă a solidarității coproductive a acestor texte, în care, de altfel, în mod deliberat, vocile povestitoarelor alternează cu cele ale autoarelor.

The post Cele mai interesante 10 cărți de citit în mai 2017 appeared first on Bookaholic.

Scriitoarea Ioana Nicolaie a revenit cu un nou roman, Pelinul negru (Editura Humanitas), o carte scrisă impecabil, sfârșietoare, fabuloasă, care trebuie citită atât pentru valoarea sa literară (și istorică), cât și pentru că este o carte cum rar ați întâlnit, un volum care spune multe despre fiecare dintre noi.

Agustina, protagonista și naratoarea volumului, este o fetiță (de 7 ani când intră în roman, de 10 ani când acesta se încheie) care se naște la puțin timp după explozia celui de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice din Cernobîl din 26 aprilie 1986 și, fără să știe, întreaga viață îi va fi influențată de acest accident îngrozitor. O veți însoți pe micuța Agustina în călătorii greu de descris, întâmplări la școală sau acasă, apoi la școala specială din Buzău și din nou acasă, veți empatiza cu ea și suferințele prin care trece, vă va stârni duioșie și revoltă, veți pătrunde într-un univers aparte, într-o lume care vă va deruta și vă va indigna, vă va învăța că cei responsabili de o tragedie teribilă pot să nu răspundă pentru ea, ci să-și trăiască viețile liniștiți și nestingheriți, în timp ce victimele se cufundă din ce în ce mai adânc. Pelinul negru e toate acestea la un loc și încă multe altele. Iar grație scriiturii, unghiului narativ, originalității subiectului și autenticității lumii recuperate, Pelinul negru e unic în literatura română contemporană.

Am citit undeva că, inițial, volumul se numea Druga. Acum, Druga este cel de-al treilea capitol, cel care încheie romanul. Cum ai ajuns la titlul Pelinul negru, de ce ai simțit nevoia să-l schimbi pe cel anterior?

Nu a fost hotărârea mea, mai curând cartea a decis cuvintele sub care să stea temporar, cât și pe acelea sub care să iasă în lume. Când am început s-o scriu, mi-am numit folder-ul „Copiii Cernobîlului” (și acum în computerul meu e „Cernobîl”, așa cum „O pasăre pe sârmă” a rămas „Sabina”). Știam prea bine că explozia unui reactor nuclear la doi pași de țara noastră nu intrase în literatura autohtonă și nu aflasem nici despre abordarea internațională a subiectului (încă nu se decernase un premiu Nobel pentru asta). Auzisem însă destule povești de-a lungul timpului despre ce s-a petrecut după explozie, cu tot felul de copii care s-au îmbolnăvit grav, cu adolescenți pe care-i prinsese vremea aceea strălucitoare pe malul mării, iar mai apoi au murit de cancer de piele, însă toate acestea umpleau în mintea mea viața, nu literatura. Nu m-am gândit niciodată că aș putea folosi tot acest material ca fundal al altei povești, în care totuși el să nu pătrundă explicit, să nu apară, să fie doar subînțeles. Căci istoria din „Pelinul negru” e a unei fetițe care se naște la câteva luni după accident și are, din această cauză, diverse sechele. Cum punctul de vedere îi aparține, a trebuit să fac salturi aproape acrobatice pentru a nimeri adecvat în mintea ei, pentru a privi lumea prin ochii ei, pentru a simți totul cu acuitatea și, mai ales, cu ingenuitatea ei. Am fost pe rând păpușarul exuberant, apoi cel sleit, apoi cel amuțit pur și simplu, am schimbat continuu stările pe măsură ce creștea povestea, pe măsură ce mă încorseta realitatea în care încercam să forez la cea mai mare adâncime. Cartea are două coloane vertebrale, dihotomice, dar, din păcate pentru Agustina, o singură variantă de final. O șiră a spinării este druga, adică răul, urâtul, nedezirabilul, și cealaltă este tutuana (binele, frumosul, adevărul). Copilul pendulează între cele două, încercând să scape de sub osatura primeia ca să fluture diafan ajutată doar de cea de-a doua. Dacă reușește sau nu se va vedea numai după parcurgerea întregului traseu sau, altfel, numai după terminarea cărții. Titlul intermediar, „Druga”, mi s-a părut prea neprietenos, cu sunete tari. De aceea am optat pentru „Pelinul negru”, care este însăși traducerea cuvântului Cernobîl și care mi se pare o adevărată punere în abis a istoriei celei mari, dominant nemiloasă și, prin unele locuri cu ierburi negre, de-a dreptul strivitoare.

Agustina, protagonista romanului, se autoportretizează prin intermediul a doi termeni: „tutuană” (pe care mi l-am „tradus” ca „deșteaptă”, „bună”, „utilă”, „frumoasă”) și „drugă” (în dicționar, „fus”, „drug scurt”, „știulete de porumb”, în text, antonimul „tutuanei”). Fetița oscilează constant între cele două cuvinte. Cum ai ales cei doi poli, care dau și numele celor trei capitole (Tutuană și drugă, Tutuană, Druga)? Mi s-a părut foarte interesant și faptul că „drugă” capătă articol hotărât la sfârșit.

Cele două cuvinte capătă sens încă din primele capitole, mai precis din episoadele pe care naratoarea le petrece la bunicii care o ajută nu doar să învețe vorbirea – mult mai târziu decât alți copii -, ci și să meargă. În paradisul în care trăiește temporar, Agustina are și două păpuși: una numită Druga, iar cealaltă Tutuana. Cum trebuie să le abandoneze când e nevoită să părăsească micul ei eden, se va raporta mereu la ele. Dacă „tutuana” nu are altă semnificație dincolo de text, fiind un cuvânt mai curând inventat, „druga” chiar se folosește regional, însă nu în locurile unde crește Agustina. Interesant e că în limba rusă drug e prieten, iar drugoi celălalt. Or „Pelinul negru” este povestea transformării în „celălalt”, propunând un inventar al schimbării, cât și un desen microscopat al drumului teribil pe care unii oameni, chiar nespus de luminoși, precum această fetiță, se află fără să vrea, fără să știe, fără să bănuiască.

Toate cărțile de proză pe care le-ai scris au presărate elemente autobiografice. Nici Pelinul negru nu face excepție: avem o fetiță cu o familie numeroasă, care s-a născut și locuiește în nordul țării ș.a.m.d. Iar pe coperta a patra găsim câteva rânduri scrise de tine, legate de acest roman, printre care „Am copilărit, fără nici cea mai mică bănuială, într-un loc contaminat radioactiv. Abia când am început să simt pe propria-mi piele urmările am înțeles cât de acută era grozăvia (…)”. Cu toate acestea, suntem în fața unei cărți de ficțiune. Când a încolțit în mintea ta ideea de a scrie Pelinul negru? Prin ce transformări a trecut ea până a ajuns la noi, cititorii, în forma aceasta?

Îmi vine brusc în minte un șifonier în care tot așezi încă de la început tot felul de lucruri: de la cordeluțe de plastic și sarafane sclipind sub soarele verii până la sandaua nouă, pierdută în râu, de la rochița cu buline roșii, până la imaginea unui frățior (ajuns Sever în carte) care-mi spune mie, unei fetițe de doisprezece ani, mamă, de la surioara blondă care la doi ani încă nu-și putea ține drept căpșorul (ceea ce un copil obișnuit face în primele luni de viață), asta pentru că încă de la naștere nu i s-au dat șanse de supraviețuire și a stat, alături de mama, mai mult în spital, de la brațele și piciorușele ei pline de înțepături provocate de injecțiile cu antibiotic care, până la urmă, au readus-o în lume, de la felul în care nu a rămas paralizată, ba chiar a reușit să meargă singură pe la patru ani, și mai apoi a și vorbit, de la atâtea și atâtea aluviuni ale unor zile mai vechi și mai noi. Pe un raft mai recent se află și antecamera unui bloc operator în care eu stau alături de sora mea, acum adultă, și vorbim despre niște păpuși vechi, Tutuana și Druga, din copilărie, ca să fie mai ușor, să nu ne mai gândim la ce se va întâmpla după ce vine medicul anestezist. Și undeva, în zona mediană, e și un drum din primul meu an de studenție, la o școală specială, unde am petrecut câteva ceasuri și am auzit o mulțime de fetițe, de vârste diferite, unele cu handicap fizic, altele cu handicap psihic, spunându-mi compulsiv următorul lucru: Mama, când mă duci acasă? În afară de acestea, mai sunt cărțile, literatura, naratorii uluitori din paginile altora – precum Benji din „Zgomotul și furia” de Faulkner sau idiotul din „Flori pentru Algernon” de Daniel Keyes sau Luca din „Cum mi-am petrecut vacanța de vară” de T. O. Bobe etc. Și-ar mai fi încă un lucru: mă gândesc de ceva vreme să scriu o serie a nordului meu transilvan. Am început cumva prin două cărți de versuri, „Nordul” și „Credința”, a urmat, după mulți ani, „Pelinul negru”, dar mai am în cap cel puțin trei cărți. Sper să mi se dea timp și claritate interioară ca să duc tot proiectul acesta nebunesc la capăt.

Ioana Nicolaie și frații ei, fotografie prelucrată color de Fabian Anton

Ai știut de la început că cel mai adecvat unghi este perspectiva unui copil, victimă nevinovată a exploziei centralei nucleare de la Cernobîl?

Nu. Îmi place polifonia în literatură, mă atrage extraordinara forță pe care o are un anumit punct de vedere în luminarea specifică a realității. Inițial aveam în minte doi naratori, ambii subiectivi, însă mi-am dat seama repede că Agustina nu mai are nevoie de nimeni ca să-și spună povestea. Simțeam că se descurcă, intuiam că e credibilă și când e vorba de nuanțe.

„În 26 aprilie 1986, cel de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice din Cernobîl a explodat la 01:23 noaptea”. Așa începe Pelinul negru, iar fraza aceasta se mai repetă (cu mici modificări) de încă patru ori, la începutul capitolelor 11, 14, 22, 24. E un soi de laitmotiv, unul care a ajuns să mi se întipărească în minte, unul pe care nu mi-am dat voie să-l uit. De ce l-ai presărat în roman, care e rolul lui pentru tine?

E cauza, e explicația, e fatalitatea, se leagă de iresponsabilitatea oamenilor, e bocancul istoriei, e oroarea. Agustina se naște la câteva luni după accident și, deși nu știe nimic despre asta, e unul dintre copiii aflați sub semnul Cernobîlului. Explozia nucleară schimbă totul, rupe haotic vieți și, când nu le strivește (conform statisticilor s-a ajuns deja la peste un milion de morți ai post-Cernobîlului), le închide în beciuri în care nu pătrunde nicio rază de lumină. Sau de speranță. Dar dacă romanul e, cum spunea Stendhal, „o oglindă purtată de-a lungul unui drum”, pe mine nu m-au interesat doar „noroiul” și „cerul albastru”, ci și poezia care nu se vede, detaliile chagalliene ale atâtor necuvântătoare din proximitate, și mult din ce se ghicește în desenul de adâncime.

Citind Pelinul negru, am trecut prin stări de revoltă, tristețe profundă, compasiune, neputință etc. Nu-mi pot imagina că scrisul acestei cărți a fost în vreun fel ușor. Cu ce te-ai confruntat scriind, cum a fost procesul creativ?

Cu lipsa timpului de lucru, în primul rând. Am început cartea la Wissenschaftskolleg din Berlin, unde-l însoțeam pe Mircea, care primise această prestigioasă bursă academică a statului german. Dar, cum n-am stat decât două luni acolo, a trebuit să o continui în țară. Or viața mea obișnuită e un fel de vârtej, cu alergătură absurdă din zori până seara, cu tot felul de servituți care țin de buna administrare a casei (concrete, spălat rufe, gătit, organizat copilul care e și-n an cu examen etc.), cu felurite obligații cărora simt uneori că nu le mai fac față. Or un proiect artistic, de orice fel, cere devotament, concentrare, consecvență. Într-o carte e nevoie nu doar să intri, ci și să rămâi acolo, cât mai mult, ca să nu rupi legăturile, ca să nu uiți în ce direcție o ia un erou sau altul, ca să nu-ți pierzi pur și simplu interesul pentru o întâmplare sau alta. Am reușit să termin „Pelinul negru” în vacanța de vară, când am putut, în fine, să mă extrag din toate celelalte și să închid o ușă după mine. Cât despre tensiunea care ține de consumul interior, n-a fost deloc simplu, au fost destule pagini care m-au amuțit și pe mine. Și-a mai fost și o nevroză de câteva luni despre care nu vreau să vorbesc.

E dureroasă transformarea Agustinei de la finalul cărții. Nu există nicio șansă ca cei precum ea să aibă un destin mai luminos?

Aș fi vrut din tot sufletul ca finalul să fie altul. Numai că pe acesta nu l-am scris eu, ci lumea în care trăim cu toții, în unele puncte ale ei kafkiană, lipsită de empatie deseori, oricum, fără prea mare grijă de marginalii ei. Cred că și astăzi, în comunitățile mici, handicapul e socotit o rușine, chiar și cel fizic, nu doar cel psihic. Mulți părinți suportă oprobriul celorlalți, iar copiii sunt striviți de intoleranța majorității. Dacă nu sunt duși în instituții speciale sunt pur și simplu ascunși, adică izolați de educație, de sprijin, de binele la care au tot dreptul și care ar trebui necondiționat să li se dea. „Pelinul negru” e, sper, un fel de ochean prin care ne putem uita puțin nu doar către ei, ci și către ce e de făcut pentru ei. Aș vrea să ne pună pe cât mai mulți pe gânduri.

Mă gândeam, atunci când citeam pasajele în care fetița suferă de pe urma celorlalți copii, colegi de școală sau vecini, care i se adresează cu apelativele „repetenta”, „handicapata”, „oligofrena”, „proasta” etc., cât de frumos ar fi ca această carte să le poată fi citită și copiilor. Prin ochii fetiței, cred că ar învăța multe lucruri. Te-ai gândit vreo clipă să rescrii romanul acesta pentru cei mici?

Nu, nu m-am gândit. Subiectele mele se așează singure în proză, în poezie sau în literatură pentru copii. În această ultimă categorie e bine, e luminos, e cu multă bucurie. N-am bănuit că voi scrie pentru cei mici și că îmi va face atât de bine experiența aceasta. Lumile din „Arik” și din „Ferbonia” atârnă într-un mod imprevizibil pe balanța mea emoțională, așezând greutățile exact în echilibrul de care am nevoie. N-o să le dereglez așadar din rațiuni etice, adică n-o să „adaptez” niciodată în alt registru povestea Agustinei. Ea este așa, s-a așezat deja în lume și, din fericire, cred că poate fi citită și de copiii peste paisprezece ani.

În urmă cu vreo doi ani, am citit Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor, de Svetlana Aleksievici. A fost una dintre acele cărți rare care m-au marcat. Așa că nu am putut citi Pelinul negru fără acest volum în minte. De altfel, mi se pare că cele două cărți fac pereche bună, ambele sunt scrise excelent și sunt două abordări extra-ordinare – una ficțională, cealaltă non-ficțională – ale aceleiași tragedii. Ce alte cărți despre Cernobîl ai recomanda celor care vor să aibă cât mai multe perspective asupra evenimentului cu pricina?

Cartea Svetlanei Aleksievici e încadrată în genul jurnalistic, adică e o colecție de mărturii, sfâșietoare, desigur, impresionante în sine, cât și prin acumulare. M-a afectat direct și pe mine, dar nu pentru că aș fi citit-o, ci pentru că aveam deja cam optzeci de pagini scrise din „Pelinul negru” atunci când i-a fost decernat Nobel-ul. Și, cum ziceam, titlul meu de lucru era „Copiii Cernobîlului”. L-am schimbat în aceeași zi, a trebuit să fac asta, urma pentru ea tăvălugul mediatic, traducerea în zeci de limbi (în românește s-a republicat foarte repede), urma impunerea. Or eu trebuia să-mi duc la capăt volumul neștiut despre o fetiță tot mai strivită, care ajunge la o școală specială din România post-comunistă, căreia i se rașchetează tot mai adânc viața. Și, ca să vă și răspund, nu știu alte cărți, dar asta nu înseamnă că nu sunt. Unele poate că se scriu chiar acum, poate într-o limbă de mai mare circulație.

Ce lomografie din carte ai alege pentru a convinge cititorii să intre în povestea Agustinei?

Când am publicat acum doi ani „Lomografii”, o antologie care reunește patru volume de versuri, toate narațiuni fragmentate poetic, spuneam cum se corelează acest tip special de fotografie (care accentuează anumite lucruri dintr-o imagine făcând să se vadă într-un fel mai dramatic ansamblul) cu scrisul meu. Sunt multe lomografii în lumea Agustinei, n-aș ști dacă să aleg un capitol compact, ca, de pildă, acela al despărțirii de familie și plecării la școala specială, nici un simplu fragment, ca atâtea, în care e vorba despre felul ei de a privi lumea, adânc poetic și profund magic. Copiii simt lumea fabulos, o trăiesc așa până la o anumită vârstă, se dezvoltă așadar sub stimuli poetici. Or ce să-mi doresc mai mult de la o naratoare?! Am putut așeza poezia în proză după bunul meu plac, în modul cel mai firesc. În „Pelinul negru” sunt multe poeme, unele lomografice, altele suprarealiste, unele crude până la insuportabil, altele complet fără podoabe, dar ele nu au identitate decât laolaltă, căci dau seama de fluxul conștiinței Agustinei. Sunt convinsă cu unii cititori le vor vedea.

Ce îi urmează Pelinului negru?

Literatură pentru copii, trebuie să echilibrez, cum ziceam, balanța. Abia aștept zilele mai liniștite când e teribil de cald, oamenii au plecat din oraș, iar eu pot închide ușa după mine. Mă așteaptă de ceva timp trei ferboneni – dintre care unul, Piper, e un animăluț ciudat ce poate lua varii forme -pe care i-am lăsat în necunoscut atunci când am scris ultima pagină din „Ferbonia”. Pentru că știu unde au ajuns și pentru că îmi sunt foarte simpatici, trebuie să le zic neapărat povestea mai departe.

Fotografii din arhiva personală a autoarei.

The post Ioana Nicolaie: „«Pelinul negru» este povestea transformării în «celălalt»” (interviu) appeared first on Bookaholic.

Corpurile noastre orbitează în jurul nostru, ni se opun, ne seduc sau ne ajută în lupta zilnică cu teritoriile necunoscute. Se poate spune că trupul este un instrument perfectibil de comunicare, la fel de bun ca limbajul. Din orice cultură am face parte, subiecte stringente pentru o masă mare de oameni pot fi înțelese atunci când sunt exprimate cu ajutorul corporalității.

În secolul XXI nu putem rămâne într-o zonă gri. Conștienți de propriile capacități corporale aproape nelimitate, am putea crea simetrii, asimetrii sau mixuri în care corpul să fie deschis unui melanj de limbaje. Suntem cross- și inseparabili de noi înșine, iar proiecte în care se întâlnesc personalități artistice din mai multe domenii vor face mai mereu un nou pas înainte spre perfectarea unui limbaj sau a mai multora.

Proiectul #dansliteratura, care se desfășoară în acest an în perioada martie-octombrie în diferite spații din București și din țară, include o serie de 3 mini-rezidențe, concepute ca niște laboratoare de lucru intensive și întâlniri cu publicul. Un proiect care extinde limitele unor istorii literare și coregrafice, căutând să spargă tiparele de insularitate, deschizând noi perspective de cercetare artistică interdisciplinară. La acestea participă coregrafii Cristina Lilienfeld, Simona Deaconescu, Paul Dunca și poeții Adela Dragomir, Robert Elekes și Răzvan Țupa. Curatoriez împreună cu coregraful Cosmin Manolescu această primă serie pilot #dansliteratura, un proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național și integrat într-o serie de evenimente ale Fundației Gabriela Tudor, care anul acesta celebrează 20 de ani de existență.

„Avem nevoie de cât mai multe proiecte curajoase și de experimente artistice care să ne facă să descoperim lumi și oameni noi. Iar #dansliteratura este un astfel de proiect atipic, un laborator artistic în care practic doi necunoscuți se deschid unul către altul, folosind corpul și sufletul. Este un proces de modificare a identității prin care poetul devine pentru un moment dansator, iar dansatorul se transformă în poet. Sau amândoi devin poeți și dansatori în același timp, spectatori direcți ai propriilor emoții”, a spus Cosmin Manolescu.

Am observat că atunci când intervine dansul, scrisul devine avid și se impregnează de formele de exprimare ale mișcării, începe să spargă și să iasă din orice formă constrictivă. Devine kinetic, tinde spre un alt tip de inteligență, își asumă o formă mobilă și poate să relaționeze și cu altele din jur. Se poate comporta ca un spațiu-matcă care e gata să genereze identități multiple, identități non-binare sau non-etnice, multitudini de eu-uri ale aceluiași actant sau se poate transforma într-un recycle-vid în care se poate interoga sau manipula orice.

„am citit cum s-a descoperit că inima are creierul ei,
că bate-ntact ipocrit și are falși dumnezei.
întinde câmpuri magnetice, decide mai bine ca mine,
se linge cu copchile bezmetice care și-au pierdut
mințile și virginitatea prin cămine
are ifose devoratoare canine,
despică simultan mii de uzine are sânge-n instalație,
tinde spre auto-flagelație
n-are etnie și nici gender sau religie sau rasă” (Paul Dunca, cancer la corason)

În cadrul prezentărilor publice #dansliteratura, la finalul acestora a existat o sesiune de Q&A și de introducere a artiștilor-parteneri de proiect. Frecvența cu care mă duceam înspre film, pentru a prinde de undeva personalitatea acestora, de exemplu, mi-a pus niște semne de întrebare: Ca să înțeleg dansul mă desprind de literatură și de dans? Pot să înțeleg mai bine un domeniu atunci când mă raportez la o absență a acestuia, iar elementele-liant se creează cu ajutorul altui domeniu?

Să luăm un exemplu: doi necunoscuți bat la o ușă oarecare. Le răspunde o femeie care îi întreabă ce caută acolo. Ei răspund: Suntem poeți în acțiune! Traversăm orașul în linie dreaptă. Putem să străbatem casa dvs.?

Iar când femeia îi întreabă de ce ar face asta, ei spun: Pentru a ne dezvolta conștiința!

Cei doi necunoscuți erau Nicanor Parra și Alejandro Jodorowski în Endless Poetry, la fel cum Paul Dunca și Robert Elekes au străbătut librăria Cărturești Carusel într-o acțiune crossmedia.

Posibilitățile de interpretare pe care le nasc astfel de interacțiuni sunt multiple.

O călătorie pe care o încep mai mulți, în căutarea unui numitor comun, se sfârșește prin descoperirea unui spațiu care nu mai este doar un background. Nu mai este doar text sau dans, devine un răspuns la un spațiu care îi cere, astfel că ei pășesc împreună într-acolo.

Ca în spectacolul Logic of Birds, cu Sussan Deyhim și Shirin Neshat, coregrafia spațiului-librărie a fost oglindită de acest tandem, cei doi folosind elementele definitorii ale librăriei Cărturești Carusel, pentru ca apoi să iasă din ele.

„vom aluneca pe tălpi de fetiță departe de rinoceri-antreprenori
și de tot ce e util și bun și clar și mort
și futil și nebun și popular și confort.
subiectivități-diamant, ne vom tăia o rană-n cotidian
până când ea ne va aduce față în față cu noi.”
(Robert G. Elekes, cancer la corason)

Viziunea unei lumi care e posibilă în anumite contexte, uneori pe mai multe nivele, care dispare odată ce treci mai departe e bagajul pe care majoritatea artelor și-l asumă: consecințele propriei seducții și drame în timp real.

Crossmin gen

În martie 2017, Cristina Lilienfeld și Răzvan Cosmin Țupa își creau multiple aparențe și apariții, layere cu care au lucrat și în care au introdus și publicul. Într-un fragment al spectacolului, Cristina spunea Sunt Crossmin. Și mă simt bine, iar Răzvan spunea: Sunt Cristina. E genial.

Dialogul celor doi s-a construit în jurul acestui decupaj N-a fost om pe care să nu-l fi trimis la tine, iar dacă vizionăm seria de interviuri creată de Larry Clark în Impaled, putem avea o perspectivă mai clară a performance-ului celor doi.

Există vreo rezervă/depozit de identitate care te poate ține pe loc? Odată expus la lucruri prohibite, nu cu mult timp în urmă, ai vrea să le explorezi și mai mult? Mediile la care ai fost expus, care nu erau accesibile celor născuți înaintea ta ți-au modelat tipul de interacțiune cu semenii?

„dincoace de circuite în sfârșit întuneric foșnetele culorilor au fost
deconectate și ambarcațiuni improvizate s-au lansat în toate direcțiile fiecare
persoană articulată în amiază rezervele de tuș deșurubate în tăcere de la
forma atingerii la pauza continuă definită desăvârșită detentă delimitată
decupat detartrat derivat detașat derulează decorul” (Răzvan Cosmin Țupa)

Pe parcursul repetițiilor de la Centrul Național al Dansului am încercat să creăm mici hărți care să ne ajute să explorăm dialogul-răspuns pe care îl concepeau cei doi, care și-au luat ca reper și Imponderabilia (1977) al Marinei Abramovic sau rolul primar pe care îl joacă un trup.

La întrebarea Unde s-a localizat o emoție?, corpurile celor doi parteneri de proiect au avut răspunsuri aparent similare:

„E un amestec de entuziasm și o senzație de a fi foarte, foarte treaz. De a fi atentă, focusată și vie. Emoția o simt în degete, și în degetele de la mâini, și în cele de la picioare, parcă vreau să cuprind tot ce e în jurul meu. E senzația de a gusta cu degetele” – Cristina Lilienfeld.

„Nu sunt părți ale corpului unde să nu fie localizată o emoție. Atelierul acesta a creat un context de a lucra cu părți ale corpului cu care nu am mai lucrat. Din vârful degetelor de la picioare, care mi-au creat frustrare, urcând, am sesizat câte ceva în fiecare parte a corpului, de exemplu la stomac am sesizat multe lucruri, apoi până în vârful părului” – Răzvan Țupa.

Impactul acestor întâlniri între artiști cu background diferit se va simți în timp, iar necesitatea și urgența unor proiecte ca #dansliteratura sunt de neevitat. Cum ar spune Isadora Duncan: What one has not experienced, one will never understand in print.

Următoarea pereche artistică a proiectului #dansliteratura va fi formată din poeta Adela Dragomir și coregrafa Simona Deaconescu, care vor continua dialogul demarat la începutul lunii martie. Întâlnirea lor se va desfășura într-un alt spațiu de lucru, cel mai probabil într-un parc sau o grădină de vară, unde dansul își va continua love affair-ul cu poezia. Sau, așa cum spunea Simona într-un free flow după un exercițiu de dans propus de Cosmin în prima zi a proiectului:

„Mi se deschid sinapsele. Pielea se încălzește și începe să respire. Coloana se dezintegrează, vertrebele parcă se schimbă între ele. Spațiul se împarte în spații mai mici, care se divid și ele la rândul lor în micro-spații. Corpul plutește în aer în timp ce creierul este bombardat de gânduri și senzații disociate. Este aproape o senzație sinestezică în care nimic nu se mai potrivește cu nimic. Sunt expusă și fiecare mecanism de apărare mă expune și mai tare”.

Iar Adela menționa  „Am făcut toți o întelegere cu ne-cuvintele. Atingerile noastre ca șoapte sau țipete fragile și moi. Memoria atingerilor naște gânduri înalte despre cum suntem toți una. Gândurile vieții de zi cu zi se sting, alunecăm în profunzimea emoțiilor ființei”.

Credit foto: Andra Rotaru & Cosmin Manolescu

The post „Vom aluneca pe tălpi de fetiță departe de rinoceri-antreprenori” – despre proiectul #dansliteratura appeared first on Bookaholic.

O știu pe Patricia Lidia Popescu-Cevei de vreo 6-7 ani, ne-am cunoscut la serviciu. Nu mai țin minte când am discutat prima oară despre chestiile extra-job, probabil într-o pauză, la cafea. Mi-a spus că a publicat câteva cărți de poezii. Mi-a mai spus că organizează activități pentru copii. Și că intenționează să facă o asociație (a făcut-o, între timp – Bastionul ArtLitTim). Și că, și că, și că. Băi, câtă energie, m-am gândit. De câțiva ani încoace, Patricia e mamă. Mamă de Greuceanu, cum îi place să spună. Cu toate astea, proiectele ei din zona educativ-culturală au continuat, iar entuziasmul ei e, parcă, din ce în ce mai mare.

Acum câteva luni, m-a chemat la Penitenciarul Timișoara. M-am mirat, ce să facem la penitenciar, tu? Uite, a zis, am o colaborare cu ei, club de lectură, bibliotecă, revistă, așa și pe dincolo, haide, povestim cu deținuții despre cărți, le citești ceva scris de tine, sunt foarte curioși, o să vezi! Am fost. M-am simțit în largul meu, m-am bucurat de receptivitatea și directețea oamenilor, de nenumăratele întrebări – parcă ne știam de nu știu când. Datorită Patriciei, întâlnirile dintre deținuți și scriitori au intrat în calendarul activităților de la Penitenciarul Timișoara. Felicitări, colega, și uite că mi s-a făcut iar dor să te bâzâi cu niște întrebări despre proiectul ăsta fain. Așaaa, să-ncepem!

Eşti cunoscută ca organizatoare de activități pentru copii. Cum ai ajuns să colaborezi cu Penitenciarul Timişoara? Spontaneitate, hazard, un pic din fiecare?

Știi, adevărul este că niciodată nu m-am gândit că voi ajunge să organizez evenimente pentru adulți. În fața copiilor mi-a fost mereu ușor, ei îți spun în față când nu le convine sau nu le place ceva. Adulții au învățat lecția politeții și a diplomației, de multe ori încerci să citești pe fața lor părerea despre eveniment/text și pe mine asta mă îngrozește. Așa că această colaborare venită de nicăieri m-a ajutat să trec peste anxietăți vechi.

Cum a debutat colaborarea? În 2014, o organizație mare ne-a făcut cadou peste 2500 de volume de carte. Titluri pentru copii mi s-au promis, prea puțin asta am primit. După ce am distribuit prin biblioteci școlare cărțile relevante pentru ei (prin proiectul nostru Toți copiii vor să citească), ne-am trezit că totuși spațiul de depozitare a acestora nu s-a golit, ba mai mult, părea neatins, deși volumele pentru copii se terminaseră. Prin luna august 2016, Valeria Tamaș, vicepreședinta Asociației Bastionul ArtLitTim, a sugerat să contactăm Penitenciarul Timișoara; în urmă cu mai mulți ani, avusese o lectură acolo și rămăsese impresionată de receptivitatea persoanelor private de libertate. A urmat un e-mail prin care ne arătam intenția, o vizită pentru predarea cărților și… wow!… un protocol de colaborare prin care mă angajam să contribui la îmbunătățirea fondului de carte al bibliotecii și să organizez evenimente pentru deținuți și pentru personalul interesat. Am scris mai pe larg despre asta pe blogul meu.

Una peste alta, a fost un pic din fiecare, printr-un joc al circumstanțelor, hazard, spontaneitate, destin… iată-mă acum organizator de activități culturale în cadrul Penitenciarului Timișoara – și nu regret o clipă!

De ce un club de lectură, cum se desfăşoară o întâlnire?

De ce nu? După cum îmi răspundea la e-mail unul dintre scriitorii invitați la clubul de lectură, proiectul «e unul dintre cele mai normale (serios!) și entuziasmante din cîte se fac astăzi». Și mi-am dat seama că așa este. Pentru mine este atât de firească această colaborare, încât mi se pare de-a dreptul fantastică atenția ce i se acordă și, implicit, mi se acordă. Clubul de lectură își propune să ofere persoanelor private de libertate oportunitatea de a relua cititul, de a profita de timpul liber considerabil pentru a-și îmbogăți cultura și vocabularul. Grupul de lucru se schimbă lunar și e format din 10 – 12 deținuți, care își manifestă interesul înscriindu-se pe lista de la bibliotecă și care trebuie să îndeplinească niște criterii minime (de exemplu, să știe să citească! – te rog nu râde!). În fiecare lună întocmim un proiect unde menționăm ce urmează să studiem, iar dorința mea este de a avea o tematică variată. Încerc mult să merg pe literatură contemporană, întrucât mi se pare mai accesibilă și mai interesantă pentru ei. Cărțile le furnizez eu și le dau de la o întâlnire la alta. În plus, în fiecare lună, avem un invitat – scriitor, traducător, artist etc. –, care se prezintă și se reprezintă, sau lansează o carte, sau le vorbește despre diversele aspecte ale activității sale.

(Click pe imagine pentru a o mări.)

Eşti foarte atentă la reacțiile deținuților. Iei în calcul feedback-ul lor?

Da, sunt foarte atentă și le cer mereu feedback. Ultima întâlnire din lună este destinată concluziilor. Discutăm ce a fost bine, ce nu a fost ok, ce se poate îmbunătăți, ce teme aș putea aborda pe viitor. Întotdeauna țin cont de părerea lor. Dar cel mai bun feedback este faptul că la întâlnirile cu invitatul lunii vin tot mai mulți deținuți, chiar și dintre cei care nu fac parte din clubul de lectură, cu toate că această întâlnire nu le aduce credite, dar și faptul că la clubul de lectură se reînscriu mulți dintre cei care au participat în lunile anterioare. Vin pentru că vor să facă ceva diferit. Garantez că în afara zidurilor de beton nu ne-am fi întâlnit cu unii dintre ei la o bibliotecă sau la o lansare de carte.

(Click pe imagine pentru a o mări.)

Când moare un personaj dintr-o carte, deținuții sunt dezamăgiți, ba chiar ușor revoltați…

Există o preferință pentru o realitate mai bună decât cea în care trăiesc. Ei se identifică de cele mai multe ori cu personajele din cărțile pe care le citesc sau care li se prezintă și își doresc ca aceștia să aibă alt destin, deoarece le e teamă că acela va fi și destinul lor. Ei analizează personajele și acțiunea din prisma propriilor experiențe de viață și dau o valoare personală întâmplărilor. Sunt sătui de lumea perversă, tristețe și agresiune. Vor mai multă iubire. Să ne gândim totuși că vorbim despre oameni din toate mediile sociale, cu diverse grade de educație, cu experiențe total diferite. Pe scurt, măcar personajele din cărți să fie fericite și libere, dacă ei nu pot.

Câțiva deținuți au început să scrie despre cărțile pe care le citesc. Gestul mi se pare emoționant, din câte ştiu, au făcut asta din proprie inițiativă. Altfel, conținutul cronicilor e, uneori, surprinzător.

Când clubul de lectură nu era un proiect efectiv, ci consta doar într-o întâlnire lunară, nu aveam nicio pretenție de la ei, iar primele recenzii au apărut la inițiativa unuia dintre deținuți. A fost o surpriză extrem de plăcută pentru mine. De aici mi-a venit ideea ca „examenul final” să fie o recenzie la cartea preferată din cele citite în cadrul clubului. Pe de altă parte, conținutul cronicilor este uneori de-a dreptul surprinzător. Referindu-se la cartea Irinei Georgescu Groza, Dincolo de ferestre, unul dintre deținuți a spus că ar vrea să trăiască în lumea personajelor din povestiri deoarece, deși duc o viață lipsită de lucruri importante, destul de monotonă și plictisitoare, se bucură de libertate. Autorii români contemporani au (sau ar putea avea) parte de păreri neșlefuite despre cărțile lor. Poate fi un experiment personal să vadă cum sunt văzute scrierile lor de către cititori care nu se cenzurează și nu caută atenție suplimentară. Am publicat unele dintre recenziile deținuților pe bloguri, aș vrea să mai înlătur din preconcepții și prejudecăți și să arăt și cealaltă față a persoanelor private de libertate.

(Click pe imagine pentru a o mări.)

Spune-ne una, două faze amuzante de la întâlnirile tale cu deținuții.

Pe lângă clubul de lectură, împreună cu o domnișoară studentă la Jurnalism, Larisa Vasile, coordonăm și revista Penitenciarului. Iar întâmplarea cea mai haioasă este legată de unul dintre colaboratorii de la revistă. Era ultima ședință a redacției pe luna respectivă, trăgeam concluzii și ne organizam pentru următorul număr al revistei. Așteptându-i și pe ceilalți din redacție (majoritatea dintre ei lucrează până la ora 15, deci mai întârzie), le-am scos cărțile primite pentru biblioteca Penitenciarului de la diverse edituri, moment în care au lăsat totul deoparte și au început să le răsfoiască. Nu le-a luat mult să se decidă ce vor să citească, astfel că, brusc, cinci cărți au dispărut în geaca unuia dintre ei, dorind să apuce să le citească înainte de a fi bătaie pe ele, când vor fi expuse în bibliotecă. A promis că după lectură le dă înapoi: «Aici e cu împrumut. Pentru ciordeală e între 1 și 5 ani». Am râs cu toții de am primit avertisment de la gardian că deranjăm celelalte două grupuri de lucru ce se desfășurau în paralel. Tot atunci, același deținut, răsfoind volumul meu, Dialog cu sufletul, a concluzionat: «Asta e de pocăiți!». Am pufnit în râs, el s-a fâstâcit, s-a înroșit până în vârful urechilor, dar nu s-a oprit: «Numai pocăiții fac așa acte de caritate!».

Cum i-ai explica unui copil că e important ce faci tu pentru nenii de-acolo, chiar dacă nenii au făcut lucruri rele? Poate i-ai povestit deja fiului tău, Eric. Greuceanului.

Pentru mine asta a fost o dilemă, deoarece nu știam să explic adulților de ce fac asta, darămite unui copil. Am fost încurajată însă de o învățătoare, care mi-a arătat cât de important este subiectul. Eu îi vorbesc mult lui Eric despre ceea ce fac, pe lângă serviciu, îl implic de cele mai multe ori acolo unde pot. Integrarea în societate a persoanelor private de libertate nu ține doar de ei, ține și de noi și de capacitatea noastră de a înțelege că, pentru a putea să o ia de la capăt, trebuie să îi privim cu alți ochi și să fim înțelegători cu trecutul lor. Au fost judecați o dată de oameni cu competențe în acest sens, nu e și dreptul nostru să o facem. Când mă aflu în fața lor, nu îi privesc ca pe niște infractori, ci ca pe niște adulți aflați în acea postură pentru o perioadă. Am spus-o de multe ori, refuz să fac eu prezența la club, pentru că nu vreau să mă las, fie și inconștient, influențată de ceea ce scrie în dreptul numelui lor în coloana motiv condamnare. Eric este încă mic, nu știu câte înțelege, dar vreau să crească tolerant și înțelegător cu toți oamenii, indiferent cine sunt și ce au făcut. Copiilor le spun că și acei neni sunt copiii cuiva, părinții unor băieței sau a unor fetițe exact ca și ei, care îi așteaptă acasă, care regretă ceea ce au făcut și că închisoarea este pedeapsa pe care ei o primesc, exact cum primesc și copiii la școală sau grădiniță când depășesc limitele, și că toți își doresc să aibă o viață normală după ce li se termină pedeapsa și vor să revină la familia lor, ca mami și tati. Pentru copii, părinții sunt universul de siguranță, refugiul lor, astfel că o analogie cu propria familie e foarte importantă, la fel cum e important să subliniem că închisoarea este o pedeapsă pentru o faptă rea.

Au apărut deja câteva articole în presă şi online (Marius Chivu a scris în Dilema Veche, Cristian China Birta, pe blogul lui etc.). Cum îți explici că presa din Timişoara nu bagă în seamă un proiect atât de fain, care are loc în… Timişoara?

Sunt puțini care înțeleg că singura satisfacție pe care o am este cea sufletească, nu câștig nimic material, financiar. Nu mă interesează să eclipsez sau să pun în umbră pe nimeni. E poate puțin frustrant, dar, până la urmă, scopul meu nu este să ies eu în evidență, ci să îi ajut pe cei aflați în spatele porților ferecate să găsească o salvare în cărți, să le treacă timpul mai repede și să le schimbe, fie și pentru câteva ore, starea de spirit. Uneori ai impresia că acolo și gândul e privat de libertate, ce să mai zic de vis. Așa că eu îți mulțumesc pentru atenția acordată!

(Click pe imagine pentru a o mări. Citește tot articolul lui Marius Chivu aici.)

Cum vezi proiectul tău de la penitenciar peste 2-3 ani, să zicem? A, da, încă o chestie, ce alte proiecte ai mai începe dacă ai avea timp?

Nu mă uit la ce va fi peste doi ani, mă uit ce voi face luna viitoare. Cât va dura această colaborare? Nu știu. Las loc surprizei și oportunității. Niciodată nu știi ce îți poate aduce clipa! Cât despre alte proiecte, eh, nu deschide Cutia Pandorei, că în loc de rele, vor ieși frustrări. Glumesc! Ah, de aș avea timpul de altădată… Aș extinde clubul de lectură din școli la cât mai multe clase. Aș finaliza ghidul practic pentru părinți și cadre didactice pe care mi l-am propus ca încununare a campaniei de promovare a lecturii în rândul copiilor pe care o desfășor pe Serial Readers, #impreunacrestemcititori. Aș porni campania de sugestii de lectură în tandem părinte-copil, pentru promovarea cititului în familie și a petrecerii de timp de calitate împreună. Aș scrie și eu mai mult, aș finaliza textele uitate prin memo-uri și fișiere word, am ciorne întregi cu începuturi de texte, proză scurtă, poezie. Aș… să mai spun? Aș face multe… am tot felul de idei de proiecte, dar sunt una singură și clonarea nu e chiar o soluție viabilă.

(Click pe imagine pentru a o mări.)

The post Povestea clubului de carte de la Penitenciarul Timișoara – interviu cu Patricia Popescu-Cevei appeared first on Bookaholic.

În 2016, la Casa de Pariuri Literare apărea volumul Obiectele din oglindă sunt mai aproape decât par, de Florin Hălălău. Un volum care pune pe stand by diferite momente din viață, pentru a ne ajuta să le percepem frumusețea. Despre cum a luat naștere volumul, Florin scria: „Nora Iuga mi-a spus că scriu despre ce nu se vede. Mi-a plăcut foarte mult formularea. Deşi vorbim despre un paradox, avînd în vedere că orice carte, mai ales una de poezie, este o formă de exhibiţionism. Cartea aceasta este aşadar despre ceea ce percepem că există în jurul nostru. Despre o lume pe care ne-o clădim singuri şi în care sîntem unicii locuitori. Locul în care ajungem de fiecare dată cînd vrem să fim doar cu noi înşine. Mi-ar face mare plăcere ca mulţi dintre cei care o vor citi să simtă la fel”.

Fiecare lucru poate să se așeze lângă un altul atunci când i se creează un mediu favorabil. Într-o multitudine de variabile și de posibile alăturări haotice, cum își găsesc locul potrivit pentu a se așeza protagoniștii cărții?

Poemele din această carte au venit pe rînd. S-au așezat acolo unde au simțit că ar fi locul lor. Texte de tot felul. Despre tot ce îmi umblă prin minte și caută să scape în lume printr-o portiță uitată deschisă. Nu mi-am propus să scriu o carte după un plan așa cum există muzică cu program. Numele proprii care apar sînt ale unor oameni la care țin și care îmi vizitează imaginația destul de des. Artiști și oameni obișnuiți. Dar aș spune că protagoniștii cărții sunt anumite momente pe care le-am trăit sau doar mi-am închipuit că le trăiesc. O privire, un gest, un fragment de literatură, un cîntec ca un semn de carte, așteptarea trenului la barieră, tihna unei cești de cafea, plecarea cuiva drag, locuri prin care am trecut și care s-au întipărit ca literele de plumb pe suprafața memoriei.

De la Iustin Panța la Pink Floyd, în volum găsim mici ferestre pe care ne lași să privim niște momente puse pe stand by, pe care altfel poate că nici nu le-am fi sesizat. Prin simplitatea lor, ele ne aduc aminte de ceea ce este cu adevărat important.

Se aleargă foarte mult. Secolul trecut a fost al vitezei, acum parcă se depășește limita. Cu trecerea anilor am realizat cît de important e să-ți tragi sufletul din cînd în cînd și să contempli realitatea înconjurătoare așa cum o fac budiștii. Iustin Panța a vorbit în cărțile lui despre asta, Noica în cartea lui de debut a scris despre bucuriile simple, Alexandru Paleologu ne-a arătat lucrurile cu adevărat importante. Sunt momente cînd te ridici ușor deasupra, dar nu ca atunci cînd îți dai sufletul, vezi întregul cadru al acțiunii și înțelegi mai bine ce ai de făcut. Ferestrele mele sunt poezia și muzica.

Bagajul cultural al personajului îi dă acestuia posibilitatea să vadă un soare orbitor chiar și într-un mediu birocratic. Un citat celebru din secolul 3 î.Hr. a luat multe forme de-a lungul timpului, iar David Hume a scris Beauty in things exists merely in the mind which contemplates them. Ce se întâmplă cu conturul rămas în urma unui moment frumos? Are o memorie care mereu va căuta să umple acel contur cu alte situații, oameni, senzații?

Ce minunat ar fi dacă am putea vedea doar ce este frumos în jurul nostru! Am trăi într-o iluzie perpetuă. Dar timpul le cerne pe toate cîte ni se întîmplă. Conturul rămîne atîta timp cît nu se adaugă ceva nou deasupra. Straturile de memorie se suprapun pînă la a se confunda unele cu altele și rămîne doar un abur care amintește în plutirea lui de ceea ce a fost și nu mai este. De ceea ce ar fi putut fi și în același timp ar putea să fie cîndva. Frumusețea vine și din faptul că nu știm ce urmează, că viața este un șir de surprize. Nu știm nimic nici despre ceea ce va rămîne în memoria noastră la capătul unei zile. Probabil că senzațiile sunt cele care vor supraviețui cel mai mult.

Din când în când, apropierile se petrec prin absențe.

Am în primul meu volum un text intitulat în locul ei a venit absența. Uneori, ceea ce ne lipsește poate prinde un contur mai apăsat decît realitatea fadă din jurul nostru. Absența înseamnă necunoscut, dar înseamnă și speranță. Poate fi regretul de a fi ratat un moment important care ți-ar fi putut schimba viața. Poți privi luna într-o seară senină și să întîlnești acolo sus privirea cuiva care este departe. Este o absență prezentă. Mai prezentă decît prezentul.

Cât timp pot rămâne obiectele din oglindă mai aproape decât par?

Obiectele din oglindă vor fi mereu cu un pas înaintea noastră. Atît întîmplările frumoase, cît și cele întunecate. Bine este să le poți anticipa și să încerci să fii simultan pe ambele pante ale muntelui, așa cum spunea Cioran.

Credit fotografie principală: arhiva personală a autorului

_

Florin Hălălău (n.1967, Bucureşti). A debutat în Adevărul Literar şi Artistic, 1993. Cărţi de poezie: Asigurări de viaţă, Editura Brumar, 2011; Obiectele din oglindă sînt mai aproape decît par, Casa de Pariuri Literare, 2016.
Prezent în antologiile de poezie Ultima generaţie, primul val, Editura Muzeul Literaturii Române, 2005, Iubirea e pe 14 februarie, Editura Vinea, 2010, Cele mai frumoase poeme din 2011, Editura Tracus Arte, 2012.
Prezent în antologiile de proză Proza.ro, Editura Paralela 45, 2006, Cărţi, muzici, filme şi alte distracţii din comunism, Editura Polirom, 2014.
Texte publicate în Observator Cultural, Tiuk!, Contrafort, Poesis internaţional, Cuvântul, Convorbiri Literare, Memoria, Ateneu, Steaua, Orizont, Poezia, Scrisul Românesc, Stare de Urgenţă, Revista la PLIC.
Blog personal: Asigurări de viaţă.

The post Florin Hălălău: „Obiectele din oglindă vor fi mereu cu un pas înaintea noastră” (interviu) appeared first on Bookaholic.

Acum două săptămâni mă întorceam de la Arad, de la Festivalul Zile și Seri de Literatură Doinaș (SAD, pe scurt), care avusese loc la sfârșitul lunii aprilie (27-30), pentru al treilea an consecutiv. În ceea ce mă privește, aceasta fusese atât prima vizită în Arad, cât și prima oară la acest festival, dedicat memoriei poetului arădean Ștefan Augustin Doinaș, un festival inventat și organizat de scriitoarea Lia Faur în 2015, când orașul candida la titlul de Capitală Culturală Europeană pentru 2021. SAD a continuat apoi și are toate șansele să devină, în timp, marca literară a frumosului oraș din vestul țării.

Adunați din mai multe colțuri ale României – București, Sibiu, Iași, Timișoara, Oradea, Ploiești -, dar și din Arad, invitații, poeți și prozatori (Lia Alb, Ana Alexandrescu, Simona Antonescu, Șerban Axinte, Diana Bădica, Lucia Bibarț, Svetlana Cârstean, Marius Chivu, Liliana Corobca, Tudor Crețu, Vlad A. Gheorghiu, Iulia Gherasim, Petru M. Haș, Matei Hutopilă, Monica-Rodica Iacob, Alina Ledeanu, Cosmin Leucuța, Ioan Matiuț, Ștefania Mihalache, Andrei Mocuța, Gheorghe Mocuța, Bogdan Munteanu, Dominica Pop, Alexandru Potcoavă, Mircea Pricăjan, Ana Pușcașu, Dani Rockhoff, Robert Șerban, Horia Ungureanu, Radu Vancu, Dragoș Varga), au participat la mai multe tipuri de evenimente, unele dedicate prozei scurte („Revista iocan – Proza de azi – Genul scurt”), altele poeziei („După-amiaza poeților, maraton poetic” – într-un spațiu fantastic: Turnul de Apă – și „Poezie pe drumul vinului”) sau prozei, generic („Divanul prozatorilor”), la conferința „Modernitatea în înțelegerea cercului literar de la Sibiu”, ținută de Dragoș Varga și Radu Vancu, cu intervențiile Alinei Ledeanu (Revista Secolul 21), la dezbateri sau la saloane literare.

Geografia interioară a SAD 2017

Altfel spus, am avut parte de trei zile pline de discuții interesante și necesare – de la excelentele prezentări ale cercului literar de la Sibiu și până la conversațiile pe marginea receptării genului scurt în România, de pildă -, de multe lecturi (pe alocuri, prea lungi) și întâlniri irepetabile. De departe, însă, cel mai mult mi-a plăcut ideea organizării unor saloane literare în case istorice recondiționate sau renovate. Ele au fost, în opinia mea, punctul forte al festivalului, elementul inedit care merită exploatat pe mai departe. Și cred cu tărie că SAD și-a găsit identitatea odată cu această geografie interioară care a adus laolaltă scriitori și cititori în spații intime, în locuințe faine unde, altfel, nu prea ai ocazia să intri. Tocmai de aceea, era firesc ca acest material să fie dedicat exclusiv saloanelor literare care au avut loc la cea de-a III-a ediție a Festivalului Zile și Seri de Literatură Doinaș.

Cu toții am citit despre saloanele literare care erau în vogă în secolele trecute și, probabil, toți ne-am dorit, la un moment dat, să fi asistat la unul. Ele țineau locul lecturilor publice, cenaclurilor, întâlnirilor dintre creatori și cititorii lor. Sigur, totul se petrecea în cerc restrâns, dar acest lucru nu știrbea frumusețea actului în sine. Nu știu să se fi păstrat ceva de tipul acesta astăzi, cu atât mai puțin în cadrul unui festival – în urmă cu 3-4 ani, festivalul Dilema Veche a inițiat la Alba Iulia o serie de saloane literare, tot în spații istorice, însă ideea nu a avut continuitate în anii următori. Odată repusă „în circulație” la Arad, ar fi păcat să nu se repete la ediții viitoare ale SAD și chiar și în alte orașe, independent sau tot cuprinsul vreunui festival literar – nu cred că e cazul să reinventăm mereu roata; saloanele literare sunt un concept simplu și, în același timp, unul care nu dă greș, care funcționează de fiecare dată.

 Salon literar, gazdă: Lucia Tătuț, foto: Ana Alexandrescu

La Festivalul Zile și Seri de Literatură Doinaș au fost pregătite cinci saloane literare în zone diferite ale Aradului, toate gravitând, însă, în jurul centrului orașului. În prima seară (joi, 27 aprilie), scriitorii au fost invitați la Palatul Bohus (strada Vasile Goldiș), unde gazdă a fost Flory Tackacs, pe strada Mihai Eminescu, unde au fost așteptați de Lucia Tătuț, sau pe strada 9 mai, unde au fost întâmpinați de Mihaela (Indricău) Bercea. În cea de-a doua seară (vineri, 28 aprilie), salonul literar a avut loc pe Strada Vârful cu Dor, unde locuiește familia Horst & Antonela Ammann. Iar în cea de-a treia zi de festival (sâmbătă, 29 aprilie), Svetlana Cârstean și Ștefania Mihalache au citit la un salon cu public, la TEBA (fabrica de țesături), unde Laura Pascu a fost gazdă. Pentru că întâlnirile din prima seară au fost în paralel, am ales să merg la salonul literar organizat de Mihaela (Indricău) Bercea, iar apoi, vineri, am ajuns la cel al familiei Ammann. Sâmbătă, moderând „Divanul prozatorilor” împreună cu Șerban Axinte, am ratat, din păcate, lectura celor două poete.

Scenariul fiecărui salon a fost, în mare, același. Gazdele și-au invitat rude, prieteni și colegi la o seară de literatură, pregătind gustări și băuturi pentru aceștia și scriitorii care urmau să citească – și, uneori, și câte o surpriză. Cei din urmă au fost așteptați cu nerăbdare, au fost ascultați, apoi luați la întrebări.

Iată ce spune Mihaela (Indricău) Bercea despre experiența salonului literar pe care l-a organizat: „Ideea de a realiza un salon literar, după viziunea Liei Faur pentru Aradul din interior, mi s-a părut fascinantă. Prezența scriitorilor în casa mea, citind invitaților mei, mi s-a părut cea mai directa și eficientă campanie de promovare a literaturii. Am realizat invitațiile pentru prietenii și colaboratorii mei, iubitori de literatură, cititori fideli, în sperața că vor onora câțiva dintre ei solicitarea mea. Au onorat toți. Am fost extrem de entuziasmată când am integrat în salonul literar muzica și pictura. Relația directă cititor-scriitor mi se pare cea mai eficientă lecție de marketing literar. Ne revedem la anul!”.

Una peste alta, atmosfera a fost de fiecare dată caldă, emoționantă, intimă. Dacă la primul salon la care am fost una dintre cele două camere de la demisol era plină ochi de copii și adolescenți, iar lecturile au fost ascultate într-o liniște deplină, la cel de-al doilea salon au participat adulți – maturi și tineri -, iar șirul lecturilor a fost întrerupt de mici comentarii, glume, precizări ori aplauze furtunoase. Cel mai fain este că acolo, pe loc, necunoscându-se a priori, s-au creat legături de amiciție între ascultători/cititori și scriitori, s-au discutat literatură, politică și mondenități, s-au lăsat cărți cu autografe și promisiuni de revederi. Mi se pare vital acest lucru, atât pentru autorii români, care au rar ocazia să se întâlnească față către față cu cititorii lor (sau cu potențialii lor cititori), cât și pentru public, care la evenimente oficiale de tipul lansărilor de carte, de exemplu, nu pot interacționa „pe bune” cu autorii, nu pot purta dialoguri reale, nu pot bea, mânca sau fuma alături de aceștia.

SAD 2017, salon literar, gazdă: Flory Takacs. În imagine, Tudor Crețu (stânga) și Liliana Corobca (dreapta)

De multe ori, vizitând orașe și plimbându-mă prin cartierele istorice, m-am întrebat cine locuiește în clădirile acelea vechi și superbe, care e viața lor, ce citesc, ce îi bucură. Ei, bine, la Arad am avut șansa să intru în două dintre casele acelea pe lângă care aș fi trecut cu aceleași gânduri, să îi cunosc pe locatari, să mă bucur de arhitectura interioară (la propriu și la figurat), să-i ascult pe scriitori citindu-și poeme, proze scurte sau fragmente de romane acolo, în camere înalte, cu o acustică aparte. Vă mărturisesc că m-aș întoarce oricând la Arad pentru atmosfera saloanelor literare.

Am fost curioasă cum s-au văzut acestea și de o altă parte a baricadelor, cea a scriitorilor. Așa că i-am întrebat cum li s-au părut saloanele literare, ce le-a plăcut cel mai mult, cum le-ar vedea pe viitor. Mi se pare cel mai potrivit ca articolul acesta despre saloanele literare de la SAD să se încheie cu opiniile unora dintre autorii invitați la festival, așa că vă las în compania lor.

SAD 2017, salon literar, gazdă: Mihaela (Indricău) Bercea, foto: Dragoș-Radu Dumitrescu

Ana Alexandrescu

Scriitorii grupați într-un festival se iau mai puțin în serios. În același timp, publicul îi privește cu mai multă indulgență. Așa încât, prozatorii și poeții invitați ajung de fapt să fie mult mai prezenți și să comunice mai mult din ceea ce (își) citesc cu voce tare în timpul evenimentelor publice. Iar la Festivalul Zile și Seri de Literatură Doinaș, lucrurile acestea s-au văzut și mai bine prin saloanele literare. Eu am fost la trei dintre ele – întâlniri restrânse, în casele gazdelor, cu toată intimitatea care decurge de aici, cu multă căldură, cu cine ca în familie și apoi lecturi până la miezul nopții, cu apropiere, cu momente vesele și clipe de liniște apăsătoare în timpul poveștilor auzite. La despărțire, oameni rămași pe gânduri și oameni care vor să mai trăiască așa ceva. Eu m-am oprit din a mă mai întreba care este finalitatea unui festival literar.

Simona Antonescu

Saloanele literare găzduite de familii arădene au fost de departe punctul de atracţie al întregului Festival. Am luat parte la salonul doamnei Antonela Ammann, iar experienţa va rămâne una de suflet. M-am simţit primită cu drag într-o casă vie, cu istorie, şi simt că fac parte acum din acea familie. Niciodată nu voi scăpa de sentimentul că nu am mulţumit cum se cuvine doamnei Antonela pentru căldura cu care am fost primită.

Saloanele literare ne-au suspendat, pentru câteva zile, undeva în afara cotidianului, într-o Narnie a cărţilor şi a tuturor celor care le îndrăgesc. Ne-am întors într-un timp în care literatura era regină, iar cuvintelor li se recunoştea forţa magică.

Este ştiut că suntem flămânzi unii de ceilalţi – cititorii de prezenţa autorilor, iar autorii de prezenţa cititorilor. Ne căutăm pe la lansări de carte, pe la târguri şi festivaluri de literatură. Dar să creezi un cadru atât de intim cum este sufrageria unei familii care îşi invită prietenii la o seară de lectură – asta mi s-a părut o idee minunată, care ne-a adus mult mai aproape unii de ceilalţi.

Felicitări Liei Faur pentru entuziasm!

SAD 2017, salon literar, gazdă: Lucia Tătuț. În imagine, de la stânga la dreapta: Antonela Ammann, Lia Faur și Șerban Axinte. Foto: Ana Alexandrescu

Șerban Axinte

Când am auzit că vom merge să ne citim producțiile literare în saloane literare amenajate la oameni acasă – pentru a avea acces la „Aradul interior” – am fost puțin suspicios. După atâtea lozinci de genul „România profundă”, ce nu au demonstrat de-a lungul timpului decât absența ideilor și a acțiunilor concrete, reținerea mea era cât se poate de justificată. Așteptările ușor pesimiste mi-au fost însă contrazise. Lia Faur ne-a propus ceva inedit și adecvat. Am avut parte de un public real și participativ care ne-a primit cu deosebită căldură și cu entuziasm nedisimulat. Nimic nu a fost formal în aceste saloane. Ne-a făcut mare plăcere să ne citim scrierile pentru niște oameni care, deși se vedea că erau cultivați, chiar rafinați, nu aveau nimic în comun cu lumea literară. Am simțit din plin bucuria. A noastră, a lor. Față de edițiile precedente, Festivalul Zile și Seri de Literatură Doinaș 2017 a propus ca noutate aceste saloane literare, o cale de acces spre un Arad intim și autentic. Deoarece formula de față s-a dovedit mai mult decât viabilă, consider că ar trebui păstrată și continuată în anii următori. Ea ține până la urmă de identitatea reală a acestui festival ce nu a beneficiat de prea multă susținere din partea instituțiilor și oficialităților arădene.

Diana Bădica

SAD a fost primul festival de literatură la care am participat în calitate de scriitor. De fapt, nici în calitate de cititor nu am ajuns la prea multe. Îmi imaginam că se va întâmpla ceva ce văzusem la FILB. Scriitorii citesc, vorbesc, mai fac o glumă, două, publicul pune întrebări, apoi fiecare se retrage spre casă cu gândul la ale lui. În mare, așa s-a și întâmplat, însă ce am înțeles la SAD a fost că cititul și after party-ul de după înseamnă mai mult decât cele 7 minute ale fragmentului tău sau ora de socializare. Un festival de literatură înseamnă lumea orașului în care se desfășoară și lumile pe care le descoperi în literatura celorlalți. M-au mișcat întâlnirea cu un oraș micuț și cochet, fragmentele citite de ceilalți autori, cititul propriilor texte pe care acum parcă le-aș rescrie pe alocuri. A pune oameni din toate zonele țării laolaltă este probabil un câștig pentru fiecare, deoarece există puține spații în care se poate întâmpla asta. Apoi, gândindu-mă la copilăria mea în Slatina, un oraș mai puțin cochet decât Aradul, unde nimic nu se petrecea niciodată, cred că și comunitatea a câștigat ceva.

Liliana Corobca

În peisajul atât de firav al festivalurilor literare din România, „Zile și Seri de Literatură Augustin Doinaș” de la Arad este o performanță și o reușită. Lia Faur a fost, și de data aceasta, sufletul festivalului, și organizatoare energică, și gazdă admirabilă, și prietenă generoasă. Sper ca festivalul să aibă viață lungă-prelungă și am stabilit deja că vin la aniversare, în calitate de „veteran”, să povestesc noilor participanți cum a fost acum 10, 20 de ani în urmă. În afară de lecturile specifice unui festival, mi-au plăcut conferințele celor doi scriitori sibieni, Dragoș Varga și Radu Vancu, despre „Modernitatea în înțelegerea Cercului Literar de la Sibiu”. Ediția 2017 a fost mai originală anul acesta prin introducera „saloanelor literare”. Am participat, alături de Tudor Crețu, la un asemenea salon la doamna Flory Tackacs, într-o minunată casă de pictor. A fost fantastic! Sunt recunoscătoare pentru o asemenea experiență. Am cunoscut și am ascultat cu încântare mulți scriitori. Iar drumul înapoi, spre București, de zece ore, nu mi-a părut lung cu poveștile Simonei Antonescu și ale lui Eli Bădică!

SAD 2017, salon literar, gazdă: Lucia Tătuț. În imagine, de la stânga la dreapta: Horst Ammann, Liliana Corobca, Dragoș Varga, Vlad A. Gheorghiu și Tudor Crețu. Foto: Ana Alexandrescu.

Tudor Crețu

A fost frumos la Arad. Un festival cochet, intimist chiar. Una dintre „celulele de bază” a fost reinventată: salonul literar. Prin lecturi în apartamente istorice sau, dimpotrivă, extrem de „la zi”. Am citit, așa zicând, „la cald”, fără microfon, la evenimentele de seară. Ne-am simțit la fel de acasă ca… gazdele. În încăperi înalte, cu o rezonanță aparte. Câțiva scriitori, câțiva cititori/ascultători. Față către față, de la om la om. Un mod de a promova literatura nu coborând-o, cum se zice, în stradă, ci… urcând-o la etaj. Scopul e același: (re)apropierea de oameni. Felicitări!

Vlad A. Gheorghiu

Ce s-a întâmplat la Arad a fost surprinzător pentru mine ca experiență luată per total. Am mers 15 ore cu deja celebrul tren al foamei, împreună cu Hutopilă, un partener de drum extraordinar și nu am simțit nici un fel de oboseală, un drum care părea rupt dintr-un roman beat obscur. La nici douăzeci de minute după ce am coborât din tren, am ajuns la un salon literar aparte, în casa unei familii extrem de generoase și simpatice. Ideea de salon literar nu îmi era foarte clară, aveam în cap doar ceea ce făceam împreună cu părinții mei duminică seara când eram copil, când stăteam în sufragerie, ascultam muzică, beam ceai sau vin fiert și vorbeam despre cărți. Cam așa a fost și aici atmosfera, foarte prietenoasă și familială, ca în sânul familiei. De altfel, tot festivalul Doinaș de la Arad a avut un caracter foarte personal, genul de festival unde nu te simți niciodată singur, niciodată străin. Venind de la Iași, de la adevăratele praznice literare & festivaluri cu poezie la kg, SAD a fost o gură de aer proaspăt, un festival cu adevărat elegant și dichisit.

Iulia Gherasim

Probabil cel mai frumos compliment pe care ţi-l poate face un cititor este să te invite să citeşti la el acasă, ȋntre prieteni şi cunoscuţi, când ar putea, la fel de bine, să-şi petreacă seara discutând politică sau jucând board games. Interesant e că textul tău, citit ȋnainte de zeci de ori, sună diferit ȋn casa cuiva. Observi pe loc reacţiile celor din jur, iar ele sunt mai preţioase decât toate steluţele de pe Goodreads. Cineva, pe un fotoliu lângă tine, râde pe înfundate la o replică anume. De pe canapea, altcineva oftează la o alta. În timp ce citeşti, ȋţi dai seama că aici textul funcţionează, că dincoace e cazul să ajustezi, ȋţi vin idei. Un fel de creative reading, facilitat de intimitatea pe care o oferă un spaţiu privat. Iar bucuria e şi mai mare când citeşti ȋntr-un salon plin cu copii, iar ei sunt numai ochi şi urechi mai bine de două ceasuri, cât durează lecturile de proză scurtă, timp ȋn care noi, adulţii, mai ieşim la o ţigară, ne mai turnăm un pahar de vin, ne mai verificăm telefoanele, mai luăm, vorba aia, o pauză de la poveşti.

SAD 2017, salon literar la Flory Takacs, foto: Iza Pal

Matei Hutopila

SAD 3 a început excelent de pe tren. După ce liceanca din compartiment a început să povestească de duhovnicul ei și de mănăstiri, i-am făcut un semn lui alui Gheorghe să-i dea Carne crudă a lui Alex Tocilescu; așteptam o reacție, grimase, dar tipa a citit-o pe toată. La Cluj s-a despărțit călduros de noi și am rămas cu impresia că am făcut o faptă foarte bună, de propăvăduire. La Arad taximetristul cam rîdea de accentul nostru moldav și dintr-una-ntr-alta am aflat că a mers la nuntă la vară-mea la Săvîrșin, că e plin Banatul de Houtappeli și tot dai peste unul. Grupul mic și foarte fain la festival, de nu ne-am dezlipit unii de alții decît pe la cinci dimineața, în toate zilele, ca de pe la opt să cutreierăm orașul, care pe mine și pe Vlad cel puțin ne-a foarte surprins – dinamic, oameni în formă, oameni frumoși fără a fi hipsteri (spre deosebire de Cluj), zona imensă de clădiri vechi, în diferite stiluri, dar îmbinîndu-se perfect, pentru o atmosferă de acasă. O oră somn la urmă și înapoi la tren, noroc că Mircea Pricăjan mi-o dăruit cartea lui, Calitatea luminii, o lectură foarte faină, din nenumărate motive – nu doar că am trecut prin Oradea și am tăiat munții din carte spre Cluj, dar o să fiu și tată foarte curînd. Aradul merită văzut, ia rdacă prindeți evenimentele SAD, cu atît mai fain.

Ștefania Mihalache

Am fost și eu la SAD 2017, o ediție muncită cu pasiune și dedicație de amfitrioana noastră Lia Faur, o ediție al cărei plus au fost saloanele literare organizate fie la reședințe private ale iubitorilor de literatură arădeni, fie în alte locuri alese pentru ineditul și atmosfera lor aparte. În ce mă privește, am avut, prin bunăvoința Laurei Pascu, parte de o lectură de poezie alături de Svetlana Cârstean, la fosta fabrică de textile Teba, acum dezafectată. Textele noastre au fost găzduite într-o sală-muzeu, cu martori „mecanici”, tăcuți, scoși din uz: războaie de țesut de diverse vârste, suporturi pentru ațe și multe alte mecanisme al căror scop trecut nu l-am identificat. Aceleași texte au curs spre un public cald și atent, printre care s-au aflat foști angajați ai fabricii, rămași până la decizia finală de închidere a acesteia și de disponibilizare a personalului. Dacă în mintea mea s-au derulat analogii țesătură-text – via textualism –, pentru auditoriu momentul a fost, probabil, însoțit de nostalgie, dar nu lipsit de bucuria de a vedea acest spațiu reinventat. Și a fost un moment special pentru ambele părți.

Bogdan Munteanu

Când am aflat de ideea năstruşnică de a citi în casele oamenilor, am fost sigur că o să fie cea mai tare chestie a festivalului. High-point-ul. Şmecheria. Bun, recunosc că, la un moment dat, în timp ce mergeam spre locuința familiei Bercea, m-am gândit la tot felul de tâmpenii – cum naiba o să dăm buzna toți zece, cinşpe, sau câți eram, în casă, aho, aho, copii şi frați, stați puțin să vă zicem noi cum stă treaba şi aşa mai departe. Ei, n-a fost nimic bizar, prețios, stânjenitor sau ioştiucum la întâlnirea cu gazdele şi prietenii lor. Dimpotrivă. Am citit (cu entuziasm), am povestit (de parcă ne-am fi ştiut de-o viață), am râs şi-am petrecut (ups, ăsta rămâne micul nostru secret). Zâmbesc acum, când derulez filmul. Şi cred că nu-i nevoie să mai zic nimic.

Alexandru Potcoavă

Saloanele literare au fost printre primele forme de întâlnire directă a cititorilor (unii în rol de mecena) cu scriitorii și au rămas importante vreme de secole, timp în care au îndeplinit funcția de cenaclu, de spațiu al dezbaterilor și prezentărilor de carte și, în primul rând, de cadru al lecturilor „publice”. Pun ghilimele pentru că un asemenea salon era un spațiu privat, iar publicul, unul restrâns, era format din cei de-ai casei. Literatura clasică franceză sau rusă abundă în descrierea unor astfel de saloane, care mai simandicoase, care mai modeste. Dar sticlele de vin sau samovarul nu lipseau din peisaj.

Întâlnirile de acest fel de la Arad m-au trimis cu gândul la cele de mai sus și m-au ajutat să înțeleg mai bine ce-am citit în clasici. Am fost întâmpinați de gazde atente, pregătite până la ultimul detaliu, care apoi s-au așezat comod și ne-au privit și ascultat cu multă curiozitate. La fel le-am privit și ascultat și noi, pentru că nu se întâmplă în fiecare zi ca mai mulți autori să fie primiți în livingul unor cititori, altfel decât prin cărțile aliniate în bibliotecă. Dar iată că asta s-a întâmplat în fiecare zi la SAD și ar putea (re)deveni o tradiție.

SAD 2017, salon literar la familia Bercea, foto de Dragoș-Radu Dumitrescu. În imagine, Iulia Gherasim, Ariana Vulpe, Robert Șerban, Marius Chivu, Diana Bădica, Ana Pușcașu. Citește Mircea Pricăjan.

Mircea Pricăjan

Am fost în casa lui Iosif Vulcan și am fost în casa lui Aurel Lazăr din Oradea. Saloanele lor literare erau celebre în epocă. Încă simți acea vibrație acolo, în odăile lor înalte, spațioase. Cu impresia asta puternică, în sepia, am venit spre ideea saloanelor propusă la SAD 3. O super-idee! Și cred că familia Bercea, care ne-a pregătit un program gastro-muzical de invidiat, cu o asistență pe măsură, a simțit, la rândul ei, ceea ce trebuie să fi simțit amfitrionii din veacul clasicilor noștri. Noi, invitații, cu siguranță am fost răsfățații serii: ascultați când am citit din scrierile noastre, curtați și iscodiți apoi despre cum e să fii scriitor, omeniți cu cea mai sinceră generozitate… Pe scurt, am fost tratați cu o deferență care-n restul timpului ne e străină. Un salon literar by the book în secolul 21 ar putea fi exact ce avem cu toții nevoie, în larma lumii orbite de mirajul interconectării generale, pentru a ne regăsi fiecare în parte, fiind în același timp cu adevărat împreună, scriitori & cititori.

Robert Șerban

Eu sunt cam obișnuit să intru în casa oamenilor care citesc, care iubesc literatura și scriitorii, cărțile, iar asta de vreo două decenii, de când fac, săptămânal, emisiuni culturale la TV. Pac: intru prin sticlă! Așa că atunci când Lia Faur mi-a spus despre intenția ei de a crea desanturi din scriitorii invitați la Festivalul de Literatură Doinaș și de a merge cu ele în casa câtorva familii de intelectuali din Arad, pentru întâlniri față în față și pentru lectură, i-am făcut cu ochiul: ce idee tare! Și, într-adevăr, strategia ei de a împrietenii câțiva scriitori cu câțiva arădeni pasionați sau curioși de literatură a avut rezultat. Asta și pentru că lecturile au fost bune, literații – simpatici, auditoriul, deschis la minte și la inimă. Am dăruit cărți, am dat autografe, am schimbat adrese, numere de telefon, ne-am promis revederi și like-uri. A fost fain, cum se zice pe malul Mureșului. Fain și inedit. Chiar nițel emoționant, ca în copilărie, când mergeam cu sorcova ori cu plugușorul. Primiți cu literatura? Primim, primim, poftiți, poftiți! Așa că modelul propus de Lia ar trebui preluat și în alte orașe, la alte festivaluri ori evenimente culturale, poate că astfel mai avem și noi, scriitorii, șansa să ne asculte cineva. Că despre citit nu-mi fac iluzii și nu fac aluzii…

Radu Vancu

Saloanele literare ale Aradului, așa cum au fost ele gândite și puse în operă de Lia Faur, au – în înțelegerea mea – două efecte extraordinare: cel dintâi, și cel mai la vedere, este ducerea literaturii în viața oamenilor concreți pentru care ea este scrisă. Ne plângem mereu că literatura nu mai are cititori, că scriitorul este izolat de publicul lui, pe care nu mai știe să și-l găsească. Ei bine, iată că Lia Faur a rezolvat cumva columbian problema: ducând, la propriu, scriitorul în casa cititorilor. Al doilea efect, mai subtil, mi se pare însă de asemenea capital: este vorba despre reconstrucția prin literatură a spațiului privat. Toate valorile intimului și privatului sunt în teribil regres, sunt aproape disparente; or, „acolo unde secretul nu mai e posibil începe totalitarismul”, cu o vorbă celebră a lui Derrida. Reconstruind privatul, literatura ne reconstruiește spațiul de libertate. Saloanele literare ale Aradului asta fac: pe de o parte, reconstruiesc publicul; pe de alta, reconstruiesc libertatea. E meritul Liei Faur că a intuit aceasta – și e obligația ei să continue. (Și obligația noastră, a tuturor, de la scriitori la autoritățile publice ale Aradului, să o ajutăm să le facă.)

N.B.: Găsiți mai multe fotografii de la SAD 2017 – atât de la saloanele literare, cât și de la celelalte evenimente, inclusiv portrete individuale ale scriitorilor invitați, realizate de Ana Alexandrescu, Irina Buciu și Dragoș-Radu Dumitrescu – pe pagina de Facebook a festivalului.

Credit imagine principală: Iza Pal

The post Saloanele literare de la SAD 2017, elementul inedit al festivalului arădean appeared first on Bookaholic.

Pentru că am ajuns recent la Timișoara, n-am putut pierde ocazia de a-l invita pe Radu Pavel Gheo la rubrica Bibliotecă de scriitor. Până în ultima clipă, n-am știut dacă într-adevăr ne vom întâlni, dar scriitorul mi-a făcut totuși loc în programul său foarte aglomerat. S-ar zice că biblioteca lui e o mică legendă printre cunoscători, căci mulți dintre cei cu care am vorbit în Timișoara mi-au spus că sunt foarte curioși să vadă, măcar în poze, biblioteca lui Gheo. Spre dezamăgirea mea și a lor, i-am prins pe Gheo și pe Alina pe picior de mutare, aflând că multe dintre cărți fuseseră trimise în satul natal al autorului. De altfel, după cum veți citi în interviu, biblioteca lor a tot călătorit prin țară de-a lungul câtorva decenii.

Pe Gheo îl îndrăgisem din paginile romanului său, Noapte bună, copii!, pe care l-am citit în urmă cu un an, descoperind cu uimire un autor român foarte talentat. Ei, în carne și oase, Radu Pavel Gheo este un om absolut minunat, deschis la vorbă și cu o căldură care m-a impresionat. M-am simțit imediat în largul meu, de parcă n-ar fi fost prima dată când ne întâlneam. Conversația s-a întins mai mult decât aș fi sperat, căci, pe lângă poveștile legate de cărți și de bibliotecă, scriitorul mi-a spus și câteva istorioare interesante din zona Banatului, unde a existat un fenomen specific: poeții țărani, dintre care cel mai cunoscut este Tata Oancea, un fel de Don Quijote bănățean.

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă?

În biblioteca de aici nu mai știu… La un moment dat aveam, aproximativ, între 5.000 și 7.000 de volume – mă uitasem în funcție de grosimea medie și făcusem, așa, un calcul pe raft. (Mă arăt foarte uimită – n.r.) Na, s-au strâns în 35 de ani, apoi o bună parte din ele sunt și cărțile Alinei, soția mea – practic am combinat două biblioteci. Unele erau dubluri, pe astea le-am făcut cadou sau le-am vândut. Dar cam așa erau, între 5.000 și 7.000 – evident că nu le-am citit pe toate. Asta e de fapt și marea suferință, știu că n-o să le pot citi pe toate, pentru că timpul e mai scurt decât cărțile. În profesia mea trebuie să citesc și să redactez cărți, iar câteodată, când termin lucrul, am creierii varză, nu mai îmi vine să citesc pentru mine. Prefer să mă uit la televizor, dar la ceva ușor, nu la un film de artă – eventual o prostie, un sitcom. Din păcate, asta e.

De când s-au născut gemenii, a trebuit să eliberăm una dintre cele două camere ale apartamentului, pentru că unde sunt cărți vechi se adună mult praf, și atunci am dus la mama, la țară, cam două treimi din bibliotecă. Aici a rămas ce mi s-a părut mie că ar fi mai important sau că-mi va fi necesar, din motive strict pragmatice. De exemplu, din literatura română am păstrat cărțile pe care mi-aș dori să le citesc sau să le recitesc, dar și cărțile care mi-ar putea folosi la Universitate – eu am un seminar de literatură română și un curs despre Canon și modernitate în literatura română. La fel, din literatura străină am păstrat ce aș vrea să citesc, deși nu mai apuc, sau ce s-ar putea să-mi fie util în meserie – de pildă, am păstrat operele complete ale lui Shakespeare, edițiile de la Univers. Majoritatea scriitorilor englezi sau americani citează și dau referințe din clasici, iar majoritatea majorității citează din Shakespeare, așa că pentru varianta românească ar trebui să folosești citatul din traducerea consacrată.

(Îi spun că mi se pare teribil de greu nu numai să renunți la două treimi din bibliotecă, dar și să te hotărăști ce păstrezi și ce dai deoparte – n.r.)  Greu a fost în primele două-trei săptămâni, până când au apărut copiii, apoi timpul s-a diminuat atât de mult, încât nici n-am mai avut timp să mă gândesc la cărți. În ultimele luni, de plăcere n-am mai citit decât vreo 300 de pagini. (Îl întreb ce citește – n.r.) Am început un roman pe care nu știu când o să-l termin, are 1100 de pagini: Sticletele. E o scriitoare americană, Donna Tartt, care mie-mi place foarte mult, dar la noi n-a ajuns să fie atât de populară, deși a fost tradusă cu toate cele trei romane. Primele două cărți, Istoria secretă și Micul prieten, au apărut la Polirom, aproape fără niciun ecou, deși amândouă sunt cărți foarte bune. A treia, Sticletele, a apărut la Litera – nici asta n-a făcut cine știe ce vâlvă, deși a luat Pulitzerul. E un mic cerc de pasionați care discută despre ea, dar nu cred că a avut succes de vânzare. (Îi spun că scriitura ei mi s-a părut prea lucrată, prea metaforică pentru gustul meu – n.r.) Da, dar construcția poveștii e foarte bună. Ca stil, Istoria secretă mi s-a părut mai bună ca Sticletele.

Autoarea mi-a rămas în minte pentru că reflectă diferența radicală dintre spațiul lecturii din Statele Unite și spațiul lecturii din România. Noi avem clișeul ăsta că americanii sunt inculți, că americanii nu citesc, să ne păstrăm noi orgoliul de popor care are o mulțime de olimpici. Dar nu-i adevărat. Cât am stat acolo, am observat că, permanent, cam jumătate din oamenii din autobuz citeau cărți, nu ziare. Donna Tartt, din câte știu eu, a mers la un cerc literar unde a fost remarcată, apoi a scris un roman, Istoria secretă, care a devenit bestseller, asta însemnând peste suta de mii de exemplare. A ajuns să trăiască din scris după ce a publicat o singură carte. Și atunci m-am gândit: dacă americanii sunt atât de inculți, cum poate o autoare necunoscută să aibă un asemenea succes? Au fost câțiva oameni care au remarcat-o, au zis că e bună, au citit-o și alții și astfel s-a creat un val de cititori, care de unde a apărut? Din americanii ăia inculți. Donna Tartt a putut deveni scriitoare profesionistă cu o singură carte și și-a permis să lucreze zece ani la următoarea pentru că a scris bine și publicul a recompensat-o pentru asta.

Bine, eu exagerez acum raportându-mă doar la România, asta se întâmplă cam în tot estul Europei. Sunt scriitori foarte buni, cu cărți care chiar au avut succes la critică și la cititori, și tot nu trec de un prag de câteva mii de exemplare. Populația Americii e de vreo cincisprezece ori mai mare ca a României, dar tirajele lor sunt de cel puțin o sută de ori mai mari. Paradoxul e că la noi nici literatura de consum nu e literatură de consum, pentru că se vinde mai prost ca așa-numita literatură înaltă. Eu vin din zona SF-ului – am fost pasionat de SF din adolescență, am colecționat SF, am scris SF, primul meu volum este cu proze SF și fantastice (bine, e cvasi-necunoscut), la Polirom am o carte fantasy-livrescă, Fairia -, dar știu de la prietenii din zonă că tirajele lor se învârt în jurul cifrei de 1.000 de exemplare, și asta nu la scriitori români, ci la traduceri – cărți care dincolo sunt bestseller-uri, cu sute de mii sau milioane de exemplare. Azi n-o să mai vezi, ca pe vremuri, muncitorul român care stă și citește, fie și cărți polițiste sau science-fiction.

Revenind la bibliotecă, ții o evidență a cărților? Le-ai ordonat după un sistem anume?

Nu am ținut o evidență, pentru că m-am bazat întotdeauna pe memorie. În momentul în care sunt familiarizat cu un autor, știu și cam ce cărți am sau ce cărți îmi lipsesc. Foarte rar mi se întâmplă să cumpăr de două ori aceeași carte, și atunci e vorba de cărți vechi, dinainte de ‘89. Din păcate, mai pățesc următoarea chestie: mă duc la raft convins că am o carte și constat că n-o am. Probabil că am împrumutat-o la un moment dat, dar nu mai știu cui.

De aranjat le-am aranjat întotdeauna după o anumită ordine, pentru că vreau să-mi fie ușor să le găsesc. Am încercat să păstrez criteriul ăsta și după ce am mutat două treimi din bibliotecă. Le pun în primul rând pe țări, limbi sau regiuni. De exemplu, pe autorii sud-americani i-am pus laolaltă, n-am stat să-i împart după naționalitate. Apoi aranjez cărțile în ordine alfabetică – și la literatura română e la fel. Observ acum – probabil că a fost un sistem care s-a construit în timp – că la autorii mari am pus și operele critice alături de cărțile lor. Cam așa e la toți, la Caragiale, Eminescu, Eliade…

În momentul în care am umplut rafturile și apare o carte nouă care trebuie să intre undeva între litera C și E, să zicem, atunci am o problemă. Ori o pun deasupra, ori o așez undeva într-un teanc separat, care în mintea mea devine miscellanea – ce nu găsesc în bibliotecă, trebuie să fie la grămadă. Iar sistemul ăsta chiar funcționează.

Rafturile miscellanea

Biblioteca are o poveste a ei?

Nu știu dacă biblioteca în sine, cât cărțile… Din păcate, în casa în care am crescut eu nu erau cărți. Ai mei erau o familie de țărani, cred că nu aveau nici Biblia, că pe vremea aia nu mai era tradiția să ai o Biblie în casă. Mie mi-au luat cărți pentru copii, căci unui copil îi iei întotdeauna, chiar și la țară. Iar pe mine m-a pasionat scrisul de mic – am mai spus chestia asta, că, dacă e să faci o poveste de viață de-aia cu vocație, la mine cred că s-ar potrivi. Mi-am dorit să scriu din momentul în care am aflat că semnele alea negre de pe foaie pot fi citite și construiesc povești, iar cărțile sunt scrise de oameni. Asta nu înseamnă că nu puteam să fiu un scriitor mai slab sau un scriitor ratat, chiar grafoman, însă până la urmă tot aș fi scris. Pentru că asta e vocația, o mare pasiune – nu știu dacă presupune neapărat talent. În primă fază voiam să citesc. Ori de câte ori ai mei mă întrebau ce cadou să-mi aducă, eu le ceream cărți. Unde se duceau – cărți, cărți, cărți. La un moment dat am început să-mi dau seama că-mi plăceau anumite genuri sau anumiți scriitori, și atunci ceream anumite cărți. Când l-am descoperit pe Jules Verne, de pildă, mi-am dorit să am tot ce apăruse la noi – colecția aia veche, cartonată, cu reproducerea desenelor originale. Probabil că de acolo îmi vine și afinitatea pentru science-fiction, de la Jules Verne. După aceea, au venit lecturile din manuale, când am aflat prima dată de anumiți scriitori.

Maică-mea mai citise, a citit atât cât a putut citi cineva care n-a apucat să termine liceul, pentru că a trebuit să se mărite. Ea lucra la un canton CFR, supraveghea traficul feroviar. (Îi spun că asta îmi amintește de „O zi mai lungă decât veacul” a lui Aitmatov – n.r.) Da, cam așa ceva. Chiar am stat o vreme la un canton în câmp. Între un tren și altul ai destul timp, în care nu ai ce să faci și nici nu poți să te duci altundeva, și maică-mea citea în continuare – cărți de dragoste, de capă și spadă, cărți de Dumas, de Eugène Sue. Era un exemplar din Misterele Parisului care circula într-un cerc de femei, una citea volumul întâi, îl termina și-l dădea următoarei, care îl aștepta cu nerăbdare, și tot așa. Asta se întâmpla la țară, erau femei obișnuite, care citeau de plăcere când aveau timp.

Lecturile la un nivel superior le-am început în școală, cu indicații de la profesori. În gimnaziu am avut un profesor de română foarte bun, dintr-o familie cunoscută în comună, fusese și profesorul părinților noștri. Când eram noi în gimnaziu, tot el era și directorul școlii – un om foarte dur, de altfel. Era o școală din aia de la țară, unde pentru greșeli chiar încasai bătaie, dar cumva asta ni se părea normal, mai ales că băieții sunt și tentați să forțeze limitele autorității. Eu eram un elev model, adică învățam cel mai bine, când venea o inspecție eram pus să răspund și eram cumva favorizat în diverse situații – bine, era o școală comunală, unde nu era cine știe ce concurență. La un moment dat făcusem o prostie, știam că o s-o-ncasez. Profesorul de română – Kirity se numea – m-a prins cu palmele de obraji și m-a ridicat (atunci eram și slăbuț, și micuț) și mi-a zis: „Știi ce-a zis François Villon când urma să fie dus la spânzurătoare? Acum o să vadă al meu cap cât trage… Trage ce? Zi-mi.” Zic: „Nu știu.” Și atunci mi-a ars o pereche de palme și mi-a spus: „Lasă c-o să afli când o să-l citești.” Adevărul e că mi-a rămas în minte François Villon, mai târziu l-am citit cu pasiune, și cine altcineva mi-ar fi pomenit de Villon la mine-n sat, la Ticvani?

(Îi spun că mi-a răspuns deja la următoarea întrebare, despre cum s-a ivit pasiunea pentru lectură – n.r.) Cred c-am avut-o cumva inculcată – înnăscută ar suna aiurea, dar e lucrul pe care mi-a plăcut să-l fac de prima dată, când mi-am dat seama că există cărți și e pasionant să le citești. Maică-mea are imaginea asta cu mine ghemuit prin tot felul de colțuri și citind tot timpul. Nu-i întru totul adevărat, ieșeam și la joacă, îmi juleam genunchii, dar e clar că citeam mai mult decât ceilalți copii din sat și eram obsedat să am cărți. Ziceam că le colecționez, pentru că asta era formula copiilor – colecționai abțibilduri, soldați de plastic, iar eu aveam pasiunea să strâng cărți. Abia mai târziu a apărut ideea că poți să-ți faci o bibliotecă. În limbajul alor mei, biblioteca însemna de fapt corpul mobilei – că-l puteai umple cu cărți, asta era altceva.

Ai idee care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Probabil una dintre cărțile din copilărie. Pe prima n-o mai am, pentru că am făcut-o bucăți. Între timp am găsit un alt exemplar la anticariat, sper s-o citească și copiii mei. (Scoate din bibliotecă „Povești populare românești și săsești” – n.r.) E apărută în 1975, când aveam 6 ani – deci nu a fost chiar prima carte, dar pe asta mi-o amintesc eu. (Îmi aduce două cărți pe care le are din copilărie, „Între noi, copiii” de Nina Cassian și „Urechiușă zbîrlită” de Gheorghe Nica – n.r.) Urechiușă zbârlită e un clasic al generației noastre, despre un copil și un câine. Ca orice poveste scrisă de români, se termină cu moartea cățelului, dar spre norocul meu am găsit cartea cu ultimele două capitole lipsă. Exista o sursă de cărți pentru mine – asta e o altă poveste, ți-o spun mai încolo. Abia mai târziu, prin gimnaziu, când a apărut o continuare a poveștii, Eu sînt Toniță, mi-am dat seama că eu nu citisem cum a murit câinele.

Spuneai despre o sursă de cărți…

În perioada comunistă se făcea colectă de sticle și borcane, de hârtie și fier vechi. Fiecare elev trebuia să aducă la școală nu știu câte kilograme de hârtie, care se depozita undeva. Dac-aș fi știut atunci ce înseamnă o ediție bibliofilă sau anumite publicații cu valoare istorică, probabil că aș fi adunat mult mai mult. Copiii din familiile înstărite și mai educate aduceau la școală cărți din biblioteca bunicilor sau a străbunicilor – în Banat n-am avut boieri, dar am avut o clasă de mijloc țărănească. Erau oameni educați, unii erau pasionați de lectură, s-au făcut și niște studii despre poeții țărani din Banat, e un fenomen specific.

Hârtia se depozita într-un fel de magazie care nu se-ncuia, uneori venea cineva și o colecta, alteori zăcea acolo și câteva luni. Dădeam iama în magazie și găseam o grămadă de lucruri interesante. De obicei luam cărți, dar am găsit la un moment dat – și acum regret că le-am pierdut – un set de cărți poștale din 1914-1916. Nu aveau imagini, erau practic scrisori trimise acasă de cineva de pe front, din Italia, cu zone ștanțate cu negru unde erau cenzurate. Le-am citit pe toate. Aveau valoare istorică, plus că era o poveste de viață acolo, puteai să verifici dacă omul acela s-a întors din război sau a murit pe front.

În magazie erau cărți de toate genurile, inclusiv unele apărute înainte de 1944, dar bineînțeles că eu nu stăteam să mă uit la date. Am luat la întâmplare un Karl May, dar nu cu poveștile lui indiene, ci din Orientul Mijlociu, cu un erou cu nume arăbesc – probabil fusese tipărită în fascicule, pentru că era ditamai cărțoaia, de la pagina 1.000 la 2.000 și ceva. Pe-asta ori am pierdut-o, ori am lăsat-o la sat. Mai erau cărți proletcultiste, cred că am luat de acolo Titus Popovici, Străinul, pe care am și citit-o și mi-a plăcut la vremea respectivă. Era un scriitor foarte bun, care s-a vândut cumva. Nici n-a scris prea mult, pentru că și-a dat seama că poate face bani din scenarii de film.

Îmi poți spune mai multe despre poeții țărani din Banat?

Erau oameni care își făceau reviste literare în sat, pe care le tipăreau – uite, despre asta știu foarte multe Adriana Babeți, Viorel Marineasa, Daniel Vighi. Într-un sat era chiar un cerc de filozofie orientală – cred că pe Rudolf Otto îl studiau. Dar erau genul de sate cum ni le imaginăm noi pe cele din Occident, din Germania.

Era, de exemplu, un scriitor țăran din Vasiova, dintr-o familie de țărani înstăriți, care avea patima scrisului și și-a făcut o revistă – se numea chiar Vasiova. E vorba de Petru E. Oance, în zonă e un fel de legendă. El era editor, corector, în multe din numere era și autorul integral al textelor. Le tipărea la o tipografie clasică, întâi în Oravița, apoi în Timișoara, și dup-aia pleca cu traista cu reviste prin tot Banatul și le vindea sau le ducea la abonați. A scos revista din 1929 până prin 1948, când au interzis-o comuniștii. Deja devenise cunoscut, e un personaj cumva tragicomic, donquijotesc. Cornel Ungureanu a scris o carte foarte faină despre el, Introducere în viața și opera lui Petru E. Oance. Problema lui, zicea și Ungureanu, e că nu avea foarte mult talent – avea însă o pasiune fantastică, cum citești despre pictorii de geniu care renunță la tot și trăiesc în mizerie numai ca să-și urmeze pasiunea până la capăt. Ungureanu a apucat să-l întâlnească, fiindcă Tata Oancea a murit în 1973.

Semna el Tata Oancea, așa era cunoscut, dar și Uica – cum ar veni aicea „unchi”, un termen local. Scria poezii, articole, jurnale de război (a fost și pe front în Primul Război Mondial), la un moment dat a început să introducă și texte scrise de amatori – țărani și inși din lumea bună, care de altfel erau și abonații lui. Pe lângă Vasiova, mai erau zeci de alte reviste țărănești, dar niciuna n-a avut perenitatea ei și povestea din spatele lui Oance. La un moment dat am luat cam jumătate din numărul de reviste de la un fost coleg de facultate, care și el colecționează diverse chestii. Uite că nu mai țin minte exact ce însemna acel E, dar e un nume italian, dacă nu mă înșel – Encovetti, Petru Encovetti Oance, așa îl chema, avea și ceva sânge italian. Scria în grai bănățean – dacă o să citești Disco Titanic, ai să vezi că fac un pic mișto, însă cu duioșie, de graiul local, care poate fi cvasi-ininteligibil pentru cei din restul țării, pentru că are foarte multe regionalisme și mulți termeni preluați din toate limbile din jur.

Pe lângă cărțile din copilărie și revistele lui Tata Oancea, ai în bibliotecă și alte cărți la care ții foarte mult?

Unele sunt edițiile bibliofile. Fără să conteze valoarea lor pecuniară, mie-mi plac edițiile vechi, mai ales când se asociază cu autori care-mi sunt apropiați. Am cumpărat un volum cu Corespondența lui Caragiale, apărută în ediția de Opere îngrijită de Mihai Zarifopol, care cred că e integrală. (Descoperim că, de fapt, este și mai veche decât cărțile din copilărie – n.r.) Mai am un volum de Nuvele și schițe îngrijit de Paul Zarifopol, l-am cumpărat chiar din motive bibliofile. Erau exemplarele acelea în ediții speciale dinainte de război, în care se specifica tirajul, felul în care sunt numerotate seturile speciale, tipul de hârtie. Cumva fiecare carte era particularizată, iar primele 26, de la A la Z, erau cărți de top – eu o am pe a cincea, care trebuie să fi fost la unul dintre critici.

Mai e Maestrul și Margareta a lui Bulgakov, care este cartea de suflet atât pentru mine, cât și pentru Alina. Avem prima ediție integrală care a apărut în România după 1990, la Univers – e destul de destrămată, dar pe asta o păstrăm. E totodată cartea pe care am recitit-o cel mai des. Mai am și o ediție cenzurată, apărută la o editură din Chișinău, pe care am cumpărat-o când am fost într-o tabără folclorică în Basarabia. Acolo ne-am reîntâlnit, de fapt, eu și Alina. Eu am cumpărat un exemplar pentru Alina și ea a cumpărat unul pentru mine, le-am păstrat pe amândouă. Aceeași poveste cu Serghei Esenin, cu un volum de Opere alese, cumpărat tot din Basarabia și tot în dublu exemplar – dar asta ține mai degrabă de povestea noastră personală. La noi a fost întotdeauna o chestie anume, ne-am întâlnit în momente când n-aveam de ce să ne întâlnim, ca și cum comunicam pe un alt plan.

Adevărul e că am obiceiul să mă atașez de cărți ca obiecte, probabil că așa pățesc foarte mulți, dacă de ele se leagă o anumită poveste. Țin și la cărțile cu autograf, asta e o pasiune pe care o am din vremea când nu eram scriitor – să am cărți cu autograf de la autorii care-mi plac sau de la prieteni. Într-un anticariat am găsit un volum de Paleologu cu autograf pentru o doamnă din Iași de la Conu Alecu, iar în Statele Unite am dat peste o carte cu autograful lui Ray Bradbury – pentru noi pare ceva deosebit, dar probabil că în America există mii de volume cu autograful lui.

Carte cu autograful lui Alexandru Paleologu

Așadar, se poate spune că ești un colecționar?

Nu ca odinioară, dar am avut obsesia colecțiilor în general. A fost o perioadă în care colecționam, chipurile, timbre – habar n-aveam ce înseamnă să fii filatelist, dar le strângeam pentru că mi se păreau frumoase. La un moment dat am avut o colecție de abțibilduri din pachetele de gumă de mestecat aduse de la sârbi, că pe vremea aia, adică începutul anilor ‘80, la noi nu se găseau. Mama avea permis de mic trafic și-mi aducea gumă în formă de țigară – acum nu se mai face așa ceva -, în pachete care aveau abțibilduri cu imagini din filme science-fiction. Erau vreo sută și ceva, dar n-am reușit niciodată să strâng mai mult de zece-douăsprezece.

Am avut și colecție de volume science-fiction, evident, din moment ce eram pasionat de SF. Între 1955 și 1972 apăruseră bilunar – într-o perioadă chiar și trilunar – niște fascicule din colecția de Povestiri științifico-fantastice. Colecția și-a întrerupt apariția când eu eram foarte mic, dar mi-am dorit-o și nu oricum – voiam să am toate cele 466 de numere. Sunt oameni care au întreaga colecție. Și eu am reușit să mi-o completez, prin 2000 sau 1999 am găsit ultimele numere care-mi lipseau, numai că acum e la sat. Și e o hârtie foarte bună pentru șoareci, aici e o mică problemă (râde). E o colecție bună de studiu pentru un istoric literar, pentru că se vede felul în care a evoluat viziunea asupra SF-ului la noi, în ce măsură a fost implicat politicul în construcția colecției. Se poate observa, de exemplu, că primii scriitori americani au apărut prin 1960 și ceva, căci la început nu sunt decât autori din Blocul estic. De prin 1960-1970, nivelul povestirilor crește, inclusiv la autorii români, nu mai sunt atât de ideologice și de dogmatice, alunecă deja și spre fantastic. Am citit-o în întregime, dar nu mai rețin aproape nimic. 

Cum alegi cărțile pe care le citești? Ții cont și de cronici sau de recomandările prietenilor?

Țin întotdeauna cont de recomandările prietenilor în care am încredere, dar și de recenziile criticilor în care am încredere. Citesc două, trei cronici la o carte și, dacă părerile sunt unanime, o cumpăr – dar asta nu înseamnă că și reușesc să o citesc. Faptul că citesc pentru că redactez, asta-i una. Dar citesc și din obligație, pentru cursurile de la facultate sau când trebuie să vorbesc la câte o lansare. Și la un moment dat te trezești că nu mai ai timp să citești o carte de plăcere.

Mă bazez și pe lecturile anterioare – dacă am citit un autor care mi-a plăcut, îi urmăresc și cărțile care apar ulterior, iar aici nu fac diferența între autori români și străini. După părerea mea, nivelul este deja comparabil – sunt autori români cel puțin la același nivel ca autorii de top din culturile mari. Ca traducător, știu că e foarte greu să nu pierzi ceva la traducere, pe când la autorii români înțelegi și aluziile culturale, și referințele la mediul social, la spațiul propriu-zis.

Carte cu autograful lui Petru Dumitriu

Pe lângă „Sticletele”, sunt și alte cărți mai puțin cunoscute sau mai puțin populare pe care ai vrea să le recomanzi?

Mi-a plăcut o carte apărută în „Ego. Proză” demult, cred că acum zece ani – Erotikon, a lui Liviu Bleoca, un volum de povestiri foarte bine scrise, care n-a prea avut succes la noi, e aproape necunoscută. Titlul nu este neapărat relevant pentru carte, poate a părut prea strident – unele povestiri sunt legate de războiul din fosta Iugoslavie, de pildă.

De Alexandru Monciu-Sudinski mi-a vorbit prima dată Ovidiu Nimigean, acum vreo 15 ani, când erau foarte puțini care auziseră de el. Acum e oarecum în vogă în anumite cercuri de critici și de universitari. A fost un personaj ciudat de prin anii ‘70, când a publicat o carte, Rebarbor, care la acea vreme a fost retrasă din librării și topită. S-a considerat că a scăpat de cenzură, că era o carte anti-sistem. Odată că povestirile sunt foarte dure, de o brutalitate aproape psihotică, iar în al doilea rând îmi amintesc una care era o parabolă antitotalitară evidentă. Volumul a fost reeditat după 1990 într-un tiraj extrem de mic, e o carte foarte rară. Am reușit s-o găsesc pe Okazii, dând căutare după titlul cărții vreo doi ani, până când a apărut  la un moment dat. După Rebarbor, Monciu-Sudinski a mai publicat două volume de reportaje – Caractere și Biografii comune, care sunt interviuri cu oameni ai muncii de pe platforma siderurgică din Galați și din uzine din zona Caransebeșului. Le citești și nu-ți dai seama dacă sunt interviuri inventate sau prelucrate până în punctul în care sună parodic, și totuși au trecut de cenzură și chiar au primit un premiu al Uniunii Tineretului Comunist, mi se pare. Dar sunt clar scrise într-o cheie foarte ambiguă și cu potențial subversiv.  

Monciu-Sudinski este el însuși un personaj foarte interesant. Nu-mi amintesc exact detaliile poveștii, știu că la un moment dat a intrat în greva foamei împreună cu un prieten, Cezar Mititelu, după care a emigrat în Suedia, unde se spune că ar mai fi fost de găsit la începutul anilor ‘90. Unii ziceau că l-au văzut într-o bibliotecă publică din Suedia, citind cărți de mistici ortodocși – a și tradus o hagiografie a unui sfânt rus -, apoi nu s-a mai știut nimic de el, nici dacă mai trăiește sau nu. Se pare că și-a ars actele de identitate. Există câțiva care îi studiază biografia și opera, formată probabil numai din aceste trei cărți. De scris scrie foarte bine, dar e un pic tulburător.

Nu sunt genul de descoperitor. Mă uit pe revistele literare, pe site-ul Editurii Polirom, să văd ce mai apare, sau cunosc deja opera unor autori și am încredere în ei. De pildă, la Roberto Bolaño am ajuns pentru că am citit două-trei cronici foarte entuziaste. De câțiva ani încoace am atât de puțin timp pentru citit, încât m-am gândit că mai degrabă aș relua unele cărți – și relectura e o plăcere imensă. Acum două veri am recitit Ulise al lui Joyce, pe care-l mai citisem în adolescență, dar atunci n-am priceput mare lucru, și apoi în facultate. Chiar sunt curios dacă va apărea o traducere în variantă nouă, se zice că Rareș Moldovan ar lucra la ea de câțiva ani. Traducerea lui Ivănescu este foarte bună, dar în orice cultură, după douăzeci de ani măcar, ar fi bine să apară o traducere nouă, actualizată. În străinătate se face asta sistematic, pe când la noi se preiau inclusiv traduceri din anii ‘40-’50, iar limbajul nu se mai potrivește cu epoca noastră.

(Îl întreb ce alte cărți ar vrea să recitească – n.r.) Visez să găsesc o perioadă așezată în care să recitesc Cehov de la un capăt la altul, deși Cehov e, cel puțin pentru mine, și dens, și apăsător, încât sunt nevoit să-l las la o parte o vreme, după ce citesc o nuvelă mai puternică. E unul dintre autorii mei preferați – acum am zice că e autor de proză scurtă, deși nu cred că la el s-ar putea folosi categoriile astea. Am o slăbiciune pentru literatura rusă, inclusiv pentru autorii sovietici – cum e Chinghiz Aitmatov, unul dintre scriitorii noștri preferați, și-ai mei, și-ai Alinei. Mi-a plăcut foarte mult O zi mai lungă decât veacul, dar și volumele de povestiri – Adio, floare galbenă și Cântecul stepei, cântecul munților.

Alți autori preferați… Vezi, îmi vine să numesc tot timpul clasici, cum e Steinbeck. Dintre autorii contemporani mi-a plăcut foarte mult Llosa, dar asta s-ar putea să vină tot din adolescență, pentru că atunci am citit prima dată Războiul sfârșitului lumii și m-a impresionat foarte mult. La fel s-a întâmplat și cu Marquez. La ora actuală, l-aș prefera mai degrabă pe Llosa lui Marquez. Și Heinrich Böll e un scriitor foarte bun, Opiniile unui clovn mi-a plăcut fantastic de mult. 

Pe de altă parte, aș recomanda oamenilor să citească literatură română. Contactul e imediat, pentru că înțelegi mult mai ușor lumea de-acolo, chiar dacă se vorbește despre perioada interbelică. Din când în când recitesc și sunt surprins de cât de bine sunt scrise unele cărți din literatura română, cum ar fi Ion sau Răscoala de Liviu Rebreanu. Știu, e în programă, pare uzat, dar dacă mă uit cu ochi de prozator, văd acolo construcții extraordinar de bine realizate și știu că astea se fac foarte greu.

Eu am rămas foarte impresionat de Rădăcina de bucsău a lui Ovidiu Nimigean, o carte pe care mi-aș fi dorit s-o scriu, dar n-aș putea niciodată, pentru că acolo e și un discurs intelectual la un nivel la care eu știu că n-ajung. E o lume privită dintr-o altă perspectivă, a unui om cu foarte multe lecturi, dar și cu un simț poetic al vieții. Și cu o sensibilitate extraordinară care poate nu se vede de la început, dar el o are și ca individ.

Uite, foarte puțin cunoscut, deși e unul dintre marii scriitori români, este Sorin Titel. A murit prea repede, n-a trăit suficient de mult ca să intre în canon și nici n-a prea mai fost reeditat. Nu-mi plac extraordinar de mult volumele lui experimentale – el era francofon, a scris și în stilul noului roman francez. A încercat de fapt să își găsească un stil propriu și în același timp să înnoiască cumva scriitura, dar la un moment dat a scris un ciclu de romane despre târgurile bănățene, o lume excelent descrisă, cu niște povești fascinante. Sunt patru romane: Țara îndepărtată, Pasărea și umbra, Clipa cea repede și Femeie, iată fiul tău. Cel mai elogiat a fost Femeie, iată fiul tău, care are două povești în paralel foarte bine construite, cu personaje care sunt un fel de doppelgängeri, dar, după părerea mea și a Alinei, cea mai bună este Clipa cea repede. (Îl întreb dacă pot fi citite și separat – n.r.) Există personaje sau locuri care revin și care traversează toate cărțile, dar n-au legătură între ele. Are o scriitură foarte rafinată, e printre marii prozatori români din perioada postbelică, e de talia lui Marin Preda sau a Gabrielei Adameșteanu.

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Neobișnuit, nu. Am furat cărți, o dată sau de două ori. S-a întâmplat prin anii ‘90, când colecția SF de la Nemira, Nautilus, se vindea extraordinar de bine, și erau oameni care cumpărau cărțile și apoi le vindeau pe stradă la suprapreț. A fost o perioadă când crescuseră prețurile la cărți, nu mai țin bine minte ce se întâmplase, dar cărțile deveniseră foarte scumpe. Îmi doream la un moment dat o carte – drept să spun, nici nu mai știu ce carte era -, așa că am fost cu un prieten la o tarabă de pe stradă, am cumpărat două cărți și pe una am furat-o. Dorința de a lua cartea respectivă și-a găsit o justificare în imoralitatea vinderii la suprapreț – să zicem, nu că ar fi neapărat scuzabil. De exemplu, îmi povestea cineva că avea un palton mare și gros, iar metoda mergea bine iarna: avea căptușeala tăiată, strecura cartea în interior și ea cădea jos, la bază. Dar aici era vorba de furat din librărie, unde prețurile erau corecte.

O carte primită într-o tabără folclorică din Hârșova, provenind din arhiva unei biblioteci desființate

Am rămas și cu niște cărți de la bibliotecă, dar ăsta a fost un accident. Într-a doișpea, am luat prin mai-iunie vreo patru cărți de la biblioteca din Timișoara, apoi au venit examenele, bacalaureatul, după care am mers acasă, la țară. Am încercat o dată să le dau înapoi, dar biblioteca era închisă peste vară. În toamnă am plecat în armată, iar ai mei au primit acasă o amendă, pe care au plătit-o, așa că am rămas cu cărțile. A fost tot un mod ilegal de a intra în posesia unor cărți, chiar dacă au fost plătite. Cred că le mai am și acum, dar nu mai știu care sunt.

Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă?

Am pus cărțile mele pe raft la litera G, din rațiuni de biblioteconomie, pentru că, deși numele meu de familie este Radu, tot la litera G sunt trecute și în descrierea CIP a Bibliotecii Naționale. Așa ar face orice editor și cam toți care îmi spun „domnul Gheo”, pentru că, fiind la final, pare să fie numele de familie. Cumva mi-e la neîndemână să le pun la litera R, pentru că toată lumea spune „cărțile lui Gheo” și pot să-l consider practic un pseudonim. Radu Pavel Gheo suna bine și nu m-am gândit că o să-ncurce pe cineva numele de familie.

Ai tabieturi legate de lectură sau de scris?

Tabieturi de lectură nu mai am. Citesc și în bucătărie, pe un taburet, cu cartea deschisă pe masă, citesc și în pat, întins pe spate, citesc și pe scaun într-o poziție incomodă, citesc și în tramvai sau în autobuz, dacă am timp. Dar am o imagine ideală în minte: într-o zi călduroasă de vară, undeva pe un coridor răcoros, în semiîntuneric, ca să pot citi totuși fără lumină artificială, și cumva întins fie pe burtă, pe un covor foarte pufos, fie într-un scaun lăsat pe spate, și la o temperatură acceptabilă – nici prea frig, că eu sunt foarte friguros, dar suficient de răcoare cât să-mi dau seama că sunt apărat de căldură. Numai că asta e mai degrabă o imagine din copilărie și nu știu dac-am mai retrăit-o. (Îi spun că îmi amintește de un cadru din „Noapte bună, copii!” – n.r.) Păi, de aici vine ispita de a judeca o carte a unui autor prin prisma biografiei lui. Mi-am dat seama pe parcurs că cel mai bine scrii despre lucrurile pe care le cunoști. E mult mai ușor să presari prin poveste fragmente din ceea ce ai trăit. La mine, un personaj nu se identifică niciodată cu o ființă din viața reală, amestec elemente dintr-o parte și din alta. Ai nevoie de anumite caracteristici ale unui personaj care să ducă povestea mai departe, și alea nu sunt neapărat specifice unui om anume pe care-l cunoști – de la unul iei aspectul fizic, de la unul caracterul, de la altul o particularitate, un gest, un tic verbal sau fizic.

Prima pagină din manuscrisul romanului „Disco Titanic”

În ce privește scrisul, am niște tabieturi. Faptul că scriu noaptea nu-i un tabiet, e ceva apărut de nevoie, pentru că noaptea aveam timp liber încă de când eram student. Atunci, în vacanțe sau weekenduri, scriam la maică-mea, la cantonul CFR, ne aflam undeva în câmp și n-aveam curent electric, scriam la o lampă cu petrol. Seara se linișteau toate, maică-mea se culca în singura cameră, iar eu stăteam liniștit în bucătărioară, scriam la lampă, lângă aragaz, ca să-mi pot face cafea, și fumam. De atunci am rămas cu ritualul ăsta. M-am obișnuit să scriu cu cerneală, mi se pare că scriu mai ușor, și am rămas pe cerneală neagră, pentru că prima dată am avut o călimară cu cerneală neagră și am zis că n-are rost s-o schimb. Am păstrat același stilou, primul meu stilou cu peniță de aur, cum se zicea – un stilou chinezesc, de fapt, pe care mi l-a vândut un coleg la sfârșitul lui ‘89, în studenție. E auriu cu totul, chiar și pe dinafară, pare atât de kitsch, dar cu el am scris cam toate prozele mele, cele două romane de câte 500 de pagini, teza de doctorat am scris-o tot cu el…  Are 28 de ani și încă e bun. Așa că trebuie să am o călimară cu cerneală neagră și stiloul respectiv, trebuie să am ibricul de cafea lângă mine și țigara – acum electronică. Scriu proză numai pe coli A4 deja imprimate pe o parte – nu mai știu de unde a pornit chestia asta, poate de la un impuls ecologic de reciclare sau de la lipsa de hârtie din perioada comunistă, dar am păstrat tabietul și la un moment dat a devenit un fel de obicei-joc.

Ai povești amuzante legate de bibliotecă?

Nu știu cât de amuzant ar fi, dar spuneam la început că unele cărți sunt cam distruse, pentru că o bună parte din biblioteca asta am tot plimbat-o. Eu am visat întotdeauna să am biblioteca strânsă la un loc, chiar dacă, evident, n-o să pot citi toate cărțile, dar măcar să le am aproape, astfel încât, dacă vreodată simt cheful să citesc o carte anume chiar atunci, s-o am la îndemână. După ce am terminat facultatea, eu și cu Alina ne-am mutat în Timișoara, am stat undeva în chirie, și acolo am adus câteva cărți – la început o sută, apoi două sute, după care s-au făcut tot mai multe. După o vreme ne-am mutat tot în chirie și am transportat cărțile în saci de plastic, puse la grămadă – s-au mai rupt coperte, s-au mai îndoit pagini. După aceea ne-am mutat din Timișoara în Iași, în ideea că ne stabilim acolo. Am împrumutat o remorcă și am încărcat toată biblioteca, toate cărțile, în saci, în lăzi, legate cu sfoară, și le-am transportat o mie de kilometri. După un an am decis că nu ne place în Iași și ne-am mutat înapoi în Timișoara, tot în chirie, dar biblioteca am cărat-o înapoi, evident.

După un alt an în care am stat în Timișoara – a fost un an foarte greu, pentru că Alina nu și-a găsit de lucru, iar eu aveam o slujbă de profesor prost plătită -, am decis să ne mutăm din nou la Iași, și iar am transportat biblioteca. De data asta a rămas la Iași vreo 2 ani și jumătate, aceea a fost și perioada în care i-am cunoscut pe cei care făceau parte pe atunci din Clubul 8 și din cenaclul OuTopos – Florin Lăzărescu, Teodorovici, Dan Lungu, Nimigean, Michael Astner, Horațiu Decuble, Radu Andriescu… Mulți sunt scriitori foarte cunoscuți la ora actuală, dar pe atunci își publicau cărțile în regie proprie sau cu finanțări, în tiraje de câte 50-100 de exemplare – iar acum alea chiar sunt rarități bibliofile. Ei, și apoi am câștigat la Loteria Vizelor, așa că am plecat în America, iar biblioteca am lăsat-o la Iași. După ce ne-am întors în Timișoara, ne-am cumpărat apartamentul ăsta, cu banii strânși în America, și iar am transportat biblioteca, pentru a nu știu câta oară.

E și nu e amuzant, pentru că o parte din cărți s-au cam deteriorat. Iar acum, două treimi din bibliotecă a călătorit din nou la țară, de unde va trebui să o mai aducem încă o dată, sper că pentru totdeauna. Pentru noi, cărțile sunt obiectele cele mai valoroase, deși evident că din punct de vedere financiar nu reprezintă o avere. Sunt cărți la care visam în anii ‘80, cărți apărute în tiraj redus sau care se vindeau doar pe sub tejghea, și care acum se găsesc cu 2-3 lei la anticariat. Valoarea e dată mai degrabă de noi decât de obiectul în sine.

The post Bibliotecă de scriitor – Radu Pavel Gheo: „Aș recomanda oamenilor să citească literatură română” appeared first on Bookaholic.

Există evenimente, oameni și locuri care ne definesc, care ne-au format și pulsează latent sau manifest în ceea ce facem, în ceea ce scriem, în modul în care relaționăm cu ceilalți, în modul în care ne dezvoltăm și trecem prin viață. Există povești pe care memoria ni le „întoarce” în prezent sub o formă mai mult sau mai puțin reală, există imagini puse pe stand by care mai sunt prezente doar în amintirile noastre. Rubrica Autori în casă, autori acasă este un spațiu în care scriitorii se întorc în timp, la primele amintiri din locurile natale, pentru a retrăi farmecul de odinioară al unui trecut personal, pentru a ne dezvălui unde au luat naștere cu adevărat. Andrei Novac ne povestește despre o copilărie care se desface ca un drum pe care se pășește continuu: pe drumul pe care merg,/ forma lui este asemănătoare/ cu cerul pe care îl ridici,/ mereu după ploaie.

„Acasă e despre tumult şi despre viaţă”

Când eşti copil, lumea ta este copleşită de libertate, o libertate pe care urmează să o pierzi şi să nu o mai întâlneşti niciodată toată viaţa. Libertatea copilăriei este datorată, în mare parte, faptului că ai în jurul tău cei mai apropiaţi oameni, pentru ca, mai apoi, uşor, uşor, ei să dispară şi să facă loc altora. Libertatea copilăriei este şi despre o lume pe care nu o conştientizezi aproape deloc. Copilăria mea a fost, în schimb, despre a conştientiza toate aceste lucruri, a fost despre disperarea de a te bucura de fiecare moment.

de acum încep să mă ascund de lume,
dacă o să ajungi prea devreme,
eu nu o să fiu aici (acest loc, din volumul Regula timidității, Editura Paralela 45)

Cred că, pe atunci, am trăit drama imposibilităţii de a opri timpul; am reuşit, doar parţial, păstrând în mintea şi în faţa ochilor mei, zile, oameni şi locuri prin care trec mereu de câte ori înţeleg că singurătatea este o stare a unei permanente nelinişti.

Toate acele locuri, toţi acei oameni au rămas în mine, aşa cum rădăcinile copacilor se întind prin pământ mult timp după ce copacii au dispărut.

Corpurile acelea sunt mai prezente în starea mea de fiecare zi, ele călătoresc prin singurătatea mea ca prin umbrele pe care le lăsam noaptea la ţară prin zăpada care cădea parcă dintotdeauna şi pentru totdeauna.

Locurile în care am copilărit şi cu care am amintiri sunt toate aproape dipărute, s-au schimbat. A existat un balans între un oraş mic şi lumea fascinantă şi diversificată a satului românesc autentic, sat care cu toate că era izolat comunica în felul lui cu universul; era spaţiul în care îmi plăcea să revin mereu, din care îmi trăgeam toată energia şi toată bucuria pentru mai târziu. Şi, într-o zi, vraja s-a rupt, ceva s-a schimbat şi nu am putut să fac nimic, am fost nevoit să accept lucrurile aşa cum s-au întâmplat şi, dintr-o dată, lumea aia, atât de familiară, a devenit din ce în ce mai pustie, mai pustie decât rămânea Coloana Infinitului, aşa cum o regăseam eu în serile de toamnă de la geamul camerei mele.

ziua a trecut înaintea noastră,
ca o rană pe care o acoperi
cu frică (imagine, din volumul Regula timidității, Editura Paralela 45)

Ce se întâmplase, de fapt, cu lumea aceea din care am crezut că nu o să vreau să plec niciodată? Ceva se schimbase radical, o parte dintre oamenii care erau în jurul meu dispăruseră şi, astfel, universul ăla nu îmi mai aparţinea, şi nici eu lui; atunci a fost momentul în care m-am îndepărtat definitiv de el, l-am negat, m-am întors în locurile de la oraş care fuseseră ani la rând doar momente de tranzit între plecările şi întoarcerile mele către un loc al unor căutări şi regăsiri permanente. Spaţiul acela a rămas în imaginaţia şi în amintirile mele la fel de viu şi la fel de activ, dându-mi posibilitatea să retrăiesc în fiecare secundă senzaţii şi momente care s-au dus.

O lume care trăieşte, care renaşte de fiecare dată ca un anotimp, e o stare de spirit, un mod de a trăi şi de a vedea lucrurile.

Ce înseamnă „acasă“?

Acasă înseamnă, de fapt aceste amintiri pe care le port mereu cu mine, pe care le împart cu mine atunci când timpul îmi dă voie să fac asta; acasă e întotdeauna despre copilărie sau despre locuri care ţi-au aparţinut, uneori, pentru o perioadă, sau cel puţin aşa ai crezut tu, că ele îţi aparţin. În realitate, nu prea este deloc aşa, doar că, fiind vorba de copilărie şi timpul are altă
dimensiune, eternitatea lui nu poate să fie măsurată de nimic.

îmi aduc aminte
cum mirosea iarba
în copilăra mea
atunci când soarele răsărea
dinspre anotimpurile reci. (iarba, din volumul Regula timidității, Editura Paralela 45)

Reîntoarcerea acasă nu este posibilă decât cu ajutorul lucrurilor înmagazinate în tine, e ca un ritm neîntrerupt al valurilor care vin în permanenţă către mal, apoi dispar iarăşi. Acasă nu mai este ceva material, demult acasă însemna acea senzaţie de libertate care nu poate să fie oprită de nimic, acasă este despre o permanenţă care nu poate să fie dată de material, este acel spaţiu în care nu există bariere şi limite, este despre a fi tu în momentul iniţial, fără reguli şi fără copromisuri, tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

toți morții au fost frumoși
și foarte cuminți. (toți morții au fost frumoși, din volumul Regula timidității, Editura Paralela 45)

Acasă este, până la urmă, despre noi, despre stările noastre, este despre linişte şi despre miracolul de a putea să reconstruieşti lucruri care au trecut sau pe care să le regăseşti de câte ori te plimbi cu picioarele prin iarba plină de rouă sau de câte ori alergi către ceva care nici măcar nu se vede în faţa ta. Acasă este despre a putea să vorbeşti despre copilăria ta cu o nostalgie vie niciodată patetică, tocmai pentru că ăsta este rostul timpului până la urmă şi implicit al oamenilor: să treacă, să mergă mai departe.

copilăria mea e o uliță plină de zăpadă
pe care săniile lăsau dâre adânci și clare,
dar din ce în ce mai îndepărtate. (nu este o formă de protest, din volumul Regula timidității, Editura Paralela 45)

Casa rămâne acel loc al regăsirilor şi, când regăsirea devine fizic imposibilă, tu rămâi singurul care poate să facă lucrul ăsta posibil. Aşa că au fost locuri în care eu m-am simţit acasă cu toate că eu nu fusesem niciodată acolo, tocmai pentru că, într-un fel sau altul, ele îmi aminteau de ceva din lumea aia în care totul, dar absolut totul era posibil.

Acasă înseamnă şi locul în care m-am născut ca spaţiu separat de copilărie sau de bătrâneţe ori de maturitate, acasă devine târziu şi un cimitir de vise prin care te întorci mereu, acasă este şi curtea din oraşul unde m-am născut, cu iernile pline de zăpadă şi verile călduroase şi serile în care mă pregăteam, copil fiind, să plec la mare, acasă sunt străzile uriaşe ale Bucureştiului prin ochii mei de atunci şi primul drum spre Chişinău cu autocarul şi primii paşi printr-un oraş pe care nu îl văzusem niciodată, care m-au dus ca prin minune spre hotelul unde trebuia să stau într-o noapte caldă de toamnă pe străzile pe care ritmul era dat de frecvenţa cu care femeile de serviciu măturau străzile. Acasă este despre Parisul descoperit într-o noapte de martie cu lumini şi umbre care mi-au rămas pentru totdeauna imprimate peste ochi şi prin suflet.

Acasă înseamnă toate aceste locuri şi nu numai, spaţii pe care le-am descoperit şi prin care am trăit o parte din viaţa mea, locuri prin care simt nevoia mereu să revin, locuri în care, când ajung, încărcătura emoţională este atât de mare, încât ai impresia că nu le-ai văzut niciodată, aşa cum este cazul Cernăuţiului.

Acasă la mine este o lume în construcţie ca într-un puzzle sau un cer uriaş pe care mai apar şi alte stele, e un câmp viu plin de flori şi de fân care se leagănă în ritmul vântului de toamnă, acasă e despre umbrele crucilor şi inimile unor oameni care încă mai bat lângă mine şi or să bată până la sfârşitul meu şi începutul altora, e despre tumult şi despre viaţă.

Andrei Novac s-a născut la 1 iulie 1983, în Târgu-Jiu. Este licenţiat în istorie al Universităţii de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie; al masterului pe Relaţii Internaţionale şi Integrare EuroAtlantică, în cadrul Universităţii Bucureşti, Facultatea de Istorie. Din iulie 2013, este doctor în filologie al Universităţii de Vest din Timişoara, cu teza Generaţia 70. Cazul Valentin Taşcu, profesor coordonator Cornel Ungureanu. A publicat în majoritatea revistelor de cultură din România. Din mai 2009, este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volumele: Poezii, Editura Newest, Târgu-Jiu, 2000; Miez de talpă, Editura Eurostampa, Timişoara, 2003; A nouăsprezecea inimă de înger, Editura Eurostampa, Timişoara, 2003; Vârsta sării, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2006, cu o prefaţă de Valentin Taşcu; Locul în care întorc tramvaiele, Editura Timpul, Iaşi, 2008, cu o prefaţă de Liviu Ioan Stoiciu; Aceiaşi, Editura Brumar, Timişoara, 2011, cu o postfaţă de Cornel Ungureanu, Regula timidităţii, Paralela 45, piteşti, 2016, Valentin Taşcu, solitarul promoţiei 70, Editura Vremea, Bucureşti, 2016. Este prezent în mai multe antologii: Prima generaţie, ultimul val, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2005; Maratonul de poezie şi jazz, Etitura Tracus Arte, Bucureşti, 2010, 2011, 2012; Piper, scorţişoară, dafin, vanilie, Editura Brumar, Timişoara, 2014; POETES, VOS PAPIERS!, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2014; Antologia Festivalului Internaţional de Poezie Porţile Poeziei, Reşiţa, 2011, 2012, 2013. Este atât promotorul şi iniţiatorul unor evenimente culturale care cuprind concerte de muzică şi poezie, cât şi al unor festivaluri de literatură. Din anul 2017 este lector universitar în cadrul Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir din Bucureşti.

The post Autori în casă, autori acasă – #8: Andrei Novac appeared first on Bookaholic.

Neil LaBute, dramaturg, cineast, prozator american, a devenit cunoscut prin piesa În compania bărbaților (1997), care a și fost ecranizată și a cîștigat premii la festivaluri prestigioase, la Sundance Film Festival, Independent Spirit Awards și New York Film Critics Circle. Piesa Mărimea contează (XXL. Fat Pig) a avut premiera în off-Broadway în 2004, iar în 2005 a cîștigat Outer Critics Circle Award. A fost jucată și în Londra, în 2008, montare care i-a adus o nominalizare la Premiul „Laurence Olivier“ pentru Cea mai bună nouă comedie. Mărimea contează (XXL. Fat Pig), un spectacol despre felul în care aspectul fizic influențează destinul oamenilor, va avea premiera pe 26 mai, la Teatrul Nottara, în regia lui Cristi Juncu, scenografia Cosmin Ardeleanu, și cu o distribuție formată din Raluca Tița, Vlad Zamfirescu, Tudor Aaron Istodor, Andi Vasluianu și Irina Velcescu.

Trăim într-o societate dominată de obsesia pentru imagine, iar piesa dumneavoastră înfățișează cruzimea și superficialitatea comportamentului uman, care nu mai lasă loc unei expresii reale a emoțiilor și sentimentelor. Considerați că este una dintre problemele esențiale ale epocii contemporane?

Societățile moderne au arătat că suferă de multe probleme grave. Cred că obsesia pe care o avem față de frumusețe, perfecțiune, greutate etc. este alarmantă și pune o presiune de nedescris pe umerii oamenilor, mai ales cei tineri, și le oferă lecții greșite de la o vârstă extrem de fragedă, în timpul anilor lor de formare. „Frumusețea” este subiectivă, dar facem tot posibilul să o obiectificăm și să creăm criterii specifice pentru ceea ce înseamnă a fi frumos sau nu. Toată această obiectificare a frumuseții mă sperie.

Este povestea din Mărimea contează relevantă pentru societatea americană/vestică sau poate rezona și cu alte medii/spații?

Piesa reflectă cu siguranță aspecte din cultura americană și a fost populară în teatrele americane, dar, din fericire pentru mine, a avut priză și în multe alte țări, la numeroși artiști din acele țări. Adesea, piesa se traduce pur și simplu prin „Gras”, ceea ce mi se pare interesant. Cred că oamenii au rezonat cu subiectul din piesă într-un fel care trece dincolo de contextul poveștii și adesea citesc într-o relație „interzisă” o explicație pentru orice relație pe care au avut-o și a eșuat din cauza altora sau a societății, care o privea dezaprobator (și prin asta mă refer la motive ce țin de rasă, credință, culoare, orientare sexuală etc.).

Piesa dvs. este opusul unui basm – mai putem crede în basme/într-un final fericit în prezent?

Cred că este crucial să credem în basme – doar cred că basmele pot sfârși adesea într-un fel la care nu ne-am fi așteptat. Dacă citim basme de Frații Grimm sau alte basme timpurii, vom vedea că se întâmplă multe lucruri înspăimântătoare… Dacă ne referim la finalul clasic „Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, mă tem că nu prea se mai aplică atât de des în prezent. Acum e mai degrabă ceva de tipul „Și au trăit cât de cât fericiți pentru o vreme, dar au trecut prin multe momente grele din care au trebuit să iasă și, până la urmă, au trebuit să ia niște decizii dificile”.

Există o notă pronunțată de umor în dezvoltarea poveștii – de ce ați mers pe această direcție? Poate umorul să fie un leac la prejudecăți?

Umorul poate face multe lucruri extraordinare și este o unealtă pentru un scriitor – tuturor le place să râdă (sau oricum, aproape tuturor, mă gândesc că o exista vreun idiot căruia nu îi place să râdă, totuși) și îi ajută pe oameni să se relaxeze și să se simtă confortabil. Dacă vrei să îi surprinzi sau să îi duci în altă direcție, nu există o modalitate mai bună decât umorul de a-i purta pe un drum și apoi de a-i smulge brutal și a-i trimite în cu totul alt plan. De asemenea, îmi place ideea de umor pur, fără nici un alt motiv în afară de cel de a-i face pe oameni să râdă. Nu e nimic în neregulă cu asta – e o misiune grea și eu admir pe oricine care poate crea un personaj/scenariu de un comic pur.

Helen, fata „plus size” care întâmpină o mulțime de prejudecăți cu privire la aspectul ei fizic, este un personaj puternic, nu este o victimă în adevăratul sens al cuvântului. Mai degrabă celelalte personaje par vicitme ale tiparelor de frumusețe în care se încăpățânează să intre.

Cred că Helen este victimizată pe parcurs – atât intenționat, cât și fără să poată preveni asta –, dar nu se lasă să se transforme într-o victimă din cauza asta, aici ar fi diferența fină. Tom îi lasă pe ceilalți să îi dicteze cu cine ar trebui să fie și, în cele din urmă, este dispus să renunțe la fericire pentru oamenii din jurul lui și cred că acest comportament îl transformă în cea mai mare victimă. Carter și Jeannie, deși îi rănesc pe mulți, ei înșiși par a fi răniți de ceea ce sunt și de ceea ce cred ei că trebuie să fie pentru a se încadra mediului în care trăiesc, în compania la care lucrează, pentru a fi acceptați de prieteni etc.

Scoteți cititorul/publicul din zona de confort – ce așteptări aveți cu privire la receptarea piesei/spectacolului?

Vreau să mă angajez într-o relație dinamică cu pubIicul, ori de câte ori am ocazia. Vreau să îi scutur din obișnuințele lor când vin să vadă o montare după o piesă de-ale mele. Și nu numai prin felul în care textul îi face să se simtă, să experimenteze trăiri neașteptate, ci și prin elementele din montare: muzică zgomotoasă, lipsa cortinei, separarea publicului în grupuri mici, actorii care vin foarte aproape de ei, dispariția celui de-al patrulea perete. Orice care îi face să fie luați pe nepregătite și să nu se mai simtă atât de încrezători ca atunci când au intrat în teatru.

Care au fost cele mai surprinzătoare reacții pe care le-ați primit din partea cititorilor și a publicului?

La început am privit povestea prin ceea ce era, nu mi-am imaginat că vor fi oameni care o vor vedea ca pe o reflectare a unei relații pe care ei înșiși au avut-o. Acesta a fost un aspect pozitiv, dar am fost surprins când, de pildă, au venit la mine un bărbat gay mai în vârstă și o tânără slabă care mi-au zis: „Mulțumesc pentru că mi-ai spus povestea mea”. Mi-am dat seama că povestea-cadru este aceeași, indiferent de specificul vieții fiecăruia. Am învățat, de asemenea, mult despre ceea ce presupune a crea personaje bune. Pe măsură ce țeseam firul poveștii – am simțit mereu că trebuie să continui să lucrez la personajul Jeannie, și asta am făcut de-a lungul anilor. Acum mai există o scenă nouă cu ea și Carter, și un final ușor diferit, care îi oferă lui Helen posibilitatea de a avea ultimul cuvânt, înainte să se stingă lumina.

Sunteți și cineast, așadar cunoașteți din interior cerințele unui mediu în care stresul de a te încadra în anumite tipare este unul extrem de puternic. Care ar fi diferențele între sfera teatrală și cea cinematografică în ceea ce privește presiunea de a te conforma unui standard de frumusețe?

Ambelor medii le plac oamenii frumoși și îi folosesc pentru a spune poveștile unor oameni cel mai adesea obișnuiți. Asta s-a întâmplat de-a lungul timpului în teatru și cu siguranță în epoca cinemaului și a televiziunii (și nu prea cred că o să se schimbe mult acest sistem în viitorul apropiat). Eu cel puțin încerc să nu scriu având anumiți actori în minte, las personajele să îmi spună povestea lor fără să le asociez cu niște fețe – contez pe actori buni (frumoși sau nu) să îmi spună poveștile după ce acestea au fost scrise și încerc mereu să angajez cei mai buni oameni pentru un rol, nu pe cei mai frumoși, dar fără îndoială că tot Hollywoodul, New Yorkul, Londra sunt atrase de fețe și corpuri frumoase ca transmițători de mesaje.

The post „Mă sperie obiectificarea frumuseții“ – interviu cu Neil LaBute appeared first on Bookaholic.

Există evenimente, oameni și locuri care ne definesc, care ne-au format și pulsează latent sau manifest în ceea ce facem, în ceea ce scriem, în modul în care relaționăm cu ceilalți, în modul în care ne dezvoltăm și trecem prin viață. Există povești pe care memoria ni le „întoarce” în prezent sub o formă mai mult sau mai puțin reală, există imagini puse pe stand by care mai sunt prezente doar în amintirile noastre. Rubrica Autori în casă, autori acasă este un spațiu în care scriitorii se întorc în timp, la primele amintiri din locurile natale, pentru a retrăi farmecul de odinioară al unui trecut personal, pentru a ne dezvălui unde au luat naștere cu adevărat. Adi-George Secară, scriitor gălățean, ne povestește despre primele descoperiri din copilărie, despre regretul că Amadeus, Beethoven și Bach nu s-au mai întrupat o dată, eventual pe plaiuri gălățene, despre cărțile de teorie literară primite la vârsta la care alți copii se jucau și despre vacanțele de odinioară.

Adi-George Secară: „Prima iubire sau cum să locuieşti şi să citeşti într-un corcoduş, fără a fi baron”

La o prea cinstită adunare de scriitori, condeieri, învăţăcei, visători şi poate prea puţini critici literari, de la Brăila, unde erau invitaţi şi din Galaţi, Tulcea, Tecuci, Lieşti (de lângă Iveşti), am avut o revelaţie: tata, care are un frate vitrinier (aşadar, cu ceva cunoştinţe în domeniul artelor plastice, fiind un rezonabil imitator de Turner, peisagişti ruşi, Titian; mai vinde prin oraş „tablouri” semnate A. Secară, ceea ce mă face să mă scuz pe la vernisajele la care particip, sic!), cânta la mandolină!

Aşa îmi arătau nişte fotografii vechi, deoarece eu nu l-am auzit niciodată pe tata cântând! Iar în casă nu am văzut vreo mandolină! Mă gândesc că, poate, de aici ceva dorinţe artistice la subsemnatul! Ţin minte că, prin clasa a II-a, declaram vreunui suplinitor care ne supraveghea că vreau să fiu pictor. Deoarece încă îl mai credeam pe unchiul pictor şi chiar îmi plăceau… pereţii lui de acasă, plini de imitaţiile sale.

Cert este că acum regret că nu sunt muzician! Deşi am un mariaj (lipseşte aici un atribut) cu literatura! Şi deşi mă declar şi un filosof (pierdut) al literaturii, desigur, regret că nu sunt un mic, foarte mic Amadeus, un Beethovenel, ceva, un Bach, ori un Aubry, Bejart, Carolyn Carlson, Philip Glass, cineva de genul!

Dar Tata, Dumnezeu să-l odihnească, nu mi-a dat, nu mi-a lăsat nicio mandolină! Altfel, poate aş fi locuit mult mai mult întru sunete, şi nu printre litere, cuvinte… Însă Tata mi-a dăruit la o aniversare vreo 4-5 cărţi de critică literară, una de teorie a Istoriei, de Zub! Nici acum nu înţeleg de ce. Probabil ceruse sfatul vreunei doamne librar! I-o fi spus că eu citesc. Dar nu i-a spus ce!

Tot „cânt la mandolina” aceea deoarece ar fi trebuit, nu-i aşa, să fi fost mai obsedat de ea, dar nu ţin minte să fi conştientizat acest amănunt biografic. Ba chiar mă gândesc că nu mai ştiu prea multe despre tata. Şi am ajuns la o vârstă la care, iată, am oarecare regrete în acest sens…

Pentru că el, tata, autorul meu „de casă” care nu a scris nimic, şi care „se lăuda” că nu a citit nici o carte şi că nu se mai uită la filme deoarece sunt prea previzibile şi adormea (sărmanul, de oboseală, cel puţin un timp!) la ele, lucra la… C.F.R. (nu, nu este nicio parodie la Petre Barbu, alt gălăţean!) şi, totuşi, era obsedat de cuvinte! Cuvinte încrucişate. Rebus.

Şi la un moment dat a vrut, asta e, nu o Dacie, ci o bicicletă! Care să îi uşureze accesul la locul de muncă, prin triajele Galaţiului. Şi cum erau vremurile, nu se găseau nici biciclete, s-a ivit o bună oportunitate: în comuna natală a mamei, Iveştiul Hortensiei Papadat-Bengescu, în satul lui Ştefan Petică, Buceşti (casa bunicilor era, de fapt, în Vultureni, sat înglobat la Buceşti) – era o vreme când mă jucam pe lângă casa memorială Petică, distrusă de nişte urmaşi inconştienţi! -, aşadar, la unul dintre „magazinele universale” de acolo se vindeau biciclete… cu cărţi! Cărţile nu se vindeau acolo, aşa că se dădeau la pachet cu ceea ce se cerea! În acest caz, bicicleta!

Şi biblioteca mea de copil (biblioteca a fost, oarecum, mai mereu, adevărata casă!) – aveam vreo 30-40 de cărţi, mai toate venite pe filiera Moş Gerilă – şi-a dublat componenţa, de data aceasta şi cu cărţi… pentru oameni mari! Şi acesta a fost primul pas spre cărţile „serioase”, care te învaţă cu adevărat ce este „casă” şi „acasă” în literatură!

Cert este că şi vacanţele în acel sat pe care îl numeam în nişte epistole Îngereşti (nu ştiam atunci de denumirea de Vultureni, jenat pudibond de strămoşul care dăduse numele de Buceşti!), vacanţele în sine sunt nişte „case” în care ne simţim atât de bine, ca şi cărţile pe care le citeam atunci, destul de multe cărţi poliţiste, de aventuri, dar, prin mâna destinului, care poate fi şi o bicicletă, îi buchiseam şi pe Kafka (deşi mă aşteptam ca în „Castelul” să fie cu totul şi cu totul altceva!), Saint-Exupéry (înaintea „Micului Prinţ” citeam „Citadela”, deşi nu era „Citadela” pentru care luasem cartea, deoarece tocmai era difuzat foiletonul după textul lui Cronin!), Michel Tournier (nu aveam „Robinson Crusoe”, aşa că de la anticariat am luat „Vineri sau limburile Pacificului” doar pentru că era vorba de Robinson!), Paustovski (titlul de „Trandafirul de aur” este unul care poate atrage un copil care citea, atunci, cam fără discernământ!), Jaroslav Hašek (de unde să ştiu că un roman cu un soldat poate fi şi altceva decât o carte de război!), de Vigny (Cu „Servitute şi grandoare de ostaş”), ei, bine, în acest vârtej al memoriei afective, „acasă” era unde citeam (dincolo de neînţelegerile părinţilor) şi în casa bunicilor, la răcoarea corcoduşilor sau măş-mâşilor (cum li se spune pe acolo prunilor sălbatici) parcă era cea mai bună sală de lectură!

Casa „lu’ Mamaie şi Tătaie” a fost vândută de către urmaşi (mama are doar numele de muză, Caliopea!), probabil înainte să fi descoperit plăcerea poeziei, dar de atunci (şi casa unde am prins primii 12 ani de viaţă, în oraşul Galaţi, pe strada Focşani, nr. 21, a fost vândută), Poezia este, într-un fel aproape bachelardian, și în aceste două case, culmea, ambele demolate, iar în locul lor deja s-au înălţat alte clădiri! De ele, autist sau nu, sunt legat prin… prima iubire, aceea pentru cărţi, născută, nu-i aşa, în vremurile când te îndrăgosteai fără să ştii de ce te îndrăgosteşti.

Iubirile se nasc, dacă sunt, rămân, dacă rămân, sunt, îşi caută mereu „case” şi „acasă”, mai târziu pot fi fiinţele odraslelor tale, care pot fi din carne şi oase, din suflet şi sânge, din litere şi sunete, chemare a unei frumuseţi intraductibile, care uneori dictează poetului pe care l-am exilat (poate spre uşurarea lui) în ultimul timp:

memoria este chemarea celor din morminte
pe care n–ai apucat să îi iubeşti
şi dumnezeu este suma lacrimilor
care n-au nici un rost…

pentru că teoretic nu pot curăţa sufletul
de cuvintele care nu ţi-au folosit la nimic
când tatăl şi-a săpat tranşeele
în inima plină şi le-a inundat
cu vodca de cea mai proastă calitate
de săreau şobolanii infernului personal
în toate părţile
este mortul când este dus la groapă
ultima tranşee în care îţi pui sicriul în cap
să nu mai vezi bombele de ceilalţi
nestrăduindu-se să te mai înţeleagă

tatăl înjurându-l pe dumnezeu
şi ceea ce numim noi dumnezeu
pentru a câta oară ironic
lăsându-l să moară cu o bucăţică de banană
în gura nesărutată de mult
de o eternitate
de o femeie care să-l iubească
dincolo de vis

Credit fotografie principală: Adrian Mociulschi

Adi-George Secară (n. 1972, Galați), scriitor şi cronicar de carte, probabil mai cunoscut drept a.g.secară sau Anonimul Gălăţean (pe facebook). Este autorul volumelor „Versus.Viaţa şi alte vicii”, Ed. Axa, Botoşani, 2001; „de veghe şi de slăbiciune în mintea lui secară”, Ed. Opera Magna, Iaşi, 2006; „eliotulaproapepustiit” (poem), Ed. Napoca Star, 2008, „anonimul gălăţean” (poeme), Ed. Napoca Star, 2011, „Meine Maud, noaptea nimănui”, Ed. Napoca Star, 2012; „eu, henric al ∞-lea & muzele decapitate”, Ed. Eikon, Bucureşti, 2015. „Sabia de smochin – gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba, în traducerea la fel de imaginară a lui Adi G. Secară – Halibey” a apărut în antologia „Uni-versuri”, Galaţi, 2016, urmând ca în toamna lui 2017 să apară în ediţie trilingvă, română, engleză, turcă. Piesa scurtă de teatru „Copilul din noi” apare în antologia festivalului concurs „Mihail Sorbul”, „16 piese într-un act”, 2014. În pregătire sunt volumul de versuri „Brut/Us” şi romanul „Pirapitinga, Hector, vernisaje”.

The post Autori în casă, autori acasă – #9: Adi-George Secară appeared first on Bookaholic.

Duminică, 28 mai, s-a încheiat cea de-a XII-a ediție a Salonului Internațional de Carte Bookfest, unde Suedia a fost țara invitată de onoare (și a avut un program consistent, coerent și fain de evenimente). Conform catalogului disponibil pe site-ul Bookfest, anul acesta au fost 75 de expozanți, care au venit cu peste 1 milion de volume la Romexpo, cărți noi, pregătite special pentru târg, sau cărți mai vechi, cu reduceri de până la 80% (în fuga mea prin târg, n-am văzut reduceri atât de mari, dar, cine știe?, poate n-am nimerit eu pe unde trebuia). Mi s-a părut inspirat că s-a păstrat Bookfestul Junior, sper că cei mici s-au bucurat de cărțile și activitățile pregătite pentru ei. Altfel, în toată tevatura specifică târgului (sute de lansări, microfonie, revederi, boxe cu volum ridicat, terase cu mici ocupate în întregime, cozi la autografe și la toalete, dat din coate în standuri aglomerate, cafele peste cafele etc.), adevărata bucurie pe care a adus-o Bookfest 2017 a fost, din punctul meu de vedere, cărțile autorilor români. Ca niciodată, au apărut acum zeci de volume excelente de literatură română contemporană, atât pentru adulți, cât și pentru copii, volume de memorii, publicistică, științifice ș.a.m.d. Așa că da, chiar avem ce citi toată vara.

Cu acest gând în minte, am pus cap la cap sinteza de față a celor mai bine vândute cărți la Bookfest 2017. Dacă nu ați ajuns la târg, poate că acest articol vă va ajuta să vă orientați în marea de noutăți. Ori poate v-a scăpat ceva și vreți să recuperați. Sau sunteți doar curioși să vedeți dacă ce ați cumpărat voi se regăsește pe lista celor mai bine vândute. Voi știți. Cert este că am încercat să evidențiez cărțile scrise de autori români – veți vedea, sunt foarte multe în topuri -, îngroșând și colorând fiecare titlu. Mai mult, acolo unde volumele au ajuns în librăria online Cărturești, am inserat și link, să vă fie mai ușor să citiți despre cărțile respective ori să le achiziționați.

Așadar, în cele ce urmează, veți regăsi topurile primite/cerute/găsite de la peste 30 de edituri, imprint-uri, grupuri editoriale: Editura All, Editura Aramis, Grupul Editorial ART (Editura Art, Editura Arthur, Editura Youngart, Editura Paladin, Vlad și cartea cu Genius, Cărțile musai, Grafic), Baroque Books & Arts, Casa de Editură Max Blecher, Casa de pariuri literare, Grupul Editorial Corint, Crime Scene Press, Curtea Veche Publishing, Editura Frontiera, Editura Gama, Editura Herald, Editura Herg Benet, Editura Humanitas (Humanitas, Humanitas Fiction, Humanitas Junior), Librex Publishing, Editura Litera (Litera și Litera Mică), Editura Nemira (Nemira și Nemi), Editura Paralela 45 (și Cartea Românească), Editura Polirom, Editura Publica, Editura RAO, Grupul Editorial TREI (Editura Trei, Pandora M, Literati și PanDA) și Editura Vellant. Consultare cu folos!

ALL (Grup editorial)

Fata din Brooklyn, de Guillaume Musso
Tătănuș Pipăruș. Câinele-fantomă, de Claire Barker
Diagnosticul clinic în ambulatoriu, de Sever Cristian Oană, Ion Bruckner și Adriana Gurghean

ARAMIS

Colecția Mică enciclopedie cu sunete – Păsările din grădină și cântecele lor;  Păsările din pădure și cântecele lor
Tort lipicios pentru toată lumea, primul volum din seria Monstruos de haios, de Jochen Till
Albumul exploratorului naturii, de Caz Buckingham și Andrea Pinnington
Miss Edison: profesoara noastră (genială) aiurită, de Irene Zimmermann
Atenție, vecini răi!, primul volum din seria Hotelul Lăbuța fermecată, de Feline Lang
Profesorul Miracol: atelierul dorințelor secrete, de Susan Niessen

ART (Grup editorial)

Editura ARTHUR
Harry Potter și Pocalul de foc, de J.K. Rowling
A doua carte cu Apolodor, de Gellu Naum
Eroul pierdut, de Rick Riordan
Rostogol păzește pepenii, de Lavinia Braniște

Vlad și cartea cu Genius (cărți ilustrate pentru copii de 0-7 ani)
Lupul jucător de poker, de Irina Dobrescu
Tu ești mămica mea?, de P.D. Eastman
Nu lăsa porumbelul la volan!, de Mo Willems

Grafic (roman grafic și bandă desenată)
Asterix, viteazul gal, de René Goscinny, Albert Uderzo
Fantoma Aniei, de Vera Brosgol
Sosirea, de Shaun Tan

Editura YOUNGART
Absolut tot (movie edition), de Nicola Yoon
Poveștile deosebiților (un nou volum cu îndrăgitele personaje din Miss Peregrine), de Ransom Riggs
Și soarele e o stea, de Nicola Yoon

Editura ART
Povestea Slujitoarei, de Margaret Atwood
Lumină în august, de William Faulkner
Alegerea Sofiei, de William Styron
Am să te iubesc așa cum ești tu, Marius Tucă

Cărțile musai
Un bărbat pe nume Ove, de Fredrik Backman
Un proiect sângeros (finalist Man Booker Prize 2016), de Graeme Macrae Burnet
Simpatizantul (Premiul Pulitzer 2016), de Viet Thanh Nguyen

Editura PALADIN
Assassin’s Creed. Frăția, de Oliver Bowden
Răzbunare ancilară, de Ann Leckie
Eu, Robotul, de Isaac Asimov
Nova, de Samuel Delany

BAROQUE BOOKS & ARTS

Culorile și viața lor secretă, de Kassia St. Clair
Istorie la purtător, de Alexander von Schönburg
Fericirea trăiește în spații mici, de Dominique Loreau
Creierul idiot, de Dean Burnett
Arta conversației sau eleganța ignoranței, de Alexander von Schönburg
Arta lingușirii, de Richard Stengel
Cum (să) îmbătrânim?
Tot ceea ce ați dorit să știți despre regi și nu ați îndrăznit să întrebați niciodată, de Alexander von Schönburg
Bunele maniere, de Sabine Denuelle
Arta de a vinde arta, de S.N. Behrman

CASA DE EDITURĂ MAX BLECHER

adevăratul băiat de aur, de Andrei Dósa
Poesis internațional nr. 19 (1/2017)
Poeme saturniene, de Paul Verlaine (în traducerea lui Octavian Soviany)

CASA DE PARIURI LITERARE

Whole Lotta Love, de Maria Balabaș
Etalonul Mizil. Ficțiunile măsurătorilor, de Gheorghe Iova & Cosmin Manolache
Mac Popescu – dialoguri cu Emil Barbu Popescu
Logopedu Năgămațu, de Cecilia Pantazi
Ospățul, de Călin Torsan

CORINT (Grup editorial)

Cronicile lui Magnus Bane, de Cassandra Clare (colecția Leda Edge)
Felix, asta-i culmea!, de Răzvan Franco Nițoi
Martha Bibescu şi vocile Europei. Corespondență și dosar CNSAS 1941-1945, volum coordonat de Alina Pavelescu (colecția Istorie cu blazon)
Conversații cu Molotov. În cercul puterii comuniste, de Feliks Ciuev și Viaceslav Molotov
Jurnal. Volumul 1, de Ion Rațiu
Cele 13 motive, de Jay Asher
Istoria terorismului de la asirieni la jihadişti, de Randall D. Law
Vânătorii de comori 4: Primejdii în vârful lumii, de James Patterson și Chris Grabenstein
Niculae Filipescu: Însemnări (1914-1916), de Nicolea Polizu-Micșunești
Din istoria familiei Ghika. Contribuții de istorie culturală, de Mihai Sorin Rădulescu

CRIME SCENE PRESS

Fulger albastru, de Ann Cleeves
Adevărul absolut, de James Rayburn
Însoțitorul lui Iisus, de George Arion
Ucide-l pe Tată, de Sandrone Dazieri
Moarte în ținutul secuilor, de Caius Dobrescu

CURTEA VECHE PUBLISHING

Fericirea e un ac de siguranţă, de Răzvan Exarhu, ilustrat de Andreea Chirică
Spovedania unui preot ateu, de Ion Aion
Paltonul cu gaică. Proză scurtă, eseuri, de Mihail Şişkin
Povestea Castelului Peleş, de ASR Principele Radu al României
Psihologie pentru oameni obişnuiţi, de Ramona şi Radu F. Constantinescu

FRONTIERA

Eu sunt cel mai puternic, de Mario Ramos
A dispărut tortul!, de T. T. Khing
Sistemul nervos, sistemul bucuros, de Gabriel Achim

GAMA

Agenția de Părinți, de David Baddiel
Challenger Deep, de Neal Shusterman
Controllerul de oameni, de David Baddiel
Tocilara (vol. I), de Holly Smale
7 zile, de Eve Ainsworth

HERALD

Lumea interioară a traumei, de Donald Kalsched (Colecția Jungiană)
Originea speciilor, de Charles Darwin (Colecția Mathesis)
Leviatanul, de Thomas Hobbes (Colecția Cogito)
Peripețiile lui Nastratin Hogea (Colecția Înțelepciunea inimii)
Caravana vieții, de Omar Khayyam (Colecția Înțelepciunea inimii)
Mark Twain – Capitole din autobiografia mea, de Samuel Langhorne Clemens (Colecția Autobiografia)
Fenomenul bullying: 8 strategii pentru a-i pune capăt, de Signe Whitson (Colecția Psihopractica)
În apărarea drepturilor femeii, de Mary Wollstonecraft (Colecția Cogito)
Cum gătim realitatea – Rețetar de spiritualitate pentru oameni sceptici, de Daniela Andreescu (Serie autor Daniela Andreescu)
Piatra filosofală, de Israel Regardie (Colecția Quinta Essentia)

HERG BENET

Literatură română
Divorțurile amanților, de Corina Ozon
Ultima vrăjitoare din Transilvania, vol. I: Contesa Aneke, de Cristina Nemerovschi
#confuz, de Alex Andronic
Regii timpului, vol. II: Eroare, de Laura Nureldin
Îndurabile, de Andrei Crăciun

Literatură străină
Un lung drum spre o planetă mică și furioasă, de Becky Chambers
Inima mea și alte găuri negre, de Jasmine Warga
Fata cea bună, de Mary Kubica
Acest cântec neîmblânzit, de Victoria Schwab
Anomalii, de Sadie Turner & Colette Freedman

HUMANITAS

Despre inimă și alte eseuri, de Andrei Pleșu
România. O iubire din care se poate muri, de Gabriel Liiceanu
Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu, de Tatiana Niculescu
Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri, de Radu Paraschivescu
Peisaj după isterie, de Mircea Cărtărescu

HUMANITAS FICTION

Aviatorul, de Evgheni Vodolazkin
Iată-mă, de Jonathan Safran Foer
Vanessa și sora ei, de Priya Parmar
Amurgul marinarului, de Yukio Mishima
Metamorfoza. Integrala prozei antume, de Franz Kafka

HUMANITAS JUNIOR

O zi din viața Deliei așa cum le-a povestit-o trimișilor noștri speciali, de Delia Calancia
Secretul monstrului. O poveste cu povețe, trei pisici și o surpriză, de Otilia Mantelers
Pandora, de Victoria Turnbull
George și luna albastră, de Lucy și Stephen Hawking
Val și Cetatea Sufletelor, de Ana Alfianu

LIBREX PUBLISHING

Seria Alina Marinescu, de Monica Ramirez
Prin cenușă de visuri, de O. G. Arion
Percepții inconștiente, de Iulia Ioniță
Petru Dimitrie Cercel. Gentilomul Valah care a cucerit Europa, de Cristian Moșneanu
Doamne și domnițe, jupânițe și amante ale Domnitorilor Români, de Cornel Bîrsan
Când dragostea ucide…, de Raluca Butnariu
Coroana de spini și stele, de Lina Moacă
Dragoste și mătase albă, de Corina Cîndea
Toria, de Nicoleta Tudor
Departe de mine, departe de tine, de Flavius Simion

LITERA

Io contra Statele Unite ale Americii, de Paul Beatty (colecția Clasici Contemporani Litera)
Cartea a patra: Lupta mea. Dansând în întuneric, de Karl Ove Knausgård
Mica enciclopedie Hygge, rețeta daneză a fericirii, de Meik Wiking
Când înflorește liliacul, de Martha Hall Kelly (colecția Blue Moon)
Drumul spre iad. Europa 1914 – 1949, de Ian Kershaw (colecția Kronika)

LITERA MICĂ

Rătăcire, de Lauren Kate
Catkin – pisicuța secretă, de Holly Webb, seria Prima mea lectură
Seria Mensa Kids, Clubul Micilor Genii
Cum adoarme puiul meu, de Monica Sweeney

NEMIRA

Povestea vieții tale, de Ted Chiang (colecția Nautilus SF)
Supraviețuitorii, de Bear Grylls
În spatele blocului, de Mara Wagner (colecția Cuaternar)
Soția plantatorului de ceai, de Dinah Jefferies (colecția Damen Tango)
Aleasa dragonului, de Naomi Novik (colecția Nautilus fantasy)

NEMI

Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat, de Iulian Tănase, cu ilustrații de Alexia Udriște
Enescu și hora razelor de soare, de Cristina Andone, cu ilustrații de Adriana și Sebastian Opriță
Vraja dorințelor, de Chris Colfer (primul volum din seria Tărâmul poveștilor)
Cum să-ți dresezi dragonul, de Cressida Cowell
Pete Motanul. Ador teneșii albi, de Eric Litwin, cu ilustrații de James Dean

PARALELA 45 

(+ Cartea Românească)

Cărți pentru copii
Insu-Pu. Insula copiilor pierduți, de Mira Love
Seria Biroul de investigații nr. 2: Operațiunea nor de furtună și Operațiunea omul negru
Cele mai frumoase fabule în benzi desenate

Cărți de non ficțiune
Codul greutății corporale, de dr. Jason Fung
Creierul se transformă, de dr. Norman Doidge
Butonul Like. Cum să îi câștigi pe ceilalți, de Jack Schafer și Marvin Karlins
Frumusețe deplină. Cum să te transformi din interior, de Deepak Chopra și Kimberly Snyder

Cărți ale autorilor români
Peștele cu aripi, de Răsvan Popescu
Cu mintea mea de femeie, de Mihaela Miroiu
#Rezist! Poezia, antologie realizată de Cosmin Perța
Povestiri din București, de Dana Fodor Mateescu

POLIROM

Literatură română
Imperiul pisicilor, de Alex Tocilescu
Cel care cheamă câinii, de Lucian Dan Teodorovici
Mâța Vinerii, de Doina Ruști
Pereți subțiri, de Ana Maria Sandu
Hanul lui Manuc, de Simona Antonescu

Literatură străină
Femeia cu Părul Roșu, de Orhan Pamuk
Povestea lui Genji, de Murasaki Shikibu
Contraviața, de Philip Roth
Augustus, de John Williams
Arhipelagul altei vieți, de Andrei Makine

Nonfiction
De ce este România astfel? Avatarurile excepționalismului românesc, volum coordonat de Vintilă Mihăilescu
Madlena, de Aurora Liiceanu
Jurnal scoțian, de Ioan-Florin Florescu
Viața, de Keith Richards
Viața mea, de Nicolae Breban

PUBLICA

Coaching zi de zi, de Michael Bungay Stanier
TED Talks, de Chris Anderson, directorul conferințelor TED
Driblingul meu. Autobiografia, de Johan Cruyff
Business Model Generation, de Alexander Osterwalder, Yves Pigneur
Tot ea… Becoming Meryl Streep, de Michael Schulman
Zece materiale minune și poveștile lor incredibile, de Mark Miodownik
Open. O autobiografie, de Andre Agassi
Ecuația fericirii. Nu-ți dori nimic + Fă orice = Ai totul, de Neil Pasricha
Triburi. Avem nevoie de tine să ne conduci, de Seth Godin
Shoe Dog. Memoriile creatorului Nike, de Phil Knight
Wonderland. Cum a creat jocul lumea modernă, de Steven Johnson

RAO

Cartea oglinzilor, de Eugen Ovidiu Chirovici
Nisipuri mișcătoare, de Malin Persson Giolito
Operațiunea Cezar, de Garance Le Caisne

Cărți pentru copii RAO
Cerneală și stele, de Kiran Millwood Hargrave
Regina umbrelor, de Sarah J. Maas, volumul din seria Tronul de cleștar
Caraval, de Stephanie Garber

TREI (Grup editorial)

Cele mai vândute volume de ficțiune:
În ape adânci, de Paula Hawkins
Casa de vacanță, de Jørn Lier Horst
Îmi pare rău, sunt așteptată, de Agnès Martin‑Lugand
Școala de noapte, de Lee Child
Vremea plecării, de Jodi Picoult

Cele mai cumpărate cărți din colecțiile de psihologie:
Cum să-ți reinventezi viața, de Jeffrey E. Young şi Janet S. Klosko
Trei prieteni, în căutarea înţelepciunii, de Cristophe André, Matthieu Ricard, Alexandre Jollien
Anatomia iubirii, de Helen Fisher
Medicul, pacientul său și boala, de Michael Balint
Miracolul băieților, de Michael Gurian

Cele mai prizate cărți din colecția Young Fiction Connection:
Răzbunarea ciorilor, de Leigh Bardugo
Înainte de noi, de Anna Todd
Prințesa de hârtie, de Erin Watt

Cele mai vândute cărți din colecțiile de nonficțiune au fost:
Istanbul, de John Freely
Înțelepciunea banilor, de Pascal Bruckner
Atlas Obscura, de Joshua Foer, Dylan Thuras & Ella Morton
Oprește-te puțin și privește în jur, de Haemin Sunim
Mă cheamă Charles Saachi și sunt un artoholic, de Charles Saachi

Cele mai cumpărate volume de la Pandora M, imprint al Grupului Editorial Trei:
Povestea fetiței pierdute, de Elena Ferrante
Anul gândirii magice, de Joan Didion
Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter

Cele mai așteptate titluri din colecțiile Literati și PanDA au fost:
Ordinul iepurilor regali din Londra, de Santa Montefiore și Simon Sebag Montefiore
Aventurile râmei Oli la ZOO, de Olga Gudynn
Copiii spun… emoțiile sunt bune, de Virgil Ianțu
Micul constructor, de Ross Montgomery & David Litchfield
Micuța vrăjitoare, de Benjamin Lacombe & Sébastien Perez

VELLANT

iocan, revista de proză scurtă, numărul 3
Elogiul inactivității, de Bertrand Russell
Efemeride, de Irvin Yalom
Un impuls bizar, de Lydia Davis
Eroul din mansardă, de Alvaro Pombo
Domnișoara Brodie, de Muriel Spark
Laura și Julio, de Juan Jose Millas
În orașul Bucurville, de Carmen Tiderle
Cartea năsoaselor, de Alexandra Rusu
Antropologie și o sută de alte povestiri, de Dan Rhodes

Surse imagini

The post Cele mai bine vândute cărți la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2017 appeared first on Bookaholic.

Luna trecută a avut loc Bookfest 2017, ceea ce înseamnă că am avut parte de mai multe noutăți și cărți interesante decât într-o lună obișnuită. Listele de cărți noi și de bestselleruri de la Bookfest sunt suficiente ca să nu mai știm ce să citim mai întâi. Romane, eseuri, cărți de știință sau cărți de copii, avem de toate pentru toți, iar mai jos am alcătuit o listă de 10 recomandări  (da, doar 10, n-a fost ușor).

Anul gândirii magice, de Joan Didion (trad. Virginia Costeschi)

Viața aşa cum o ştiai se poate sfârşi într-o clipă. Un infarct şi toată structura unei vieți în doi se năruie. Dar nu numai viața în doi. Moartea cuiva apropiat schimbă foarte mult lucrurile şi pentru cei care îi supraviețuiesc. Joan Didion descrie cu precizie medicală anul de după moartea soțului ei, în care învață cum să trăiască din nou de una singură, într-o echilibristică emoționantă printre amintiri şi ceea ce trezesc ele. Şi îi este cu atât mai greu cu cât, imediat după acest eveniment nefericit, trebuie să-şi vegheze fiica grav bolnavă, aflată la rândul ei la limita dintre viață şi moarte. Un act terapeutic, făcut parcă să exorcizeze singurătatea şi suferința, demonii cei mai cumpliți de după piederea persoanei iubite. (©Editura Pandora M)

Io contra Statele Unite ale Americii, de Paul Beatty (trad. Bogdan Perdivară)

Născut în „ghetoul agrar” Dickens – la periferia orașului Los Angeles –, naratorul de culoare al romanului Io contra Statele Unite ale Americii se resemnează să ducă o viață prin nimic ieșită din comun. Crescut de tatăl său, un sociolog controversat, și-a petrecut copilăria ca subiect în studiile psihologice cu teme rasiale ale acestuia, convins că tatăl va publica până la urmă un jurnal ce le va rezolva problemele financiare. Dar, când sociologul este ucis într-o altercație cu poliția, fiul își dă seama că jurnalul nu a existat niciodată. Tot ce i-a rămas este factura pentru înmormântare. Împins de această descoperire și de disperarea generală din urbea sa, naratorul își propune să readucă pe hartă numele orașului Dickens, șters oficial pentru a salva onoarea Californiei. Mai mult, cu ajutorul unui renumit rezident al orașului, un fost figurant de film pe nume Hominy Jenkins, inițiază o acțiune absolut scandaloasă – reinstaurarea sclaviei și segregarea liceului local –, care îl aduce în fața Curții Supreme a Statelor Unite. Satiră mușcătoare despre educația excentrică a unui tânăr de culoare și despre procesul lui la Curtea Supremă, romanul lui Paul Beatty contestă principiile sacre ale Constituției Statelor Unite, viața urbană, mișcarea drepturilor civile, relația tată–fiu și simbolul ultim al egalității rasiale – restaurantul chinezesc pentru negri. Roman recompensat cu Man Booker Prize 2016 (©Editura Litera)

Povestea vieții tale, de Ted Chiang (trad. Ileana Busac)

Dintr-un turn Babel care face legătura între Pământ și sferele înalte într-o lume în care aparițiile angelice fascinează și înspăimântă, de la o modificare neuronală care elimină atracția exercitată de frumusețea fizică la un idiom străin care ne schimbă percepția realității, prozele lui Ted Chiang etalează puterea imaginației și subtilitatea inteligenței unui scriitor de succes. Stând sub semnul întrebării, dar și sub semnul miracolului, volumul Povestea vieții tale merge dincolo de știință, în ținutul nesfârșit al ficțiunii care te provoacă să cauți neîncetat răspunsuri în universul din jur și în lumile invizibile.

Un bărbat pe nume Ove, de Frederik Backman (trad. Andreea Caleman)

Ove este cel mai morocănos om pe care vi-l puteți imagina, un bătrân mizantrop căruia îi plac regulile stricte, rutina, lucrurile utile în viață și care n-are răbdare pentru amabilități gratuite cu vecinii. Își divinizează mașina Saab, marca lui de suflet, și judecă oamenii după ce mașină conduc, disprețuind profund, se înțelege, automobilele străine. Se crede înconjurat de idioți și crede că lumea se duce de râpă cu toți filfizonii ăștia cu cabluri albe în urechi care angajează pe cineva să le schimbe un bec. A fost detronat din funcția de președinte al asociației de proprietari – în urma a ceea ce el a numit a fi „o lovitură de stat” -, dar tot el e regele cartierului, pe care îl inspectează nesmintit în creierii dimineții să se asigure că totul este în ordine. Lumea îl consideră teribil de urâcios.
Într-o dimineață de noiembrie, însă, tot universul și planurile sale îi sunt date peste cap în cel mai neașteptat mod cu putință, când o iraniancă pe cât de gravidă, pe atât de dezinvoltă, și soțul ei tolomac, împreună cu cele două fetițe ale lor, se mută lângă casa lui și-i turtesc cutia poștală cu o remorcă (deși Ove postase foarte clar peste tot afișe cu „Interzis accesul mașinilor în zona rezidențială”).
Accidentul e sunetul de start pentru o serie de întâmplări neverosimil de amuzante și, uneori, perfect înduioșătoare – cu o pisică jigărită și aproape fără coadă și prietenii dintre cele mai improbabile -care-l fac pe Ove, eternul ursuz supărat pe tehnologia modernă, bătăușul de clovni și „vecinul infernal”, să (re)învețe să respire aerul unei vieți pe care el însuși o credea pierdută și de care lumea nu-l bănuia în stare pe acest pensionar imposibil.
Un bărbat pe nume Ove a cucerit o lume întreagă prin modul irezistibil, plin de umor și tandrețe, în care explorează teme grave precum pierderea, bătrânețea, diversitatea, toleranța, principiile morale, prietenia și speranța. La final, nu aveți cum să nu îl adorați pe Ove. (©Editura Art)

Autobiografia lui Charles Darwin. Urmată de fragmente din Călătoria unui naturalist în jurul lumii, de Charles Darwin (trad. Ioana Miruna Voiculescu, Andrei Bontaş şi Ancuţa Bontaş)

Amintirile lui Charles Darwin, scrise pentru „copiii şi nepoţii mei”, deschid o perspectivă revelatoare asupra vieţii şi gândirii unui savant care a revoluţionat nu doar studiul naturii, ci şi felul în care ne vedem pe noi înşine. Această versiune completă a Autobiografiei restituie pasajele – considerate prea radicale – cenzurate de familie la momentul primei publicări. Darwin îşi zugrăveşte devenirea pe fundalul unui tablou mai amplu al vieţii intelectuale victoriene, alternând expuneri esenţiale, precum aceea despre credinţa religioasă, cu relatări anecdotice.
Autobiografia este întregită în acest volum cu o selecţie reprezentativă din jurnalul ţinut de Darwin în timpul călătoriei sale în jurul lumii la bordul vasului Beagle (1831–1836). Dacă înaintea acestei expediţii tânărul absolvent al Universităţii Cambridge cocheta cu ideea de a deveni preot de ţară, periplul de cinci ani prin nenumărate ţinuturi l-a făcut să pună la îndoială multe dintre credinţele acceptate despre om şi Pământ şi l-a condus în cele din urmă la elaborarea celebrei sale teorii a evoluţiei prin selecţie naturală. Relatările lui Darwin despre băştinaşii din Ţara de Foc, despre marele cutremur produs pe teritoriul chilian în 1835 sau despre speciile observate în arhipelagul Galápagos constituie nu doar un document unic în istoria ştiinţei, ci şi un fascinant jurnal de călătorie. (©Editura Humanitas)

Augustus, de John Williams (trad. Ariadna Ponta)

Roman recompensat în 1973 cu prestigiosul National Book Award.
Cel din urmă roman al lui John Williams, Augustus, este o rescriere ficţională a vieţii împăratului roman Caius Octavius Augustus, din anii primei tinereţi până la bătrâneţe. Construit într-o manieră originală, din scrisori, rapoarte oficiale şi declaraţii ce refac pas cu pas destinul acestui personaj fascinant, cartea repre­zintă un adevărat tur de forţă şi virtuozitate narativă. De la inteligenta şi promiscua fiică a împăratului, Iulia, până la conducători militari faimoşi, precum Marcus Antonius, sau cărturari şi poeţi ca Strabon, Horaţiu şi Ovidiu, fiecare personaj îşi păstrează individualitatea şi se povesteşte în acelaşi timp pe sine. De­parte de a fi un simplu roman istoric, Augustus este o naraţiune complexă a devenirii şi transformării unei fiinţe umane remarcabile. În acelaşi timp, cartea reface o epocă şi o lume, cu intrigi şi lupte pentru pute­re, patriotism şi loialitate, comploturi şi libertinism. (©Editura Polirom)

Wonderland. Cum a creat jocul lumea modernă, de Steven Johnson (trad. Dan Crăciun)

Jocul a fost întotdeauna mai important decât realizează cei mai mulți dintre noi. În această analiză plină de viață a forței jocului și a delectării, Steven Johnson ne oferă o istorie surprinzătoare a divertismentului popular. Autorul abordează domenii variate – de la bucătăria medievală și tavernele antice, până la cazinouri și malluri – și identifică ideile inovatoare din orice loc în care oamenii se străduiesc să se amuze pe ei înșiși, dar și pe alții.
Narațiunea lui Johnson este la fel de amuzantă ca și invențiile pe care le descrie. De-a lungul acestei călătorii, face nenumărate opriri surprinzătoare, de la concepte simple, la sisteme moderne complexe. Ne face cunoștință cu pitoreștii inovatori ai timpului liber: exploratorii, patronii, showmenii și artiștii care au schimbat mersul istoriei, inventând articole de lux, instrumente muzicale, mâncăruri exotice, spații publice, jocuri video și spectacole de magie. Johnson demonstrează că aceste tărâmuri de basm ale divertismentului au făcut mai mult decât să-i distreze pe deținătorii lor. În plus, acestea au contribuit în mod direct la revoluțiile economice și sociale care au transformat lumea modernă.
Johnson pledează convingător pentru ideea că oricine dorește să afle încotro se îndreaptă tehnologia și curentele sociale ar trebui să acorde maximă atenție modului în care ne jucăm. Dacă sunteți în căutarea viitorului, îl veți găsi oriunde oamenii se amuză la maximum. (©Editura Publica)

Aviatorul, de Evgheni Vodolazkin (trad.  Adriana Liciu)

Autorul bestsellerului internațional Laur, Evgheni Vodolazkin, revine cu o poveste copleșitoare despre memorie și vină, despre o iubire atât de puternică, încât învinge haosul și chiar moartea. Aviatorul a fost finalist la principalele premii literare din Rusia și a câștigat, în 2016, Bolșaia Kniga — Premiul al doilea.
Innokenti Platonov, protagonistul romanului, fără a fi în realitate aviator, săvârșește un zbor extrem între începutul și sfârșitul secolului XX, devenind obiectul unui experiment întreprins într-un lagăr cu destinaţie specială. Născut în 1900, el este îngheţat în azot lichid la mijlocul anilor ’20, iar în 1999, deja în altă lume, este dezgheţat. Trezit din somnul experimentului pe un pat de spital, memoria lui Innokenti pare a fi tabula rasa. În încercarea de a-și reconstitui istoria personală, el începe, la sfatul doctorului său, să noteze într-un jurnal frânturi haotice de amintiri: chipuri, imagini, întâmplări. Treptat, apar Petersburgul din primii ani ai secolului XX, copilăria, școala și întâia iubire, Revoluţia din 1917 și, în sfârșit, lagărul. Odată cu ieșirea din spital, pe Innokenti îl așteaptă o viaţă nouă, în care poate să iubească iar și să redescopere lumea. O lume unde el, așa cum o arată și propriul său nume, este un Candide — însă unul care se simte responsabil și pentru cele trăite, și pentru cele netrăite, tema vinovăţiei aducând în Aviatorul ecouri dostoievskiene. (©Editura Humanitas Fiction)

Un impuls bizar, de Lydia Davis (trad. Luana Schidu)

Editura Vellant continuă proiectul dedicat traducerii în limba română a integralei prozei scurte semnate de Lydia Davis, una dintre cele mai bune scriitoare contemporane, al cărei talent o apropie de Hemingway, dar şi de Julio Cortazar, Kafka (devenit personajul uneia dintre povestiri) sau Milorad Pavić datorită insolitului cu tentă absurdă şi experimentală. Al doilea volum din intergrala prozei scurte – Un impuls bizar – include prozele din volumele Samuel Johnson este indingnat (2001) şi Tulburări diverse (2007). Traduse în limba română de Luana Schidu, aceste povestiri abordează într-o manieră originală subiecte precum dramele dintr-un cuplu, teama de moarte şi relaţiile familiale. (©Editura Vellant)

Culorile și viața lor secretă, de Kasia St. Clair (trad. Mihai Moroiu)

Neobișnuitele povești ale celor mai seducătoare nuanțe, ale celor mai fascinanți pigmenți și ale celor mai fragile umbre. De la galbenul-solar imaginat de Van Gogh într-o simfonie de tente crude sau frânte la cel mai stins Veronese pornit spre albastru-regal, de la puritatea morală și spirituală din gândirea lui Le Corbusier la albul-infinit modelat de Rodin, de la cărbunele de pe pereții peșterii din Lascaux la perioada albastră a lui Picasso, de la verdele-Kelly la purpura imperială și rozul-fluorescent al generației punk, un foc de artificii, un studiu fără asemănare al civilizației umane. Cutreierând rafinat universul politicii și al modei, al artelor și al războiului, Culorile și viața lor secretă șoptesc istoria vie a propriei noastre culturi. (©Editura Baroque Books&Arts)

The post 10 cărți de citit în iunie 2017 appeared first on Bookaholic.

Există evenimente, oameni și locuri care ne definesc, care ne-au format și pulsează latent sau manifest în ceea ce facem, în ceea ce scriem, în modul în care relaționăm cu ceilalți, în modul în care ne dezvoltăm și trecem prin viață. Există povești pe care memoria ni le „întoarce” în prezent sub o formă mai mult sau mai puțin reală, există imagini puse pe stand by care mai sunt prezente doar în amintirile noastre. Rubrica Autori în casă, autori acasă este un spațiu în care scriitorii se întorc în timp, la primele amintiri din locurile natale, pentru a retrăi farmecul de odinioară al unui trecut personal, pentru a ne dezvălui unde au luat naștere cu adevărat.

Încet, începe să se contureze o hartă a României creată de amintirile despre locurile natale ale scriitorilor. Tiberiu Neacșu ne ajută să privim către o Craiova a anilor ’80 – ’90, și, ca orice proces prin care trece memoria, unele amintiri se cristalizează puternic, sunt de nezdruncinat.

Tiberiu Neacșu: „Ne simțeam din nou nemuritori pentru măcar o noapte”

Piața Gării, Bloc K1, ap. 15, et. 3, Craiova. E adresa la care mi-am petrecut o bună bucată din copilărie. Era un rând de blocuri (3 la număr) – K1, K2, K3 – care înconjurau, împreună cu L-urile, o centrală, un dud imens și o parcare în care să încapă un întreg stadion. Așa se simțea atunci. Terenul de fotbal era delimitat de câte o bordură sau un gard viu. Doi plopi extrem de înalți erau locul în care unul dintre noi „se punea” la „pitulușu”. Ne-ascundeam pe sub mașini, în copaci, în curte la Maior (căruia îi puneam capcane sau îi umpleam plasa de țânțari cu cornete pentru „tuberman”). Inventam arme devastatoare – o bujie arsă putea să aibă proprietățile unei adevărate arme nucleare, un injector aruncat de vreun meseriaș trăgea cu laser. Masa de ping-pong din ciment devenea loc de întâlnire pentru cei mari. Ne luam și noi palete cu 9 lei, fără burete, sau ne construiam, pe furiș, la traforaj, paletele proprii, pe care lipeam, cu prenandez, coperte de caiet. Un pic mai încolo, Anton și alții jucau bridge la o măsuță pliabilă pe care o acopereau cu o cuvertură veche de recamier. Se ofticau des.

În K1 eram așa: Cristi Mare, Cristi Mic, Victoraș, Cami și sora ei (al cărei nume nu mi-l amintesc acum), Andi, Costi, eu, Cosmin, Dragoș, Bobo, Andra. În K2 stăteau Luci și Cătălin cei mici. Fiii lui Anton. Acolo stătea și Maiorul – un tip aprig, degrabă vărsătoriu de cuvinte interzise de părinți. În K3, Tibi (nașu-meu de botez), Luci și Cătălin cei mari (nașii de botez ai juniorilor cu aceleași prenume despre care am spus mai sus). La un moment dat s-a mutat și Lubeniță aici.

Într-unul din L-uri stătea Nelu. Era cu vreo câțiva ani buni mai mare decât noi, avea un tată orb, dar campion la șah, și avea abilitatea de a nimeri orice voia cu o piatră, anunțând ținta doar după ce piatra o lovea.

După ce au început construcția unui bloc nou, M30, am început teritorializarea parcării. Dar după 1990. Anton nu mai juca bridge. Doar își repara, în fiecare zi, Lăstunul. Cei mari erau aproape fascinați de Gigi, un tip care se mutase în proaspătul construit M30 și care făcea fotbal la Universitatea, dar nu avea nici un pic de talent în afara aceluia de a-ți lovi tibia neformată la intrări. Noi ne-am împrăștiat care-ncotro, ne-am mutat la alte școli sau în alte cartiere.

În Valea Roșie, eu și frate-meu ne jucam, pe strada Electroputere, fotbal cu Adina și Costache, vecinii noștri. Bubuiam poarta garajului lor și tanti Florina ne admonesta ferm și rapid. Ne strecuram în curte la UCECOM, pretinzând că suntem soldați din trupele speciale, săream garduri și întărâtam câinii de la Electroputere. Făceam ce făceau copiii atunci.

Chiar dacă ajunsesem la liceu deja, unde Aurelian Zisu mă încuraja să scriu poeme tăindu-mi minuțios fiecare vers în parte și notând un sec „Nu” în dreptul fiecărei pagini, mă întorceam în weekenduri la bunicii din partea tatălui, care încă locuiau în K1. Așa am aflat că, într-o zi, Lubeniță și încă vreo doi copii s-au urcat pe-o locomotivă în gară. Aerul era umed. Cei 20.000 de volți s-au descărcat în el la fel de sec precum îmi nota profesorul meu poemele infantile. Atunci mitul K1 s-a destrămat pentru mine. Am văzut că eram și noi muritori.

Mai târziu, împreună cu prietenul meu Cosmin, fumam Carpați și beam Săniuța într-o cârciumă care se chema Andreea. Lângă o sobă era locul nostru. Umpleam scrumiera de mucuri de țigară și vorbeam despre Dostoievski și Nietzsche, în timp ce ne lăudam că-l înțelegem pe Kant și aruncam citate din Caraion, Dinescu și Brumaru. Apoi, natural, cumva, au apărut și Cărtărescu, Iaru și Coșovei. Stăteam cu Aerul cu diamante la masă. Aveam aerul de-a fi înțeles totul și trăgeam serios din Carpații de Târgu-Jiu. Eliot, Pound și ceilalți au venit mai târziu, în facultate, când vodca era Perfect și o beam cu Dan și Cezar. Cu Baudrillard, Bourdieu, Levinas, Todorov, Kristeva, Miller, Bukowski și colegele de la Literele craiovene. Când, grație memoriei selective, nu-mi mai aminteam de Lubeniță întotdeauna și mergeam pe peronul gării unde îi cinsteam pe săracii alcoolici cu tărie ieftină, ne prefăceam străini, ei ne lăudau sonor, ne luau în brațe și noi, săracii, ne simțeam din nou nemuritori pentru măcar o noapte.

Credit fotografie principală: Andrei Biro

Tiberiu Neacșu (1981) s-a născut la Timișoara, dar și-a petrecut copilăria în Craiova. Este absolvent al unui master în cadrul Facultății de Litere din Bănie și autor al două volume de versuri, cel mai recent – „Acrobat în zece pași”, Editura Tracus Arte, 2013. Traduce din engleză. Poemele lui au fost traduse în catalană, spaniolă, portugheză, franceză și italiană.

The post Autori în casă, autori acasă – #10: Tiberiu Neacșu appeared first on Bookaholic.

Pe Liliana Corobca o invitasem mai demult la rubrica Bibliotecă de scriitor, dar întâlnirea s-a amânat câteva luni, pentru că scriitoarea a adus, special pentru interviu, o parte dintre cărțile rămase în biblioteca părinților, aflată dincolo de graniță, în Republica Moldova. Am rămas impresionată de un asemenea efort pentru ca interviul să iasă cât mai bine, iar surprizele plăcute nu s-au oprit aici: autoarea m-a întâmpinat cu o mulțime de bunătăți, printre care plăcinte cu brânză, cozonac cu dulceață de trandafiri și vin făcut de tatăl ei.

S-ar părea că am fost unul dintre primii oaspeți în apartamentul Lilianei, unde cărțile și-au găsit în sfârșit liniștea, după ce au fost purtate ani la rând prin camere de cămin și locuințe închiriate. Am ajuns după-amiază și am plecat noaptea, după o întâlnire foarte interesantă, în care nu doar eu am pus întrebări (o să țin minte multă vreme că n-am știut ce fruct începe cu litera „g”). Cu sinceritate, umor, deschidere și căldură, cu un accent savuros (păcat că nu îl puteți auzi și voi), Liliana Corobca mi-a spus povești din copilăria ei în Moldova de peste Prut și mi-a vorbit despre goana după carte românească, care se găsea extrem de greu în anii ’90. Mi-a citit poeme dintr-o carte dragă, cu grafie chirilică, mi-a prezentat toate obiectele de pe rafturi, ne-am jucat cu un yo-yo pe care îl primise la un festival de literatură și am avut o ședință foto mai specială, la care scriitoarea a fost un model nemaipomenit.

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Ții o evidență a cărților?

Nu știu, când a trebuit să le car, să le tot mut dintr-un loc în altul, erau prea multe și prea grele. Acum, când mi-a mai rămas ceva loc în bibliotecă (m-am mutat nu de mult) și cărțile nu cad (încă) din rafturi, parcă aș mai avea nevoie de câteva sute. Dar aproape jumătate nu sunt citite, doar răsfoite – multe, deci. Oricum, chiar și așa nu am reușit să îmi adun toată biblioteca la un loc și deja îmi dau seama că nu voi avea spațiu și pentru cărțile rămase la părinți.

Cărțile sunt ordonate după un sistem anume?

Cred că da, dar unul sofisticat: temă, autor, culoare, mărime, stare fizică, stare afectivă, înălțime, greutate, valoare, simpatie, utilitate, frumusețe. Biblioteca are rafturi mai înalte și mai mici, ceea ce mă obligă să pun cărțoaiele jos și cărțuliile mai sus. În principiu, există o încercare de a le aranja tematic: exil, cenzură, critică și teorie, istorie, artă, dicționare, limbi străine, poezii, romane, cărți de dăruit. Nu am foarte multe romane, pentru că fie le-am dat, fie am citit exemplare împrumutate – romanul l-ai citit și a plecat, rar îmi doresc să am un anumit roman în bibliotecă.

Vara trecută le-am scos afară, le-am scuturat, le-am șters cu cârpa, le-am așezat pe niște bucăți de polistiren, la aerisit. Când le-am adus înapoi, am descoperit că mi s-au furat două romane (numai două, am constatat dezamăgită). Și dacă mai caut ceva și nu găsesc, mă gândesc: totuși, trei mi s-au furat (sau patru), apoi le găsesc și rămân la cele două. Unora le acord atât de puțină atenție, încât la o nouă privire sau aranjare, mă bucur de parcă ar fi noi, de parcă le-am primit în dar chiar atunci.

Ce cărți au fost furate?

Mi-au dispărut Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu și Asediul Vienei de Horia Ursu, dar nu mi-a părut foarte rău după ele. Am încercat să citesc Asediul Vienei și n-am reușit, cred că era nevoie de o stare mai specială. Cartea lui Aldulescu o aveam oricum în două exemplare, pe unul îl cumpărasem eu și apoi am primit altul în dar de la autor.

Biblioteca are o poveste a ei?

Am două biblioteci, una acasă, în Moldova, cealaltă – acasă, în București. Am citit mult în copilărie și adolescență și am iubit foarte multe cărți, doar câteva de atunci le-am adus acum cu mine. În București am alături cărțile din ultimii zece ani, plus câteva de care nu vreau să mă despart. În Moldova au rămas cărțile copilăriei, studenției și doctoratului. Fiecare are o poveste a ei. O parte dintre cărți au cunoscut viața din cămine, cu invazii ale gândacilor, inundații și păsări care lăsau câte un autograf cu găinaț peste vreo copertă mai puțin norocoasă.

Pentru cărțile astea mi-am luat apartamentul, ca să am unde să le țin. Oriunde stăteam, fie la cămin sau cu chirie, n-aveam spațiu pentru o bibliotecă, și atunci puneam cărțile una peste alta sau în cutii, de nici nu mai știam care pe unde sunt. Când căminele se închideau vara, trebuia ori să le las undeva în saci, ori să le car cu mine. Mi-am zis că merită și ele condiții de viață mai bune; acum cred că sunt mulțumite. Le-am așezat în picioare, nu suprapuse, cu puțin spațiu între ele, cum se recomandă. Le aerisesc, le șterg, le răsfoiesc din când în când, că știu că le face plăcere, ca prietenilor pe care-i mai întrebi de sănătate.

Observ că ai o mulțime de obiecte pe rafturile din bibliotecă. Sunt curioasă mai ales ce sunt peștii aceia din lemn.

Peștii sunt, de fapt, un set de fundișoare – tocătoare, adică. Taică-meu a lucrat și în lemn, toate obiectele astea din bibliotecă îi aparțin lui: vaze, solnițe, cupe, un pocal… M-am gândit că o să se strice dacă le folosesc în bucătărie, și-atunci le-am pus în bibliotecă. Sunt și alte obiecte din lemn: un fundișor parfumat (suvenir din Tartu), o ustensilă de stricat nuci (adică de spart – n.r.) din Karpacz, un recipient cu parfum, luat din Bulgaria. Mai am o colecție de pixuri, inclusiv cel cu care am scris romanul Caiet de cenzor. (Am aflat că i s-a rupt pixul de cât a scris, dar încă îl păstrează – n.r.) Un animal de pluș cam ciudat și cu ochi melancolici, pe care l-am luat când stăteam într-un cămin pe Gabroveni, ca să-mi învioreze camera – de la depărtare m-am uitat la el și mi-am zis: Ia să-mi iau eu girafa asta! S-a dovedit a fi un pui de tigru, de fapt. În corpul mic al bibliotecii am și un suvenir sovietic – un set de pahare cu carafă, mama peștoaică cu peștișorii. (Observ că îi plac peștii și obiectele din lemn  – n.r.) Mai e o ilustrație făcută de o elevă, Cristiana Ursache,  la FILIT – cum a văzut ea romanul Kinderland. Am și o colecție de pietre, adunate de prin locurile unde am fost: Marea Mediterană, Irlanda, malul Dunării, munții Alpi, Marea Nordului. Strâng un anumit număr – șase sau zece, nu mai multe. M-a molipsit de această „patimă” o artistă, Kristina Estell, cu care am avut o bursă împreună.

Peștii lucrați de tatăl Lilianei ne-au dat idei năstrușnice

Dar piatra cea mai spectaculoasă este un premiu pe care l-am primit la un festival. Acum mă bucur nu doar de o bibliotecă adevărată, ci și de o inimă de piatră adevărată – un inimoi, mai exact. Am participat, acum câțiva ani, la festivalul de literatură de la Vilenica, Slovenia, unde am luat premiul Crystal. Premiul a însemnat o participare la un alt festival de literatură, din Irlanda, anul următor, dar am primit și ceva din piatră care semăna, după părerea noastră, cu o inimă. În fiecare an, un tânăr artist sloven făcea aceste daruri pentru câștigători, dar piatra fiind vopsită, nu te așteptai să fie atât de grea – de fapt, nu-ți dădeai seama ce compoziție are obiectul. Cu câțiva ani înaintea mea a urcat pe scenă o doamnă slăbuță, delicată, care a primit ca premiu o piatră lungă și subțire. Dacă poți să-ți imaginezi, a scăpat premiul pe picior și a trebuit să fie dusă la spital. Premiul meu era și mai mare, așa că mi-au șoptit să-l țin bine. După asta, ca să nu mă invidieze colegii de breaslă, le dădeam piatra s-o țină un pic. A trecut din mână în mână, îndoindu-se toți de la greutatea ei și făcând glume. Apoi s-a pus problema: bine, dar cum ajung cu ea acasă? Dacă o iau la bagajul de mână, nimeni nu va crede că ditamai ghiuleaua de tun e un așa-zis premiu, dacă o pun în bagajul de cală, o să depășesc greutatea limită și va trebui să plătesc în plus, iar eu nu am primit premiul în bani, adică urma să plătesc din banii mei, variantă care nu mă încânta în mod deosebit. Până la urmă, am pus-o în bagajul de cală, după ce am scos toate cărțile, ca să nu depășesc greutatea prevăzută.

Premiul primit la festivalul de literatură de la Vilenica, Slovenia

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Nu sunt mare amatoare de cărți vechi și purtătoare de microbi și de praf, dincolo de mesajul lor sublim și de valoarea lor inestimabilă. Credeam că-i Teze și antiteze de Camil Petrescu, din 1936, dar Istoria romană a lui Eutropius este din 1923. Cartea lui Eutropius a venit în bibliotecă grație profilului meu de latinist, când adunam tot ce ținea de civilizația greco-latină. Am acasă încă multe cărți în latină, editate în Franța, pe care ni le vindea o colegă, în timpul studenției (la Chișinău). Nu erau noi, dar ne băteam pe ele, erau o raritate atunci pe la noi.

De Teze și antiteze am avut nevoie la doctorat, dar nu țineam deloc să am chiar o ediție „princeps”, așa a înțeles anticarul și mă costase un pumn de bani. Am scăpat-o odată pe jos tocmai pe ea, a căzut peste un deget de la picior, dar nu de deget mi-a păsat, ci de cartea care, fragilă și veche, s-a desfăcut în două. Mi-a părut atât de rău, că îmi stăruie și acum momentul acela în fața ochilor. Mai am și Poezii de Alexandru Macedonski, ediție îngrijită de Ion Pillat, am găsit pe internet că-i din 1939. I-am promis-o unei moștenitoare a lui Macedonski, o va primi în curând.

Toate cărțile mele vechi sunt editate în România. În Republica Moldova, cărțile vechi erau mai greu de găsit. A fost epurarea cărților, apoi intelectualii noștri au plecat toți, care-n Siberia, care-n România. La bibliotecă erau multe cărți rufoase de la prea mult citit, dar nu aveau mai mult de un deceniu sau două de la apariție. Antologia Poezia Moldovei, publicată în anul 1954, este o carte veche în acest sens, foarte veche chiar. La noi acasă ținea loc de Biblie (Biblia a apărut după 1990 în familia noastră). În momentele de odihnă, pe seară, tata mă ruga să aduc „Cartea” și să citesc din ea, ceea ce eu făceam cu mare încântare. Citeam cu voce tare, expresiv, apoi citea și el, citea și mama – fratele era mic, nu mi-l amintesc citind. Adoram aceste momente! Mama știa pe de rost Luceafărul și ne recita, uitându-se la câte un vers în carte. „Nepoțica o învață pe bunica”, de Liviu Deleanu, era poezia preferată a tatălui meu. Să reproducem câteva strofe:

Bunicuţa stă pe prispă
Şi cu caierul în mână,
Învârtind întruna fusul,
Toarce lână,
Toarce lână…

Printre degete, subţire,
Firul lung se răsuceşte,
Iar bunica, hăt, departe
Se gândeşte,
Se gândeşte. […]

(Bunicuţa se gândeşte la feciorul care de-o vreme încoace îi scrie cam rar).
Şi cum stă, gândind la dânsul,
Iaca vine pe cărare
Ion poştaşul ― şi-i aduce

O scrisoare, O scrisoare…
Stă bunica sărăcuţa,
Cu un braţ, proptit de-o coastă
Şi se uită la scrisoare,
Ca o proastă,
Ca o proastă.

O-nvârteşte şi-o suceşte,
Când pe faţă, când pe muche,
Dar, săraca, nu-nţelege
Nici o buche,
Nici o buche.

(De la şcoală, cu ghiozdanul în spate, se întoarce nepoata).
― O scrisoare, fa nepoată!
Spune baba, bătrâneşte,
O scrisoare de la tata,
Ian citeşte,
Ian citeşte!
(Nepoata citeşte, bunica, ascultând-o, lăcrămiază, “ş-o tot roagă să-i citească / înc-o dată).

― N-ar fi rău, a zâs nepoata,
Dac-ai şti şi tu, bunică,
Să citeşti măcar oleacă
Sângurică,
Sângurică. […]
Şi îndată nepoţica
Pune babei cartea-n poală ―
Şi începe s-o înveţe
Ca la şcoală,
Ca la şcoală.

Asta-i buchea O bunică ―
Spune mica ei nepoată,
Şi-o cunoşti, că-i rotunjită
Ca o roată,
Ca o roată.

Iaca asta-i Ш, bunică,
Şi-o cunoşti uşor că are,
Ca o greblă mititică
Trii colţare,
Trii colţare.
Iar aiasta-i П, bunică,
Cei mai dreaptă dintre ele, 
Ca o poartă care are
Trii nuiele,
Trii nuiele. […]
― Nu e greu, a spus bunica,
Le învăţ eu, dar cu-ncetul…
Iar amu bunica ştie Alfabetul, Alfabetul.

Se gândeşte bunicuţa: ― Eh, amu ajung departe!

Cât de bine îi, când omul
Ştie carte,
Ştie carte!

Poezia poate fi „transcrisă” din alfabetul chirilic în cel latin, ceea ce am și făcut, dar sensul nu mai corespunde. Litera П, adică P în română, nu e ca o poartă care are trei nuiele. După cum nici Ш, adică Ș, nu mai seamănă cu o greblă. Cea mai frumoasă perioadă din viața mea legată de cărți a fost însă aceasta, cu cărți doar în chirilică, cu Mihai Eminescu și Ion Creangă scriși Михаил Еминеску și Ион Крянгэ. Nu doar literele se scriau altfel, dar și sintaxa și ortografia erau adaptate sau copiate după cele rusești.

Antologia „Poezia Moldovei”, care ținea loc de Biblie în casa părintească

Cum s-a ivit pasiunea pentru lectură?

Cred că am moștenit-o, ambii părinți aveau „patima cetitului”. Ceea ce îmi doream eu cel mai mult, era să nu-i apuce pe amândoi odată, că nu mai scoteau nasul din cărți și mă puneau pe mine la lucru: „Lili, dă apă la găini!”, „Hrănește tu porcul, numai azi” (asta chiar nu era misiunea mea de pionier eminent), „Vezi cine a venit, de ce latră câinele”, „Dă niște fân la oi” (sau ceva pisicii), „Încălzește mâncarea”, „Te rugăm, pune tu pe masă” etc. Se întâmpla mai rar, ce-i drept. În schimb, când m-am apucat eu de citit, părinții, înțelegători, nu mă deranjau decât ca să mă cheme la masă. Nu știu copii mai cuminți decât cei care citesc mult.

Ce fain! Mai spune-mi și alte povești din copilăria ta…

Bunicii n-aveau bibliotecă, părinții mei au crescut fără cărți acasă, dar apoi și-au făcut propria lor bibliotecă, cu care am crescut eu. Am avut cărți, dar mobila de bibliotecă pentru ele a apărut mai târziu. Dacă se adunau prea multe cărți, le urcau în pod, unde se aflau și tot felul de reviste. În regimul comunist la noi, poate și aici, lumea se abona la câte treizeci de reviste și ziare, soseau din toată Uniunea Sovietică. Erau reviste cu modă, povești, literatură, modele de împletit și de croit, sănătate, sfaturi de creștere a copiilor, apoi era o revistă science-fiction. Maică-mea era profesoară de fizică și dirigintă și se abona la „Pedagogul sovietic” și „Fizica în școală”; taică-meu primea „Tânărul constructor” și alte reviste cu tot felul de chestii tehnice. Mie-mi plăcea să mă urc în pod și să citesc. Îmi aduc aminte că verișorul meu mi-a luat odată scara, crezând că o să încep să plâng și să mă rog de el, dar eu nici n-am observat – stăteam acolo până mă striga maică-mea la masă.

Cărți în limba română cu grafie chirilică din copilăria Lilianei: „Cartea Poeziei 70” (o antologie a poeziei din RSS Moldovenească), „Psihologia distractivă”, „Fizica în imagini”

Apoi, când eram studentă, am cules folclor din satul meu, Săseni. Printre altele, trebuia să culegem descântece. Am ajuns la o băbuță – dar pân-am găsit-o! Ea avea o noră profesoară și am mers la ea cu mama și cu încă cinci profesoare, care au rugat-o pe babă: „Hai, spune un descântec!” Și baba a zis: „Bun, da’-i spun numai ei”. M-a luat deoparte într-o cameră mare, cu broderii (parcă o văd și acum), și-a-nceput să murmure la repezeală. Baba nu voia să recite, a zis că descântecul se fură și că n-am decât să-l fur. Când am ieșit de-acolo, nu țineam minte nimic. Atunci a fost ea de acord să șoptească câte un rând fiecărei profesoare, și până la urmă am scris noi niște descântece, care mi se par fascinante, dar nu știu ce valoare au. Apoi a aflat lumea prin sat că eu adun folclor și au început să mă caute babele. A venit odată una atât de bătrână, de nici nu putea deschide poarta, și mi-a spus o poezie foarte faină cu o broască care compătimea o femeie. Am păstrat caietul cu însemnări, am folosit unele dintre ele în unele din romanele mele.

Am și monografia satului Săseni, cu fotografii, dar e cam, să zicem așa, tendențioasă. Chiar dacă e apărută după ‘90, bănuiesc că autorul a scris-o în vremea comunismului, pentru că nu amintește nimic despre perioada românească și despre deportări. La mine-n sat au fost deportați oameni, nu foarte mulți, dar s-a întâmplat, iar informația aceasta nu apare în carte. E și o poză cu tatăl meu în monografie.

Monografia satului Săseni, cu poza în care apare tatăl autoarei, alături de obiecte din lemn meșterite de tată

Ce cărți citeai în copilărie și în adolescență? Aveai și cărți în limba română?

Aveam acasă și clasici, și cărți din perioada sovietică, și cărți de poezie. Majoritatea cărților din copilărie sunt în rusă. Eu n-am citit multă literatură rusă, dar în limba rusă am citit foarte mult: Alexandre Dumas în 20 de volume, George Sand, care-mi plăcea mult…. Aveam cărți pe care le iubeam și le reciteam: Feciorii omului cu inima de piatră, de Mór Jókai, Doi căpitani, de Veniamin Kaverin… Când primeam cadouri la școală, cu diferite ocazii, erau cărți în limba rusă – nu se punea problema că nu știi limba sau că nu vrei. Am avut și cărți antireligioase, de altfel foarte bine făcute, îmi aduc aminte că mă impresionau pe vremea aia – vai, săracul Vaniușa care credea în Dumnezeu, care asculta de bunica și apoi pionierii îl ajută și uite ce bine că nu mai crede! Cărți în limba română cu grafie latină nu am avut până la căderea comunismului.

Acum am acasă cărți în limba rusă, în limba română cu grafie chirilică și în limba română cu grafie latină, după trecerea de la un alfabet la altul. A fost o relaxare încă din anii ‘70, s-a putut spune ceva de limba română și de autorii români. Și maică-mea, când mi-a pus numele, a ales un nume românesc, deși rușii consideră că numele Liliana e strict evreiesc – căci la noi toate fetele sunt Lilia, care înseamnă „crin”. În ‘90 au început să apară cărți cu grafie latină, erau la mare căutare. O samă de cuvinte de Ion Neculce este printre primele apărute în ‘90-‘91. Am zis să-ți arăt niște cărți publicate la noi (îmi aduce câteva volume de autori români apărute în Republica Moldova – n.r.).

Cartea de Nicolae Dabija este o mostră de „tranziție”: a apărut în limba română cu grafie latină, limba română cu grafie chirilică și limba rusă, ca să înțeleagă toți cetățenii R. Moldova

(O întreb dacă nu a citit nici clasicii ruși – n.r.) Clasici am mai citit, de pildă Crimă și pedeapsă când eram foarte mică, aveam 9 ani și n-am înțeles eu mare lucru, așa că nu mi-a plăcut atunci. Am trecut și prin Cehov, prin Turgheniev… Dar exact când trebuia să studiem literatura rusă contemporană, a căzut comunismul și s-a scos rusa din școală. Mai târziu s-a reintrodus, dar în ultimii doi ani de școală eu n-am mai studiat deloc rusa. La noi a fost haos total, pentru că am început să învățăm literatura română, dar cărți n-aveam. Vai, ne băteam pe un roman de Camil Petrescu, pentru că noi făceam literatura interbelică la facultate și nimeni n-avea cărțile. Era un singur exemplar la Biblioteca Națională și trebuiau să-l citească 80 de studenți. Îmi aduc aminte că într-o excursie la Iași am găsit Patul lui Procust și am ascuns-o, ca să nu mi-o fure cineva. Am dat-o numai unor prietene, pe ascuns. În anii aceia, era ceva să ai carte în limba română. Deși se făceau donații, la mine n-a ajuns niciuna – eu, ca studentă, n-am prea avut carte românească. A trebuit să ne descurcăm singuri, cum am putut. Mama mea a fost la București, la un curs de perfecționare, și acolo a primit niște cărți – Viața la țară de Duiliu Zamfirescu și un manual de Istoria românilor. Eram așa mândră că aveam și eu cărți în limba română!

Primele cărți cu grafie latină apărute în Republica Moldova, publicate în anii ‘90

De unde au apărut profesorii de literatură română?

Din aer și din pod. (râde) Erau profesori de literatură moldovenească, care peste noapte s-au transformat în profesori de literatură română. Problema a fost la literatura interbelică și la cea contemporană, pentru că pe literatură veche aveam specialiști foarte buni – studiam Miron Costin, Grigore Ureche, Dimitrie Cantemir, opera lor o găseam în limba română cu grafie chirilică. Îmi amintesc că citeam Descrierea Moldovei ca pe-o poveste, deși acum nu-nțeleg cum puteam să citesc așa ceva… Dar atunci o adoram. O citeam în limba română, că altfel citeam numai în rusă. Mi-am cumpărat și o ediție cu grafie latină, așa că acum am trei exemplare din Descriptio Moldaviae (două cu grafie chirilică, una cu grafie latină). La fel și perioada clasică, se studiau Eminescu Creangă, Alecsandri… Nu Caragiale.

La facultate am început să citesc literatură română și eram îndrăgostită de toți autorii. Am citit de vreo treizeci de ori Luntrea lui Caron, de Lucian Blaga. Profesoarei tot eu i-am împrumutat-o și ea a vrut s-o pună pe lista obligatorie de lecturi, dar de unde s-o citească toți studenții, că era de negăsit? Mi-a plăcut și Blecher, dar pe el nu l-am studiat la facultate, l-am descoperit mai târziu, la București.

Sunt cărți la care ții foarte mult dintr-un motiv sau altul?

N-aș vrea să țin prea mult la nicio carte. Consider asta o slăbiciune de care trebuie să scap. Totuși, țin la cărțile bune (fascinante uneori sau puternice), la cărțile de care mă leagă niște amintiri, la cărțile utile și scumpe, precum dicționarele și enciclopediile… Am început să citesc serios de mică și la fiecare doi-trei ani găseam câțiva autori de care eram iremediabil îndrăgostită. Situația s-a schimbat un pic din momentul în care m-am apucat eu să scriu cărți. Citesc și acum cu aceeași frenezie, dar fac tot posibilul să nu mă atașez, să nu mă las influențată, să uit chiar acele magnifice momente ale lecturii. Atunci când scriu, evit să citesc cărți pe care bănuiesc că le-aș putea iubi, pentru că nu vreau să rămân sub influența unui autor care-i foarte puternic.

Totuși, când plec undeva pentru mai mult timp, iau cu mine câteva cărți. Ciudat, deși sunt prozator, cărțile sunt de poezie. Ciudat, nu le-am citit nici până acum în întregime, deși nu-s așa groase. Știu exact ce îmi place și recitesc mereu aceleași texte preferate și răscitite ani de-a rândul. Nu mă despart de un Esenin cu coperta verde cartonată și de un Bacovia mic și nearătos, dar foarte iubit. Vreau să-ți spun că toți basarabenii au o dragoste inexplicabilă pentru Bacovia. Din ambele știu câte ceva pe de rost și uneori le deschid, pentru că încep să uit anumite poezii. Eseninul, ediție bilingvă, mai are meritul de a aduna câteva traduceri (când există mai multe), probabil toate, ale unuia și aceluiași poem. N-am mai văzut vreo ediție care să adune mai multe traduceri la un loc! Uite cum sună în patru variante ultima strofă din cunoscuta poezie „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig…”:

Toți sîntem vremelnici pentru veci,/ Rar  ning fragii frunzele deșarte. / Binecuvîntat să fie deci? Că trăiesc și că mă duc spre moarte. (trad. George Lesnea);

Toți, dar toți sântem supuși pieirii,/ Toamnă în veșmânt multicolor! / Fii blagoslovită-n nesfîrșire, / Viață cu destinu-ți muritor! (trad. Nicolai Costenco);  

Toate-n lumea asta-s trecătoare…/ Paltinii arama și-o preling./ Te binecuvânt răgaz în care / Să-nfloresc mi-a fost și să mă sting! (trad. Igor Crețu);

Toți ne vom topi ca floarea spumei. / Foi de tei cad pline de fiori…/ Fii slăvit că ți-a fost dat pe lume/ Să-nflorești și-n liniște să mori. (trad. George Popov).

Esenin și Bacovia alături de o ilustrație făcută de o elevă la FILIT și o parte din colecția de pietre

Cum achiziționezi cărțile? Mergi des prin librării sau anticariate?

Nu pot să îmi explic de ce, dar sunt greu de depistat prin anticariate. Îmi plac cărțile noi, cu foi albe, cu coperți frumoase – cartonate, de dorit -, eventual și sigilate, să le desfac eu prima celofanul. Nu merg foarte des prin librării, merg la târguri de carte, iar mai nou cumpăr pe internet. Nu e ceva spectaculos în modul meu de a aduna cărți. M-am ocupat multă vreme de exil și în anticariate nu găseam ce aveam nevoie, apoi de cenzură și a trebuit să caut în biblioteci străine – s-a scris puțin și în acest domeniu. Așa am strâns mai multe cărți foarte faine despre cenzură, în mai multe limbi. (Aflu că autoarea a studiat mai multe limbi de-a lungul timpului: germana, franceza, ceha, polona, chiar și chineza, pentru câteva luni – n.r.)

Cărți despre cenzură în mai multe limbi

Ce cărți au intrat recent în bibliotecă?

Am avut un turneu dedicat romanului Caiet de cenzor și o serie de conferințe despre cenzură și exil, prin mai multe orașe. Am dăruit cărți, dar am și primit: de la Ploiești m-am întors cu Marginaliile avangardei de Dan Gulea, de la Piatra Neamț cu Frig (epistolar de Aurel Dumitraşcu și Adrian Alui Gheorghe.), Luna Zadar, roman de data aceasta, de Adrian Alui Gheorghe. De la Sibiu – Ignațiu de Loyola. Istorisirea Pelerinului. Exerciții spirituale, mi-a dăruit-o Antoaneta Sabău, co-traducătoarea volumului. De la Târgul de Carte Alba Transilvana (Alba Iulia) am cumpărat volumele 100 de minuni ale Chinei, Panorama lumii clasice, la preț redus.

O parte dintre cărțile care au intrat recent în bibliotecă

Mi-ai arătat mai multe cărți din bibliotecă și se pare că ai și unele mai deosebite…

Am două cărți în niște limbi mai puțin cunoscute – ia uite, dacă înțelegi tu ceva din ele. Am fost la un festival la Galway, în Irlanda, unde eram greu de încadrat, că erau numai anglofoni și scriitori de limbă engleză, așa că m-au alipit de doi poeți originali și speciali. Amândoi mi-au dăruit cărțile lor și sunt atât de ciudate, că nu-mi dau seama care-i numele de poet și care-i titlul volumului. Lectura noastră s-a produs într-un loc unde se vorbea doar irlandeza, nu engleza, și evenimentul se numea „Language In Motion. Event Welsh, Irish, Moldovan”. După părerea organizatorilor, cine vine din Moldova Moldovan linguage grăiește. Aneirin Karadog, „poet and performer” a citit în limba galică, de la el am primit volumul O Annwn I Geltia. Séamus Barra Ó Súilleabháin, „Irish language rap poet” mi-a dăruit placheta de versuri în irlandeză Slógadh Dorcha na gCianta. Culmea, ambii mi-au scris autografe în limba lor, din care numai „Liliana” înțeleg. Unul dintre ei a venit cu un toiag și bătea cu el, ritmic – mi-a zis că prin Țara Galilor se încearcă resuscitarea ideii de bard, ca-n antichitate. Un vers dintr-o carte de-a lor sună cam așa: „ag scaipeadh farat/ mar a scaipeann/ na scamaill”. Mă uit și mă mir, cum nu pot înțelege chiar nimic. Nu mi-a dat prin cap, trebuia să iau și eu niște cărți de-ale mele, pe care să nu le înțeleagă nimeni acolo, și să le dăruiesc.

Cărțile în limbi mai puțin cunoscute, alături de un suvenir sovietic

Altfel, în limbi străine am mai mult cărți de specialitate, despre cenzură. Mi-am dat seama că în limbi de circulație internațională informația este prea puțină sau uneori chiar greșită. Trebuie citit în original. Așa m-am apucat de studiat tot felul de limbi, precum polona și ceha, ca să citesc ce-i cu cenzura lor. Așa mi-am cumpărat de la Sankt Petersburg (mi-a cumpărat un coleg, de fapt) și o gramatică a limbii bulgare, pe-aici sunt de negăsit asemenea cărți, deși Bulgaria este vecină cu România.

Mai am un dicționar al cuvintelor incomode – eu am acolo un text despre bătrânețe, iar T.O. Bobe a scris despre cuvântul „bâzdâc”. Când am fost în Austria, cu o bursă, am participat la un alt volum de grup – mie-mi place să fac poze și mi-au cerut fotografii pentru o expoziție, din care au ales câteva și pentru acest volum, deși nu înțeleg de ce le-au ales tocmai pe acestea.

Un dicționar al cuvintelor incomode și un volum de grup apărut în Austria

Ai genuri literare preferate? Citești și în afara lor, ieși din zona de confort?

A sta cu o carte în mână este deja o stare de confort. Eu am fost un cititor pătimaș, nu puteam trăi fără cărți și citeam tot ce-mi pica în mână, nici acum nu sunt un cititor pretențios. Dar ai dreptate: uneori citesc pentru că mă documentez fie pentru un viitor roman, fie pentru un proiect științific. Romanul este genul meu literar preferat, dar citesc și poezie, și proză scurtă, și istorie, și memorialistică. Citesc tot ce-mi cade în mână, dacă nu-s la mine acasă. Îmi plac romanele nu foarte groase. Mai nou, citesc povești, pe care le cam evitam în copilărie, pentru că mă consideram prea mare pentru ele.

Sunt cărți mai puțin cunoscute (sau mai puțin populare) pe care ai vrea să le recomanzi?

Aș recomanda ce am citit recent, nu știu dacă-s mai puțin populare sau mai puțin cunoscute. După părerea mea, n-ar fi cazul să fie astfel…

Jan Twardowski, Vremea nedespărțirii. Poeme alese, traducere din limba polonă de Constantin Geambaşu și Bogdan Mihai Polipciuc, Ed. Ratio et Revelatio, 2015. O antologie (titlul în limba română nu este cel mai fericit) din cele mai importante volume de versuri ale lui Jan Twardowski (1915-2006), unul dintre principalii reprezentanți ai poeziei contemporane religioase din Polonia. Dragostea, moartea, speranța, credința sunt teme abordate, motive și refrene pe care le reia poetul-preot, întrebări eterne, profunde la care răspunde cu simplitate și grație, fără artificii stilistice. O poezie a esențelor, a emoției, a iubirii pentru aproapele îndrăgostit ori suferind, a iertării și a înțelepciunii. Un dar pentru spirit. Un fragment scurt:

Să ne grăbim să iubim oamenii pleacă atît de repede

Rămân după ei pantofii şi telefonul mut

Numai ce nu-i important se târâie alene

Ce-i mai important vine rapid şi se-ntâmplă subit

…

Să ne grăbim să iubim oamenii pleacă atît de repede

Chiar cei ce nu pleacă nu se-ntorc totdeauna

Şi niciodată nu ştim vorbind despre iubire

Dacă prima este ultima sau ultima e prima

(Să ne grăbim)

Paul Johnson, O istorie a lumii moderne. 1920–2000, traducere din engleză de Luana Schidu, Ed. Humanitas, 2014. M-am apucat de cartea asta cu cele mai serioase intenții – mi-am zis că ceva mai multă istorie nu strică nimănui să cunoască. Și e plină de surprize și de perle literare, romanești, aș spune. Plus că e și amuzantă, și ironică, și tragică. Capitolul despre Japonia începe cu exemple în care prinții moștenitori erau mereu amenințați cu un sfârșit dramatic, fiind înfricoșați de frecvența asasinatelor. „Prințul Ito se căsătorise prudent cu o ospătăriță voinică de la o ceainărie, care îl proteja de samuraii asasini înghesuindu-l în groapa cu gunoi a casei sale și așezându-se deasupra (dar tot l-au dibuit în cele din urmă)” (p. 178). Sau despre India: „În dialectul său local, gujarati, Gandhi înseamnă „băcan”, și atât el, cât și mama lui, de la care a moștenit o constipație cronică, erau obsedați de funcțiile corpului și de intrarea și ieșirea hranei. Această preocupare s-a intensificat când a fost la Londra și s-a învârtit în cercuri de vegetarieni. Știm mai multe despre intimitățile vieții lui decât despre ale oricărei alte ființe omenești din istorie… ” (p. 459). Sunt fascinată de scenele acestea de roman care apar acolo unde te aștepți mai puțin. Aici e vorba de un studiu serios și ambițios, așa încât lectura este un fel de utile dulce miscere.

Povestea generației noastre. De la monarhie la democrație. Liceul Spiru Haret de Matei Cazacu, Ioana Creţoiu şi Ladislau Hajos, prefață de Andrei Pleșu, Ed. Corint, 2016. Absolvenții Liceului Spiru Haret (unde au studiat și Mircea Eliade, Alexandru Ciorănescu, Petru Creția, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt, Bedros Horasangian) s-au adunat după 50 de ani și s-au întrebat ce-au făcut ei în tot acest timp. Mai mult de jumătate din volumul cărții îl ocupă un studiu bine structurat despre comunism, apoi vin mărturiile despre Bucureștii de atunci. O lectură și utilă, și savuroasă. Am și scris despre carte, de altfel. 

Pun doar o scenă memorabilă și cinematografică: „Nu pot să nu amintesc de soția unui fost diplomat care, cât timp soțul ei era la închisoare și ea rămăsese cu patru copii acasă, își găsise de lucru numai la spații verzi, la măturatul aleilor în parcuri. Partea amuzantă este că șeful măturătoarelor era un fost director din Ministerul de Externe. Acesta aștepta până plecau toate femeile la măturat, apoi cu multă politețe îi aducea un tomberon spunându-i: «Excelență, tomberonul Dumneavoastră!»” (p. 221).

Cărți recomandate de Liliana Corobca

Povestiri din Bărăgan. Amintiri din Siberia românească, Editori: Valeriu Antonovici, Claudia Florentina Dobre, Ed. Ratio et Revelatio, 2016. Cartea conține interviuri („adevărate lecții de viață”) cu foștii deportați în Bărăgan, mulți dintre ei basarabeni, nevoiți să-și schimbe domiciliul a doua sau a treia oară (aspect mai puțin studiat și popularizat, cred). Editorii au făcut și un film documentar pe baza acestor mărturii. Este genul de carte în care realitatea bate ficțiunea.

Herta Müller, Mein Vaterland war ein Apfelkern, Carl Hanser Verlag, München 2014 (Patria mea era un sâmbure de măr. O discuție cu Angelika Klammer, traducere și note de Alexandru Al. Șahighian, Ed. Humanitas, 2016). Prima mea întâlnire cu editura austriacă Paul Zsolnay Verlag (unde a apărut Kinderland) a fost la Târgul de carte de la Frankfurt și exact de ziua mea. Așa că m-am prezentat cu o frumoasă cutie de bomboane Bucuria și am servit lumea. Herbert Ohrlinger, directorul editurii, a luat de pe raft cartea Hertei Müller și mi-a dăruit-o. Am văzut că a apărut și în română, anul trecut. Eu mă mândresc cu ediția în original și o recomand călduros. Este o carte autobiografică cu multe momente emoționante despre scris și literatură.

Cum alegi cărțile? Ții cont de cronici sau de recomandările prietenilor?

Țin, desigur, chiar și de genul acela de cronici după care nu-ți mai vine să citești cartea. Îmi place însă să mă aleagă ele (cărțile) pe mine, le las această opțiune. Cred că îmi voi cumpăra tot ce ține de cenzură, fără să aleg. În rest, depinde. Dacă vreun amic insistă să-mi dea o carte cu împrumut, o iau, o citesc, dacă mă dă gata, o cumpăr, dacă nu, nu.

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Eu nu! Dar, cu ceva timp în urmă, vreo patru cărți și-au părăsit ele singure bibliotecile, s-au ținut pe urma mea, s-au lipit aproape de mine, s-au ascuns printre cărțile mele. Le-am rugat, le-am amenințat că le duc înapoi, că nu am nevoie de cărți străine, dar, în cele din urmă, cu mare greu, le-am adoptat.

Care este relația cu cărțile din bibliotecă? Ești posesivă sau te poți despărți de ele cu ușurință?

Nu știu cum se întâmplă, dar în momentul în care dau o carte din bibliotecă, încep să am mare și urgentă nevoie taman de ea. Mă despart și mă voi despărți de multe cărți, îmi place să dăruiesc. Dar când împrumuți, ți se spune: pe două zile, apoi zilele se transformă în ani. Când insist și rog frumos să mi se dea cartea înapoi, sunt privită ca un cotropitor, uzurpator etc.; cum am îndrăznit?

Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă?

Am editat mai multe volume de documente, de care am nevoie mai des și le țin pe un raft. Nu sunt toate la un loc. Vreo două sunt la cărți cu coperta roșie, altele la cărți cu coperta galbenă. Kinderlandul cel mic (ediția a II-a) stă mai sus, că nu se potrivește ca mărime cu celelalte, mai înalte. Vreo două stau ascunse pe raftul de jos.

Raftul cu cărțile Lilianei Corobca

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris?

Am, scriu pe foi îndoite, cu pix cât mai subțire. Nu-mi plac cărțile cu sublinieri, îndoituri de pagină, așa că nu-mi pun amprenta când citesc, îmi fac notițe pe foi.

Ai povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Când nu aveam biblioteca aceasta și stăteam la o gazdă, am luat o bursă la Paris pe o lună și dusă am fost. La întoarcere, mă aștepta gazda mea cu povestea următoare: era timp frumos afară și geamul camerei mele era mai mult deschis, când, într-o zi, intră doamna M. în camera mea să ude trandafirul și ce vede? Cum se iubeau și se giugiuleau în patul meu doi porumbei. Porumbeii nu erau doar în perioadă iubitoare, ci și în una epistemologică. Nu s-au mărginit la a lua în stăpânire în mod abuziv patul, ci s-au ocupat intens și sistematic cu găinățarea anumitor cărți, printre care și un volum minunat de Blecher. Ce mai, păsări cu ales simț artistic! Gazda mea s-a speriat și l-a chemat pe vecinul de jos, și umbla domnul P. cu un pumn de grăunțe ademenindu-i: „Hai la tata, hai la tata!”.

Tot la festivalul de literatură de la Vilenica, Slovenia, l-am cunoscut pe Patrick deWitt, pe care l-am evitat nu pentru că era frumos și enigmatic ca un zeu (m-a făcut să caut poza autorului pe net – n.r.), ci pentru că evit, în general, dacă pot, persoanele care vorbesc doar limba engleză. Am găsit limbă comună cu grupul de scriitori luxemburghezi (de la unul am primit și o carte în limba luxemburgheză), cu care, dacă nu mă înțelegeam în engleză, treceam la germană, dacă nici germană, atunci franceză. La festival, eu am citit într-o biserică (textul meu era cuminte, cu copii), într-o atmosferă deosebită. Patrick a plecat cu o zi înaintea noastră sau cu două, dar, la despărțire, după ce și-a luat rămas bun, s-a apropiat de mine și mi-a spus ce mult i-au plăcut lectura mea, și vocea, și rochia (engleza mea nu-i atât de bună pentru nuanțe literare, dar nici atât de proastă ca să nu înțeleg ce mi se spunea). Eu stăteam îmbujorată etc., toată lumea ne privea. Apoi Patrick a plecat fără a se mai apropia de vreo altă scriitoare ca să-i laude lectura și rochia. Or, femeile așa ceva nu uită. Deci, Patrick are asigurată felicitarea mea de Crăciun și de Paști până la pensie și chiar și după. 

Acum câteva luni, uitându-mă la reducerile de la Polirom, găsesc cartea lui Patrick deWitt în limba română. Iar el nu mi-a spus nimic! Așa că îi comunic autorului fericita descoperire și intenția mea nobilă de a-i citi romanul, la care el speră că „my book does not ruin your holiday”. Frații Sisters: „O odisee a violenței și a pasiunii, un roman ca o aventură în Vestul sălbatic”. Iată o carte de care nu m-aș fi atins niciodată în viață, never, nie, nikogda, jamais, nu citesc eu „western”-uri sângeroase despre goana după aur din California, cu toate premiile și tot succesul la cititori! Am apreciat însă atâta modestie și sinceritate – normal că o asemenea carte mi-ar fi stricat orice sărbătoare și eu, prevăzătoare, am hotărât s-o citesc înainte. Și cum am deschis-o, n-am mai lăsat-o din mână. Până și o carte despre ucigași în serie poate fi o bijuterie și îți poate bucura inima și sufletul. Mai ales că eram copleșită de cele mai sumbre așteptări.

The post Bibliotecă de scriitor – Liliana Corobca: „Pentru cărțile astea mi-am luat apartamentul, ca să am unde să le țin” appeared first on Bookaholic.

De la Colț Alb al lui Jack London la Fram, ursul polar al lui Cezar Petrescu, de la Zdreanță al lui Tudor Arghezi la gâscanul Martin al Selmei Lagerlöf, scriitorii au întreținut de-a lungul timpului relații auctoriale dintre cele mai diverse cu lumea necuvântătoarelor. Limita dintre lumea umană și cea animală este deseori prea fină pentru a mai putea fi respectată, iar comportamentele se hibridizează creând personaje literare distincte. Am pornit această rubrică de la întrebările Cum arată universul domestic al scriitorilor, ce animale populează zi de zi bibliotecile lor, ce tipuri de tabieturi scriitoricești dezvoltă împreună? Ce împrumută și cum se influențează reciproc. Comportamentul ni se modifică de-a lungul vieții. Ne influențează primele cărți pe care le citim, cu personaje din lumea necuvântătoarelor, ne influențează ce vedem la TV, ne influențează ce vedem zilnic pe stradă. Cum vom reacționa peste ani, când poveștile din copilărie vor deveni reale și ne vom confrunta cu spectrele cruzimii umane? Diana Geacăr ne oferă o perspectivă empatică la aceste întrebări, dintr-o experiență îndelungată în compania micuților companioni și nu numai.

Diana Geacăr: „Lumea are nevoie de mai mulți oameni empatici”

Mi-am petrecut multe vacanțe la țară, la bunicii din partea mamei. Bunica era o femeie înaltă, frumoasă, subțire și curajoasă, care cobora și noaptea în grădină dacă îi trebuia ceva, pe care am iubit-o atât de mult încât, după moartea ei, când aveam 17 ani, mintea mea a transformat-o în timp într-o ființă fantastică, magică, un fel de Galadriel, regina elfilor din „Stăpânul Inelelor”. Am văzut-o vorbind cu toate animalele din curte: lua găinile în brațe, pe rând, și le alinta, mângâia vaca dimineața, la plecare, și seara, când se întorcea, și-i spunea pe nume, Doinița, cu o voce caldă, intimă, de parcă numai ele două existau pe pământ. Uneori, îmi spunea și mie așa.

Când veneam la ei, mă trimitea să-i duc mâncare lui Rex, câinele pe care îl aveau atunci, pe care acum n-aș fi suportat să-l văd legat, și îmi doresc foarte mult să nu mai fie niciun câine ținut în lanț. Pe timpul vacanței, el era responsabilitatea mea.

Când mă întorceam acasă, la părinți, aveam grijă de toți puii de câine pe care-i găseam pe-afară, le dădeam să mănânce, îi țineam în brațe până urcam în casă.

Odată am reușit să prind o pisică. În fiecare zi îi aduceam mâncare și îi vorbeam, apropiindu-mă de ea încă un pic, până când m-a lăsat să o iau în brațe. Am băgat-o în bluză, unde a adormit imediat, și am stat afară, cu ea în sân, până când s-a trezit. Eram foarte mândră că am reușit să o îmblânzesc.

Îmi amintesc și de o vrabie înghețată, pe care am găsit-o pe jos și am luat-o cu mine în casă, unde am înfășurat-o în bluza mea de trening. Eram convinsă că o să învie peste noapte dacă stă la căldură.

O altă influență a fost învățătoarea mea, tot o femeie frumoasă și înaltă, care aducea în clasă câte un pui de câine găsit în preajma școlii, căreia i-am dat într-un an o revistă „Pif et Hercule”, pe care abia mi-o dăruise tatăl meu, pentru că uitasem, sau nu știusem, că e ziua ei, iar când m-a întrebat dacă e sigur un cadou pentru ea, eu i-am spus că da. Cred că am simțit că trebuie să-i răsplătesc bunătatea.

Îmi doream foarte tare ca Broscoiul, Sobolul, Bursucul și celelalte animale din „Vântul prin sălcii” să fie prietenii mei. Dar, pentru că nu îi găseam nicăieri în realitate, am început să scriu, după ce am citit cartea, un roman pentru copii, cu animale, o carte la care am tot scris de-a lungul timpului, până când am împlinit 14 ani. Cred că m-am împotmolit pentru că mi se schimbase simțul umorului. Sau pentru că trebuia să fiu mai prezentă în realitate.

Sufeream cumplit când asistam neputincioasă la scenele de cruzime din realitate, așa cum sufăr și acum, sau când animalele din cărțile pe care le citeam erau în primejdie sau mureau. Am plâns în hohote, pe tăcute, ascunsă după un corp al bibliotecii, să nu mă vadă părinții, când a murit (cred, nu-mi mai amintesc bine acum) maimuța din „Singur pe lume”. Mi se strângea inima când Lassie era în pericol.

Am plâns când am văzut filmul „Eight below” (2006). La fel mi s-a întâmplat și la „Red dog” (2011). De fapt, așa mi se întâmplă la orice film în care mor animale, mai ales câini, dar cele două m-au epuizat emoțional. Nu am rezistat să văd nici măcar jumătate din „The bear” (1988).

Pe Shadowmere, calul cu ochi de foc din Skyrim, jocul meu preferat pe computer, pe care cred că o să-l joc și la bătrânețe, îl feresc de lupte, îi spun să m-aștepte la grajduri când trebuie să plec în misiuni. Și mi-e milă de lupii și urșii care umblă prin pădurile superbe din Skyrim, dar nu am ce să fac dacă ei mă atacă.

Urmăresc pe Facebook câteva asociații românești și străine, care se ocupă cu salvarea câinilor fără stăpâni, și citesc cu plăcere poveștile cu final fericit pentru că îmi redau încrederea în om.

M-am rugat mult de părinți să îmi ia un câine, dar abia prin clasa a noua au acceptat să-mi ia un motan, căruia tatăl meu i-a pus numele Pet. Îmi amintesc că am încercat să-l învăț să doarmă în pătuțul lui, dar el venea în timpul nopții pe furiș și se lungea la capul meu. Și îmi mai amintesc că, în timp ce eu plângeam pe canapea pentru că nu mă sunase un băiat, o adevărată tragedie pe atunci, motanul se rostogolea pe covor, făcând tot felul de chestii amuzante, ca să mă înveselească.

L-am învățat, în schimb, să iasă afară, pentru că mi se părea că asta își dorește – stătea mult timp la geam și se uita lung în zare. Am ieșit cu el în fiecare zi, mergând pe lângă el, prin iarbă, să nu fugă în casă, până când s-a obișnuit și a ajuns să ceară singur afară. Când venea acasă, miorlăia la ușă să-i dăm drumul. Cu timpul, a început să lipsească mai multe zile, chiar săptămâni, până când nu a mai venit.

După naștere, creierul femeii se modifică. Nu o spun eu, ci studiile despre care am tot citit ca să înțeleg ce mi se întâmplă. Așa că, după ce am născut, nivelul de empatie mi-a crescut atât de mult încât am suferit cumplit pentru toți câinii pe care i-am întâlnit pe stradă, disperată că nu îi pot ajuta.
Iar când fiul meu a împlinit trei luni, a murit tatăl meu, după câțiva ani de chin, și atunci mi-a sărit arcul inimii.

Într-o zi, în timp ce îl plimbam pe fiul meu în căruț, am văzut într-o curte părăsită un câine bătrân, care abia se mișca, amușinând în praf. Ne-am întors repede acasă și i-am spus plângând soțului meu să-i ducă mâncare și apă. Din ziua următoare i-am dus numai eu, dându-i prin gard, unde, după câteva zile, a învățat să mă aștepte. Și am descoperit că mai era un câine acolo, o fată care putea să iasă prin gard oricând voia.

Privirea lui n-o s-o uit niciodată. Dar cel mai rău mă durea că nu puteam să-l mângâi.

În ultima zi, când m-am apropiat de curte și am văzut că nu e la gard, l-am chemat, crezând că e prin iarbă și nu se mai poate ridica. Atunci am auzit o vecină strigându-mi să nu mă mai uit după el. Fusese eutanasiat. De la ea am aflat că avusese cancer și, probabil, vreo 20 de ani, că fusese abandonat de proprietari, în urmă cu 15 ani, dar că cineva avusese grijă de el și de fată, care apăruse într-o zi acolo și nu mai plecase de lângă el.

Eu am plecat de acolo plângând. Mâncarea pe care i-o pregătisem le-am dat-o câinilor din parc.

M-am mai dus o vreme cu mâncare și apă pentru fată, până m-am convins că e îngrijită. Mă bucur mult când ne mai întâlnim.

Mai am o poveste cu niște pui de pisică abandonați în curtea unei biserici, cărora le-am dus mâncare și apă până s-au supărat oamenii și i-au făcut să dispară. M-am simțit groaznic, de parcă, în loc să-i salvez, atrăgând atenția asupra lor, le-am adus, de fapt, moartea.

Acum, de când am învățat să-mi controlez noul creier, vorbesc cu toți câinii pe care îi întâlnesc în drum, le dau să mănânce dacă am ceva la mine, dacă nu, le cumpăr, cu unii deja m-am împrietenit. Fac asta și când mă plimb cu fiul meu, care, acum, la 2 ani și 2 luni, de câte ori vede un câine, strigă „Cuțu fumos”, iar eu mă bucur și sper, pe ascuns, să fiu eu primul lui exemplu de empatie. Cred că lumea are nevoie de mai mulți oameni empatici. Viitorul lumii sunt ei.

Acasă avem doi câini, două fete, Happy (7 ani, pechinez) și Izzy (3 ani, buldog francez) și un motan, Washington (aproximativ 3 ani, galben tărcat).

Happy a fost multă vreme singură la părinți. Am răsfățat-o atât de mult încât a dezvoltat un comportament ușor isteric. Era zăpăcită rău când era mică, mi-a ros absolut toate perechile de pantofi și sandale, mă trezea noaptea ronțăindu-mi părul, sau urechile, o zbughea pe ușă afară când nu te așteptai. Dar, de când au apărut Washington și, mai ales, Izzy, s-a liniștit mult.

Pe Washington l-a luat soțul meu de pe stradă, avea vreo două luni, era foarte bolnav şi nu ştiam dacă e fată sau băiat, iar asta mi-a fost, mai târziu, sursă de inspiraţie pentru proza scurtă „Cum ne-am dat seama că este băiat”, publicată în revista online Subcapitol.ro. Şi despre fete am scris multe proze scurte, dar nu au fost încă publicate.
Cât timp a făcut tratament, l-am ținut pe pieptul meu, să doarmă. Eu îi iubesc pe toți la fel, dar
cred că de el sunt îndrăgostită. Seara miorlăie să-l iau la culcare.

A mai fost bolnav o dată. Când eram în ultimul trimestru de sarcină, când creierul începea să facă pregătiri pentru o altă viață și mă trezea din somn, m-am întâlnit noaptea cu el în bucătărie. Abia putea să respire. Miorlăia răgușit și se uita la mine, iar eu nu știam ce să-i fac. Am încălzit lapte, am băut amândoi, ne-am mai liniștit și ne-am culcat. În ziua următoare l-am dus, bineînțeles, la doctor.

A fost foarte bun prieten cu Happy până când s-a făcut un adolescent țâfnos. Castrarea lui a pus capăt certurilor, dar, din păcate, nu le-a reparat relația. Cred că am intervenit prea târziu și îmi pare rău, pentru că mi-aș fi dorit ca animalele mele să se iubească așa cum văd în filmulețele de pe Facebook.

Izzy, care a venit ultima, are izbucniri de agresivitate față de Happy, pe care, de fapt, o și domină. Situația era destul de tensionată, dar am reușit să rezolv multe probleme urmând sfaturile lui Cesar Millan, la a cărui emisiune mă uitam seara, pe când fiul meu era bebeluș. Ea este, de fapt, foarte sensibilă și iubitoare, e tipul de câine care se dăruiește stăpânului și e foarte tolerantă cu fiul meu.

Am scris mai multe despre ei pe blogul meu, pentru că nu vreau să uit nimic din viața lor.

Nu-mi pot imagina cum mi-ar fi viața dacă aș deschide ușa și nu m-ar întâmpina fetele mele, iar unul dintre băieții mei nu ar miorlăi la mine să-i dau mai repede ceva bun.

Credit foto: arhiva autoarei

Diana Geacăr s-a născut în 1984. Este scriitor și traducător. Scrie poezie, proză scurtă și literatură pentru copii. Are două volume de poezie publicate: „bună, eu sunt diana și sunt colega ta de cameră” (Editura Vinea, 2005) și „frumusețea bărbatului căsătorit” (Editura Vinea, 2009). În 2017 îi va fi publicat cel de-al treilea volum, „Dar noi suntem oameni obișnuiți”, la Editura Cartea Românească. Trăiește în Târgoviște.

The post Perspective feline, perspective canine – #9: Diana Geacăr appeared first on Bookaholic.

De la Colț Alb al lui Jack London la Fram, ursul polar al lui Cezar Petrescu, de la Zdreanță al lui Tudor Arghezi la gâscanul Martin al Selmei Lagerlöf, scriitorii au întreținut de-a lungul timpului relații auctoriale dintre cele mai diverse cu lumea necuvântătoarelor. Limita dintre lumea umană și cea animală este deseori prea fină pentru a mai putea fi respectată, iar comportamentele se hibridizează creând personaje literare distincte. Am pornit această rubrică de la întrebările Cum arată universul domestic al scriitorilor, ce animale populează zi de zi bibliotecile lor, ce tipuri de tabieturi scriitoricești dezvoltă împreună? Ce împrumută și cum se influențează reciproc. De la gesturile cele mai firești pe care le poți memora în compania unui cățel sau a unei pisici, până la adevărurile care ți se arată târziu, Lavinia Bălulescu ne împărtășește câte ceva din limbajul și aventurile descoperite în compania cățeilor, pisicilor, „găinuțelor” și puilor de șoim.

Lavinia Bălulescu: „Un tovarăș cu care să pot trece prin sfârșitul lumii”

Nu-s neapărat „a cat person” sau ”a dog person”, după cum se va vedea în textul de mai jos. În copilărie, am avut o grămadă de mâțe și doi câini. Despre toți am scris. Pisicile, în ordinea existenței lor, s-au numit: Țiți, Codiță, Meiță (fratele bunicii mele i-a dat porecla), Domnul Tucă (aici bunică-mea a venit cu numele), la care s-a adăugat, ani mai târziu, Kaki. De asemenea, Cochi și Simba au fost câinii mei, dar se mai pot trece pe listă, de-a lungul anilor, și alți căței care mi-au populat mințile, cum ar fi Linda și Gioni.

Am scris despre toate aceste ființe, iar unele au devenit chiar personaje importante. De exemplu, Simba, dragostea intergalactică, este labradorul alb din „La mine-n cap”, în timp ce cockerița Cochi și toate mâțele pământului au ajuns în poeziile mele din „Mov” și din „Lavinucea”. Dacă ma gândesc bine, și Cochi e personaj în „La mine-n cap”, așa cum e și-n visele mele în care vin în curtea copilăriei, mă întind pe jos, mă lipesc de corpul cățelei care doarme și intru din visul meu în visul ei.

Revenind la Simba, de el am fost extrem de legată, am fost cu taică-miu să-l cumpărăm și de cum l-am adus acasă a dormit cu mine în cameră. Eu eram într-a XII-a pe atunci, mă pregăteam să dau la facultate și învățam cu Simba în brațe. Îmi aduc aminte că dormea sub patul meu, în mansardă, și erau nopți în care adormeam ascultând respirația lui liniștitoare de câine. De asta, cred, mi l-am și imaginat, în „La mine-n cap”, ca pe un tovarăș cu care să pot trece prin sfârșitul lumii. Am aflat de plecarea lui Simba în ziua în care am împlinit 30 de ani. M-a durut ca plecarea unui minunat și irepetabil prieten.

Cu domnișoara Kaki, singura mâța de rasă pe care am avut-o vreodată (British shorthair), lucrurile au stat un pic altfel. Am cumpărat-o pe când stăteam în Timișoara, acum vreo 6-7 ani, și am dat pe ea cam cât o chirie. Am împărțit cu ea un apartament vreo 6 luni, în timp ce mâțele din copilărie crescuseră aproape sălbatice, prin curți. După 6 luni, timp în care eu și Kaki am stat fiecare în camera ei, m-am hotărât cu greu să o dau, aveam prea puțin timp pentru ea și biata mâțulică petrecea singură zile întregi închisă într-un apartament. Am scris alături de Kaki, eu stând pe canapea și ea – cocoțată pe dulap, stană de piatră, convinsă că nimeni din lumea asta n-o poate observa.

 Acum tatăl meu are în balcon o familie de șoimi. În timpul unei vacanțe prelungite, văzând că nu e nimeni acasă să le deranjeze, păsările au profitat de balconul gol și și-au depus acolo ouă, din care au ieșit șase pui tare ciudați. Între timp doi dintre ei au dispărut, probabil au picat din cuib, dar ceilalți patru s-au făcut niște șoimi atât de frumoși că mi-au amintit de povestea lui Finist Șoimanul. Pe mine acești patru pui m-au uluit, chiar dacă nu i-am văzut niciodată pe viu, doar în filmulețe și fotografii, dar mi s-a părut că fac parte dintr-o viitoare poveste.

 Am mai avut, în copilărie, și o găină albă. Locuiam la curte și am adoptat-o, pentru că era tare prietenoasă. Nu avea nume, îi spuneam „găina albă” și așa i-a rămas numele. Ne-am înțeles destul de bine, până în ziua în care am aflat că „s-a întâmplat un accident și și-a prins capul în gard”. Apoi am aflat că am și mâncat-o la prânz, fără să știu, într-o delicioasă supă.

Acum n-am nici câini, nici pisici, nici păsări, dar visez să mă mut din nou cândva într-o casă cu o curte mare, în care să trăiască toată lumea în pace, și oameni, și câini, și mâțe, și găinuțe.

Credit foto: arhiva autoarei

Lavinia Bălulescu este scriitoare și jurnalistă. S-a născut în Drobeta-Turnu Severin, la 12 martie 1985. În prezent este editorialist al ziarului Adevărul și coordonator al secției Corespondenți. Locuiește de aproape 5 ani în București, iar înainte de asta a locuit timp de 8 ani în Timișoara. A publicat două volume de poezie și unul de proză: „Mov“ (Editura Prier, Craiova, 2004), „Lavinucea“ (Editura Cartea Românească, Iași, 2007), „La mine-n cap“ (Editura Cartea Românească, Iași, 2013). De asemenea, a participat la mai multe antologii, printre care: „Mai am un singur Doors“ (Bluementhal, Timișoara, 2011), „Moș Crăciun & Co“ (Art, București, 2012), „Scriitori la poliție“ (Polirom, Iași, 2016), „#Rezist Poezia!“ (Paralela 45, 2017).

The post Perspective feline, perspective canine – #10: Lavinia Bălulescu appeared first on Bookaholic.

Din motive legate, cel mai probabil, (tot) de programa școlară, arta și manifestările artistice sunt văzute de mulți oameni la fel de îndepărtate de viața reală ca și, să zicem, călătoria în afara sistemului solar. Dacă literatura sau filmul au reușit să devină manifestări artistice tot mai populare (să nu mai vorbim de fotografie), lucrurile nu stau la fel în ceea ce privește pictura, sculptura sau arhitectura pe care mulți contemporani le consideră de neînțeles.

Există, însă, în limba română, nenumărate cărți ce pot constitui un bun început pentru cei care ar vrea să știe mai multe despre artă, dar nu știu de unde să înceapă. Mai jos, am făcut  câte o scurtă prezentare pentru 5 asemenea cărți. Inițial voiam să vorbesc despre mai multe volume în acest articol, însă mi-am dat seama că ar fi devenit mult prea lung, așa că voi mai reveni și cu altele în curând.

Istoria artei, de E.H. Gombrich (trad. Nicolae Constantinescu, Ed. Art, 2016)

Apărută pentru prima oară în 1950, Istoria artei a lui Gombrich a rămas, până acum, una dintre istoriile fundamentale ale artei. Este o istorie a artei spusă în limbajul cel mai simplu, intenția declarată a autorului fiind de a scrie un volum potrivit atât pentru tineri, cât și pentru cititorii adulți pasionați de artă. Este, de asemenea, „o istorie a capodoperelor”, a acelor opere devenite, în timp, definitorii pentru anumite perioade, curente sau artiști și, deși se ocupă preponderent de pictură, autorul nu neglijează nici celelalte arte, precum sculptura sau arhitectura.

După o minunată introducere („Arta și artiștii”), urmează o prezentare cronologică a perioadelor artistice și a operelor reprezentative. Cred că e una dintre cele mai bune cărți cu care un cititor interesat își poate începe educația artistică, aceasta fiind, de fapt, și ambiția autorului.

„Am încercat să povestesc încă o dată istoria artei în limbajul cel mai simplu, făcând-o foarte coerentă în mintea cititorului. Ea ar trebui să-i lumineze judecata, nu atât prin descrieri entuziaste, cât prin indicații despre intențiile probabile ale fiecărui artist. Metoda mea ar trebui cel puțin să contribuie la risipirea cauzelor unora dintre neînțelegerile cel mai des întâlnite și să prevină o atitudine critică ce lasă să ne scape esențialul operei de artă. În plus, cartea are și un alt scop, puțin mai ambițios: încearcă să așeze opera de artă în locul ei istoric și să faciliteze astfel înțelegerea intențiilor artistice ale diferiților maeștri” (Prefață la ediția din 1950).

Ediția mea este cea din 2007 la Pro Editură și Tipografie (cred că este și prima traducere în limba română, nu am găsit o alta mai veche), iar acum se găsește de cumpărat o ediție mai nouă, cartonată, apărută la Editura Art (în aceeași traducere și, probabil, aceleași condiții grafice).

30 de milenii de pictură. 1 000 de picturi celebre, de Victoria Charles, Joseph Manca, Megan McShane, Donald Wigal (trad. Oana Cristea, Ed. Litera, 2013)

Spre deosebire de volumul lui Gombrich, mai degrabă narativ și interpretativ, 30 de milenii de pictură. 1 000 de picturi celebre este un album în care vizualul predomină clar asupra narativului. Organizarea este tot cronologică, iar, după Introducerea de sinteză făcută de unul dintre autori, fiecare capitol începe cu o scurtă prezentare de sinteză asupra perioadei prezentate (din preistorie până în epoca modernă), după care imaginile ocupă cel mai mult din spațiul cărții. Datate, localizate și, uneori, comentate, imaginile sunt lăsate, practic, să vorbească pentru ele însele, volumul oferind o viziune de ansamblu asupra fenomenului artistic în general.

Este un album potrivit pentru cei ce vor să privească „în liniște” operele, fără comentarii și interpretări care le-ar putea influența propria opinie. Într-un fel poate fi asemănat unei vizite într-un muzeu de artă, unde exponatele sunt ordonate cronologic, nu tematic, o vizită în care poți admira tablourile fără să asculți comentariile unui ghid și te poți bucura singur de ceea ce-ți oferă arta. Cred că este mai degrabă potrivit pentru cei care și-au făcut deja inițierea în tainele artei, au vizitat muzeele peste tot pe unde au fost și acum vor să aibă o bucățică din tablourile frumoase văzute și în biblioteca de acasă pentru a le revedea oricând.

Istoria frumuseții, ed. îngrijită de Umberto Eco (trad. Oana Sălișteau; Ed. Rao, 2005)

Alături de celelalte două istorii îngrijite de Umberto Eco, Istoria urâtului și Istoria tărâmurilor și locurilor legendare, Istoria frumuseții este deja un volum clasic pentru cei interesați de artă. Organizată cronologic, dar și tematic, Istoria frumuseții este atât un album de artă, cât și unul de istorie a culturii și mentalităților, întrucât imaginilor li se adaugă atât comentarii și interpretări ale autorilor, cât și texte din epocă. După o Introducere pe tema frumuseții semnată de Umberto Eco („această lucrare pornește de la principiul că Frumusețea nu a fost niciodată o valoare absolută și imuabilă, ci a cunoscut chipuri diferite în funcție de perioada istorică și de țară”), urmează 11 planșe comparative din care cititorul „să poată vizualiza nemijlocit modul în care numeroasele idei despre Frumusețe revin și se dezvoltă, cu unele modificări, în operele unor gânditori, scriitori și artiști de facturi și epoci foarte diferite”. Venus și Adonis (în varianta nudă sau îmbrăcați, prezentați în întregime sau numai ca portret), Maria și Isus, regi și regine, planșele tematice stau mărturie încă de la început despre metamorfozele în care, în funcție de epoci și sensibilități diferite, omenirea a conceput frumusețea.

Pentru mine, Istoria frumuseții este un text fundamental la care mă întorc mereu atunci când am nevoie de o privire sintetică asupra unei anumite perioade istorice și, mai ales, când am nevoie să predau respectiva perioadă istorică. Sintezele celor doi autori sunt scrise pentru a fi pe înțelesul marelui public, nu pentru un public specializat, dar sunt, în același timp, pline de informații esențiale și interesante. Este genul de carte de popularizare a culturii generale, utilă în orice bibliotecă.

Oglinda lumii. O nouă istorie a artei, de Julian Bell (trad. Bogdan Lepădatu, Tania Șiperco, Adrian Buz, Valentin Sălăgeanu; Ed. Vellant, 2007)

Deși organizată tot cronologic, ce are în plus istoria artei scrisă de Julian Bell este uriașa perspectivă comparativă pe care și-a propus autorul s-o aibă asupra artei. Astfel, în capitolul despre arta preistorică, de exemplu, sunt prezentate atât picturile rupestre din Europa de Vest (Lascaux, Altamira, Chauvet etc.), cât și picturi rupestre sau statuete găsite în America, Australia, Africa, Japonia, Scoția etc. Efortul sintetizator al lui Julian Bell e cel de a găsi o gramatică a imaginii, de a găsi semnificațiile ascunse în imaginile care ne înconjoară acum în civilizația imaginii, dar și ale celor care ne-au  precedat și, într-o mare măsură, ne-au format (deși acum nu mai conștientizăm asta).

„Povestea care urmează este narată de cineva din Anglia începutului de secol XXI, care încearcă să conecteze milenii de creație și cele șase continente în care au fost făurite asemenea obiecte, sperând că i-ar putea astfel oferi cititorului o bază pentru construirea propriei sale povești. Această carte se dorește a fi o introducere generală în problematica istoriei artei universale, mai degrabă decât un set de concluzii despre ea, și nu este preocupată de definirea sau redefinirea a ceea ce poate fi numit artă, ci mai mult de descrierea conținutului general acceptat al acesteia. Obiectivul îl constituie amploarea, mai degrabă decât profunzimea, deschiderea, mai degrabă decât rigoarea.”

Este o istorie sintetică și comparativă a artei, o istorie contextuală, ce oferă informații despre operele de artă și creatorii lor, dar și despre societatea care le-a dat naștere și care este în directă legătură cu sensibilitatea artistică a epocii. Oglinda lumii este genul de carte pe care o poți citi după ce ți-ai făcut inițierea de bază în istoria artei, să zicem după ce ai trecut măcar prin Gombrich și 30 de milenii de pictură. De fapt, ar fi un bun companion al amândurora, mai ales al celei de-a doua, întrucât completează prin narațiune bogăția vizuală a acesteia.

Arta ca terapie, de Alain de Botton, John Armstrong (trad. Bogdan Lepădatu; Ed. Vellant, 2014)

Volumul de față face parte din seria inițiată de Alain de Botton, „The School of Life”, o colecție de cărți de popularizare a filozofiei și științei în rândul cititorilor amatori. Așa cum face de obicei în cărțile sale, și în acest volum ambiția lui Alain de Botton este de face arta mai accesibilă și mai prietenoasă pentru cei neinițiați, pentru cei care au impresia că subiectele dificile din filozofie, artă sau științe sunt bune doar pus pe un piedestal și discutate în discuții aride și nesfârșite între membrii unei academii.

„Această carte pleacă de la premisa că problema nu rezidă în principal în individ, ci în felul în care arta este predată, vândută sau prezentată de elitele mediului artistic. De la începutul secolului XX, relația noastră cu arta a fost șubrezită de ezitarea instituțională de a răspunde întrebării referitoare la scopul intrinsec al artei, care a devenit, poate pe nedrept, iritantă, ilegitimă și puțin insolentă.”

Metoda propusă de Alain de Botton și John Armstrong cuprinde 7 trăsături psihologice în tratarea cărora arta ar putea fi de ajutor și, de aici, șapte funcții ale artei. În capitolul despre rostul artei, cei doi autori își exprimă fără echivoc crezul: „motivul primar pentru care relaționăm cu arta este că ne ajută să ducem o viață mai bună, să creăm versiuni îmbunătățite ale eului nostru”.

Spre deosebire de volumele prezentate înainte, aceasta nu este o istorie a artei, ci o interpretare a artei, în cazul acesta, dintr-o perspectivă terapeutică. Încă din cele mai vechi timpuri, arta, în toate formele ei, a constituit o constantă umană fundamentală. Cei doi autori discută laolaltă pictura, cât și arhitectura, fotografia, literatura sau obiectele meșteșugărești (toate văzute ca modalități diferite de manifestare a sensibilității artistice), atât în încercarea de a face mai accesibilă arta pentru publicul larg, cât și de a milita pentru rolul terapeutic pe care îl are arta în viața noastră psihică. Arta este o unealtă, o unealtă prin care, din cele mai vechi timpuri, omenirea s-a exprimat și s-a înțeles pe sine însuși, iar ambiția autorilor este de a-i reda această funcție și în lumea contemporană.

Cumpără volumele (click pe titlurile de mai sus) din librăria online Cărturești!

The post Cărți de colecție: 5 albume de artă appeared first on Bookaholic.

Te rog, nu-mi spune și tu că Vama s-a stricat. Ah, da, nu mai e locul celor câțiva aleși, nu se mai aude rock vechi din toate difuzoarele și prețurile au luat-o razna. Ok. Asta e viața. Dar spune-mi un alt loc la maxim 3 ore de Bucureși unde pot să zac să citesc toată ziua, să lucrez dacă e cazul, iar noaptea să plimb un pahar de prosecco sau un gin cu rozmarin dintr-un bar în altul, pe plajă, cu muzică (relativ) ok, să dansez desculță în nisip și să-mi imaginez (cu mintea ușor tulbure) poveștile oamenilor din jurul meu.

Ok, ok, nu e treabă când e extra aglomerat, de pe la jumatea lu’ iulie adică și august da; chiar și așa, plăcerii de a citi cam toată ziua în Vamă nu i-am găsit vreun substitut decent pe “litoralul românesc”. Poate la Vadu, dar a cam ars cherhanaua și ciorba de pește e esențială în procesul mers la mare și, oricum, e prea liniște seara sau la Sulina, dar acolo e altă poveste. Și nici baruri așa mișto sau party-uri până la Răsărit.

Și, pentru că deja a patra oară anul ăsta când ajung aici, în ciuda rezistențelor unor amici “ce să mai facem în Vamă? S-a stricat. Am îmbătrânit, vreau liniște”, țin să spun că mie tocmai asta îmi place – liniștea din timpul zilei combinată cu haosul de seară. Tandru și sălbatic, ca să zic așa. Vama le are pe toate. Bine, cum ziceam, nu chiar în iulie-august, când se sparge butoiul cu cocălărisme dar nah, e democrație.

Expirat

Poate am eu un fetiș cu Expiratul. Dar ziua bean bag-urile alea sunt perfecte de zăcut pe ele și de citit, e liniște, că toată lumea se prăjește pe plajă, înghesuiți pe șezlonguri (ok, nici mie nu-mi plac șezlongurile în Vamă, decât dacă stau pe unul, am un prosecco în față și am spațiu vital în jur), cafeaua e excelentă și mai au și niște fresh-uri/smoothie-uri care merg bine cu literatura. Și prize, în cazul în care vrei să-ți încarci… Kindle-ul sau laptop-ul unde te-ai apucat să scrii o proză scurtă despre băiatul/fata care te-a agățat la răsărit.

La Pescărie

Sus, la Pescărie, e genial. N-o confunda cu cherhanaua, e după, mai sus, pe deal, de unde ai o super panoramă asupra Vămii. Muzică de chill în timpul zilei (bun playlist!), ceva pisici, prosecco și selfie opportunities cu vederea din spate. Ai putea sta toată ziua acolo cu o carte în mână, aș zice că merge poezia. Sau o proză ceva mai poetică. Sau ceva mai trist/melancolic/liric oricum.

Amphora

Leagănele mari de la Amphora, mmmm. Cu vedere directă la mare, în ușoară mișcare, și cu un cocktailuț ușor, de zi, în față, loc perfect de leneveală. Ultima dată am citit-o acolo pe Ana Maria Sandu, cu Pereți Subțiri, și mi s-a părut minunat. Dacă nu prinzi leagăne, nu dispera, au și niște bărcuțe super confortabile, unde poți să te prelingi.

Acolo

Chill de zi la Acolo, cu muzică mai spre oldies but goldies dar cine sunt eu să judec, cu scaune și sezlonguri spre mare și populate mai puțin hipsteresc ca Expiratul, să zicem. Merg niște clasici acolo, cu un Aperol Spritz.

Yuva

E mai nou, nu dintre “clasicele Vămii”. Au niște super cocktailuri. Poți vorbi cu băiatul de la bar să-ți facă unul inspirat din cartea pe care o citești. În timpul zilei n-am ajuns, doar spre înserat, dar pare un loc bun bun de citit și zăcut.

Pe plajă

Meh. Cam aglomerat. Și cam soare în cap. Dar fie. Într-un colț mai puțin populat, gen în stânga, spre nudiști. Ca să fii în temă, merge un Bukowski sau ceva Miller. Plaja de Carte a murit sau n-a înviat încă anul ăsta, nu era rău. Mai aștept.

Și, ca să închei cu întrebarea clasică, tu unde citești în Vamă? Nu de alta, dar presimt încă multe weekenduri acolo și deja cred că ar fi cazul să ies din fixurile Expirat-Pescărie etc. J

The post Locuri de citit în Vamă appeared first on Bookaholic.

Există evenimente, oameni și locuri care ne definesc, care ne-au format și pulsează latent sau manifest în ceea ce facem, în ceea ce scriem, în modul în care relaționăm cu ceilalți, în modul în care ne dezvoltăm și trecem prin viață. Există povești pe care memoria ni le „întoarce” în prezent sub o formă mai mult sau mai puțin reală, există imagini puse pe stand by care mai sunt prezente doar în amintirile noastre. Rubrica Autori în casă, autori acasă este un spațiu în care scriitorii se întorc în timp, la primele amintiri din locurile natale, pentru a retrăi farmecul de odinioară al unui trecut personal, pentru a ne dezvălui unde au luat naștere cu adevărat. Copilăria e uneori tentaculară și premonitorie, iar alteori este atât de traumatică încât scriitorii cărora le adresez propunerea de a intra în acest labirint refuză experiența rememorării. T.O. Bobe ne oferă o experiență aproape sinestezică, care ne face să auzim, să vedem și să mirosim de la coarnele din Babadag până la praful străzii unde se juca Țară, țară vrem ostași!, toate într-un carusel de imagini în continuă mișcare din cartierul constănțean Coiciu.

T. O. Bobe: „Am văzut-o, în ’76, la un televizor TEMP, pe Nadia Comăneci luînd primul 10 din istoria gimnasticii”

Mărturisesc că acum, cînd mă pregăteam să scriu despre „acasă”, mi-am dat seama că mi-e greu să-mi închipui că altcineva, alți oameni au copilărit în alt loc decît Coiciu, cartierul din Constanța, unde am stat pînă la 14 ani. Poate nu pe aceeași stradă și de-aia nu-i cunosc de atunci. Sau poate nu chiar în același oraș, dar, oricum, într-un fel de Coiciu. Știu, în mod conștient, că alte copilării au arătat altfel, am citit Băiuțeii sau Muzici și faze sau Orbitor sau cine știe ce altceva, am prieteni care mi-au povestit despre copilăria lor, dar copilăria e un timp deopotrivă unic și comun, și atunci cum să-mi imaginez, cum să scot din memoria simțurilor sau a cărnii altceva decît un Coiciu universal?

Cum să cred că alții n-au copilărit tot într-un cartier muncitoresc, construit de tinerii țărani mutați la oraș la începutul anilor ’60, după știința și priceperea lor, cu case vagon din chirpici tencuit, unde existau una sau două camere bune, în care nu stătea niciodată nimeni și în care intrai doar ca să faci curățenia de Paște, de Crăciun, de vară și de început de toamnă, case cu pereți văluriți și văruiți pe dinăuntru, zugrăviți cu rolul de cauciuc care avea patru modele, case încălzite cu sobe de teracotă sau cu mașini pe motorină ori gaz, cu marchize din tablă și geamuri jivrate, acoperite cu tablă sau țiglă, case cu bucătării de vară, în ușile cărora fluturau mereu fîșii de celofan, ca să sperie muștele, cu mici grădini de flori sau de zarzavat, cu un coteț al porcului în fundul curții, lîngă magazia de lemne, cu un cireș sau un vișin sau un cais și, mai ales, cu bolți de viță-de-vie?

Așa a arătat Raiul meu, pentru că, într-adevăr, Rai a fost. Un cartier liniștit, cu trotuare înguste, pavate cu bolovani, printre care cei cu degetele mai iscusite decît ale mele jucau coci, pe monede de 10 bani sau pe capace de bere, cu bile de rulment sau cu limonine. Un cartier liniștit, cu străzi asfaltate doar de cîțiva ani, pe care treceau mai mult căruțele cu sticle goale sau cu fier vechi ale țiganilor din Anadalchioi decît mașini. Un cartier liniștit, unde liniștea era ruptă în după-amiezele de vară de strigătul „Coarne de la Babadag, face bine la stomac!”, al altor țigani, veniți, tot în căruțe, dinspre Tulcea. Un cartier liniștit, unde, în duminicile de vară, ici și colo, răsunau din curți vocile lui Dolănescu, Ileana Sărăroiu, Gabi Luncă, Irina Loghin, Maria Ciobanu sau, mai rar, Luigi Ionescu și Gică Petrescu. Un cartier liniștit unde, doar cînd eram foarte mic și numai de două ori au ieșit bătăi, de la fete, între țigani și militarii în termen de la marină, cu scînduri rupte din garduri și cu centiroane care au spart cu catarama cîteva arcade și buze. Un cartier liniștit pînă spre seară, cînd se mai răcorea, și eram simultan afară toți cei de vîrste apropiate, care stăteam pe Andrei Mureșanu, între Steagului și Izvorului: eu, Gică, Luci, Bebi, Nelu, Vili, Cristi, Gina, Flori, Carmen, Nicoleta. Cînd a crescut și el, ni se alătura cîteodată și Vali, ceva mai timid, și uneori venea și Marilena, de pe Crinului, de care am fost într-o vreme îndrăgostit în taină mai bine de trei săptămîni, dar Ligia nu, Ligia n-a venit niciodată.

Acolo am jucat Nouă pietre și Ascunsa și Frunza și Țară, țară vrem ostași, acolo am aruncat cu bulgări din cazemata de zăpadă, acolo am suflat din tubermane cornete de hîrtie sau boabe necoapte de struguri, acolo a fost organizat, în paralel cu cel din Argentina, în afară de de miuțele regulare, un Campionat Mondial de Fotbal, la porți din pietre, unde Gică, dribleurul străzii, s-a autoproclamat Mario Kempes 2. Acolo, în după-amieze lungi, cu arșiță, am jucat Diri-Diri la bătătorul de covoare din fața calcanului de la baie al lui nea Petruș, cel care, după doar patru fete, a renunțat la speranța că o să aibă și vreun băiat, acolo am făcut biluțe de catran pentru pocnitorile de Crăciun, acolo m-am dat cu cartul din placaj și roți din rulmenți. Acolo mi-am călărit Pegasul, am mîncat semințe de la baba Mafia, acolo m-am jucat cu indieni și cowboys din plastic, în curtea mătușii mele, la care am stat cu mama din vara lui ’75 pînă în iarna dintre ’82 și ’83. Acolo am citit și recitit de patru-cinci ori piesele și schițele lui Caragiale, acolo am citit vreo douăzeci de julvernuri, acolo i-am cunoscut pe D’Artagnan, Athos, Aramis și Porthos și tot acolo, oroare, mi-a plăcut Sadoveanu. Acolo am văzut-o, în ’76, la un televizor TEMP, pe Nadia Comăneci luînd primul 10 din istoria gimnasticii, acolo, de la Vasile Stîngă, m-am molipsit de dragostea pentru handbal, acolo așteptam, cînd încă eram preșcolar, meciurile lui Cassius Clay cu Foreman și Frazier, acolo m-am întîlnit în fiecare sîmbătă cu Kojak, cu Colombo, cu Mannix, dar și cu Bobby, Pamela, J.R., Sue Ellen, Lucy, Miss Ellie, Jock, acolo toată lumea s-a crezut cel puțin o dată John Wayne.

În Coiciu am văzut, la nici un an și la nici 20 de centimetri dincolo de fereastră, un om de zăpadă. În Coiciu, în lungul străzilor, vedeam, în perioada de dinaintea Crăciunului, în întunericul zorilor, în drum spre școală, focuri, din loc în loc, unde se pîrleau cu paie, numai cu paie, în stradă, porcii tăiați mai devreme, și în Coiciu susurau atunci, pe lîngă borduri, amestecate cu mîzgă, pîrîiașe de sînge, scurgîndu-se către canalizări. În Coiciu, vara, se făceau nunți cu lăutari și cu hore în fața casei de unde era luată mireasa, hore la care veneau să se uite și vecinii neinvitați, vecini care evaluau reușita evenimentului în funcție de cîte mașini mici se înșirau în alai. În Coiciu, toamna, se răsturnau în fața porților camioane sau căruțe de lemne și de cărbuni, cărbunii erau cărați în magazie rapid, dar stivele de bușteni așteptau cîteva zile, pînă venea să îi taie circularul pe motorină, și abia apoi bărbații în maieu și pantaloni de salopetă spărgeau cu topoare butucii. În Coiciu, o dată pe săptămînă, venea și mașina de gunoi, și toată lumea știa cînd vine și își scotea tomberoanele în fața porții de dimineață, și mașina se auzea de departe, și tot de departe se auzea, din ce în ce mai tare, strigătul „Gunoiul! Gunoiul”, care, după aceea, se stingea treptat, iar în urma mașinii rămîneau doar zoaiele negre.

De acolo, din Coiciu, mi s-au încrustat în minte, mai puternic decît contururile oricăror personaje literare, fie ele de la Dostoievski, fie de la Shakespeare, fie de la Balzac, contururile unor oameni care au fost sau sînt încă vii, care au purtat sau poartă carne, sînge, oase și piele și păr și cornee și unghii. Cum să-i uit pe nea Neacșu și tanti Neacșu, proaspăt pensionari, care nu mergeau nici pînă la Complex decît dichisiți și gătiți, care ne vînau cînd încercam să furăm cireșe din curtea lor, care încă se iubeau și beau împreună, doar ei, în fundul curții, iar pe urmă se certau și se băteau reciproc pînă la sînge? Cum să-l uit pe nea Marin, care încăleca și descăleca de fiecare dată, cu un gest larg, amplu, pe și de pe bicicletă, cînd pleca și venea de la serviciu? Cum să-l uit pe Nicușor, băiatul cel mic al lui nea Marin, care, la trei ani, sechestrat în curte, scurma în pămîntul de sub gard pînă își făcea loc să iasă pe-acolo ca să se joace cu noi, care, evident, nu-l băgam niciodată în seamă? Cum s-o uit pe Coana Gina, aflată la granița dintre dolofănie și obezitate, care spărgea în fața porții semințe aproape de dimineața pînă seara și nu-i scăpa nici o mișcare și nici o bîrfă de prin vecini? Cum să-l uit pe cel mai mic dintre cei 11 băieți ai dascălului de la biserica din cartier, trecînd printre noi încet, cu acordeonul în spate, însă și cu povara sindromului Down, înspre casă. Cum să-l uit pe Sile, golanul străzii, care fusese și închis la casa de corecție pentru că îl bătuse pe ta-su, trecînd crăcănat și mereu aplecat șmecherește, cu ochii întotdeauna spre cer, după grauri, și cu o praștie ieșindu-i din buzunarul drept de la spate al pantalonilor? Și cum să-l uit pe bețivul străzii, nea Mitruț, zis Litruț, întorcîndu-se din gard în gard de la drojdierii lui de la Complex și întrebînd printre sughițuri pe fiecare om care-i ieșea în cale „Drăguță, care-i strada Andrei Mureșanu?” Cum să-i uit, dar și cum să-i pomenesc pe toți, pe fiecare în parte?

Însă, chiar dacă i-aș pomeni, chiar dacă aș scrie pentru fiecare, nu doar o frază, ci un capitol de carte, chiar dacă aș descrie fiecare scîndură din fiecare gard, și fiecare melc din fier forjat, și fiecare jgheab, și fiecare burlan, și fiecare pod cu săpun de casă, și fiecare jaluzea din fiecare fereastră, chiar dacă aș reuși să inventez un dispozitiv care să redea straturile de mirosuri care îmi revin în minte și-n nări cînd spun Coiciu, mirosul de cozonac, de murături, de covoare de iută, mirosul de tei și de regina-nopții și de struguri tămîioși atîrnați din butucii de vie, mirosul cărnii de cîrnați care tocmai intră din mașina de tocat în mațele proaspăt spălate, mirosul de cartofi prăjiți în untură emanat în fiecare zi de cel mai bun prieten al meu, mirosul cenușii atunci scoase din sobă și al pămîntului de primăvară, umed, din care înfloreau ghiocei, chiar dacă aș povesti fiecare istorie din spatele fiecărui rid al familiei mele, despre care n-am spus nimic, tot n-aș reuși să arăt nici pe departe ce înseamnă pentru mine acel acasă presărat cîte puțin și discret în tot ce-am scris pînă acum.

Credit foto: arhiva autorului

T.O. Bobe
S-a născut în 1969, la Constanţa, iar în 1995 a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. A lucrat ca secretar literar la Teatrul Mic din Bucureşti, redactor şi scenarist de televiziune şi copywriter. Volume individuale: Bucla (poezie, Ed. Univers, 1999, Ed. Humanitas 2015), Darul lui Moş Crăciun (carte pentru copii, Ed. Humanitas, 2003, 2011), Cum mi-am petrecut vacanţa de vară (roman, Ed. Polirom, 2004, 2007 și Ed. Humanitas 2011), Centrifuga (antologie de poezie, Ed. Polirom, 2005), Contorsionista (povestiri, Ed. Humanitas 2011). Volume colective: Tablou de familie (Ed. Leka-Brîncuş, 1995), Cartea cu bunici (Ed. Humanitas, 2007), Bookătăria de texte și imagini (Ed. Faber Studio, 2009), Primul meu job (Ed. Art, 2011), București ’21 (ARCUB, 2015), Cum iubim (Ed. Vellant 2016), Tot înainte. Amintiri din copilărie (Ed. Curtea Veche, 2016). Este prezent în antologiile Best Of. Proza scurtă a anilor 2000 (Ed. Polirom, 2013), 111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română (Ed. Nemira, 2016) și 10.000 de semne (Ed. Institutul Cultural Român, Ministerul Culturii, 2016). Volumul Centrifuga a fost tradus în limba germană (Merz&Solitude, 2004). Este scenaristul filmului experimental de scurt-metraj August (2007), regizat de artiștii Mona Vătămanu și Florin Tudor. A realizat textele pentru tablourile expoziției de pictură Nouă umbre a artistei Nectaria Radu. A predat cursuri de creative writing organizate de Revista Echinox (Cluj, 2011), SudentFest (Timișoara, 2015), Revista de povestiri (2014, 2015, 2016). În anul 2000 a fost bursier la Akademie der Künste din Berlin, în 2003 şi 2004 bursier la Akademie Schloss Solitude din Stuttgart, iar în 2006 bursier ProHelvetia. Tablou de familie a primit Premiul pentru debut al revistei Tomis, iar Bucla a primit Premiul Naţional Mihai Eminescu pentru debut în poezie. Contorsionista a fost nominalizată la premiile Radio România Cultural la categoria Cartea de Proză a anului 2011 și la Gala Industriei de carte din România la categoria Beletristică.

The post Autori în casă, autori acasă – #11: T.O. Bobe appeared first on Bookaholic.

În iulie se anunță o vară fierbinte, însă, din fericire, editurile au intrat încet-încet în vacanța editorială, așa că avem timp să citim pe îndelete ultimele noutăți și să recuperăm lecturi vechi, adunate în teancuri tot mai înalte pe birouri, noptiere și, în general, peste tot unde e un colț liber în casă.

Mai jos 10 titluri interesante din ultima lună pe care le puteți citi în arșița lui Făurar și înainte de luna lui Cuptor.

Între lume și mine, de Ta‐ Nehisi Coates (trad. Elena Marcu)

#1 New York Times Bestseller, volumul Între lume și mine a fost premiat cu National Book Award pentru Nonficțiune și cu NAACP Image Award, finalist pentru Premiul Pulitzer pentru Nonficțiune și pentru National Book Critics Circle, și a fost declarat de către presa americană una dintre cele mai bune zece cărți ale anului 2015.
Într‐o serie de eseuri scrise sub forma unei scrisori către fiul său, Coates discută noțiunea de rasă și felul în care aceasta a modelat istoria, de multe ori cu prețul vieții și al trupului negru. Explorând evenimente personale și istorice, de la perioada de studenție la Howard University, la Războiul Civil, autorul încearcă să răspundă la câteva dintre cele mai dificile întrebări care dezechilibrează societatea modernă. Printr‐ o destructurare minuțioasă a conceptului de rasă, Coates rezumă istoria înfiorătoare a subjugării negrilor în Statele Unite, rezultatul fiind un discurs extrem de actual despre tot ceea ce înseamnă să fii perceput ca „diferit”.
Este o carte care discută altfel trupul. Discută altfel încercarea de a trăi la fel când te simți diferit, când ești privit diferit. Discută altfel teama și furia, speranța și visurile, istoria și societatea, moștenirea și viitorul, la nivel uman, la nivel social, la nivel moral. (©Editura Black Button Books)

Observatorul, de Evald Flisar (trad. Paula Braga Šimenc)

Flisar se joacă subtil cu cititorul:îi oferă un amestec de thriller filosofic, poveste de dragoste şi roman polițist, totul străbătut de mari teme existențiale, cum ar fi iminența morții, curajul, singurătatea ființei umane. (Mladina)
Simon Bebler are 22 de ani şi este înrobit de lumile imaginare ale cărților şi filmelor. Aflând că mai are doar un an de trăit, din cauza unei boli incurabile, decide să profite la maximum de timpul rămas.
Înclinat să se vadă mai degrabă în rolurile eroilor fictivi, Simon începe să trăiască toate poveştile pe care le-a citit sau le-a văzut în filme şi să experimenteze toate ipostazele umane. Se trezeşte la New York, prins în vârtejul unor întâmplări care de care mai bizare şi cunoaşte oameni cu nume sonore: Al Pacino, Woody Allen, Uma Thurman… Oare sunt cu adevărat cine spun că sunt sau nişte ființe care se dedublează? Treptat lucrurile scapă de sub control şi Simon nu mai ştie dacă este eroul aventurilor sale ori victima lor.
„Aş avea grijă de cei ce-mi sunt dragi. Aş face curat, aş găti, aş spăla şi aş face paturile. Le-aş spune poveşti şi basme care n-ar conține cine ştie ce lucruri înțelepte, dar ar fi hazlii. Poate că mi-ar alina durerea la gândul că n-o să mai fiu mult timp printre ei. Pe terasa de pe acoperiş aş pregăti în fiecare zi, înainte de apusul soarelui, un picnic. Apoi ne-am uita împreună la lumina aceea magică, aurie, care se iveşte mereu, chiar înainte să se întunece. Aş reamenaja grădina care s-a uscat, ca să fie din nou înflorită.Şi când o să vină ceasul, m-aş cufunda încet în întuneric, mulțumit că am fost un tip obişnuit.” (©Editura Pandora M)

La marginea apei, de Sara Gruen (trad. Irina Bojin)

Publicat în 2015, romanul La marginea apei a fost Numărul 1 pe listele de bestselleruri din New York Times și USA Today. Inclus pe Publishers Weekly Bestseller List și Indie Bestseller List. National Post Best Book of the Year. BookPage Top Pick in Fiction. Nominalizat pe lista scurtă la Goodreads Choice Award Best Historical Fiction și Romantic Novelists Association Historical Novel Award. Romanele semnate de Sara Gruen sunt traduse în peste 45 de limbi și s-au vândut până în prezent în peste 10 milioane de exemplare.
La începutul anului 1945, Maddie și Ellis Hyde, un tânăr cuplu american din înalta societate a Philadelphiei, hotărăsc să traverseze Atlanticul, în ciuda războiului care devasta Europa, cu intenția de a dovedi existența monstrului din Loch Ness și de a spăla astfel onoarea familiei, pătată cu zece ani în urmă, când colonelul Hyde, tatăl lui Ellis, falsificase câteva fotografii înfățișând faimoasa creatură ce făcuseră înconjurul lumii. În timp ce Ellis și bunul său prieten Hank Boyd se lansează într-o căutare frenetică, Maddie începe să descopere adevărul crud care a stat de fapt în spatele propriei căsătorii. Pusă acum fața în fața și cu realitatea războiului, tânăra femeie devine tot mai conștientă de vulnerabilitatea umană, iar lupta pe care o duce ca să se redefinească o apropie de o lume plină de mistere și superstiții aparținând unui spațiu de legendă.  (©Editura Humanitas Fiction)

Când lucrurile se schimbă. Eseuri 1995-2010, de Tony Judt (trad. Petru Iamandi)

Testamentul unui mare gânditor, o colecție de eseuri sincere și pline de înțelepciune, descriind o carieră de implicare intelectuală extraordinară. Prima colecție de eseuri a lui Tony Judt, Reevaluări, se concentra asupra Europei secolului XX în istorie și memorie. Acum, în Când lucrurile se schimbă, văduva lui Tony Judt, istoricul Jennifer Homans, a adunat eseuri importante de pe parcursul întregii cariere a lui Judt, care fac cronica atât a evoluției gândirii sale, cât și a consistenței remarcabile a angajamentului său pasionat și a elanului său intelectual. Fie că subiectul este sărăcia intelectuală a noii istorii sociale, orbirea voită a memoriei colective franceze cu privire la ceea ce li s-a întâmplat evreilor din această țară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sau provocarea morală aruncată Israelului prin așa-zisa problemă palestiniană, măreția operei lui Tony Judt stă în combinația de onestitate fără concesii, inteligență intelectuală și claritate etică. Când lucrurile se schimbă exemplifică utilitatea, chiar necesitatea, de a fi atenți la istorie și de a nu lăsa ficțiunile ieftine să îi ia locul. O demonstrație empatică a puterii unui mare istoric de a ne conecta mai profund la lume așa cum a fost, cum este și cum ar trebui să fie. Un punct final potrivit pentru o operă extraordinară. (©Editura Litera)

Viața secretă a copacilor. Cum comunică, ce simt. Descoperirea unei lumi ascunse, de Peter Wohlleben (trad. Dana Gheorghe)

În pădure se petrec cele mai uluitoare lucruri: copacii comunică între ei. Nu doar că au grijă cu multă dragoste de puieți, ci îngrijesc cu atenție vecinii bolnavi sau bătrâni. Copacii au senzații, sentimente, memorie. Incredibil, dar adevărat! Pădurarul Peter Wohlleben face lumină în desișul întunecat al pădurilor și ne dezvăluie aspecte surprinzătoare dintr-un univers misterios. Prin intermediul poveștilor sale fascinante despre capacitățile nebănuite ale copacilor, Peter Wohlleben vorbește atât despre cele mai noi descoperiri din domeniul științific, cât și despre propriile experiențe. O declarație de dragoste făcută pădurii.
Pentru mulți oameni, pădurea reprezintă un spațiu al nostalgiei, simbolul liniștii și al naturii neatinse. În cartea de față, renumitul pădurar Peter Wohlleben ne dezvăluie crâmpeie din viața secretă a copacilor, scoțând la iveală detalii uluitoare despre aceștia: copacii au memorie, comunică între ei, simt durerea și pot chiar să facă insolație sau, pe măsură ce înaintează în vârstă, să le apară riduri. Anumiți copaci, cum ar fi stejarii, comunică prin mesaje olfactive: atunci când un exemplar e atacat, emană anumite substanțe prin care-și avertizează semenii din imediata apropiere. Alții produc în decurs de câteva minute seve amare, care alungă insectele.
Peter Wohlleben se folosește de experiența sa profesională de decenii și ne prezintă pădurea într-o lumină cu totul nouă. O carte informativă și relaxantă despre copaci și păduri, care ne învață să prețuim minunile naturii. Cartea e recomandată oricui vrea să experimenteze pădurea într-un mod nou, studenților la Silvicultură și oricui e interesat/ă de ecosistem, comunități sustenabile și schimbările climatice. (©Editura Publica)

Moartea într-o gaură neagră și alte dileme cosmice, de Neil deGrasse Tyson (trad. Martin Zick)

O colecție de peste patruzeci dintre eseurile preferate ale lui Tyson, Moartea într-o gaură neagră abordează nenumărate subiecte, de la firavele eforturi ale industriei filmului de a crea cerul înstelat, până la ce-ar însemna să te afli în interiorul unei găuri negre.
Cel mai cunoscut astrofizician al Americii, Tyson este un profesor înnăscut, care știe să explice pe înțelesul tuturor teoriile complicate ale astrofizicii și în același timp să ne transmită fascinația pe care o are față de univers. (©Editura Trei)

Bricabrac. De la coșmarul real la realismul magic, de Lucian Pintilie

Volumul, declarat „Cea mai bună carte străină” de Sindicatul Criticilor de Cinema din Franța în 2010 este o compoziție „fără un proiect precis, obiecte fără nici o valoare, uzate și demodate, dar impregnate de timp, fragmente impregnate, enorm de multe hârtii, un război cu hârtiile”, ce cuprinde confesiuni, pagini de jurnal de regie, cronici de teatru și film din presa internațională, o carte-spectacol pe scena căreia se profilează poveștile marilor spectacole și filme ale regizorului Lucian Pintilie, precum istoria tumultuoasă a piesei Revizorul, Pescărușul, Reconstituirea, Salonul nr. 6 și celelalte.
„Chiar dacă intitulându-și cartea Bricabrac, adică asumând dezordinea ca o regulă de conduită, o permanentă forță de rezistență și o aspirație spre împlinire confirmă coerența internă a unei opere, ca și a unui artist. Pintilie nicicând nu s-a trădat. Nici pe el, nici arta. Consecvent, le-a apărat! Fără a dispensa lecții programatice sau adopta profesii de credință, Pintilie și-a construit opera pe un subteran, dar totodată secret soclu moral. Soclu neexpus complezent, dar soclu pe care aceste pagini ne invită să-l discernem și să-l regăsim ca indispensabil regim de creație și viață. Acesta-i prețul lecturii propuse de un om de teatru și film, care e totodată și un scriitor inspirat.” (George Banu) (©Editura Nemira)

Lupta mea. Cartea a patra: Dansând în întuneric, de Karl Ove Knausgård (trad. Ivona Berceanu)

Proaspăt absolvent de liceu, Karl Ove se mută într-un sat de pescari din nordul îndepărtat al Norvegiei pentru a lucra ca profesor. Nu se dovedeşte însă interesat de slujba în sine – sau de orice altă slujbă. Singurul lui scop este să economisească bani şi să înceapă să scrie. Totul merge bine, dar, pe măsură ce nopţile devin mai lungi, viaţa lui ia o întorsătură mai întunecată. Consumul de alcool îi provoacă episoade de amnezie completă, tentativele repetate de a-şi pierde virginitatea se sfârşesc umilitor şi, spre marea lui nefericire, ajunge să se îndrăgostească de una dintre elevele sale de treisprezece ani. Iar în tot acest timp, umbra tatălui planează tot mai ameninţător asupra sa…
„… extrem de sincer, Knausgård… vrea să ne introducă în cotidianul vieţii, care este uneori vizionar, alteori banal, alteori profund semnificativ, dar, prin forţa lucrurilor, absolut obişnuit, pentru că ni se întâmplă pe tot parcursul vieţii şi tuturor…” (The New Yorker)
„O reuşită rară. Nici un scriitor din generaţia sa nu egalează combinaţia lui Karl Ove Knausgård de talent, stil, spirit de observaţie şi originalitate…” (Dagens Næringsliv) (©Editura Litera)

Negru de corb, de Ann Cleeves (trad.Raluca Ștefan)

E o noapte de An Nou ca oricare alta în Shetland. E frig, zăpada s-a așternut în straturi groase, dar oamenii ies împreună pe străzi, cântă, se distrează. Chiar și singuraticul și ciudatul Magnus Tait se pregătește de petrecere și își așteaptă, ca în fiecare an, oaspeții care nu i-au călcat vreodată pragul. Unica ființă care-i ține de urât e un corb la care ține ca la ochii din cap. Totul se schimbă când două fete îi intră în casă și îi amintesc de un episod groaznic din trecut…
Câteva zile mai târziu, Fran Hunter descoperă pe câmpul înghețat cadavrul uneia dintre fete. Întreaga comunitate e cutremurată. Inspectorul Jimmy Perez e pus în fața unui caz dificil, în care trebuie să discearnă între ura și prejudecățile localnicilor față de străini și frânturile de adevăr pe jumătate rostite. Deasupra tuturor, corbii se rotesc într-un dans macabru.
Un thriller psihologic distins cu premiul Duncan Lawrie pentru cel mai bun roman polițist, scris de câștigătoarea Premiului Diamond Dagger pentru întreaga carieră. (©Editura Crime Scene Press)

Criț. Istoria, poveștile și viața unui sat de sași, de Ruxandra Hurezean

Istoria satului Criț și a săsoaicei Sofia Folberth, personajul central al cărții Ruxandrei Hurezean, scoate în evidență simplitatea, vrednicia și cumințenia unei lumi apuse. Viața bine rânduită a acestui sat transilvănean nu înseamnă doar bucuriile celor care l-au locuit, ci și greutățile traiului lor. Războiul, apoi comunismul au marcat adânc destinul acestei comunități, producând declinul unui fel de a fi ce dăinuia de secole.
Povestea de viață a Sofiei Folberth este o poartă de intrare în lumea satului Criț și, prin aceasta, în cea a sașilor transilvăneni, înainte ca trecutul lor să fie înghițit cu totul de istorie. Întemeiat în vremuri medievale în jurul unei cruci înfipte în vârful unei coline, satul Criț trăiește astăzi din amintirile simplității sale nobile de odinioară.
Ruxandra Hurezean recuperează o parte însemnată din splendoarea acestui paradis rural, însă descoperă și primele semne ale declinului său în perioada războiului și a comunismului care i-a urmat. Păstrarea memoriei acestei comunități, în cărți precum cea de faţă, reprezintă nu doar un act de dreptate în raport cu trecutul, ci și o încercare de a păstra vie speranța unei posibile renașteri. (©Editura Curtea Veche)

The post 10 cărți de citit în iulie 2017 appeared first on Bookaholic.