Vara este prin excelență sezonul vacanțelor, însă adevărul e că un prilej de călătorie este oricând binevenit. De-a lungul timpului, am strâns tot felul de cărți care mai de care mai îmbietoare la vacanță și dor de ducă, unele prin imaginile exotice splendide, altele prin povești pitorești. Ghiduri de călătorie, cărți de istorie a mentalităților sau călătorii imaginare, toate au reprezentat un motiv întemeiat de evadare (măcar mentală).

Am făcut o selecție a unora dintre cele mai interesante astfel de cărți, unele mai noi, altele puțin mai vechi, unele cu destinații mai accesibile, altele cu destinații exotice ori fantastice, dar nu mai puțin reale (din punctul de vedere al ideii de evadare). Sunt cărți potrivite în tot timpul anului, nu doar vara, și cărți care sunt ele însele o vacanță și un prilej de evadare.

Vacanțe romantice de vis este, de exemplu, o carte cu fotografii splendide, un cadou în sine, și același lucru e valabil și pentru Atlas Obscura sau Patrimoniul Umanității, în timp ce Veneția, Povestea Vienei, Călătorii prin Europa, Istanbul și O zi în Roma Antică sunt volume ce îmbină ideea de călătorie cu evadarea în trecutul culturii prezentate, pe când Istoria tărâmurilor și locurilor legendare și The Dictionary of Imaginary Places sunt minunate prilejuri de evadare imaginară. Fie că sunteți în căutare de destinații insolite sau doriți să aflați mai multe despre locuri și țări pe care v-ar plăcea să le vizitați, fie că sunteți, pur și simplu, în căutarea unui moment de escapism literar, sper să găsiți inspirație în lista de mai jos.

Vacanțe romantice de vis, de Jasmina Trifoni (trad. Gabriel Drăghici)

Scopul cărții este să vă stârnească entuziasmul pentru o călătorie în doi către locuri faimoase, de la plajele cu nisip alb ale fantasticelor insule tropicale din Caraibe și Oceanul Indian până la cele mai populare destinații din munți, de la orașe încărcate de artă și sate liniștite din îndrăgita Lume Veche până la sălbaticele, dar nu mai puțin fascinantele păduri amazoniene și marile rezervații africane. Vom merge în Bora Bora, cea mai frumoasă și cea mai romantică insulă din lume. Apoi, puteți alege seducția unor locuri care au constituit fundalul unor mari povești de dragoste, ca Verona lui Romeo și Julieta sau Agra cu fabulosul ei Taj Mahal, cel mai uimitor monument înălțat de un om pentru iubita lui.

Puteți să vă lăsați purtați de ideea unei vacanțe contemplative primăvara, când înfloresc cireșii la Kyoto, vechea capitală a misterioasei Japonii a gheișelor; sau să faceți o călătorie aventuroasă, dar și romantică în magica lume de gheață a Laponiei; ori să dormiți într-un cort luxos lângă Ayers Rock, în mijlocul roșu al Australiei, sau să rămâneți în labirintul spectaculoaselor canioane din vestul Statelor Unite. Evadați în regiunea Champagne din Franța, pentru podgorii și crame cu cele mai sexy bule de pe planetă, sau în Thailanda, pentru un masaj voluptuos. Puteți merge într-o croazieră de-a lungul coastei Turciei sau printre insulele din Caraibe ori pe Nil într-o felucă.

Găsiți aici și idei originale ca să vă faceți vacanța cu adevărat unică, fie că hotărâți să vă căsătoriți în lumina arzătoare a apusului pe insula grecească Santorini, fie că vă oferiți inelul de logodnă zburând peste un recif coralier în formă de inimă din Marea Barieră de Corali a Australiei.

Am ales câte o stațiune anume din fiecare destinație – un mic hotel de lux, un vas sau chiar un pat de dimensiuni regești sub un cer presărat cu stele –, care va fi „colțișorul perfect” pentru o vacanță romantică de vis. Rămâne să vă decideți asupra unui detaliu mic, dar fundamental: persoana cu care veți împărtăși această experiență. (© Editura Litera)

Atlas Obscura. Ghidul exploratorului minunilor ascunse ale lumii, de Joshua Foer, Dylan Thuras, Ella Morton (trad. Florin Tudose)

„Am crezut că am văzut deja cele mai importante locuri din această lume. Atlas Obscura mi-a arătat că m-am înșelat… O carte încântătoare – de citit și recitit.” (Neil Gaiman)

„Genul de carte care te convinge să uiți o vreme de viața ta banală și să pornești spre destinații la care nici nu ai visat vreodată, ca să vezi lucruri pe care ar fi fost imposibil să ți le imaginezi.” (Neil Gaiman)

„Atlas Obscura s-ar putea să fie singurul lucru care ar reuși să mă determine să părăsesc apartamentul.” (Lena Dunham)

„Atlas Obscura este antidotul perfect la suspiciunea tot mai răspândită că excursiile din zilele noastre sunt doar niște prilejuri corporatiste de făcut cumpărături. Veți găsi aici sute de motive surprinzătoare care să vă convingă să călătoriți încă o zi și un pas mai departe… Cel mai bun ghid de călătorie conceput vreodată.” (Mary Roach)

„Ghidul meu favorit de călătorie! Nu plecați la drum înainte de-a afla unde puteți găsi un hotel bântuit sau o poartă a iadului!” (Guillermo del Toro)

„Viața e scurtă. Planeta noastră e plină de curiozități și minunății… iar această minunată carte este ghidul vostru!” (Philippe Petit) (© Editura LifeStyle)

Veneţia, de Jan Morris (trad. Laura Ciochina)

„Cea mai bună carte despre Veneția care s-a scris vreodată.” (The Sunday Times)

Considerată una dintre cele mai frumoase descrieri ale Veneției din toate timpurile, cartea lui Jan Morris ne propune o incursiune în viața acestui oraș unic în lume. Temperamentul locuitorilor, canalele și podurile, palatele, turiștii, mirosurile, sunetele, luminile și culorile sunt explorate în cursul unui periplu care ne poartă prin toate colțișoarele orașului și lagunei, dar și prin istoria lor milenară. O carte care le va trezi amintiri pline de nostalgie celor care au vizitat Veneția, iar celor care încă nu au ajuns acolo, dorința arzătoare de a o vedea.

„Pentru cei care păstrează Veneția doar în amintire, pentru cei care se pregătesc s-o viziteze și chiar pentru cei care o văd doar ca pe un vis frumos, tabloul complet oferit de această carte, acoperind mii de ani din viață celei mai complexe, mai originale și mai active comunități ce a existat vreodată, este de mare interes.” (The Guardian)

Din cuprins: Stilul venețian • Despre femei • Minoritățile • „Străzile acoperite de apă” • Pietrele Veneției • Arabescuri • Ce mai e nou pe Rialto • Curiozități • A șaptea mare • Navigația • Orășelele insulare • Apele sfinte • Bastioanele sacre • Pierduți prin lagună. (©Editura Polirom)

O zi în Roma antică. Secrete şi curiozităţi, de Alberto Angela (trad. Emanuel Botezatu)

„În numeroasele emisiuni de televiziune realizate de-a lungul anilor printre ruinele Romei antice sau în alte situri datând din epoca romană, am auzit nenumărate relatări și detalii legate de viața cotidiană în perioada Romei imperiale, rămase în uitare secole de-a rândul și scoase apoi la lumină de arheologi. Au ieșit astfel la iveală indicii diverse, informații despre obiceiurile romanilor, curiozități despre viața de zi cu zi și despre regulile sociale ale unei lumi de mult dispărute… Același rezultat l-am obținut și în urma discuțiilor cu arheologii la locul săpăturilor, citind lucrările publicate de ei sau consultându-le studiile. Mi-am dat astfel seama că asemenea informații prețioase referitoare la lumea romană nu ajung aproape niciodată la oamenii obișnuiți, rămânând de cele mai multe ori «prizoniere» în publicațiile de specialitate sau chiar acolo, în siturile arheologice. Prin urmare, am încercat să le aștern în pagină ca pe niște povești.” (Alberto Angela)

„O lectură instructivă și în același timp relaxantă, care ne îmbunătățește într-un mod plăcut cunoștințele istorice. (…) Una peste alta, o plăcută călătorie în timp în Roma antică…” (Osservatorio letterario) (©Editura Corint)

Istanbul. Orașul imperial, de John Freely (trad. Ondine-Cristina Dascălița)

Istanbul, fabuloasa capitală a Imperiilor Roman, Bizantin şi Otoman, este singurul oraş din lume care se întinde pe două continente – o metropolă cu o aşezare magnifică, după cum scria cândva un poet, „înconjurată de o ghirlandă de ape…”

Colonia grecească a Bizanțului a devenit în anul 350 Constantinopolul creștin, iar apoi Istanbulul islamic după cucerirea turcească din 1453. În ciuda jafurilor, revoltelor și cutremurelor succesive, el a reușit să își păstreze atmosfera și farmecul fără pereche. Vreme de peste 2 000 de ani, călători au venit pe aceste meleaguri, au rămas fascinați și au luat cu ei povești despre minunățiile și secretele lui, despre desfătările, dar și desfrâurile lui. John Freely spune povestea orașului de la întemeierea lui până în zilele noastre, surprinzându-i atât parfumul vieții cotidiene, cât și ceremonialurile de la curte și intrigile. Erudiția istorică se îmbină fericit cu relatările pitorești din scrierile diverșilor autori călători prin aceste locuri, precum și cu prezentări detaliate ale monumentelor ce fac gloria orașului de pe Bosfor.

„Această lucrare dezvăluie mici tezaure de informație, având totodată un farmec ce amintește de O mie și una de nopți.” (Literary Review)

„Am intenționat să ofer prin această carte o introducere ilustrată în istoria orașului imperial cunoscut rând pe rând ca Bizanț, Constantinopol și Istanbul, capitală a Imperiului Bizantin și apoi a celui Otoman. Nu este o istorie formală a celor două imperii, ci mai degrabă o biografie a orașului în sine și o dare de seamă asupra vieții sociale a locuitorilor săi, de la primele așezări până în ziua de azi. Este de asemenea un ghid al monumentelor Istanbulului, descries în contextul istoriei orașului, în special cu referire la rolul pe care ele l-au jucat în viața politică, religioasă, intelectuală, artistică și socială. Astfel cartea va fi, sperăm, utilă celor ce intenționează să viziteze Istanbulul. Vizitatorul modern va avea ocazia să-și compare impresiile cu cele ale unor călători din alte timpuri citați în această carte, ale căror comentarii acoperă o perioadă de peste 2 000 de ani. Ei toți, chiar și atunci când se plâng de greutățile și frustrările locuirii în acest oraș, recunosc până la urmă că se află sub vraja lui, a uneia dintre cele mai vechi metropole ale lumii.” (John Freely)  (©Editura Trei)

Călătorii prin Europa, de Bill Bryson (trad. Ioana Aneci)

„O carte pentru toți cei care călătoresc luând diferite mijloace de transport sau stând în fotoliu.” (Library Journal)

În anii ’70, Bill Bryson a făcut o călătorie prin Europa împreună cu prietenul său Stephen Katz. Douăzeci de ani mai târziu, hotărât să repete experiența, își ia rucsacul și pornește din cel mai nordic oraș al continentului, Hammerfest, ajungând până la Istanbul. De la oameni și moravurile locale la muzee, catedrale și hoteluri sau restaurante, nimic nu scapă ochiului critic al lui Bryson. El își păstrează mereu umorul caustic, indiferent dacă descrie celebra catedrală din Köln sau povestește despre jaful căruia îi cade victimă la Florența, despre traficul din Paris, despre canalele Amsterdamului sau despre cearta privind nota de plată la un hotel din Copenhaga.

Din cuprins: Oslo • Bruxelles • Hamburg • Göteborg • Stockholm • Roma • Napoli, Sorrento și Capri • Milano și Como • Elveția • Liechtenstein • Austria • Iugoslavia • Sofia.

Povestea Vienei, de Jean des Cars (trad. Diana Morărașu)

Viena! Inima Europei. Aici, tradiția și modernitatea se împletesc de secole, clasicul și avangarda coexistă întru inteligență și armonie. Viena tradițională și imperială, Viena burgheză și populară, Viena triumfătoare și Viena umilită, Viena republicană și socialistă, anexată, răzbunată, bombardată și în sfârșit liberă din 1955, acestea sunt marile momente ale unei metropole în care s-a născut arta de a trăi. Minunatele cafenele, unde putem petrece o zi întreagă citind sau scriind fără a fi deranjați; cea mai mare sală de bal din Europa și școlile în care se învață și astăzi valsul în costum și rochie lungă; Art Nouveau care se rupe de tradiție înainte de 1900 pentru că inspirația lui Gustav Klimt, Otto Wagner și Joseph Hoffmann să poată înflori; bisericile baroce, ale căror vitralii au vibrat la geniul celor mai mari muzicieni, de la Haydn la Mahler: orașul acesta este un vârtej de artă și istorie. (©Editura Corint)

Cele mai frumoase locuri din lume. Patrimoniul Umanității. Toate siturile UNESCO (trad. Ondine Cristina Dăscălița, Mihaela Căpățînă, Manuela Camelia Tomuță)

Centrele istorice din Roma, Dubrovnik, Havana sau Salvador da Bahia, vestigiile orașelor Teba, Persepolis, Angkor sau Machu Picchu, Piața Imam din Isfahan sau monumentele budiste indiene din Sanchi, dar și vulcanii din Kamceatka, Marea Barieră de Corali sau Parcul Național Virunga din Congo cu gorilele sale rare – iată doar câteva dintre siturile culturale și naturale aflate sub protecția UNESCO ca parte integrantă a Patrimoniului Mondial.

În 1972 a fost adoptată, la Paris, la Convenția Internațională privind Protecția Patrimoniului Mondial Cultural și Natural, un plan pentru monumentele culturale și naturale „de valoare extraordinară“ aflate în pericol, pentru ca salvarea lor de la distrugere și conservarea să devină o preocupare a întregii umanități. Centre istorice ale orașelor, monumente arhitectonice deosebite, vestigii antice, culturi avansate dispărute, sanctuare, monumente industriale, parcuri și grădini, situri culturale și opere de artă preistorice aparțin Patrimoniului Mondial UNESCO alături de formațiuni geologice, parcuri naționale și rezervații maritime, peisaje și habitate naturale, specii de plante și animale amenințate cu extincția. (©Editura Litera)

Istoria tărâmurilor și locurilor legendare, ed. Umberto Eco (trad. Oana Sălișteanu)

Oamenii au inventat mereu tărâmuri imaginare de cercetat, de cucerit pentru a nu dezarma în faţa ostilităţii vremurilor şi a vitregiei sorţii, de frică în faţa măreţiei copleşitoare şi misterioase a naturii sau, pur şi simplu, din prea-plinul imaginaţiei. Făcând harta acelor tărâmuri, Umberto Eco ne invită la o călătorie prin aceste lumi, pentru a le urmări naşterea, evoluţia şi, uneori, dispariţia. Istoria tărâmurilor şi locurilor legendare este o carte fundamentală, în care se vor regăsi nu doar intelectualii îndrăgostiţi de fantezii şi studii medievale, ci şi cei dependenţi de legendele copilăriei, aventurierii
care, odată porniţi în căutarea ţărilor şi paradisurilor imaginare, ştiu că nu doar destinaţia este importantă, ci şi călătoria în sine. (©Editura Rao)

The Dictionary of Imaginary Places, de Alberto Manguel and Gianni Guadalupi

From Atlantis to Xanadu and beyond, this Baedeker of make-believe takes readers on a tour of more than 1,200 realms invented by storytellers from Homer’s day to our own. Here you will find Shangri-La and El Dorado; Utopia and Middle Earth; Wonderland and Freedonia. Here too are Jurassic Park, Salman Rushdie’s Sea of Stories, and the fabulous world of Harry Potter. The history and behavior of the inhabitants of these lands are described in loving detail, and are supplemented by more than 200 maps and illustrations that depict the lay of the land in a host of elsewheres. A must-have for the library of every dedicated reader, fantasy fan, or passionate browser, Dictionary is a witty and acute guide for any armchair traveler’s journey into the landscape of the imagination. (©Goodreads)

The post Inspirație pentru vacanță: 10 cărți de călătorie appeared first on Bookaholic.

De la Colț Alb al lui Jack London la Fram, ursul polar al lui Cezar Petrescu, de la Zdreanță al lui Tudor Arghezi la gâscanul Martin al Selmei Lagerlöf, scriitorii au întreținut de-a lungul timpului relații auctoriale dintre cele mai diverse cu lumea necuvântătoarelor. Limita dintre lumea umană și cea animală este deseori prea fină pentru a mai putea fi respectată, iar comportamentele se hibridizează creând personaje literare distincte. Am pornit această rubrică de la întrebările Cum arată universul domestic al scriitorilor, ce animale populează zi de zi bibliotecile lor, ce tipuri de tabieturi scriitoricești dezvoltă împreună? Ce împrumută și cum se influențează reciproc. Cartea „Aventurile necuvântătoarelor în lumea lui Mihók Tamás” nu a fost scrisă, iar în prezent Zenobia Zgârienori, pisicuța aruncată și preluată de Mihók de la salvator, are toate șansele să devină o felină frumoasă și cu zile multe. Să-l însoțim pe scriitor în aventurile care au început de mic copil și continuă!

Mihók Tamás: „Toți maidanezii orașului fac parte dintr-o rețea de mafie canină”

Cu două chestiuni obișnuiau să mă tachineze prietenii din copilărie: că nu mănânc carne și că mi-e frică de câini. M-am dezis de cele două mofturi abia prin clasa a 5-a. Însă, până atunci, această canofobie mi-a făcut zile fripte.

Pe traseul de rutină spre școală alegeam să merg pe șosea, ca să nu trebuiască să îndur lătratul boturilor umede de sub porțile caselor. Ezitările mele proveneau dintr-o întâmplare – culmea, documentată – când, într-o curte, am fost lăsat nesupravegheat câteva secunde și câinele unor prieteni de familie m-a luat la țintă, vrând să mă trântească pe gazon (constat acum din fotografie că am pornit cu un real handicap în ce privește categoria de greutate, pesemne c-a trișat).

copilul Mihók înfruntând pericolul patruped

Serile, înainte să adorm, îmi proiectam fel de fel de bizarerii, cum că toți maidanezii orașului fac parte dintr-o rețea de mafie canină, că noaptea se adună în centru să sfâșie copiii care nu ascultă de părinți. Și, culmea, nu ai mei mi-au inculcat aceste idei, ci propriu-mi creier ce încă de pe atunci fabula după bunul său plac. Dar, deus ex machina: s-a născut fratele meu și, după ce a început să discearnă binele de rău, am simțit că a sosit momentul oportun să mă dau to the dark side și să fraternizez cu câinii pentru a câștiga, vezi doamne, un plus de admirație din partea lui Eduard. Și iată că după niște ani – din care urmează să-mi activez flashuri – nu doar că mâncam carne, dar le dădeam și dulăilor de pe Vlahuță, de teamă să nu mă certe mama, că s-a trezit degeaba dis-de-dimineață să-mi pună sandvișuri.

*

De-abia împlinisem 5 ani când ai mei au schimbat apartamentul de bloc pe casa dărăpănată în care a locuit familia unuia dintre cei mai mari poeți maghiari pe care i-a avut Oradea. Având o curte mare la dispoziție, animalele de casă n-au întârziat să apară. Primul a fost Jane, o tekeliță cu blană maro, catifelată. Tata a adus-o acasă în buzunarul interior al gecii de blugi, de-acolo îi sclipeau ochii larg deschiși, curioși. Jane a fost love at first sight deturnată, mai târziu, către colaborări aproape telepatice, așa cum se poate vedea mai jos.

„Cristi, bă, Cristi” avant la lettre

Din nefericire, Jane a murit în timpul fătării. Și ca suferința mea să nu se întindă pe plaiuri cosmice, tata mi-a adus numaidecât un alt tekel, de această dată negru, cât un ghem. În acea vreme mă jucam mult pe super nintendo și pentru că l-am găsit pe noul puiuț evadat din cușcă, l-am botezat Herku. Căci, da, charisma personajului mitologic din jocul video consta în sfărâmarea coloanelor antice cu pumnul, sub privirile încruntate ale centaurilor. Aceasta înseamnă pentru mine mitul lui Herkule: să mă-ntreb cum reușit omu’ (așa îl strigau prietenii mei) să doboare cu lăbuțele fragile ditai bolțarul BCA cu care i-am blocat ieșirea.

Mi-era foarte drag, motiv pentru care, la fiecare mic incident, îmi defulam emoțiile în poeme naive și terne, scrise în limba maghiară. Las și o mostră, dacă tot am găsit caietul cu pricina:

Totul e bine când se termină cu bine

Herku deseori e neastâmpărat,
Din cușcă se strecoară într-un mod ciudat,
Când poarta se deschide, o zbughește-n stradă.
Tocmai așa s-a întâmplat odată,
Într-o zi când a țâșnit afară,
Mama nu l-a zărit de după poartă.
Atunci el mult s-a necăjit
Și-a plecat la hoinărit.
Toată ziua l-am căutat prin cartier,
„Herku! Herku!”, dar nu mi-a răspuns defel,
Dumnezeu știe unde s-o fi ascuns?
Dar mai târziu, mai pe la apus,
Ghiciți ce motiv de bucurie am avut.
L-am găsit pe Herku sub nuc,
De bucurie m-am tăvălit cu el pe jos:
S-a-ntors ghidat de miros.

(datat: septembrie 2001, pe când aveam 10 ani)

De-a lungul timpului, s-au succedat în curtea alor mei trei tekeli negri cu același nume, o veritabilă „Dinastie a Herkulinilor”, cum obișnuim să le spunem. Apoi, tot din nintendo m-am inspirat când mi-am botezat broasca țestoasă de Florida Leonardo din Turtles, acolo unde personajele principale poartă nume de pictori renascentiști. Și, tot pe-atunci, când am primit un cuplu de papagali, eram pregătit să le fac o ofertă onomastică din Mortal Kombat, but, damn!, tocmai venise în vizită un unchi care i-a zis mamei: „cât se mai giugiulesc, întocmai ca Romeo și Julieta!”, și am fost nevoit să accept sacrilegiul. Dar și sărmanele păsări cu numele predestinat-tragice: din ziua când a murit el, ea a refuzat să mai mănânce. Dar apogeul tragi-comic din spațiul meu domestic a avut loc în seara zilei în care am cumpărat doi peștișori. Le-oi fi pus prea multă apă în acvariu, nu-mi amintesc, dar a doua zi i-am găsit pe gresie, inerți. Și nu oricum, cel de unu și jumătate de ori mai mare l-a înghițit pe ăl’ mic, căruia i-a rămas afară doar coada. „L-a mâncat și o fi avut mustrări de conștiință”, a interpretat mama suicidul.

Apoi, prin clasele a 7-a și a 8-a, mă confruntam cu un fel de mizantropism care mă făcea să par arogant, iar Herku s-a dovedit a fi, folosind o vocabulă naumiană, fihința potrivită pentru depășirea momentului.

Am avut și alți patrupezi, o birmaneză cu păr bufant, Müsli (Cereală) – hamsterul, Prézli (Pesmet), Jeghi și Hoaver – porcușorii de guineea, precum și arici rătăciți prin zmeuriș. Am prins odată un pui de rândunică ce agoniza pe trotuar, dar nu l-am putut salva și, de supărare, l-am îngropat în grădină, chiar sub hamac, onorându-l cu un simulacru de ritual de înmormântare.

Un Herk am și astăzi, dar între timp m-am mutat de-acasă și rar apuc să-l vizitez. Mizez pe faptul că poemul [herk] din volumul meu intitulat cuticular, apărut anul ăsta la Casa de editură Max Blecher, ne-a fundamentat pe veci prietenia:

se uită la mine
și face tyop se uită

încă o dată tyop și
tot așa tyop tyop

ne va-nghiți pe toți
ca pe niște granule divine

(vom fi înghițiți ca niște
granule divine)

limba lui se va încolăci
în jurul stâlpilor

și-un mic pescar din el
va învârti mulineta

și noi toți cultivatorii
de eucalipt ne vom tăvăli

în cutele de salivă în bruma
de bacterii uite-așa

tyop tyop

Așadar, atenție, câine apocaliptic!

Herkuliț codindu-se

Odată mutat cu prietena mea, ne-am gândit să adoptăm o pisică, să începem și noi de undeva bukowskiada. În câteva zile, am și dat pe Facebook peste o postare partajată de o prietenă, în descrierea căreia, sub poza cu fihința ce se holba inocent în umbra unui capac de obiectiv de 52 mm, stăteau scrise, dau copy paste, următoarele: Cineva a aruncat o pisicuță într-un coș de gunoi între două shaorme. Am auzit cum a țipat, am adus-o acasă, este spălată și dorește un stăpân iubitor. E foarte mică, eu momentan nu pot avea grijă de ea în mod corespunzător. Am tresărit de pe canapea și am sunat. Ea era!

Ne-am fâstâcit mult însă când, odată ajunsă acasă într-un coșuleț roșu cu buline albe, a trebuit să o strigăm cumva. Am oscilat între Behm (derivat din Behemoth din Maestrul și Margareta) și Ceșa (Cheshire din Alice în Țara Minunilor). O vreme, prietena mea a strigat-o Keira, dar fără sorți de izbândă, până într-o zi când, stând prin oraș la o terasă, mi-am vărsat din greșeală berea. În fracțiunea aia de secundă mi s-a activat un pasaj din romanul Zenobia al lui Gellu Naum, și-am zis, cu gândul la pisică: „Aș fi vrut să fiu cu Zenobia, să dau vina pe ea, să spun că numai din cauza ei…”, și-atunci, evrika! Zenobia. Zenobia Zgârienori.

Z.Z. is ZZZ-ing

S-a întâmplat ca în timpul scrierii acestui articol să mă aflu la Salonul de carte R&R și să-mi facă cu ochiul, de pe coperta unei enciclopedii cu animale, o iguană purtându-și pe corn puiul. Mda, în ziua-n care toți prietenii (sau toți neuronii) mă vor părăsi, îmi voi lua un animal exotic, poate un furnicar à la Dalí, dar de dimensiuni mai mici, dacă e să rămân în Oradea, căci, potrivit spuselor poetului maghiar Ady Endre, orașul meu de baștină e Parisul de pe pârâul Peța. Și unde mai pui că Salonul de carte R&R e pet friendly…

Credit foto: arhiva autorului

Mihók Tamás (1991, Oradea) este poet bilingv și traducător literar. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din Oradea. A studiat la ELTE Budapesta timp de doi ani, ca bursier. În prezent, este doctorand la Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureș. A publicat eseuri și poezii în majoritatea revistelor literare din țară (Familia, Vatra, Poesis internațional, Echinox, Tribuna, Steaua, România literară etc.). Colaborează constant cu revistele Várad și Szőrös Kő. Autor a patru volume de poezii: Șantier în rai (Tracus Arte, 2013), winrar de tot (Tracus Arte, 2015), cuticular (Casa de editură Max Blecher, 2017) și cuticulum vitae (Syllabux, 2017) – ultimul în limba maghiară. Câștigător al premiului De-aș avea… (2014) / Familia și al premiului Kinde Annamária (2017) / Várad. Redactor al revistei literare „Poesis International”, redactor-șef al revistei filologilor orădeni „orașul 2d”, admin. al platformei literare „Qpoem”. A tradus în limba maghiară cărțile: Constantin Virgil Bănescu – „Zidul de mătase”, Radu Vancu – „4 A.M. Cantosuri domestice” și „A kétezres nemzedék”, iar în limba română volumul de poeme „Când te strici”, de Krusovszky Dénes (Ed. Charmides).

The post Perspective feline, perspective canine – #11: Mihók Tamás appeared first on Bookaholic.

Nu se putea să treacă vara fără o listă de recomandări, că poate plecați și, doamne ferește!, nu știți ce cărți să puneți în bagaj. Și chiar dacă nu plecați, poate aveți chef de ceva ușor sau ceva profund sau ceva ce ați tot amânat și nu știți ce să mai citiți.

Că plecați la mare sau cu metroul în fiecare dimineață la birou, găsiți mai jos 10 recomandări de cărți de citit vara asta, fiecare altfel și nici una la fel, ca să fie pentru toată lumea.

Cărți amuzante

Definiția prin excelență a cărților de vacanță e să se citească repede și să fie pe placul tuturor. Mai jos, două recomandări care întrunesc aceste condiții.

Un bărbat pe nume Ove, de Fredrik Backman (trad. Andreea Caleman)

Am început cartea asta pentru că mi-a fost recomandată cu mare insistență drept o carte ușoară și amuzantă, dar cu mari dubii că scriitorii suedezi pot scrie cărți ușurele și amuzante. Am mai avut o încercare acum o vreme și m-a lecuit pentru mult timp. Însă, într-adevăr, se citea ușor și părea cât de cât drăguță, așa că n-am lăsat-o. Amuzantă a devenit pentru mine abia după ce am trecut de jumătate, însă și când am început să râd, nici că m-am mai oprit.

Un bărbat pe nume Ove este, într-adevăr, o carte amuzantă ce se citește ușor, dar e și mai mult de atât. E și o carte profundă (fără a fi prețioasă), și tristă, și emoționantă, și contemporană și, mai ales, foarte umană. E și cu bucurii, și cu ironii, și cu tristeți, și te lasă cu un sentiment frumos la final, sentimentul ăla de (re)descoperire a frumuseții literaturii, fix motivul pentru care rătăcești din carte în carte sperând să-l găsești măcar uneori. E o carte bună de luat în vacanță, mai ales că nu e genul pe care s-o poți lăsa deoparte când ai ajuns la birou.

Scorpia, de Anne Tyler (trad. George Volceanov)

Scorpia face parte dintr-un proiect mai amplu și destul de ambițios care-și propune să recupereze și să revalorifice opera lui William Shakespeare. Proiectul se cheamă Hogarth Shakespeare și a fost început în 2015, iar în limba română au apărut până acum trei romane (O paranteză în timp, de Jeanette Winterson, Shylock este numele meu, de Howard Jacobson, și Scorpia, de Anne Tyler). Dintre toate, Scorpia este cea mai lejeră și relaxantă lectură, așa că poate fi pusă pe lista cărților de vacanță.

Pornind de la scenariul niciodată complet fumat al „îmblânzirii scorpiei”, Anne Tyler reinterpretează în cheie modernă piesa lui Shakespeare: Kate Battista lucrează ca educatoare la o grădiniță și, în restul timpului, nu face decât să se ocupe de treburile casei în care locuiește împreună cu tatăl său, un cercetător pentru care nimic nu e mai important decât șoarecii din experimentele sale, și sora sa mai mică, rebelă și frivolă. După scenariul deja cunoscut, și pe care Anne Tyler îl respectă, tatăl îi cere să se căsătorească cu un bărbat pe care ea nu-l cunoaște și nici nu vrea, iar de aici pornesc toate încurcăturile. Deși aparent stereotipică, Scorpia este amuzantă și lejeră, iar cei ce se vor încumeta s-o citească vor descoperi și câteva surprize care nu respectă scenariul pe care credeau că-l știu atât de bine.

Istorie și fantezie

Evadarea în lumi trecute sau imaginate poate fi potrivită pentru o vacanță sau poate fi numai bună atunci când nu ai timp să-ți iei vacanță.

Vanessa și sora ei, de Priya Parmar (trad. Antoaneta Ralian, Irina Horea)

Romanul Priyei Parmar se înscrie într-o anumită modă a romanelor istorice contemporane care urmăresc recuperarea personajelor istorice importante în narațiuni în care activează ca personaje secundare. Aici este vorba de celebra și fascinanta Virginia Woolf, adusă ca personaj secundar într-o poveste ce o are ca protagonistă pe sora sa, pictorița Vanessa Bell. Este un procedeu interesant și destul de surprinzător această schimbare de perspectivă și l-am mai întâlnit de curând în alte două romane din colecția „Raftul Denisei”, Fata cu fragi, de Lisa Strømme, sau Zbor în jurul soarelui, de Paula McLain.

Vanessa și sora ei este un foarte bun roman de epocă și de atmosferă, în narațiunea căruia sunt întrețesute numeroase detalii ce țin de viața socială și domestică a Angliei post-victoriene și, în particular, de întâlnirile membrilor „Grupului Bloomsbury” din care făceau parte Virginia Woolf, John Maynard Keynes, E.M. Forster, Lytton Strachey, Vanessa Bell, Roger Fry sau Duncan Grant. Țesătura romanului este formată din amănunte ce țin de moravurile epocii referitoare la educația tinerelor doamne, la organizarea unei serate literare sau a unei vacanțe la țară, alături de legăturile complicate dintre membrii grupului Bloomsbury și discuțiile despre artă, literatură, estetică, feminism sau sexualitate ce aveau loc la seratele organizate de Vanessa Bell, până la relația complicată dintre cele două surori, totul pe fundalul unei Londre de început de secol XX și înfățișat sub forma unui jurnal al Vanessei și a unor scrisori ce completează acțiunea.

Aleasa Dragonului, de Naomi Novik (trad. Oana Ionașcu)

Un minunat basm modern, Aleasa Dragonului a fost prima carte pe care am citit-o în vacanța asta și alături de care am avut prima vacanță sau, mai bine zis, evadare ficțională. Pentru că, de fapt, m-a ținut o zi întreagă în casă și, până n-am terminat-o, n-am mai putut face altceva. Cartea lui Naomi Novik este un roman fantasy care are de toate: dragoni, folclor, personaje complexe, istorii străvechi ce vin să tulbure alcătuirea lumii, blesteme și minciuni, totul pe fundalul unui ev mediu de poveste (cu tot ce au poveștile despre Evul Mediu mai urât și mai frumos). Ah, și să nu uit: și o poveste de dragoste pe același tipar al „îmblânzirii scorpiei”, care e un deliciu.

Genul fantasy, ca și SF-ul, este, în general, ocolit de cei mai mulți cititori, fiind văzute drept cărți care sunt înțelese doar de un anumit public și care nu sunt accesibile oricui. Însă adevărul este că romanele SF&F sunt imaginație pură dublate de o scriitură excelentă de multe ori. Așa că, pentru cei care nu au avut încă curaj să se aventureze pe tărâmul fanteziei, Aleasa dragonului ar putea fi o opțiune pentru vara asta.

Autori români

De la an la an literatura română se îmbogățește cu titluri din ce în ce mai însemnate, așa că faceți loc în bagaj și pentru (măcar) un autor român.

Hanul lui Manuc, de Simona Antonescu

Ultima carte a Simonei Antonescu este o vacanță în sine, o minunată evadare în trecut, în care „obiectivele” vizitate sunt Principatele Române în epoca fanariotă, Bucureștii hanului lui Manuc sau Istanbulul seraiurilor și al vânzătorilor de bragă, și în care te poți întâlni cu personaje de legendă, printre care Manuc însuși, Iancu Jianu sau celebrul Pasvant Oglu (personaj intrat în folclor cu numele de Pazvante Chioru).

Ca scriitoare de romane istorice, Simona Antonescu și-a creat deja un stil inconfundabil, iar romanele sale se remarcă deopotrivă prin personaje puternice, memorabile, și prin felul în care este recreată atmosfera epocilor descrise. Hanul lui Manuc nu face excepție de la regulă, deși un anumit detaliu semnificativ îl deosebește de celelalte două cărți de dinainte, și anume faptul că Manuc este cel mai complex și mai uman personaj de până acum al Simonei Antonescu. Este și bun, și rău, și simplu, și complex, și admirabil, și controversat. Trebuie să spun că, dincolo de hanul care-i poartă numele și pe lângă care trec de ani întregi aproape zilnic, nu știam mai nimic despre acest personaj fascinant, așa că mă bucur că Manuc a fost astfel recuperat ficțional.

În spatele blocului, de Mara Wagner

Cartea de debut a Marei Wagner este o incursiune în adolescența de la sfârșitul anilor ´80, cu examene de treaptă, cozi la alimente, vacanțe de câte-o lună în gospodăriile din satele de pe malul mării, serile de vizionat filme la aparate video împrumutate de vecini, iubiri și dezamăgiri adolescentine, păduchi și reviste Bravo aduse din străinătate. Este un roman nostalgic, care se citește ușor și cu plăcere, în care mulți adulți vor găsi imagini familiare și prin care poate și mulți tineri vor reuși să înțeleagă mai bine lumea tinereții părinților lor.

Cazemata, de Tudor Ganea

Deși a debutat anul trecut, eu l-am descoperit abia în vara asta pe Tudor Ganea și am fost cucerită de scriitura sa realist-mitică. Cazemata este romanul său de debut și este absolut fabulos cum poate să împletească imagini ale geografiei constănțene cu imagini mitice ce țin de realități imaginare, dar nu mai puțin reale. Mitologia lui Tudor Ganea pare a-și extrage seva dintr-o dimensiune sacrală a sexualității, o dimensiune ce adaugă adâncime realității, oricât de săracă și sordidă ar fi această realitate birocratică, pe care o vedem cu ochii. Sunt două lumi în proza lui Tudor Ganea, una experimentală, concretă, palpabilă, și una mitică, ce ține de profunzimi nebănuite, dar care se inserează în prima și, de multe ori, o domină.

Proza lui Tudor Ganea e posibil să te facă să te duci cu gândul înapoi în timp, pe vremea când citeai (pentru că trebuia și nu pentru că voiai neapărat) Lostrița lui Voiculescu sau La țigănci a lui Mircea Eliade și repetai, fără să înțelegeți uneori, pasajele subliniate din Sacrul și profanul. Doar că la Tudor Ganea te trezești că, involuntar, înțelegi și rezonezi cu un astfel de fantastic, pentru că este fantasticul care este întrețesut în realitatea fiecăruia și care uneori e întrupat într-o casă misterioasă dintre blocurile în care ai crescut, alteori într-un vecin pe care toată lumea îl știe, dar nimeni nu-l cunoaște, sau în poveștile neverificate care circulă în fiecare cartier și care formează, în timp, un anumit folclor urban, neconștientizat la vârsta copilăriei și devenit element identitar la vârsta adultă. Iar romanele lui au o naturalețe și o lejeritate a scriiturii absolut neașteptată la un scriitor debutant și atât de tânăr.

Ah, să nu uit: cei care au citit deja Cazemata pot sta liniștiți pentru că Tudor a avut grijă să aibă și ei ceva de citit vara asta, așa că și-a publicat cel de-al doilea roman, Miere.

Cărți „cu greutate”

Întrucât avem mai multe zile libere decât în restul anului, iar editurile intră într-un fel de hibernare în care, de fapt, pregătesc cărțile pentru toamna literară, vara pare momentul potrivit nu doar pentru cărțile lejere, „de vacanță”, ci și pentru cărțile „serioase”, cu subiecte profunde și cu multe pagini. La acest capitol, eu am trei sugestii, două se referă la două serii începute mai demult și pe care, dacă le-ați ratat, ar fi o idee bună să le bifați, iar ultima e o carte și mare, și profundă, care m-a impresionat nespus.

Dansând în întuneric, de Karl Ove Knausgård (trad. Ivona Berceanu)

Volumul IV din seria „Lupta mea”, de Karl Ove Knausgård, ne aduce în primii ani de tinerețe ai lui Karl Ove și, evident, anii săi de mari rătăciri. Profesor într-un sat de pescari din nordul Norvegiei, viața lui se împarte între beții crunte, experiențe sexuale eșuate și iubirea pentru una dintre elevele sale de 13 ani. În toamna asta e programat să apară și volumul V al seriei, așa că pentru cei care încă nu s-au încumetat să-l citească pe norvegianul care a cucerit lumea, lunile toride de vară ar putea reprezenta un moment numai bun.

Eu m-am obișnuit greu cu stilul lui Knausgård, însă, în cele din urmă, literatura sa aparent prozaică m-a cucerit. După ani de zile în care te obișnuiești să găsești în literatură motive, simboluri și teme profunde, prozaismul lui Knausgård pare descurajator, însă, odată ce te obișnuiești cu stilul său, reușești să descoperi o altfel de literatură și un altfel de narator. Iar Karl Ove Knausgård este, indubitabil, un maestru al narațiunii.

Povestea fetiței pierdute, de Elena Ferrante (trad. Cerasela Barbone)

Paralel cu seria „Lupta mea”, au apărut în limba română și cele patru volume ale „Tetralogiei napolitate” a Elenei Ferrante, o serie ce a devenit cunoscută mai ales prin scandalul țesut în jurul misterului autoarei. Povestea fetiței pierdute este ultimul volum al seriei pe care cititorii împătimiți l-au devorat deja cu siguranță. Sugestia e mai degrabă pentru cei care nu s-au apucat încă să le citească, mai ales că acum sunt disponibile în traducere toate cele patru cărți, iar vara-i lungă, se termină abia în septembrie, așa că, dacă nu apucați să vizitați Italia, poate evadați măcar într-un Neapole fictiv și pitoresc.

Dincolo de scandal, de distincția (oarecum inutilă și, în fapt, dezagreabilă) între scriitură feminină/scriitură masculină, de controversele legate de identitatea autoarei, „Tetralogia napolitană” este o serie ce merită citită, cu personaje puternice, cu o atmosferă unică și, nu în ultimul rând, foarte bine scrisă. Pentru mulți cititori e posibil ca această vâlvă stârnită în jurul cărților să fi răpit puțin din plăcerea lecturii, însă, mai ales acum că vâlva s-a mai domolit, poate e cazul să-i (mai) acorde o șansă, pentru că o merită.

O viață măruntă, de Hanya Yanagihara  (trad. Adriana Bădescu)

Ultima recomandare din această listă este un roman care pe mine m-a rupt în bucăți. O viață măruntă, de Hanya Yanaghihara, a fost nominalizat pe lista scurtă la Man Booker în 2015 (anul în care a câștigat Marlon James cu Scurtă istorie a șapte crime) și este o minunată poveste despre prietenie, iubire, suferință, frumusețe, supraviețuire și, din nou, pentru că mi s-a părut cel mai important, despre prietenie. Este un roman pe care ai impresia că-l înțelegi și-l prevezi, dar care nu contenește să te surprindă de-a lungul celor aproape 800 de pagini.

Absolut minunat scris și cu o construcție narativă impecabilă, o construcție de roman polițist pe o fundație dostoievskiană, O viață măruntă este o carte pe care am citit-o cu groază și încântare și la finalul căreia am izbucnit în lacrimi de tristețe, de disperare, de prea-plin, de uimire în fața urâțeniei, a frumuseții și a tot ceea ce înseamnă umanitate. Nu vă zic s-o luați la plajă, vă zic doar s-o citiți cândva, undeva, și apoi să vă acordați o clipă de liniște în care să asimilați tot ce ați citit și să vă bucurați pentru propria viață măruntă.

Click pe titluri și cumpără cărțile din librăria online Cărturești!

The post 10 cărți de citit vara asta appeared first on Bookaholic.

Pe Bogdan Munteanu l-am întâlnit prima oară la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, când încă nu publicase volumul său de proză scurtă, Ai uitat să râzi. Un tip vesel și deschis, mereu zâmbitor, căruia îi plac oamenii – iar asta se observă atât pe viu, cât și în povestirile lui, scrise într-un stil foarte natural, cu o oralitate care m-a uimit. Ajunsă din nou la Timișoara, prin aprilie, n-am scăpat ocazia și i-am făcut o vizită lui Bogdan pentru rubrica Bibliotecă de scriitor. 

Întâlnirea a început la o bodegă de cartier, unde scriitorul mergea într-o vreme să bea o cafea și să schimbe o vorbă cu oamenii din zonă. Mi-a povestit câteva întâmplări petrecute acolo, precum și alte istorioare savuroase, legate de cărți și de viața de cititor. După cum veți vedea, Bogdan Munteanu este un observator atent al lumii și are darul de a transforma până și cea mai banală întâmplare într-o poveste – cu haz sau cu o undă de melancolie, dar întotdeauna interesantă.

Acasă la Bogdan am fost întâmpinați de Ara, un labrador foarte simpatic, iar în birou am văzut biblioteca autorului, care este surprinzător de mică. Din câte am aflat, cărțile nu stau foarte multă vreme pe rafturi, căci lui Bogdan Munteanu îi place să dăruiască și volumele lui ajung, mai devreme sau mai târziu, la alți cititori. Am rămas uimită când, la plecare, scriitorul mi-a dăruit și mie o carte: Sisteme de fixare și prindere, poeme de Ștefania Mihalache. Am încheiat întâlnirea cu o omletă și o cafea la un alt bar din cartier, după care am fugit la gară, să prind trenul spre București.

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Ții o evidență a cărților?

Am o bibliotecă micuță, Ema, pot s-o iau în brațe, uite! Așa. Liste și listuțe n-ar avea rost să fac – unu, îmi bat destul de des capul cu excel-uri la serviciu; doi, cărțile vin, stau o vreme pe la mine, apoi pleacă spre prieteni care au chef să (le) citească. Chipurile oamenilor se luminează într-un fel anume când primesc pe neașteptate o carte, ai observat? Dincolo de momentele de surprindere și (sau) de stânjeneală, există un moment în care le poți prinde toată bucuria din lume în ochi.

Cărțile sunt ordonate după un sistem anume?

De vreo două ori pe an mă joc de-a gospodarul, rearanjez cărțile în bibliotecă. De fapt, mi se face dor să bag povești pe fast-forward – cele mai multe dintre cărțile pe care le iau în mână intră în dialog cu mine, băăi, băiatule, de acolo ai făcut rost de mine, în locul ăla m-ai citit, chestia aia te-a dat pe spate, asta și asta făceai acu douăj’ de ani (sau zece, sau cinci), mai ții minte? Mai țin, cum să nu!

Încă ceva. De fiecare dată când fac operațiunea de rearanjare, mi se întâmplă să pun ochii pe o carte din bibliotecă (de fapt, cred că e invers, pune ea ochii pe mine). Fie, îmi spun, o să citesc o pagină, numa’ o pagină și gata. Aha, vezi să nu! Ultima oară m-a păcălit Carver, cu povestirile lui din Catedrala. Și chiar ăsta e farmecul, să mă las păcălit.

Biblioteca are o poveste a ei?

Hm, nu, îmi pare rău, băieții de la firma de mobilă s-au descurcat, au montat-o ca la carte. La un dulap și la un corp de bucătărie au cam îmbulinat-o, da’ nu vorbim nici despre geci și cămăși, nici despre cornulețe cu nucă. Deși cred că mi-ar plăcea.

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Stai așa, stai așa, gata! Orbirea, de Elias Canetti. O ediție din 1948, în limba germană, pe care am primit-o de la o prietenă la scurt timp după ce i-am povestit că m-am apucat de scris în timp ce citeam cartea asta (ok, varianta în română, cea de la Polirom). Die Blendung, așadar. Cartea a fost o revelație. Sau, dacă vrei, un șut în fund. Îmi place să zic că atunci am început să scriu. Atunci, în 2008, când, în timp ce citeam Orbirea, am țâșnit în primul bar și-am umplut câteva pagini. Ce-am scris? Niște tâmpenii. Dar m-am simțit excelent. Cum altfel – începusem să încărunțesc și-am descoperit, din senin, că-mi place să fac ceva.

Cea mai veche carte din bibliotecă – „Die Blendung”, de Elias Canetti

Cum s-a ivit pasiunea pentru lectură?

Maică-mea, maică-mea. Mi-a spus povești, am răsfoit cărți împreună, am intrat în librării (tot împreună), am văzut-o citind suficient de des încât să-mi însușesc obiceiul ei. Cât de simplu, nu? Cred că ar fi fost destul dacă ar fi ținut o carte în mână din când în când, și tot m-ar fi făcut curios. A, maică-mea avea o bibliotecă impunătoare, din lemn de stejar. O are și acum, ar trebui să tragem o fugă până la Arad, să-i facem poze. La urma urmei, aia a fost, până la 18 ani, biblioteca mea. Poate cea mai importantă.

Singura perioadă în care mi-a fost teamă că n-o să-mi mai placă să citesc a fost în clasa a opta. Extraordinar, și-acum mă enervez când mă gândesc cum închideam ochii și turuiam comentarii literare. Țin minte că mi-am tras o palmă că am uitat nu știu ce din Miorița. Baciul ungurean și cu cel vrâncean… ăă, îî, jap! Știți ceva, bacilor, mai dați-mi pace!

Bogdan Munteanu la birou

Sunt cărți la care ții foarte mult dintr-un motiv sau altul?

Când eram mic, prietenii mei cei mai buni se trezeau abia pe la unșpe, iar eu eram în picioare de la șapte. Uite-așa m-am atașat destul de repede de alde Habarnam, Pinocchio, Geppetto, Heidi, Morcoveață, Nils Holgersson și alții – prieteni faini, nu țin minte să ne fi îmbrâncit vreodată, deși mă mai enerva câte unul ca Știetot, deși mă mai speria Pinocchio, care se lăsa fraierit de Vulpe și Motan (mamă, ce-am mai plâns!). Da, țin mult la cărțile copilăriei, la prietenii ăștia cu care-mi petreceam diminețile. Uneori, rămâneam cu ei și după prânz, mă făceam că n-aud când mă strigau băieții să merg la fotbal. Lucrul ăsta se-ntâmplă și acum. Mai rar, ce-i drept.

Pinocchio, unul dintre prietenii din copilărie

Țin mult și la cărțile pe care mi le-am cumpărat din prima mea bursă de studiu (ăștia au fost cei dintâi bani pe care i-am câștigat, eram la facultă, în anul I). Așa, după ce mi-am ridicat bursa de la secretariat, am intrat într-o librărie și m-am aruncat (hî) la Camus și la Sartre. Bonus: De veghe în lanul de secară. De restul banilor am cumpărat bere și țigări la fir. Aaa, stai să vezi, după ce-am citit douăj’ de pagini din Greața, m-am simțit foarte sigur pe mine – m-am băgat în seamă cu o tipă, am împins discuția spre cărți și-am început s-o aburesc, auzi, tu, da’ pe Sartre l-ai citit? Zici că eram Vulpea, iar ea, Pinocchio. Noroc că nu-l citise.

Cărțile cumpărate din prima bursă de studiu

Cum achiziționezi cărțile? Mergi des prin librării sau anticariate?

Da, merg prin librării și anticariate. Probabil des, în comparație cu unii, probabil rar, în comparație cu alții. Dar nu-i nevoie să fiu într-un spațiu plin ochi cu cărți, e suficient să văd pe cineva citind în autobuz, să zicem, și gata, prind viață – oare ce citește, oare ce citește? Nu mă las până nu aflu. Sunt prea departe? Nu-i nimic, mă apropii. O fi aiurea, poate, dar, știi, există un fel de complicitate între cititori și-mi place mult treaba asta. Îmi place momentul în care privirile lor se-ntâlnesc (și se-ntâlnesc, până la urmă), îmi place și schimbul de zâmbete urmat de un scurt dialog, tot din priviri, ce citești – da’ tu ce citești, îmi place când secretul e împărtășit o clipă, două, până dă celălalt din cap, aha, bun, am văzut, și când lectura se reia, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E un fel de flirt al cititorilor. Sau, dacă vrei, al cărților.

Ce cărți au intrat recent în bibliotecă? Ce citești acum?

Acum-acum, citesc Drumuri prin Europa de Karel Čapek (Ed. Sport-Turism, 1981). Am luat-o de la o librărie din Timișoara, au acolo (și) niște rafturi cu cărți vechi. Ieftine și bune, vorba unui amic. Da, îmi era dor de Čapek – tipu’ se trezește în Anglia și-i ia pe ăștia, pe englezi, la mișto. Abia aștept să se ia un pic și de olandezi, de danezi, de norvegieni… După Kazantzakis, un călător căruia nu-i arde deloc (da’ deloc!) de glumă, îmi prinde bine să mă hlizesc cu Čapek. A, să nu uit, am găsit în carte un calendar din ’79 (în ’79 m-am născut). Așa, câteva date sunt încercuite cu pixul pe calendar. Am tresărit – speram ca una dintre ele să fie ziua mea de naștere, eram gata-gata să dau știrea pe Fb, băă, deci, an-bi-li-vă-băl! N-a fost să fie.

(Având în vedere că a trecut ceva timp de la interviul nostru, l-am întrebat pe Bogdan ce citește acum. Mi-a răspuns așa: „Scurta domnie a lui Pépin al IV-lea, de John Steinbeck, Editura ART, 2012. Am primit-o acum câteva zile. Tot pe neașteptate” – n.r.)

Recent, au intrat în bibliotecă și Afganii, de Alexandru Vakulovski (Ed. Tracus Arte, 2016), Râsul, de Henri Bergson (Ed. All, 2014), Trado, de Svetlana Cârstean și Athena Farrohkzad (Ed. Nemira, 2016). Afganii – o carte de interviuri cu oameni din Republica Moldova care au luptat în războiul din Afganistan, Râsul – un eseu care-ți amintește, printre altele, că emoția e cel mai mare dușman al râsului, Trado – poezie bună de tot, plus un eseu despre traducere (și trădare), scris împreună de cele două autoare. Călătorie, război, râs sub lupă, poezie, traducere, hai că nu-i rea combinația.

Ai genuri literare preferate? Citești și în afara lor, ieși din zona de confort?

Cum ziceam, citesc amestecat. Rafturile din librării sunt ca niște frigidere imense, cu tot felul de mâncăruri, ba mai grele, ba mai ușoare, și nu-s eu ăla care se abține. Îmi aduc aminte de bunicu’, îmi dădea uneori să mănânc piure cu gem, pepene cu pâine și alte combinații dubioase. Bă pulică frânaru, zicea, taci și mâncă, bine că le-avem și pe astea! Da, mă bunicu’, cam așa și cu cărțile. Bine că le-avem și pe astea.

Când ies din zona de confort, citesc jurnale, (auto)biografii, memorialistică, interviuri. Mulți dintre oamenii ăștia – scriitori, actori, muzicieni, regizori, sportivi etc., vorbesc despre munca lor. Uneori, și despre orgoliu. Uite, Jordan, Michael Jordan, sportivul meu preferat, era un tip imposibil, atât în teren, cât și în afara lui. Competitivitatea lui era greu de digerat, mai cu seamă de către ăia care țineau la el. Să fii pregătit să-i arzi pe toți cei care dau semne că nu vor să se opună travaliului tău, dar și pe cei care încearcă să i se opună, hm, chestia asta mă sperie puțin. În sfârșit. Ce-am observat e că, după o biografie, merge bine poezia. Nu că n-ar exista poeți competitivi…

Rafturi cu jurnale, biografii, memorialistică (foto colaj)

Sunt cărți mai puțin cunoscute (sau mai puțin populare) pe care ai vrea să le recomanzi?

Poezia, în general. Poezia contemporană. E mai puțin populară, nu? Păcat. Hai să recomand câteva cărți scrise de timișoreni. Te aștept ca pe un glonte, de Ana Pușcașu (Ed. Casa de Pariuri Literare, 2011), Mile End, de Ciprian Popescu (Casa de Editură Max Blecher, 2016), O vară întreagă sau poate mai multe, de Adrian Bodnaru (Ed. Diacritic, 2017).

Un proiect ambițios e colecția de interviuri a editurii Casa de Pariuri Literare. Patru cărți am citit eu, cele cu și despre scriitorii Octavian Soviany, Mihail Vakulovski, Ioan Es. Pop și Robert Șerban. Aș recomanda cărțile de interviuri deoarece cred că există curiozități legate de activitatea scrisului și de cei care o practică, așa cum există curiozități despre orice altă meserie din lume.

Mariusz Szczygieł e un scriitor polonez îndrăgostit de Cehia. Cehia e în prim-plan și în Raiul pe pământ, apărută la editura ART, în 2016 (mai puțin cunoscută decât Gottland). Recomand cartea asta cu gândul la ce i s-a-ntâmplat unui coleg de-al meu în timp ce vizita Praga împreună cu familia. S-a așezat omul la masă, la un restaurant, a venit ospătarul, ce doriți, ăsta voia nu știu ce rață cu varză și s-a apucat să-l bâzâie pe ăla, mai mult de dragul conversației – l-a întrebat cât de mare e rața. Ospătarul s-a gândit puțin, după care i-a zis așa: cam cât tine de mare. Și s-a pus pe râs. Omului meu nu i-a venit să creadă, a rămas paf, nu i-a priit nici rața, nici berea, nimic, se tot gândea cum l-a luat ăla la mișto, de față cu tot familionul, de parcă s-ar fi tras toată viața de șireturi. Dacă ar fi citit Raiul pe pământ, colegul ar fi fost, poate, mai îngăduitor. Râsul e binevenit la cehi, e un fel de religie, se simte asta și-n literatura lor. Apropo de religie, peste 75% dintre cehi se declară atei – o chestie fascinantă pentru polonezul Szczygieł. Și pentru mine, de altfel.

Hai, încă una – Dulcele Bar, de Moehringer. OK, e mai cunoscută, dar țin al naibii de mult la ea, nu te supăra c-am strecurat-o aici. Aaa, și Tihna, Tihna lui Attila Bartis. Începi s-o citești – relații toxice, năuceală, alea-alea, las-o, fugi, fugi, îți spui, da’ ghici ce? Nu poți! Sau, mă rog, eu n-am putut.

Cum alegi cărțile? Ții cont de critici și/sau de recomandări?

Am câțiva prieteni cu care vorbesc destul de des despre cărți. Nu prea ne dă mâna să discutăm despre chestii personale îndată ce ne vedem, e ca și cum am intra în meci neîncălziți. Și, ce-ai mai citit? – asta e întrebarea salvatoare. Ritualul. Antrenamentul. Fără un pic de literatură, riscăm să ne accidentăm.

Mai sunt și surprize. Într-o vreme, obișnuiam să-mi beau cafeaua de dimineață la o bodegă din cartier, am cunoscut acolo tot felul de oameni. Printre ei, o bătrână cu părul vâlvoi, căra o plasă cu cărți după ea. Cărți vechi, cu coperți scorojite. Cărți bune și cărți de duzină, cum găsești în toate bibliotecile. Când îmi arătam interesul, femeia scotea marfa pe masă și începea să-mi vorbească despre fiecare carte în parte. M-a convins să cumpăr și Mantisa lui Fowles, deși o citisem deja. Cum a făcut asta? A zis că mi se potrivește, haha. Vorbea cu drag despre cărți baba, cam cum vorbesc mamele despre copiii lor. Trebuia s-o întrerup de fiecare dată, îi spuneam că întârzii la serviciu. Miiinți, îmi zicea, după care izbucnea în râs. Avea un râs spart, care se pierdea într-o tuse infernală. De câteva ori m-am întâlnit cu ea seara. În plasă avea mai puține cărți și mai multă mâncare. După vreo două luni, a dispărut din peisaj. Am aflat de la un alt client de la bodegă că a murit. Și că o chema Elena.

Apoi, l-am întâlnit pe Nicu. Sau, mă rog, poate că nu-l chema Nicu, dar așa s-a prezentat. Era un tip agitat, vorbea întruna. Când lua câte-o pauză, își mișca ritmic capul, de două ori în stânga, de două ori în dreapta, și făcea ca o motocicletă, brum, brruumm. Era un pic sărit de pe fix. Na, și Nicu ăsta s-a apucat să-mi povestească cu lux de amănunte o întâmplare despre el și-o tipă. Câteva minute mai târziu, am rămas perplex – mi-am dat seama că omul îmi spunea o povestire de Amos Oz. Am mers acasă, am luat Scene de viață campestră, am verificat, da, bă, ești nebun, așa era! Nu l-am mai văzut pe Nicu de-atunci și, apropo de recomandări, n-am mai reușit să-l citesc pe Amos Oz – prea mult brum-brum pe fundal.

Bogdan Munteanu și Ara, în curtea din spatele casei

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Ămm, să zicem că era să fac ceva, dar n-am fost în stare. Aveam un curs plictisitor în anul I, proful era un fel de Moș Ene. Mă puneam mai în spate, băgam o carte sub pupitru, citeam și, din când în când, mă asiguram că nu mă vede moșul. O singură dată mi-a scăpat, dracu’ știe cum a apărut în spatele meu și mi-a șoptit la ureche, ce faci tu aici, mă băiatule, mă. Până să zic ceva, mi-a luat cartea. Băi, e aiurea să-ți ia cineva o carte când nu-ți poți scoate nasul din ea. Prin urmare, m-am rugat de Moș Ene în pauză să mi-l dea pe Gog înapoi, mă scuzați, nu mai fac și așa mai departe. Vezi să nu! Dacă iau zece la examen, mi-o dă. Na, lasă! Am mers la bibliotecă și-am terminat cartea lui Papini. M-am străduit și la examen, dar n-am luat decât opt. Moș Ene m-a bătut pe umăr și a spus bravo, te aștept la mărire. Nu m-am dus. După ce-am terminat facultatea, l-am văzut o dată pe stradă. Am dat din cap, mi-am pregătit glumițele, dom’ profesor, v-a plăcut Gog, când pot să vin la mărire etc. Dar dom’ profesor nu m-a recunoscut. Părea pierdut, ba nu, părea speriat, iar eu n-am știut cum să procedez. Așa că am trecut pe lângă el fără să spun nimic.

Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă?

Nu, dar am pus în același loc vreo douăzeci de dosare cu variantele prin care a trecut Ai uitat să râzi. N-aș ști să zic de ce le-am păstrat. Cert e că pot să(-mi) spun uite, bă, ai muncit și tu un pic, bravo, bravo.

Volumul „Ai uitat să râzi” e înghesuit la capătul unui raft

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris?

Cred că da. Lucrez de la opt la doișpe, am timp să citesc ziua, după ce ies de la serviciu. Seara nu rezist mai mult de cinci minute. Oricât de grozavă ar fi cartea, o scap din mâini, mă doboară somnul. Acum câțiva ani am comandat un fotoliu șmecher. L-am instalat, am luat o carte, m-am așezat încrezător, na, să vezi acuma! Nu știu dacă am apucat să citesc o pagină, nu știu nici măcar cum am ajuns în pat.

Altă chestie. În timpul zilei, sunt zeci de momente moarte. Când sunt nevoit să aștept, scot o carte din geantă și gata. Cel mai tare tip care face treaba asta e un taximetrist, citește când stă la roșu, la semafor. Mi-a spus că a făcut el niște calcule și i-a ieșit că pierde nu știu câți ani din viață cu blocajele din trafic, așa că, ce naiba, domle, doar n-o să-i pierd aiurea!

Ara nu are voie în casă și a urmărit ședința foto cu mare curiozitate

Ai povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Îmi vine în minte o întâmplare, s-o zic, să n-o zic? Hai c-o zic! Când eram mic, mergeam trei săptămâni pe an la tata – așa stăteau lucrurile și gata. Ajungeam și la bunici, la țară, iar când plecam de-acolo, bună-mea îmi dădea o bancnotă de o sută de lei. Ei, prima oară când s-a-ntâmplat treaba asta, tata mi-a zis așa: dă-mi mie bănuții, să nu-i pierzi, uite, îi punem aici. Și a scos o carte cu coperți negre din bibliotecă. I-am dat bancnota, a pus-o între două file, a băgat cartea la loc, mi-a făcut cu ochiul, toate bune și frumoase. După câteva zile, mi-am amintit de bani, eram curios, oare mai erau acolo? Mi-a fost jenă să-l întreb pe tata ce și cum, am preferat să aștept să meargă la budă. Și a mers, și-am luat un scaun, și m-am cocoțat pe el, și-am ajuns la cartea cea neagră, și-am deschis-o, și-am întors-o pe toate părțile, și… nimic. Și gata, că am auzit cum trage tata apa. Am repetat operațiunea a doua zi, sau poate chiar în ziua aia, nu mai știu. Că poate-poate nu văzusem bine. Nimic! Și iar, și iar – cum nu era tata în zonă, cum pac, scaun, carte, răsfoit, scuturat. Nimic! Apoi am luat la puricat celelalte cărți negre din bibliotecă. Nimic! Nu-mi venea să cred, banii, unde erau banii mei? E subiect bun pentru o povestire, da’ hai că n-o mai lungesc. În ziua plecării, zice tata hai cu mine. Dă să mă apuce de mână, mă feresc, se face că nu-și dă seama, mă ia în brațe, mă duce la bibliotecă, în fața cărții ăleia. Nu-s acolo, mă scap, ia să vedem, zice. Scoate cartea cu coperți negre din raft, o deschide, hocus-pocus, uaaaau, banii! Râde tata, râsul lui e molipsitor, încep și eu să chițăi.

Ia zi, tătucă, mai știi unde-am găsit noi banii?

În Biblie i-am găsit, hihihi!

The post Bibliotecă de scriitor – Bogdan Munteanu: „Am o bibliotecă micuță, pot s-o iau în brațe, uite!” appeared first on Bookaholic.

De la Colț Alb al lui Jack London la Fram, ursul polar al lui Cezar Petrescu, de la Zdreanță al lui Tudor Arghezi la gâscanul Martin al Selmei Lagerlöf, scriitorii au întreținut de-a lungul timpului relații auctoriale dintre cele mai diverse cu lumea necuvântătoarelor. Limita dintre lumea umană și cea animală este deseori prea fină pentru a mai putea fi respectată, iar comportamentele se hibridizează creând personaje literare distincte. Am pornit această rubrică de la întrebările Cum arată universul domestic al scriitorilor, ce animale populează zi de zi bibliotecile lor, ce tipuri de tabieturi scriitoricești dezvoltă împreună? Ce împrumută și cum se influențează reciproc. Rita Chirian întâlnește la tot pasul personaje pe care le literaturizează, de la capre negre la mistreți, de la gândaci croitori la năpârci, iar lumea devine un teren propice dacă te oprești un pic, asculți și încerci să înțelegi toate „necuvântătoarele”.

Rita Chirian: „Animalele sunt (și) eroine de premieră biografică”

Literatura nu bate viața nici să se dea peste cap, așa că nici prin gând nu-mi trece să vorbesc despre animalele din cărți, când am atâtea de spus despre cele în-carne-și-oase: capra neagră, văzută și fotografiată și filmată cu numai câteva zile în urmă pe Iezerul Caprei (firește), curioasă ca o fată mare, dar grăsuță ca o văduvioară, apoi mistrețul grebănos și morfolit de pe Valea Argintului (da, viața mai și literaturizează câteodată), țâșnit de sub un țanc săpat de apă, tremurându-i (și lui, dar cum ne tremurau nouă) picioarele și abia uitându-se în urmă, și mistrețul somnoros din Canionul Mihăileni, buha portocalie în aerul cețos de pe Valea lui Stan, toți uriașii gândaci croitori și năpârcile cu care ne-am salutat pe cărări, toate vulpile care ies în lumina farurilor, plus bufnița care, la asfințit, s-a lăsat pe asfalt în fața mașinii și care mai că nu s-ar fi dat dusă de-acolo, fazanii țanțoși, iepurii de desen animat, crabii și meduzele de la Balcic, mirosul (atât – ajunge!) de urs din desișul Măgurii și mormăitul îndepărtat (atât – ajunge!) de pe Scara și urmele proaspete de lup – ghearele în unghi ascuțit! – tot de la Mihăileni, căprioarele, cerbul din Ajunul Crăciunului (nu, nu era un ren, am râs și noi!), zărit în Trei Sate, noroc curat.

 Și când ajungem acasă, le povestim mâțelor: uite, am văzut – cu ochii noștri! – o capră neagră, am văzut un mistreț și ele, cu ochii lor mari și deștepți, nu par deloc nepăsătoare și ne ascultă. Parc-ar veni și ele cu noi, dar, leneșe cum sunt, le leagănă oțiul domestic, toată viața îmblănită de la marginea orașului și de mai departe o lasă în seama noastră și noi avem grijă să le-o aducem în povești.

 Și uneori le mai spunem despre motanul Pitic – o alterare de la „Petrică” (l-am găsit de Sf. Petru) –, mârtan vânjos & tandru, căci familist convins (întocându-mă cam pe neașteptate acasă, au țâșnit pe fereastră puii – doi – și nevestica pe care-i poftise la masă), dar astea au fost în altă vreme, demult, Pitic nu mai vine acum decât în vis.

 De altfel, animalele sunt (și) eroine de premieră biografică: primul plâns până la leșin – mama și tata nu m-au lăsat să aduc în camera de hotel o broască; prima înhumare, cu sicriaș de hârtie – un graur; prima iluzie optică, basm curat – un cerb care părea de două ori mai voinic pe fundalul pădurii pitice etc.

 Nimic de adăugat aici; suntem nebuni de bucurie când dăm nas în nas cu câte o sălbăticiune acasă la ea, suntem nebuni de fericire când ne întoarcem acasă. Și uneori nu prea ne iese numărătoarea, fiindcă, în spatele draperiilor groase, mai dăm și peste un liliac chițăind înspăimântat: tocmai într-o casă cu pisici vânătorese să nimerească, vai și-amar?

Credit foto: arhiva autoarei

Rita Chirian s-a născut în 1982. A publicat volumele de poezie Sevraj (2006) – Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” (2007) -, poker face (2010), Asperger (2012), Casa fleacurilor (2016), pentru care a primit Premiul „Tânărul scriitor al anului 2016”, în cadrul celei de-a VII-a ediții a Galei Tinerilor Scriitori. Este redactor al revistelor „Euphorion” și „Poesis internațional”. Trăiește la Sibiu. Mai multe informații aici.

The post Perspective feline, perspective canine – #12: Rita Chirian appeared first on Bookaholic.

Între 6-9 iulie 2017 a avut loc a IX-a ediție a Festivalului Internațional de Poezie și Muzică de Cameră „poezia e la Bistriţa”, sub egida Centrului Județean pentru Cultură Bistrița-Năsăud și Societatea de Concerte Bistrița. Organizatorii au fost, ca de obicei, Dan Coman, Marin Mălaicu-Hondrari și familia Țărmure.

În cele patru zile de festival au citit poeții Cristina Alexandrescu, Gökçenur Çelebioglu, Alex Cosmescu, Caius Dobrescu, Ana Dragu, Vlad Drăgoi, Lies Van Gasse, Pablo García Casado. Dénes Krusovszky, Arian Leka, Ion Mureșan, Radu Nițescu, Cosmin Perța, Moni Stănilă, Livia Ștefan, Mihók Tamás, Floarea Țuțuianu, Alexandru Vakulovski. Așa cum e tradiția festivalului, poeții invită și un prozator – anul acesta invitatul fiind Ioan Groșan.

Dar cifrele și numele nu exprimă mare lucru: nu pot reda bucuria (re)întâlnirii cu poeții și cu poezia, ritmul diferit față de celelalte zile, care contaminează Sinagoga și de acolo pietonala și de acolo întreg orașul, discuțiile de până noaptea târziu, schimburile de nume de poeți și de titluri de cărți, tradiționala petrecere de sfârșit de festival, cu karaoke și dans, sau chiar post-depresia festivalului.

Cu atât mai puțin cifrele și literele pot reda cu adevărat importanța festivalului, care în cele nouă ediții (un număr record pentru situația întotdeauna precară din România, din cauza imixtiunii politicului în funcționarea instituțiilor de cultură), a reușit să rămână proaspăt, relevant și de o calitate ireproșabilă.

Se știe că festivalurile literare au un rol fundamental în circuitul cărților: îi familiarizează pe cititori cu autori noi și cu titluri noi de cărți, pot revigora cariere literare și pot, mai ales, să creeze adevărate comunități: de cititori, de cititori-scriitori-editori etc.

Iată câteva dintre comunitățile care au fost prezente la festivalul „poezia e la Bistriţa” în 2017:

Comunitatea Alecart

Sub coordonarea lui Emil și a Nicoletei Munteanu s-a închegat o grupare vibrantă de liceeni care scriu despre cărți, filme, conferințe sau muzică, fac recenzii și interviuri și, mai ales, își pun întrebări sau dau verdicte cum ar fi:

„Problema poeziei contemporane (pe lângă faptul că e poezie în lumea contemporană) este că, de cele mai multe ori, ar trebui să fie o pagină de blog sau o culegere de tweet-uri, pentru a evita acel sentiment al cititorului de «arată a status bun de Facebook»” – Iarin-Lorin Timinger.

Comunitatea scriitorului de 11 ani

Oricât de incorect ar suna, un băiat care la 11 ani se trezește în fiecare zi la 4.00 dimineața ca să aibă două ceasuri întregi de citit, care scrie un roman și care se dă peste cap ca să și-l vadă publicat, formează o comunitate: cu scriitorii, cu cititorii, cu pisica, „(…) singura care mă înțelege. (…) După mine, școala e cel mai lipsit de sens lucru. Deseori vorbesc și cu pisica mea despre asta”  -Horia-David Munteanu, Călătorie în lumea părinților, Adenium, 2016.

Comunitatea cititorilor

Unul dintre marile merite ale festivalului de la Bistrița este că de ani de zile formează un public cititor de poezie. Se vede în sala, de fiecare dată plină, a Sinagogii, în serile de lectură sau în atenția cu care cititorii își aleg titlurile pe care urmează să le cumpere.

Mere & struți. Literatura ca artă a supraviețuirii

Cunoscătorii vor ști despre ce vorbesc, că Bistrița ar fi irecognoscibilă fără obiectele decorative care aduc, uneori, a mere, iar alteori a struți dar, mai ales, fără festivalul de poezie, care îi creează identitate. Pentru iubitorii de literatură, acei câțiva pentru care viața nu are sens în lipsa cărților, „writing is a way of surviving” (cum stă scris pe un perete din oraș). Din fericire, festivalul „poezia e la Bistriţa” e încă acel concentrator de oxigen care mai ține poezia în viață.

The post De ce sunt importante festivalurile de literatură? appeared first on Bookaholic.

Ionel îl privește pe doctor cu neîncredere. În vârful instrumentului strălucește cu muci boaba de fasole, proaspăt scoasă din nas. Acum o săptămână fusese o mazăre, extrasă cu aceeași dibăcie din ureche. În urmă cu o lună, îi dăduse purgativ, pentru cheița de la sipetul bunicii. Bunica s-a cam strîmbat, dar a primit înapoi prețioasa sculă. Apoi doctorul s-a întors către părinții resemnați:

– Băgați-i mințile-n cap. Într-o zi n-am să fiu prin preajmă și o să se termine rău!

Și a aruncat boaba de fasole la gunoi. Părinții au oftat. Dar, spre marea lor nedumerire, care avea să crească în timp, Ionel i-a înțeles din priviri. S-a cumințit și numai ochii i se învîrteau în cap. Vremurile erau grele, așa că a promis tot ce i s-a cerut. Un timp, n-a mai intrat și n-a mai ieșit nimic în și din orificiile darnice. Se părea că se înțelepțise. Dar trebuie spus că, fericiți de cum li s-a cumințit odrasla, părinții au pierdut din vedere lucrul principal: Ionel începuse să colecționeze tot felul de lucrușoare inutile. O pipetă de la farmacia familiei, o pensetă din trusa de ceasornicar a tatălui, un ac din papiota aceleiași bunici, un sfredel de la bunicul și o pâlnie din fundul curții. N-au văzut toate astea pentru simplul motiv că Ionel le ascundea în cutia de lemn de cireș a verișoarei Olguța. Iar cutiuța s-a rătăcit într-o bună zi, spre disperarea fetiței. Olguța a răcnit și nu s-a liniștit decît atunci când, straniu, i s-au umflat fălcile ca la hamster. Înghițise ghips. Așa că s-au dus cu ea glonț la același doctor atoateștiutor. De unde să știe ei că Ionel o păcălise, că e zahăr vanilat?

Rămas singur, băiatul și-a luat comoara și a șters-o prin gard, pe câmp. A ajuns la nucul bătrîn și răcoros. Acolo odihnea străinul, sprijinit cu spatele de trunchi, cu bărbia în piept, cu mâinile descheiate în jurul corpului și cu vestonul larg deschis. Avea o gaură-n tâmplă, iar pe sub ureche se scursese creier și sânge. Tacticos, băiatul și-a scos uneltele. A strîns, a sortat, a măsurat, a îndesat. I-a băgat, ca în joacă, mințile-n cap. Apoi a lipit cu clei toate oasele. Iar când Ionel s-a retras să-şi admire opera, străinul a întors capul spre el, a deschis ochii și i-a zâmbit: „Mulțumesc, puiule!”.

The post Bagă-ți mințile-n cap appeared first on Bookaholic.

Din diferite motive, proza scurtă este în continuare văzută ca un fel de Cenușăreasă a literaturii. Editorii ar publica mai degrabă un roman decât un volum de nuvele, deși mulți scriitori sunt de părere că o nuvelă sau o povestire pot dovedi mai degrabă valoarea unei scriituri decât un roman.

Aceste chițibușării literare nu știu cât sunt relevante pentru cititori. De exemplu, eu ca cititor nu mi-am pus niciodată problema că aș citi mai degrabă roman decât proză scurtă și am început să mă gândesc la asta abia după ce această discuție a luat amploare în mediile literare.

Așa este, nu citești proză scurtă în același fel în care citești un roman: ritmul este diferit, fiecare bucată e o lume în sine, cu un vocabular diferit, mereu sunt alte personaje și întâmplări, și, de multe ori, după fiecare proză citită simți nevoia să iei o pauză, s-o asimilezi, s-o gândești.

Cenușăreasă sau nu, adevărul este că avem o grămadă de volume de proză scurtă apărute în ultima vreme, traduceri sau volume ale autorilor români, și multe sunt de-a dreptul excepționale. Mai jos am făcut o listă de 10 volume de proză scurtă, majoritatea apărute în ultimele luni, cărora ar fi bine să le acordați o șansă. Nu sunt cărți ușurele, însă încap foarte bine în bagajul de vacanță sau în geanta cu care mergi la birou. De exemplu, între Unirii și Pipera sunt 6 stații în care încape o întreagă lume (ficțională).

Am încercat să fac o selecție cât mai diversă, de la autori români ale căror volume au avut o foarte bună receptare critică, precum Bogdan-Alexandru Stănescu, Ana Maria Sandu sau Alex Tocilescu, la clasici moderni – Truman Capote, Ismail Kadare –, sau contemporani – Lydia Davis, Junot Díaz, Charles Bukowski, David Lodge –, până la autori de science-fiction (un alt gen ignorat de mulți cititori pe nedrept) – Ted Chiang. Sper să găsiți ceva care să vă placă și să vă țină companie în zilele lungi de vară care au mai rămas.

Copilăria lui Kaspar Hauser, de Bogdan-Alexandru Stănescu

Roman de maturizare, roman al deformării, 12 povestiri cu acelaşi narator, toate aceste variante sunt corecte şi, în acelaşi timp, departe de a descrie cu exactitate Copilăria lui Kaspar Hauser, o reinterpretare a motivului literar al copilului crescut de lupi. Romanul lui Bobiţă, pasager al tramvaielor ceauşiste, explorator al vechilor crematorii şi al şantierelor din Berceni, este şi unul dedicat Bucureştiului, surprins în perioada sa de trecere de la socialismul luminos la democraţia originală. Dar cea mai importantă rămâne explorarea memoriei într-o proză ce se hrăneşte din materia vâscoasă a melancoliei. (©Editura Polirom)

Un impuls bizar, de Lydia Davis (trad. Luana Schidu)

Lydia Davis este una dintre cele mai bune scriitoare contemporane, al cărei talent o apropie de Hemingway, dar şi de Julio Cortazar, Kafka (devenit personajul uneia dintre povestiri) sau Milorad Pavic datorită insolitului cu tentă absurdă şi experimentală. Al doilea volum din intergrala prozei scurte – Un impuls bizar – include prozele din volumele Samuel Johnson este indingnat (2001) şi Tulburări diverse (2007). Traduse în limba română de Luana Schidu, aceste povestiri abordează într-o manieră originală subiecte precum dramele dintr-un cuplu, teama de moarte şi relaţiile familiale. (© Editura Vellant)

Uite-așa o pierzi, de Junot Díaz (trad. Daniela Rogobete)

New York Times Bestseller şi finalistă la National Book Award, Uite-aşa o pierzi este modalitatea câştigătorului de premiu Pulizer, Junot Díaz de a sărbători iubirea, cu toate faţetele sale: iubirea obsesivă, iubirea ilicită, iubirea pierdută, iubirea maternă.

În proza extrem de energică, inventivă, delicată şi amuzantă, poveştile din Uite-aşa o pierzi sunt expuse la dorinţa infinită şi slăbiciunea inevitabilă a inimii. Ne amintesc că pasiunea triumfă mereu în faţa experienţei şi că „timpul de înjumătățire al dragostei este veșnicia”.

Cu ABCul redacţional pe perete, arareori avem nevoie de o realfabetizare lingvistică. Însă Junot Díaz compune limbajul propriu al iubirii: de la naivitate la pasiune şi dezamăgire. Departe de Visul american şi de stereotipul dominican deopotrivă, enunţă cu umor sintagma celor două realităţi în dinamica interumană. (©Editura Black Button)

Povestea vieții tale, de Ted Chiang (trad. Ileana Busac)

Dintr-un turn Babel care face legătură între Pământ și sferele înalte într-o lume în care aparițiile angelice fascinează și înspăimânta, de la o modificare neuronală care elimină atracția exercitată de frumusețea fizică la un idiom străin care ne schimbă percepția realității, prozele lui Ted Chiang etalează puterea imaginației și subtilitatea inteligenței unui scriitor de succes.

Stând sub semnul întrebării, dar și sub semnul miracolului, volumul Povestea vieții tale merge dincolo de știință, în ținutul nesfârșit al ficțiunii care te provoacă să cauți neîncetat răspunsuri în universul din jur și în lumile invizibile. (©Editura Nemira)

Imperiul pisicilor, de Alex Tocilescu

„Alex Tocilescu este un tip cult, cu imaginaţie şi umor, căruia îi plac muzica, pisicile, conversaţiile şi satul 2 Mai. Aşa sînt şi povestirile lui populate cu extratereştri, politicieni, locatari de bloc, diavoli sau feline: au o naturaleţe absurdă, o impuritate elitistă şi un umor neconvenţional – trei atuuri care pe unii îi vor face să ridice statui, iar pe alţii din umeri. Căci în realismul paralel al lui Tocilescu se intersectează mai toate genurile: parodia şi parabola, satira şi apocrifa, farsa şi pornograficul, fantasy-ul şi autoficţiunea. Ingenioasele sale proze sînt punk, pulp, prozac. Ca şi cum Iisus, Harms şi Tarantino ar intra într-un bar unde cîntă David Bowie. Orice se poate întîmpla. Inclusiv ca barmanul să fie o pisică.” (Marius Chivu) (©Editura Polirom)

Integrala prozei scurte, de Truman Capote (trad. Constantin Popescu)

Integrala prozei scurte confirmă statutul lui Truman Capote de maestru al povestirilor. Eleganţa stilului, notele de ironie, umor sau melancolie se regăsesc în fiecare dintre textele sale, care, deşi diferite ca tematică, mergând de la supranatural la amintiri din copilăria petrecută în Sudul magnific, au în comun sensibilitatea şi subtilitatea analizei psihologice ce-i sunt caracteristice. Personaje neobişnuite, situaţii bizare, un montagne russes de emoţii – se regăsesc toate în povestirile din acest volum care-l plasează pe Capote la unul dintre cele mai înalte niveluri ale literaturii americane. (©Editura Art)

Firmanul orb, de Ismail Kadare (trad. Marius Dobrescu)

Sub forma unor metafore extrem de puternice, precum legea absurdă a orbirii tuturor celor suspectați că ar avea darul deochiului sau construirea, în palimpsest, a Hagiei Sofia peste vechea biserică creștină, Kadare spune povestea unei lumi pline de cruzime, dar și de farmecul specific al tărâmurilor atât de încercate, încât istoria lor pare să țină de ordinul miticului și fantasticului.

Parabole ale condiției umane, cele cinci nuvele istorice din acest volum dezvăluie aceeași scriitură profetică, epică a lui Ismail Kadare, care are în centru ținutul său natal: Albania. Un ținut al unei multitudini de popoare, limbi și religii care incarnează tragedia unei uri legendare. (©Editura Humanitas)

Pereți subțiri, de Ana Maria Sandu

17 poveşti dintr-un bloc cu patru etaje din Bucureşti. Vieţile personajelor comunică prin pereţii subţiri. În această comunitate de locatari vechi şi noi, intimitatea devine fluidă. Destinele personajelor se intersectează, apartamentele au propriile istorii, cuplurile îşi trăiesc sub ochii celorlalţi ritualurile şi descompunerea. Dincolo de uşile închise e o lume în mic, cu bucuriile şi tristeţile ei infinitezimale. (©Editura Polirom)

Bărbatul care nu voia să se dea jos din pat, de David Lodge (trad. Radu Paraschivescu)

Primul volum de povestiri al celebrului romancier britanic David Lodge.

„Povestirile realiste ale lui David Lodge îmbină cu eleganță rafinamentul și ingeniozitatea.” (The Sunday Times)

„Un volum de povestiri debordînd de prospețime și extrem de actual, dovedind un acut simț al observației, un volum pe care l-am dori de două ori mai mare!” (Financial Times)

„Povestirile lui David Lodge sînt la fel de pline de duh și de neașteptate precum sînt și romanele sale.” (The Times) (©Editura Polirom)

Povești despre nebunia obișnuită, de Charles Bukowski (trad. Gabriella Eftimie)

Tandru şi cinic, vulgar, sensibil, ironic şi empatic, Charles Bukowski oferă în Poveşti despre nebunia obişnuită o panoramă a vieţii din ghetourile şi mahalalele Los Angelesului postbelic, o lume aspră, cu propriile ei repere, pe care scriitorul o prezintă cu un umor sec şi un farmec greu de egalat. Alcoolici, jefuitori, puşcăriaşi, violatori şi nebuni trăiesc într-o lume a lor, pauperă şi dură, în care subzistă şi specia ciudată a scriitorilor şi poeţilor, descrisă cu sarcasm şi, în acelaşi timp, cu înţelegere de Bukowski, el însuşi personaj al propriei lumi, poet, parior la curse, alcoolic şi afemeiat.

Un tată iubitor care îşi întreţine familia din jafuri, o nuntă zen uşor caraghioasă, o pătură vie, care vrea să-l sugrume pe Bukowski în somn, un viol ambiguu, ucigaşi psihopaţi, poeţi răutăcioşi şi adesea ridicoli – toate istorisirile şi toate personajele construiesc un univers aparte, în care cultura înaltă şi cultura populară, muzica clasică, prostituatele, poezia şi cursele de cai ajung să coexiste firesc, într-o succesiune de scene de viaţă autentică. (©Editura Polirom)

Toate titlurile de mai sus (click pe titlu) pot fi cumpărate din librăria online Cărturești.

The post 10 cărți de proză scurtă pentru o vară lungă appeared first on Bookaholic.

Pentru unii oameni, opţiunile care nouă nu ni se par juste fac parte din educaţia pe care au primit-o sau cultura care le aparţine. Există însă şi lucruri de care ne lovim zilnic în mod diferit şi asupra cărora există o convenţie pe care, mai departe, oamenii aleg sau nu să o respecte, să o vadă sau să închidă ochii în faţa unei legi insuficient reglementate.

Piaţa de carte autohtonă are enorm de suferit. La mare vânzare sunt doar anumite categorii de cărţi, literatura motivaţională, Young Adult şi romanele SF se numără în topul vânzărilor de carte din România. Piaţa, invadată de traduceri, lasă prea puţin loc autorilor români contemporani. Eforturile de promovare a autorilor noi nu par suficiente şi lipsa agenţilor literari din peisajul românesc îşi face cunoscute efectele de la un scriitor la altul. Bibliotecile din comune şi judeţe au devenit, pentru cea mai mare parte a ţării, o amintire, iar librăriile din cele mai multe judeţe sunt fie vizitate de câte un cititor la două zile, fie închise de luni de zile, cu zăbrele şi lanţuri care nu lasă loc de vreo schimbare în viitorul apropiat.

Şi Bucureştiul a avut de suferit la acest capitol. În centru, în doar câteva luni de zile, Librăria Bastilia, Llibrăria Noi (acum anexă MNAC), o librărie a CDLB (Compania de Librării Bucureşti) şi librăria independentă Anthony Frost şi-au închis porţile. Supravieţuiesc, în continuare, câteva sedii ale marilor lanţuri de librării, nevoite să îşi susţină plata chiriilor şi a angajaţilor din vânzarea de accesorii şi produse conexe şi mai puţin din vânzarea de carte.

În afară de interesul scăzut al cumpărătorului român pentru lectură, piaţa de carte se confruntă şi cu accelerarea proceselor de cumpărare din mediul online. Librăriile online au câştigat teren, însă în doar câţiva ani de zile au descoperit că inclusiv pe piaţa online de carte au de înfruntat jucători „neloiali” care vând cărţi cu o reducere majoră (50%, 70%, 80%) la doar o săptămână după ce cartea a ieşit din tipar.

Orice carte are un traseu firesc, corect şi, pe cât posibil, sănătos pe piaţa de carte. Tocmai de aceea, o reducere majoră se face unei cărţi atunci când aceasta ajunge la maturitatea târzie, când editura fie se pregăteşte s-o scoată de pe piaţă fără a o mai reedita, fie după o perioadă de timp, suficient de mare încât cartea să ajungă la „finalul vieţii” în librării. Circuitul cărţilor pe piaţa de carte nu este întotdeauna respectat de toţi retailerii de carte, iar faptul că editurile nu obţin mereu vânzările dorite le face să întreţină acest cerc vicios care permite unor librării online să afişeze reduceri majore pe care competitorii mai mici nu le pot susţine doar din vânzarea de carte.

Veţi spune poate că nimic nu împiedică aceste librării să se adapteze, să vândă şi altceva. În afară de faptul că unele dintre ele încearcă să se susţină parţial şi astfel, a creşte cantitatea de bunuri conexe pentru a susţine vânzarea de carte înseamnă a-ţi transforma librăria (virtuală sau fizică) într-un mall şi nu într-un promotor al vânzării de carte.

Să se citească, indiferent cu orice cost? Atenţie, drumul spre dispariţia totală a librăriilor pare azi pavat cu multe intenţii bune. Cine garantează că Amazon, de exemplu, competitor major care a dus la închiderea a nenumărate librării independente nu va decide într-o zi să nu mai vândă nicio carte?

Dacă pe de o parte editurile ar trebui să nu încurajeze vânzarea de carte cu reduceri mai mari decât cele fireşti, stabilite de la bun început, în egală măsură cititorii care pun preţ şi pe viitorul librăriilor şi nu doar pe cel al plăcerii de moment şi al buzunarului (statistic, cumpărătorii care vânează reduceri cumpără mai mult decât cei care au un buget limitat pentru achiziţia de carte) au responsabilitatea (morală, etică sau cum doriţi să o consideraţi) de a cumpăra o carte la preţul corect (până nu uităm că există aşa ceva) şi de a aştepta reducerea justă la momentul potrivit, dacă doresc sau consideră că respectiva carte nu merită preţul întreg.

Pentru că, în fond, la asta se reduce sau ar trebui să se reducă totul: merită munca autorului, a traducătorului, a corectorului, a tehnoredactorului, a graficianului, a editorului, a transportatorului, a librarului preţul afişat? Merită rezultatul final preţ întreg sau merită „fentat” întreg acest lanţ doar pentru că ne iese în cale o reducere pe care, nu-i aşa, nu o putem refuza?

Ei bine, putem refuza astfel de reduceri aşa cum putem refuza un anumit fel de mâncare despre care ştim că nu e sănătos, că nu ne face bine nici acum şi nici pe viitor. Totul se reduce la a alege, la a fi sinceri cu noi înşine, la a ne gândi dacă preferăm să fentăm în prezent piaţa de carte fără să ne asumăm nicio vină, arătând în schimb cu degetul spre librării, edituri şi cei care vând la astfel de preţuri şi hotărând că noi nu avem niciun fel de responsabilitate.

Însă unde ne duce această lipsă generală de responsabilitate şi de asumare a faptelor, inclusiv a deciziilor de cumpărare? La închiderea mai multor librării, la încurajarea unor mutări incorecte de pe piaţa de carte şi la o perspectivă relativ îngustă care nu ne priveşte buzunarul propriu (deşi ne place să ne amăgim cu asta), ci sentimentul că am pus mâna pe o reducere teribilă, că am reuşit ceea ce nu am fi mai reuşit a doua zi (căci ofertele nu sunt nelimitate, nu-i aşa), că am săvârşit o faptă care ne bucură şi de care suntem mândri. Ne-am cheltuit banii cu cap, cumpărând zece cărţi la preţ de două, fără să ne mişcăm măcar din faţa laptopului.

Nu vorbim aici de cărţile de specialitate, greu accesibile, sau de cele disponibile doar în străinătate. Ci de cărţile nou apărute sau de cele care nu au ajuns la ciclul de maturitate târzie şi care, cu toate acestea, ajung să nu mai fie cumpărate din librării fiindcă există în altă parte cu mult mai ieftin. În librării mai mergem, eventual, doar să vedem cât de groasă e coperta şi dacă ne plac culorile?
Trebuie, cred, să gândim în perspectivă, să înţelegem că acţiunile noastre din prezent influenţează şi creează viitorul, că dacă deplângem dispariţia librăriilor, vina e şi a noastră. Aşadar, să recapitulăm, e întotdeauna etic să cumpărăm cărţile la reducere?

Da, dacă toate librăriile au reduceri la o anumită carte, da, dacă reducerea e de 10, 20, 30%, da, dacă alegem să cumpărăm dintr-un anticariat. Nu, dacă o carte abia scoasă pe piaţă de o săptămână se vinde cu 50, 60, 70% reducere, indiferent că editurile acceptă acest lucru sau nu. Să nu căutăm vina acolo unde e greu să acceptăm că avem şi noi puterea de a alege. Pentru unele lucruri chiar merită să plătim preţul întreg. Iar cele mai multe cărţi oferă deja mult mai mult decât ceea ce credem noi că plătim în schimbul paginilor scrise.

The post E întotdeauna etic să cumpărăm cărţile la reducere? appeared first on Bookaholic.

Ultima carte a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, Copilăria lui Kaspar Hauser, aduce în prim-plan o poveste cât se poate de reală: în după-amiaza zilei de 26 mai 1828, un tânăr apare brusc pe străzile din Nümberg, având asupra-i o scrisoare din care reiese că băiatul ar fi trăit, până atunci, în perfectă izolare.

Cea mai simplă cale de acces către Copilăria lui Kaspar Hauser ar fi, bunăoară, să ne folosim de acest caz straniu al Germaniei secolului al XIX-lea. Dar Bogdan-Alexandru Stănescu este, înainte de toate, un profesionist într-ale literaturii, nu într-ale sociologiei. Cartea este configurată de autorul ei până în cel mai mic detaliu, negăsindu-și locul aici, vom vedea, coincidența sau simplul joc intertextual.

Așa încât Kaspar Hauser, cel cu identitate confirmabilă, este, în cazul acesta, complet nefolositor. Constructul cultural Kaspar Hauser, în schimb, este cel care ne interesează. Bogdan-Alexandru Stănescu vine, inspirat, în continuarea autorilor care l-au tematizat pe „băiatul crescut de lupi”.

Povestea personajului Kaspar Hauser începe în 1880, cu Paul Verlaine care scrie poemul Kaspar Hauser chante. Iată ultima strofă:

Suis-je né trop tôt ou trop tard ?
Qu’est-ce que je fais en ce monde ?
O vous tous, ma peine est profonde :
Priez pour le pauvre Gaspard!

Apoi, în capitolul al V-lea din Ce e arta? (1897), Lev Tolstoi îl folosește pe copilul din Nümberg pe post de contraexemplu pentru a-și întemeia o definiție specială a artei, pe care o plasează definitiv în subordinea umanului: „Dacă oamenii nu aveau capacitatea de a primi învățăturile concepute de înaintași și pe aceea de a transmite mai departe propriile lor învățături, oamenii ar fi precum fiarele sălbatice, sau precum Kaspar Hauser”.

În sfârșit, ceva mai aproape de zilele noastre, în 1997, Claus Kühnl compune un Epitaf pentru Kaspar Hauser. Deși bucata e, fără doar și poate, o bizarerie componistică, efectul e cel scontat: din partitură transpare imaginea convulsivă a băiatului abrutizat.

Acestea sunt numai câteva exemple ale afluenților artistici ai mitului cultural reprezentat de Kaspar Hauser, același de care, metaforic, Bogdan-Alexandru Stănescu se folosește. Mai există un mit cultural care survolează cartea lui, dar pe care, de această dată, autorul îl dinamitează: mitul vârstei aurorale a copilăriei. Obișnuiți cu reveriile cărtăresciene, de pildă, Bildungsroman-ul lui Stănescu surprinde tocmai pentru că nu respectă regula jocului. Pe coperta a patra cartea e numită și „roman al deformării”, formulă cât se poate de nimerită.

Adusă la dimensiunile unui realism frust, copilăria lui Bobiță (personajul central) se reconstruiește, din bucăți, ca într-un puzzle ale cărui piese sunt forțate să intre într-un anumit loc: „Îmi amintesc zilele alea ca pe niște imagini dintr-un film văzut la o grădină de vară, prin perdeaua unei ploi mocănești”, ne spune același Bobiță, aflat la vârsta maturității și rememorând episoade dintr-o copilărie vidată de înflorituri și dantelării. Mai mult, nu o dată apare pe parcursul cărții un detaliu referitor la festele jucate de memorie: „De altfel, în memoria copilăriei mele nu există spații de trecere, fie plouă din greu, lung, cu zilele, fie e căldură toridă”.

Mai târziu, la maturitate, barul devine, poate ca la Ion Mureșan, un loc al salvării. Deși nu face parade de metafizică, lui Bogdan-Alexandru Stănescu nu-i lipsește o anumită metafizică a alcoolului. Așa cum, în copilărie, Bobiță se izola în holul friguros al casei, unde se afla biblioteca, adolescentului nu-i rămâne decât să consune cu întunericul promiscuu al cârciumei: „În jurul meu sunt tot felul de creaturi ale nopții, de oameni care așteaptă dimineața ca pe o izbăvire, sau care întârzie nașterea răsăritului”. Pe fundal, muzica lui Mozart din Don Giovanni și Cosi fan tutte.

Mahalaua Bercenilor, crematoriul din Parcul Tineretului, Vatra Luminoasă – toate creează un traseu nou pentru Bucureștiul literar. Schițate atent în cartea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, aceste locuri capătă, în ciuda aparențelor, o aură de-a dreptul fantastă. Ca să nu mai vorbim despre casa lui Bobiță. Cu o geografie greu de cartografiat, curtea-vagon adăpostește o lume în sine, în care genealogiile, animozitățile și simpatiile devin materialul unei descrieri spumoase:

Toți oamenii ăștia care se salutau de fiecare dată când se întâlneau, care-și zâmbeau cu toți dinții și-și spuneau Doamnă sau Domnule, se urau de moarte. În spatele acestor sentimente puternice se ascundeau modificări ale geografiei curții mai importante decât, să ziceam, despărțirea Europei de Africa, sau a celor două Americi. Casa noastră avusese încă o ieșire în spate, care dădea în stradă, dar acolo se construise altă curte-vagon, cu acordul celorlalți locatari ai curții noastre, de unde și râca doamnei Colonel pe tot ce mișca în jurul ei. Apoi, se știa că soțul lui Madam Petculescu cea vigilentă fusese ofițer de Secu, băgase oameni la pârnaie, umblase cu colectivizarea, și de acolo casa aia mare și frumoasă, cu marchiză, că altfel de unde, din pensia ei de croitoreasă?

Iar tatăl lui Gabi și Mihaela? Despre el se știa foarte clar că fusese la pârnaie, degeaba se dădea el marinar și ne arăta sirena tatuată pe antebraț, pentru că pe dosul palmei, între degetul mare și index avea zarul cu cinci puncte, despre care Tătuțu ne spusese că însemna singur între patru pereți, Tătuțule, toți pârnăiașii își fac semnul ăsta.

Cele douăsprezece povestiri care compun Copilăria lui Kaspar Hauser ne pun dinaintea ochilor o galerie de personaje dintre cele mai diverse. Mică paranteză: nu ar trebui trecut cu vederea că Bogdan-Alexandru Stănescu este un maestru al portretului. De la deja celebrul Tătuțu, până la duo-ul format din Sava, „poetul laureat damnat” și Mircea, „graficianul-critic-de-artă”, sau acel straniu Grig, care deschide Ninge în Tyria: „Mi-a rămas în minte, însă, imaginea acestui intelectual de cincizeci de ani, mușcat de frunte de un șobolan, în garsoniera lui mizerabilă, de unde iese zilnic pentru a colinda redacțiile, pentru a-și arăta rănile și a-și spune poveștile”.

Copilăria lui Kaspar Hauser este una din acele cărți care dă restart discuțiilor anchilozate despre proza românească a ultimelor decenii.

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!

The post Copilăria lui Kaspar Hauser – Paspartu către o altă vârstă appeared first on Bookaholic.

Există evenimente, oameni și locuri care ne definesc, care ne-au format și pulsează latent sau manifest în ceea ce facem, în ceea ce scriem, în modul în care relaționăm cu ceilalți, în modul în care ne dezvoltăm și trecem prin viață. Există povești pe care memoria ni le „întoarce” în prezent sub o formă mai mult sau mai puțin reală, există imagini puse pe stand by care mai sunt prezente doar în amintirile noastre. Rubrica Autori în casă, autori acasă este un spațiu în care scriitorii se întorc în timp, la primele amintiri din locurile natale, pentru a retrăi farmecul de odinioară al unui trecut personal, pentru a ne dezvălui unde au luat naștere cu adevărat. Când aventurile personajelor din cărți devin puncte de plecare pentru propriile aventuri, atunci fiecare copil își descoperă forțele. Acestea îl vor însoți până târziu, când el însuși va scrie, dându-le acestor forțe forme din ce în ce mai complexe.

Răzvan Gheorghe: „Cutia neagră”

Mama (fie-i iarba uşoară) a fost profă de mate, dar, dincolo de cifre (sinusuri, cosinusuri, teoreme alambicate şi alte chestii horror), era o cititoare împătimită. Mi-o amintesc ghemuită într-un fotoliu adânc, purpuriu, pierdută în lectura unui volum care mirosea a nou, în timp ce-şi răsucea o şuviţă în jurul degetului arătător. Între mine şi ea se căsca lumina lampei cu un singur picior, cumva aţâţată de dogoarea reşoului săpat în BCA. Asta-i prima mea amintire cu mama. Viscolea şi aveam doi ani. Apoi s-a luat lumina.

Lumina s-a tot luat, de-a lungul întregii copilării comuniste – se lua dintr-odată, cu pana de curent, iar noi rămâneam în ungherele de lângă. Frigiderul amuţea subit, ca după un stop cardiac. Prima amintire cu mama este, totodată, prima amintire a luminii luate. Numai că adevărata lumină va fi fost acolo, lângă mine.

Până la nouă ani am locuit în Buzău, la bunicii din partea mamei, în apartamentul micuţ de pe bulevardul Nicolae Bălcescu (unde s-a derulat, în iarna lui ’82, scena de mai sus – prima dintre multe altele care mi-au rămas, ireversibil, întipărite pe retină). Acolo şi numai acolo se aflau fotoliul purpuriu, lampa cu un singur picior, reşoul sculptat în BCA şi mama (tânără şi frumoasă ca o surpriză), care venea lunar de la Bucureşti (unde locuia şi muncea după divorţul din ’80).

Fireşte, mai mereu îmi aducea cărţi cu poveşti – până la cinci ani, când m-am deprins cu cititul, le adulmecam cuprins de-un neastâmpăr lupesc, ca pe nişte secrete încă interzise –, dar şi benzi desenate franţuzeşti (mult râvnitele Pif-uri şi Rahan-uri, reviste ponosite şi obţinute cu greu, la a treia sau la a patra mână), pe care mi le desluşea ore-n şir, cu vocea ei călâie şi acaparatoare, atunci când nu se scufunda în fotoliul preferat, lăsându-se pradă deliciilor lecturii.

Îmi plăcea s-o privesc (complice) când aluneca în vâltoarea unei poveşti nebănuite – când zâmbea, îşi îngusta ochii sau îşi arcuia o sprânceană –, devenind ea însăşi o poveste care pendula între două lumi cumva la fel de reale. Uneori mi-aş fi dorit să fiu o carte vie, iar ea să mă răsfoiască şi să-mi surâdă în tăcere. Oricum, cu toţii suntem, până la un moment dat, cărţi vii, pagini mergătoare. Din câte ştiu, mama nu a îndoit niciodată colţul unei pagini, de parcă s-ar fi temut că ar fi putut vătăma vreun personaj. Nici eu nu am făcut-o vreodată. Folosesc acelaşi semn de carte de douăzeci şi cinci de ani.

Chiar şi mariajul mamei a comportat o bizară „cauzalitate literară” (ce-i drept, pe alocuri zaharisită). Mai exact, bunicul din partea tatei (alintat Pompi, vajnic colonel de aviaţie) citise Quo vadis şi, finalmente, impresionat la culme de virtuţile tânărului care i se opunea lui Nero, s-a încăpăţânat să-l boteze pe tata… Vinicius, întocmai ca pe patricianul roman zugrăvit de Sienkiewicz. Cireaşa de pe tort avea să survină abia peste vreo două decenii, la sfârşitul anilor ’70, când studentul Vinicius i-a prezentat-o bunicului pe Ligia – adică pe mama, studentă la Facultatea de Matematică –, înştiinţându-l că i-a cerut mâna. În Quo vadis, iubita lui Vinicius se numeşte chiar Ligia! Inevitabil, bunicul Pompi (un bărbat energic şi fudul) mai că a făcut tumbe de bucurie, fiind convins că unirea ce se petrecea va fi fost scrisă în stele (şi binecuvântată de condeiul lui Sienkiewicz).

Şi totuşi, n-a fost deloc aşa, fiindcă nimeni nu poate trăi, ad litteram, poveştile altora, şi nici nu folosim acelaşi semn de carte. Pe la trei ani, ţin minte că m-am tolănit pe un covor verde şi i-am poruncit să zboare prin apartamentul de pe bulevardul Nicolae Bălcescu. Nu s-a-ntâmplat nimic. Apoi l-am rugat, dar tot nu i-am stârnit empatia. Dacă m-ar fi chemat Aladin, aş fi reuşit?

Din păcate, am doar o unică amintire cu bunicul Pompi, din primăvara lui ’85, când bunica din partea mamei – draga de Cuţa – m-a adus la Bucureşti pentru câteva săptămâni. Pompi (Dumnezeu să-l odihnească) m-a uluit încă din prima clipă în care ne-a călcat pragul – un bărbat puţin spus elegant, înalt şi cărunt, înfăşurat într-un palton cu gulerele ridicate. Pantofii îi sclipeau impecabili în lumina pierită a becului de pe hol (deşi afară ploua vechi testamentar, cu tunete şi fulgere). Prima lui întrebare a fost dacă învăţasem să citesc, abia după aceea şi-a scos pălăria de fetru, care a avut un efect nemaipomenit asupra mea. Straniu: fără pălăria aia cu boruri largi, bunicul părea mai înalt ca înainte.

– Da…, am îngăimat, cu doar o jumătate de gură, închipuindu-mi că Pompi ar fi putut fi distribuit, orişicând, într-un film western, alături de Clint Eastwood (Cel bun, cel rău, cel urât şi… cel curios – de ce nu?!).

Citeam cursiv de câteva luni bune. Citeam, reciteam şi nu mă mai săturam. Era chiar mai mişto decât la cinematograf: vedeai propriile filme iscate de cuvinte.

– Să te-aud, mânzule!, a tunat Pompi, fixându-mă cu ochii lui înguşti şi cenuşii (limpezi ca apele unui ezer îndepărtat). Vreau să te-aud!

Bunicul încă nu luase loc pe canapea, de parcă ar fi intenţionat să plece chiar atunci, val-vârtej, dacă nu i-aş fi făcut pe plac. Aşa că m-am conformat – fără să mă îndemne Cuţa (care îşi aranja trandafirii în glastră şi pregătea cafeaua) –, am deschis în grabă Aventurile lui Tom Sawyer (cartea era la îndemână, pe măsuţa din sufragerie) şi, dornic să-l dau gata pe „pistolarul” cel curios, am început să turui de mama focului, citind cât puteam de rapid începutul primului capitol, fiind convins că-l impresionam până la lacrimi şi dincolo de ele: – Tom! Niciun răspuns. – Tom! Niciun răspuns. – Ce-o fi cu băiatul ăsta? Un’ să fie… Tom, n-auzi? Bătrânica îşi trase ochelarii pe nas şi privi pe deasupra lor…

– Stop! Ăsta nu-i citit, mânzule… Tu doar scuipi vorbe fără semne de punctuaţie!, a răbufnit bunicul, clătinându-şi dezaprobator obrajii abia bărbieriţi, iar eu am avut senzaţia că mă prelingeam, ruşinat până-n albul ochilor, printre picioarele măsuţei.

Pompi s-a aşezat lângă mine şi m-a mângâiat pe creştet, mi-a zâmbit complice, mi-a pescuit cartea din mâini, şi-a dres glasul şi s-a apucat să-mi citească pe-ndelete Aventurile lui Tom Sawyer, pentru prima şi ultima oară, cu o intonaţie parcă desprinsă dintr-un teatru radiofonic. Potopul de afară s-a preschimbat, cu un firesc desăvârşit, în freamătul unui orăşel de pe malurile fluviului Mississippi. Pompi a zăbovit doar trei ore, dintre care două mi-a citit şi mi-a vorbit despre cărţi, poveşti, virgule, puncte, semne de întrebare şi intonaţii. Nu ştiu cât am izbutit să pricep (probabil mai nimic!), dar, în după-amiaza aceea cu nori de funingine, am reuşit să-i câştig amintirea. Acum, Pompi este la fel de real ca Tom Sawyer şi cel puţin la fel de viu ca mama. Cuvintele lor au rămas cu mine.

Nici bunicul din partea mamei – Sandi (şi el mândru colonel de aviaţie, Dumnezeu să-l odihnească) – nu era nici pe departe un povestaş de ignorat (dimpotrivă!), doar că el prefera să-şi ţină lecturile (deloc puţine) sub obroc, în favoarea peripeţiilor din copilărie (comise la Oratia, un sătuc sărăcăcios şi colbuit de pe malul Rîmnicului Sărat), pe care mi le relata cu gura până la urechi, ori de câte ori se ivea ocazia (şi se ivea cam des). Îmi amintesc că, uneori, Sandi schiţa un surâs dezinvolt, din colţul buzelor, nu atât de capricios pe cât de senin, dar întotdeauna incandescent, deşi umbrit, numai pentru o fracţiune de secundă, de ochii lui căscaţi, albaştri, care păstrau o răcoare acvatică. Mi-e tare dor de Sandi.

La rându-i, Cuţa îmi citea noapte de noapte, cu nesaţ, până în momentul în care m-am năpustit solo printre rânduri. Şi n-am mai vrut să mă întorc.

Când mama descindea la Buzău şi se iscau inevitabilele şuşoteli despre ticăloşiile Securităţii şi ale clanului Ceauşescu, Cuţa se holba degrabă şi făcea semne disperate, ca și cum tavanul nostru ar fi avut urechi, iar vecinii (unii dintre ei erau securişti cu grade babane) ne-ar fi spionat cu paharele lipite de perete. Unchiul Fani (un alt cititor împătimit) asculta în mod constant Europa Liberă şi-i numea pe securişti „porci infecţi”.

Abia după Revoluţie am aflat că străbunicul Virgil (fie-i ţărâna uşoară) – subofiţer de artilerie şi veteran de război (care făcuse trei ani de puşcărie în Rusia şi refuzase cu încăpăţânare să se înroleze alături de trădătorii din Divizia „Tudor Vladimirescu”) – a fost deblocat din armată, în vara lui ’47, şi aruncat în temniţa de la Poarta Albă, în 1960, la finalul unui absurd proces-mascaradă. Virgil avea să fie eliberat după un an de foamete, frig şi cazne inumane, în urma unui recurs care a dovedit, fără umbră de tăgadă, că acuzaţiile autorităţilor au fost (în „spiritul” vremurilor) simple aberaţii. Oricum, pentru mine, chipul lui Virgil se transformase deja în icoana celui care m-a săltat pe genunchi, în edenica grădină a casei de la Râmnicu Sărat.

Pe Paul Vinicius l-am cunoscut când împlinisem 16 ani. Pe atunci, eram doar un puştan rebel şi pletos care încerca să scrie poezie şi proză scurtă (ca vai de ele, desigur!), fără să aibă nici cea mai vagă idee că Paul e scriitor. Anii s-au tot bulucit, în grabă, şi nu ne-au cruţat pe niciunul dintre noi. Uneori, ne leagă o prietenie la cataramă. Alteori, ne placem pe Facebook, în tăcere. Nu obişnuim să ne discutăm cărţile înaintea publicării. Cărţile se scriu, nu se discută. Iar literatura excede ADN-ul.

Credit fotografii: arhiva autorului

Răzvan Gheorghe este jurnalist şi scriitor. A publicat volumul de poeme în proză Metastazele luminii (Charmides, 2011) şi nuvela Tripoli. Povestea unui şeherezad (Tracus Arte, 2012). Licenţiat al Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, a debutat la cotidianul ZIUA, în 2004. În prezent, este redactor al ziarului Evenimentul zilei și editorialist PSnews.ro.

The post Autori în casă, autori acasă – #12: Răzvan Gheorghe appeared first on Bookaholic.

Personal, am fost la mai multe proteste decât îmi aduc aminte. Am simțit și gustul gazului lacrimogen, am alergat, eu și alte sute de oameni, cu jandarmii după noi. Glumeam atunci că habar nu aveam că pot fugi atât de repede și atât de mult și mi-ar trebui un jandarm să mă fugărească pe bandă la sală. Sau măcar câteva ture de parc. Am înghețat de frig pe minus multe grade, am murit de cald pe alte multe plus,. am stat pe asfalt, după ce-am ocupat strada, am bătut din sticle și am băut ceaiul pe care-l împărțeau niște oameni de bine. Protestele sunt parte din istoria mea personală, aia când mă enervam, săream noaptea din pijamale și-mi venea să urlu de cât de nedrepte, cinice și meschine mi se păreau unele lucruri. Nu cred că protestul e singura cale de implicare civică, din contră, sunt multe, pe termen lung și cu impact real. Dar cred sincer că protestul e semnul unei societăți sănătoase și un mecanism puternic de contrare și sancționare a autorității.

Am învățat împreună protestul. Și, încet încet, ne-am construit civismul. Fotografiile din piețele noastre au făcut înconjurul lumii și au arătat cum se protestează romanian way. Și a fost bine. Răsfoind albumul Protest, m-au apucat nostalgiile revoluționare. Sunt 10 ani de proteste aici, documentate prin 296 de imagini prinse de 44 de fotografi, de la protestele din 2010, 2012, 2013, 2015 și, desigur, 2017. Albumul este realizat de Documentaria.ro, o comunitate de fotojurnaliști români, fondată de Adrian Câtu, Andrei Pungovschi, Bogdan Dincă, George Popescu și Ioana Moldovan).

Fotografii: :Adi Bulboacă, Adrian Câtu, Adriana Neagoe, Alex Coman, Alexandra Dincă, Alexandru Mitu, Alexandru Socol, Anca Cernoschi, Andreea Alexandru, Andreea Retinschi, Andrei Pungovschi, Bogdan Dincă, Cătălin Georgescu, Ciprian Hord, Ciprian Muntele, Cosmin Bumbuț, Cosmin Cimil, Cosmin Sabou, Cristian Bîscă, Cristi Breban, Cristian Marin, Cristian Munteanu, Daniel Mihăilescu, Daniel Miroțoi, Eli Driu, Eugen Chiriță, Egyed Ufó Zoltán, George Călin, George Popescu, Ioana Moldovan, Ioana Rusu, Ionuț Tarcea, Liviu Florin Albei, Mircea Reștea, Oana Brîndușe, Octav Ganea, Orsolya Balint, Ovidiu Dumitru Matiu, Robert Ghement, Romeo Tomescu, Stelian Păvălache, Tudor Vintiloiu, Vadim Ghirda, Vlad Petri.

Le-ai văzut imaginile, ți-au umplut newsfeed-ul și au circulat prin presă. Sunt fotografiile alea care te fac să te treacă fiorii și să-ți dai seama, de fapt, de puterea mulțimii. Împreună cu ele, putem citi un eseu sociologic al lui Dani Sandu, care pune lucrurile în context și explică mecanismele din spate.

Dani Sandu vorbește în eseul său de falia dintre cele două Românii – cea dinamică versus cea neo-feudală și despre cum s-au pierdut cele două una de cealaltă. E interesantă analiza pe care o face, pornind de la bunăstarea economică, a relației pe care o au oamenii cu autoritatea. pe de-o parte,  “oamenii au încetat să se mai simtă subordonați autorităților publice și au început să privească pe administratorul politic ca pe un prestator de servicii, care era obligat să le folosească taxele într-un mod eficient, transparent și cât se poate de economicos.” și, pe cealaltă parte, “, sărăcia a făcut România îmbătrânită să depindă și mai mult de bunăvoința autorităților publice. Mai mult, pentru a obține o minimă dezvoltare, oamenii în această situație nu au avut alte soluții decât să se supună liderilor politici locali. Pentru a-și păstra demnitatea, supunerea a devenit parteneriat și complicitate cu baronul feudal local.”

Este aici o viziune plină de empatie și înțelegere profundă a unor categorii care de obicei au fost arătate cu degetul de “tinerii frumoși, liberi și educați” (urăsc să folosesc sintagma dar asta e) pentru că votează într-un anumit fel sau sunt asistați. Cum s-a ajuns aici? Dani Sandu explică modul în care sistemul a făcut ca supraviețuirea și demnitatea unor oameni să depindă fix de acele structuri corupte cărora ne opunem. Și ce mi-a plăcut foarte mult e că nu împarte lucrurile în alb și negru, în bine și rău, arătând că, de fapt, flagelul de mult mai profund. “Pentru a-și conserva puterea, toate partidele au adoptat, prin rotație, același tip de raportare la alegător. Problema neo-feudalismului nu trebuie confundată cu un anumit partid, ci cu un tipar de raportare între liderul politic și cetățean. Un alegător a cărui supraviețuire depinde în mod direct de lider îi va fi fidel. Un alegător prosper, ce trăiește independent de liderul politic, vrea ceva anume în schimbul votului – taxe mai mici, servicii mai bune, transparență”. 

Prin imagini și text, cartea vorbește de protestele importante din ultimii 10 ani, de la cele sindicale (își amintește cineva Dansul Pinguinului din fața Palatului Victoria?), la cele care au dus la demisia lui Emil Boc (Neaveniții din Piața Universității), la cele pur politice (de exemplu cu suspendarea lui Băsescu) sau la Roșia Montana, momentul în care, spune Dani Sandu, a început să se coaguleze personalitatea protestelor, momentul când s-a creat o comunitate, pentru a ajunge, firește, în 2017, la mișcările masive prilejuite de OUG 13.

Albumul a ieșit în condiții grafice excelente (arată senzațional din toate punctele de vedere) și este bilingv.Are și o supracopertă faină, numai bună de făcut poster. Minunat de ținut în bibliotecă pentru momentele când ne mai supărăm și ne gândim pesimiști că nu se poate face nimic. Se poate. Energia aia a ieșitului în stradă nu ne-o ia nimeni.

Mi-ar plăcea să ajungă la toți oamenii care au protestat. Sunt sigură că, la fel ca mine, e o legătură emoțională puternică acolo. Să se caute în poze, să-și amintească la ce proteste au fost, pentru ce au luptat, ce-a ieșit, ce n-a ieșit, ce s-a schimbat. Și, mai ales, să se gândească ce mai facemn de acum încolo.

Apoi, mi-ar plăcea să ajungă la cei care spun că protestul nu are nici un sens și care sunt convinși că nu se va schimba nimic. La pesimiști. O să vadă acolo, și în fotografii dar și în imaginea de ansamblu creată de Dani Sandu că nu e chiar așa, unele lucruri, multe, chiar se schimbă.

L-aș da cadou prietenilor din diasporă. Sau le-aș trimite link să și-l comande singuri și susțină proiectul. O să le reamintească de ce au plecat din România dar și de ce s-ar putea întoarce. Fiind și în engleză, le-ar putea povesti prietenilor lor de acolo despre ce se întâmplă în România, care sunt schimbările, care e mentalitatea, cum se construiește societatea civilă.

Sincer, l-aș da și politicienilor. Ca un fel de reminder – warning. Poate au uitat că unii dintre ei, prim-miniștri, miniștri sau alte autorități, și-au pierdut funcțiile în urma protestelor sau că altora li s-au încurcat business-urile. Să-l răsfoiască la cafea data viitoare când mai vor să facă o nesimțire și să calculeze în cap cam câți oameni vor ieși pentru ea. Și să înmulțească cu doi, cu trei, cu zece că, dacă te uiți pe timeline, mulțimile cresc și cresc și cresc.

Comandă albumul Protest de aici

The post Protest – istoria vizuală a momentelor când ne-am enervat rău appeared first on Bookaholic.

Nu se putea să treacă vara fără să facem și o listă de cărți pentru copii. În ultima vreme apar tot mai multe cărți pentru copii (și traduceri, și cărți scrise de autori români), iar poveștile sunt tot mai diverse și mai interesante. E atât de diversificată oferta încât acum nu se mai pune problema că nu ai ce cumpăra, ci ce să alegi mai întâi.

Am citit în ultima perioadă mai multe cărți pentru copii și, mai jos, am scris câteva cuvinte pentru fiecare dintre ele. Ca să fie mai ușor pentru părinți sau pentru cei care vor să ofere cărți cadou copiilor, am pus la fiecare și o vârstă recomandată.

Rostogol păzește pepenii, de Lavinia Braniște (il. Andrei Măceșaru), 6+

După Rostogol merge acasă, Lavinia Braniște continuă seria cărților pentru copii cu Rostogol păzește pepenii, volum în care regăsim câteva dintre personajele din primul volum, dar cunoaștem și câteva noi: vulpoiul Socott, bursucul Ulric (proful de franceză), Mototol, Nănămol și Staniol (trei purceluși leneși, frați cu Rostogol), Turnesol (cel mai stresat purceluș, frate cu Rostogol și fost elev al bursucului Ulric), bărzoiul Zdrell (cel care o însoțise pe barza Flavia atunci când îl adusese pe acesta la mama lui în primul volum), ciuful Otto (un fel de bufniță, agent secret de supraveghere peste Ciuliniș) și cățelul Bobus, păzitorul pepenilor.

Dialogurile și personajele sunt tare amuzante și dinamice, ironiile lor atingând de multe ori aspecte ale vieții contemporane care vor smulge zâmbete, mai ales celor mari (să nu-mi spuneți că și voi aveați impresia că literatura pentru copii e doar pentru copii). Iar ilustrațiile lui Andrei Măceșaru completează minunat povestea Laviniei Braniște. În caz că nu ați bifat-o, vă recomand și prima carte din serie, Rostogol merge acasă. Eu deja aștept cu nerăbdare aventura cu numărul 3.

Casa Heap, de Edvard Carey (trad. Mihaela Ghiță; il. Edvard Carey), 14+

Un fel de gotic pentru copii, o combinație între Familia Adams și un roman dickensian, Casa Heap este o poveste victoriană plină de umor (puțin cam negru, ce-i drept, dar savuros). Romanul este primul dintr-o trilogie (Trilogia Iremonger) și are și ilustrații realizate de autor. Clanul Iremongerilor este o adunătură pestriță și pitorească, o mare familie ce trăiește într-un conac aflat în mijlocul unei mări de… gunoaie.

Personajul principal, Clod, este un băiat sfrijit și aparent insignifiant pentru restul familiei sale (cum sunt mulți acum în romanele pentru copii), dar care are un dar neobișnuit și care-l bagă în tot felul de încurcături: poate auzi obiectele vorbind. Dincolo de aventurile prin care trece Clod, cartea este foarte interesantă prin galeria de personaje a familiei sale și prin imaginarul gotic absolut fabulos.

Regatul lui Kensuke, de Michael Morpurgo (trad. Mihaela Buruiană), 9+

Eu sunt iremediabil îndrăgostită de cărțile lui Michael Morpurgo și mi se pare unul dintre cei mai talentați povestitori contemporani. Morpurgo are un stil aparte de a te învălui într-o poveste și de a face ca trecutul să fie parte din prezent, un stil care te cucerește fără să-ți dai seama. „Făceam ce făceau oamenii în basme. Plecam în căutare de aventuri”, spune Michael, protagonistul din Regatul lui Kensuke și fix asta e ceea ce găsești în roman: aventură și o întoarcere la cele mai adânci rădăcini ale literaturii în general, la nevoia noastră de povești.

Un fel de Robinson modern, Michael, plecat într-o aventură pe mare cu părinții săi, este aruncat peste bord în timpul unei furtuni și ajunge pe o insulă pe care o crede pustie. Retras pe aceeași insulă cu zeci de ani în urmă, din dezamăgire, durere și dorința de a se retrage din lume, Kensuke ajunge să-l salveze pe Michael în mai multe rânduri, sfârșind prin a se împrieteni cu el, a-l învăța să supraviețuiască și, apoi, prin a-i spune povestea sa. O poveste despre supraviețuire, frumusețe, artă, natură, dar și durere, război, tristețe. Este o carte deosebit de frumoasă, de tristă și de optimistă în același timp.

O vară cu Isidor, de Veronica D. Niculescu (il. Radu Răileanu), 10+

Prima carte pentru copii a Veronicăi D. Niculescu, O vară cu Isidor este o poveste frumoasă, emoționantă și puțin tristă despre prietenie, libertate și curaj. Prietenia dintre o fetiță de 13 ani și un condor aproape bătrân este scrisă cu multă sensibilitate și cu multă iubire pentru păsări, pentru animale, pentru flori, pentru copii, pentru toate lucrurile mici și importante pe care foarte rar încercăm să le cunoaștem și să le apreciem pentru ceea ce sunt. Ca și numele științific al condorului – Vultur gryphus, o combinație între un animal real și unul imaginar –, și povestea Veronicăi pendulează între realitate și fabulos, cu ancore bine ancorate în Bucureștiul zilelor noastre, dar și în spațiul mai puțin îngrădit al fabulosului.

E o poveste despre cuști mici și vise mari, despre inocență și maturizare, o aventură lină și profundă în același timp, care te poartă pe aripile ei din București și Sinaia până departe, pe crestele încărcate de zăpadă ale Anzilor, locul de unde-și ia zborul condorul andin.

„Au fost odată-n Munții D´Or
mama condor, tata condor.
Trăiau pe creasta crestelor,
zburau în spuma norilor,
mâncau doar mușchi de căprior,
sorbeau din roua zorilor.”

Vraja Dorințelor, de Chris Colfer (trad. Mihaela Doagă; il. Brandon Dorman), 9+

Scrisă de un tânăr actor și regizor de la Hollywood (atât de tânăr încât e imposibil să nu nască mici invidii pentru talentul său), Vraja Dorințelor este ivită direct din imaginarul industriei de film americane și din poveștile Fraților Grimm. Ideea de la care pornește seria este foarte simplă și ofertantă în același timp: le propune copiilor să privească basmele copilăriei într-o altă manieră și să le reinterpreteze. În plus, cartea este foarte amuzantă și se citește repede și cu plăcere.

Alex și Connor, protagoniștii cărții, sunt doi frați (Alex e fata, Connor e băiatul) care primesc în dar o carte magică pe care nu doar o citești, ci o și… trăiești. Atunci când e deschisă, cartea te lasă să intri efectiv în lumea basmelor unde te întâlnești cu toate personajele de poveste (de la Albă-ca-Zăpada, la Scufița Roșie, Rapunzel, Frumoasa Adormită, Jack, cel cu vrejul de fasole, Vânătorul și alte creaturi fabuloase, cum ar fi căpcăuni, troli, Haita Lupilor cei Răi, spiriduși, zâne etc.) și poți lua parte la tot felul de aventuri alături de ei. În încercarea de a găsi o soluție ca să ajungă înapoi în lumea reală, Alex și Connor străbat tot Tărâmul Poveștilor (iar cartea are o minunată hartă pe care este desenat întregul ținut) și au parte de cea mai frumoasă aventură în care și-ar dori orice copil să intre: devin personaje în lumea basmelor.

Marele Uriaș Prietenos, de Roald Dahl (trad. Alexandra Columban, il. Quentin Blake), 6+

Tradusă pentru prima oară în limba română ca Uriașul Bun și Prietenos, cartea lui Roald Dahl a fost prima care în copilărie nu m-a lăsat să dorm până nu am terminat-o. Pentru mine MUP a fost la început UPB și chiar și acum mi-e greu să-i spun altfel, iar povestea uriașului care refuza să mănânce oameni, preferând, în schimb, o scârboșenie de legumă botezată „castracurcuvete”, o recitesc mereu cu plăcere.

De la prietenia care se leagă între uriașul care colecționa vise pe care să le sufle în urechile copiilor adormiți și micuța Sophie, până la minunatele cuvinte pocite pe care le inventează MUP în dialogurile lor – cum ar fi: „savuminaticios”, „redundicol”, „clipofâsâit”, „catastrofos”, „sclifoclăbucel”, „zmeurabilos” –, cartea este o încântare de la un capăt la celălalt. Și, ca multe dintre cărțile lui Roald Dahl, și aceasta este ilustrată de Quentin Blake.

Copacul minciunilor, de Frances Hardinge (trad. Ioana Văcărescu), 12+

Tot un roman victorian gotic este și Copacul minciunilor de Frances Hardinge, o carte care a cunoscut un succes deosebit încă de la apariție, primind și un mare premiu – Costa Book Award (2015). Cu acțiunea plasată la finalul secolului XIX, într-o perioadă în care femeile erau încă considerate ființe cu o inteligență inferioară, iar bărbații purtau discuții interminabile pentru a afla dacă omul a fost creat de Dumnezeu sau, așa cum a zis un oarecare Darwin, a evoluat din maimuță, romanul o are ca protagonistă pe Faith Sunderly, fata unui pastor pasionat de științele naturii.

Romanul are o galerie de personaje foarte bine realizate, care mai de care mai pitorești și mai complexe, și este o lectură interesantă pentru copii, mai ales datorită faptului că este un foarte bun roman istoric și de atmosferă. Iar fundalul gotic și misterele ce înconjoară acest copac al minciunilor fac lectura cu atât mai antrenantă. Relicve, credință, fotografie, știință, moravuri victoriene, mister, crimă, suspans – e un roman cu de toate, potrivit pentru copii de peste 12 ani și adolescenți.

Petronela Piure-de-Mere care vrăjește și lipește, de Sabine Ständing (trad. Ștefania Dragomirescu; il. SaBine Büchner), 7+

Petronela Piure-de-Mere este o vrăjitoare de pom, mai exact, o vrăjitoare de măr, și chiar și mai exact o vrăjitoare de măr din sortimentul „Bujori de iarnă vărgați”. Trăiește, cum altfel?, într-un măr (adică chiar în fruct, nu doar în pomul măr), care crește în curtea unei mori părăsite. Este o vrăjitoare ocrotitoare a grădinii – adică are grijă să doftoricească toate plantele și animalele din grădina în care se află mărul ei. Prietenii săi cei mai buni sunt o rădașcă pe nume Lucius, ce are rol de sfătuitor și vehicul de transport, și omuleții de măr: Moț-de-Castravete, Colț-de-Sparanghel, Nap-de-Apă, Vestă-de-Morcovi și Gât-de-Fasole.

Viața ei tihnită din grădina părăsită unde locuia alături de prieteni este tulburată de sosirea unei familii cu doi copii care încep, evident, să-și bage nasul peste tot și să-i tulbure liniștea. Motiv pentru care Petronela se vede obligată să ia măsuri care o bagă, și pe ea, și pe copii, într-o grămadă de buclucuri. Mi s-a părut simpatică Petronela și tot universul construit în jurul ei, iar o anumită imagine mi-a plăcut în mod deosebit: „pentru Petronela nimic nu era mai încântător iarna decât să stea pe canapea, să citească o carte bună și să bea un păhărel din lichiorul de porumbe făcut chiar de ea”.

Ordinul iepurilor regali, de Simon și Santa Montefiore (trad. Luminița Gavrilă; il. Kate Hindley), 7+

Prima carte scrisă împreună de soții Montefiore (Simon, autor de cărți și romane istorice, iar Santa, autoare de cărți romantice) este o lectură ușurică și deloc pretențioasă. Drept să spun, pe Santa nu am citit-o, dar pe Simon Sebag Montefiore de multe ori și cu multă plăcere, și îndrăznesc să cred că în Ordinul iepurilor regali e scrisă mai mult de Santa decât de Simon. Însă e o carte de copii, iar copiii au nevoie și de lecturi nepretențioase, care să-i relaxeze, iar ideea ordinului regal al iepurilor care de sute de ani sunt păzitorii Coroanei Britanice e foarte frumoasă și atrăgătoare.

Cartea începe cu o imagine foarte frumoasă, care pe mine m-a cucerit instantaneu: „Într-o vizuină adâncă și întunecată de la marginea pădurii, Horatio, bătrânul iepuroi cenușiu, a auzit un foșnet de frunze și lipăit de lăbuțe. A pus cartea jos, a ciulit urechile și s-a îndreptat de spate în fotoliul său mare și jerpelit, unde stătea să se încălzească în fața focului”. E o poveste clasică, cu un erou care pleacă de acasă pentru a rezolva o situație de criză, doar că aventura mitică este combinată cu tot felul de detalii realiste contemporane legate de viața la Palatul Buckingham.

Hobbitul, de J.R.R. Tolkien (trad. Irina Horea și Ion Horea; il. Jemima Catlin), 9+

Ultima, dar nu cea de pe urmă, este o carte pentru copiii de toate vârstele, o carte cunoscută de mulți, dar, așa cum se întâmplă cu cărțile cunoscute de mulți, citită de puțini. Hobbitul, de J.R.R. Tolkien, este o poveste minunată care ar trebui citită independent de filmul care a făcut-o celebră.

„A fost odată un hobbit care locuia într-o gaură în pământ” este unul dintre cele mai frumoase începuturi de poveste, la auzul căruia mulți nostalgici zâmbesc involuntar. În limba română avem chiar două traduceri în care ne putem bucura de această poveste: una mai veche, mai clasică, cu un limbaj puțin mai învechit, dar plin de savoare, a Catincăi Ralea (cu versuri în traducerea lui Leon D. Levițchi), și una mai modernă, a Irinei Horea (cu versuri traduse de Ion Horea). Ambele sunt foarte frumoase, iar pentru copii există chiar și o versiune ilustrată (de Jemima Catlin). Imagini din universul ficțional al lui Tolkien fac parte acum din mentalitatea noastră colectivă, însă imaginile pălesc alături de geniul literar al lui Tolkien. Așadar, tuturor copiilor, mici și mari, care au crezut că e suficient să se uite la film, le recomand să-și facă timp, vara asta sau oricând, să-l citească pe Tolkien.

Cumpără cărțile (click pe titluri) din librăria online Cărturești!

The post 10 cărți pentru copii de citit în vacanța mare appeared first on Bookaholic.

Deși suntem în plină vacanță editorială, au apărut luna asta o grămadă de cărți interesante și care merită atenție. De la mult-așteptata traducere a bestsellerului Sapiens, de Yuval Noah Harari, una dintre cele mai vândute cărți de popularizare a științei din ultimii ani, până la o nouă traducere din selecția de anul trecut a Man Booker Prize, Apele Nordului, de Ian McGuire, sau Revoluția lui Emmanuel Macron, noul președinte al Franței și, probabil, cel mai popular om politic al momentului.

Pe lista din august am pus romane, cărți de știință, cărți de non-ficțiune și chiar și o reeditare, prilejuită de unul dintre cele mai așteptate filme ale anului, Pistolarul, după romanul lui Stephen King. Vă dorim spor la citit și o vară minunată în continuare!

Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, de Yuval Noah Harari (trad. Adrian Şerban)

Bestseller New York Times. Publicată iniţial în Israel în 2011, Sapiens a devenit rapid bestseller internaţional, fiind tradusă în peste patruzeci de limbi.

Acum 100.000 de ani, pe Pământ existau cel puţin şase specii de oameni. Astăzi există una singură: noi, Homo sapiens. Ce s-a întâmplat cu celelalte? Şi cum am ajuns să fim stăpânii planetei? De la începuturile speciei noastre şi rolul pe care l-a jucat în ecosistemul global până în modernitate, Sapiens îmbină istoria şi ştiinţa pentru a pune în discuţie tot ce ştim despre noi înşine, ne arată cum ne-am unit ca să construim oraşe, regate şi imperii, cum am ajuns să credem în zei, în legi şi în cărţi, dar şi cum am devenit sclavii birocraţiei, ai consumerismului şi ai căutării fericirii. De asemenea, ne îndeamnă să privim în viitor, căci de câteva decenii am început să încălcăm legile selecţiei naturale care au guvernat viaţa în ultimii patru miliarde de ani. Dobândim capacitatea de a modela nu doar lumea din jurul nostru, ci şi pe noi înşine. Încotro ne duce aceasta şi ce vrem să devenim?

„În această analiză exhaustivă a istoriei oamenilor, Harari le oferă cititorilor ocazia să reconsidere totul: de la supravieţuirea lui Homo sapiens până la fascinanta chestiune a modului în care societatea se organizează prin ficţiuni.” (Booklist)

„Sapiens îi poartă pe cititori într-un tur rapid al istoriei speciei noastre… o lectură importantă pentru un sapiens cu preocupări serioase, care reflectează asupra lui însuşi.” (The Washington Post) (©Editura Polirom)

Omul care a cucerit timpul, de Elan Mastai (trad. Vlad Pojoga)

Omul care a cucerit timpul, de Elan Mastai, este un roman surprinzător și complex despre călătorii în timp și realitatea alternativă a zilelor noastre.

Este anul 2016, iar în lumea lui Tom Barren tehnologia a rezolvat toate problemele omenirii – nu există război, nici sărăcie, nici avocado necopt. Și totuși, Tom este nefericit. A pierdut-o pe fata visurilor sale. Și ce faci când ești trist și ai o mașină a timpului? Cel mai probabil, ceva stupid. Eșuat într-o realitate alternativă groaznică – pe care o recunoaștem imediat drept anul 2016 al zilelor noastre –, Tom e disperat să-și îndrepte greșeala și să plece acasă. Până când descoperă, pe neașteptate, niște versiuni minunate ale familiei, carierei și femeii care poate fi iubirea vieții sale. Acum Tom se confruntă cu o alegere imposibilă. Să se întoarcă la viața sa perfectă, dar lipsită de dragoste, sau să rămână în lumea noastră imperfectă, alături de iubita sa? În căutarea răspunsului, Tom călătorește în spațiu și timp, în încercarea de a-și da seama, în sfârșit, cine este cu adevărat și care ar trebui să fie viitorul său – și al nostru.

„Un roman de debut surprinzător… Uimitor și complex… O narațiune extraordinar de amuzantă… În realitatea alternativă a zilelor noastre, când mulți și-ar dori să se poată întoarce în timp, plăcerile masochiste ale acestui roman halucinant și înduioșător le-ar putea oferi o oarecare consolare.” (Washington Post) (©Editura Litera)

Creatorii de hituri. Știința popularității într-o lume distrată, de Derek Thompson (trad. Iulia Bertea)

În această lucrare de investigație originală, Derek Thompson dezvăluie psihologia ascunsă a motivelor pentru care ne plac anumite lucruri și explică economia piețelor culturale care ne conturează viețile fără să ne dăm seama. Autorul demontează miturile siropoase despre crearea hiturilor care domină cultura pop și afacerile și ne arată că succesul nu depinde doar de calitate – unele dintre cele mai populare produse din istorie s-au aflat la un pas de eșec.

De la începuturile artei impresioniste până la viitorul Facebook, de la micii designeri de pe Etsy până la originile Star Wars, Derek Thompson nu lasă nimic necercetat, pentru a ne spune povestea fascinantă a modului în care funcționează cultura și a motivelor pentru care unele produse au priză la public.

În Creatorii de hituri, Derek Thompson investighează: legătura secretă dintre atractivitatea programelor postului ESPN și refrenele memorabile ale cântărețului The Weeknd; motivele pentru care Facebook este cel mai important ziar al lumii moderne; modul în care criticii publicității au anticipat ascensiunea lui Donald Trump; cum un școlar de clasa a V-a a lansat din întâmplare „Rock Around the Clock”, cel mai mare hit din istoria rock-and-rollului; motivele pentru care Barack Obama și autorii discursurilor lui se consideră compozitori; modul în care Disney a cucerit lumea și, cu toate acestea, viitorul hiturilor aparţine amatorilor şi indivizilor cu simţ practic; cum un colecţionar francez a creat canonul impresionist din pură întâmplare; dovezile care arată că hiturile muzicale nu sunt întotdeauna şi cele mai bune; motivele pentru care aproape toate blockbusterele de la Hollywood sunt continuări, remake-uri şi adaptări; modul în care statisticienii au demonstrat că „viralizarea” este un mit. (©Editura Publica)

Apele Nordului, de Ian McGuire (trad. Alexandra Fusoi)

Finalist la Man Booker Prize 2016

„Un roman care ne aduce aminte de limitele omului.” (Martin Amis)

În 1859, după ce a fost dat afară pe nedrept din armată, Patrick Sumner nu are altă alegere decât să devină medic la bordul unei baleniere aflate în drum spre cercul polar. Dar când, în mijlocul călătoriei, unul dintre muşi este sodomizat şi ucis cu brutalitate, Sumner devine fără voia sa detectiv. Curând va înfrunta un rău mult mai mare decât întâlnise în timpul asediului oraşului Delhi: pe Henry Drax, harponier, sodomist, ucigaş cu sânge-rece, întruchiparea răului absolut. De fapt, nici unul dintre membrii echipajului de pe Volunteer nu este ceea ce pare, nici măcar medicul nostru. Fiecare are secretele şi intrigile lui, îi bănuieşte pe toţi cei din preajmă, iar expediţia de vânătoare se dovedeşte, în realitate, o faţadă pentru afaceri sinistre.

„Fascinant şi sclipitor prin enigmele sale, Apele Nordului pare rezultatul întâlnirii dintre Joseph Conrad şi Cormac McCarthy într-un port prăpădit, în timp ce se salută cu o înclinare ursuză din cap.” (Colm Tóibín) (©Editura Polirom)

Jurnal de librar, de Anca Zaharia

„Scenele redate de Anca ar fi amuzante dacă nu ar fi triste. Așa a spus, la un moment dat, un cititor și i-am dat dreptate. La prima citire, te amuzi. Uneori (de cele mai multe ori!) râzi cu lacrimi. La a doua citire, sau poate chiar la a treia, partea amuzantă rămâne deoparte și vezi realitatea. Vezi omul din spatele cărților și oamenii pe care îi întâlnește zi de zi, oamenii aceia care nu au habar că librarul citește cărți și nu gânduri. Citind cartea Jurnal de Librar, nu numai că vei privi cu alți ochi librăritul, dar e foarte posibil să te împrietenești cu primul librar care îți va ieși în cale și să-i mulțumești pentru răbdare, pentru zâmbet și chiar să aranjezi cartea căzută de pe raft pe care, între doi clienți nehotărâți, țârâitul telefonului și cutia cu noutăți ce trebuie etichetate și puse la raft, nu a reușit să o așeze la locul ei.” (Andreea Ban – Serial Readers)

„Jurnal de librar a fost, la început, un hashtag pe care-l foloseam la finalul fiecărei povestiri legate de ceea ce mi se întâmpla la muncă pe care o puneam pe Facebook nu atât din dorința de a arăta ce amuzantă e viața de librar, ci mai mult sperând că publicul larg, consumatorii de carte și nu numai, vor vedea meseria de librar mai aproape de ceea ce este ea de fapt și mai puțin un «ah, ce frumos, stai toată ziua și citești și mai iei și salar». Nu, n-ai nici măcar voie să citești la muncă în cele mai multe locuri. Și dacă ar fi așa, salariul nu e deloc de invidiat.” (Anca Zaharia) (©Editura Herg Benet)

În furtuni de oțel, de Ernst Jünger (trad. Viorica Nișcov)

Constituită pe baza notelor aproape zilnice luate de-a lungul celor patru ani petrecuți în campania din Belgia și Franța, În furtuni de oțel este prima carte publicată de Ernst Jünger (1920), bestseller în anii ’20, și prima carte de răsunet internațional izvorâtă din experiența crucială a Marelui Război, trăită cu intensitate tragică și plătită funest de o întreagă generație.

Întâlnim aici aspecte din viața cotidiană de front, portrete de camarazi, anecdotică cazonă, introspectarea unor stări de conștiință situate la limita extremă a primejdiei, evocări de plimbări solitare în clipe de răgaz prin peisaje distruse; sunt pagini exaltate inundate de beția voioasă a luptei, alături de altele bântuite de exasperarea, strunită, ce-i drept, provocată de tranșeele inundate de apă, de adăposturile clisoase, de câmpurile pline de cadavre sfârtecate asaltate de oștile de guzgani. (©Editura Corint)

Apple Tree Yard, de Louise Doughty (trad. Alex Bala)

Yvonne Carmichael, o geneticiană respectată, formează de mulți ani un cuplu stabil cu Guy, de asemenea un cercetător de succes. Din momentul în care întâlnește pe holurile Parlamentului britanic un bărbat misterios, față de care se simte irezistibil atrasă, Yvonne pierde controlul asupra vieții sale. Timp de câteva luni, se va vedea în secret cu iubitul ei, până când un incident grav le va distruge relația și le va arăta cine sunt cu adevărat. Cei doi adulterini vor ajunge în fața instanței de judecată, acuzați de crimă cu premeditare.

„Nu se poate să existe vreo femeie în viaţă care să nu-şi fi dat seama măcar o dată, într-un moment de panică, de faptul că se află în locul greşit şi momentul greşit, alături de bărbatul greşit. Louise Doughty, mai sigură pe sine cu fiecare roman, îşi conduce cititorul descurajat într-un teritoriu întunecat. O carte irezistibilă şi curajoasă.” (Hilary Mantel, autoarea Wolf Hall) (©Editura Vellant)

Călătoria în timp. O istorie, de James Gleick (trad. Anca Bărbulescu)

Apreciatul autor al cărților Informaţia și Isaac Newton ne poartă într-o expediție amețitoare în domeniul călătoriei în timp, de la originile ei subversive până la evoluția sa în literatură și știință și influența asupra felului în care înțelegem timpul în sine.

Povestea începe la sfârșitul secolului trecut, când tânărul H.G. Wells scria și rescria povestirea fantastică din care avea să se nască prima lui carte și o senzație internațională: Mașina timpului. Era o epocă în care o mulțime de forțe se uneau pentru a remodela perspectiva umană asupra timpului. Unele erau filozofice, altele tehnologice: telegraful electric, locomotiva cu aburi, descoperirea civilizațiilor îngropate și perfecționarea ceasurilor.

James Gleick urmărește evoluția călătoriei în timp ca idee care devine parte din cultura contemporană – de la Marcel Proust la Doctor Who, de la Jorge Luis Borges la Woody Allen. Autorul cercetează inevitabilele paradoxuri în buclă și analizează granița flexibilă dintre ficțiune „pulp” și fizica modernă. În final, se apleacă asupra unei transfigurări temporale care zguduie chiar prezentul nostru: lumea conectată instantaneu, cu prezentul ei atotcuprinzător și viitorul tot mai scurt. (©Editura Publica)

Revoluție, de Emmanuel Macron (trad. Doru Mareș)

Emmanuel Macron, câştigătorul alegerilor prezidenţiale din Franţa şi omul nou al politicii europene, îşi spune pentru prima dată povestea, vorbind despre ideile care îl inspiră, despre viziunea sa legată de stat, cetăţeni, Uniunea Europeană, într-o lume care se confruntă cu probleme comune – imigraţia, locurile de muncă, terorismul –, dar pe care trebuie să le rezolvăm împreună. Revoluţia lui Macron, alternativa electorală a Franţei la naţionalismul lui Marine Le Pen, a cucerit imediat opinia publică de pe tot continentul european: o provocare deschisă la adresa populiştilor şi a acelora care nu mai cred în instituţii, o revoluţie fără promisiuni deşarte, care ar putea schimba pentru totdeauna modul de a face politică în Europa.

Recent ales președinte al Franței, Emmanuel Macron a scris această carte pe când era ministru al Economiei și candidat la alegerile prezidențiale. Acum, publicul larg are ocazia să afle care este viziunea sa despre Franța și despre viitorul acesteia, într-o lume nouă ce trăiește o „mare transformare”, așa cum n-a mai cunoscut încă de la inventarea tiparului și din Renaștere. (©Editura Trei)

Pistolarul, de Stephen King (trad. Mircea Pricăjan)

Seria „Turnul întunecat” este un dark fantasy cu elemente de horror, science fiction, aventuri și fundal de western. Considerată magnus opus lui Stephen King, seria a fost scrisă pe o perioadă foarte lungă de timp, din 1970 și până în 2004, autorul pornind de la ideea de a scrie un fantasy inspirat de J.R.R. Tolkien și de westernurile lui Sergio Leone.

Roland Deschain, ultimul pistolar, un singuratic care ne va bântui imaginatia, pornește într-o călătorie printr-un deșert aproape postapocaliptic, în căutarea omului în negru și având ca destinație misteriosul Turn întunecat. În lumea lui fără speranță, cunoaște o femeie seducătoare și se împrietenește cu Jake din New York.

Pe de o parte  de un realism crud, pe de altă parte de un onirism de basm, Pistolarul deschide seria „Turnul întunecat”. Peisajul prin care merge Roland seamănă cu Vestul Sălbatic, dar este o variantă dintr-un viitor postapocaliptic sau dintr-un univers paralel. (©Editura Nemira)

The post 10 cărți de citit în august 2017 appeared first on Bookaholic.

Toată lumea minte. Ne minţim partenerul, familia, prietenii, minţim la psiholog, minţim în sondaje, ne minţim pe noi înşine. Să ilustrez cu un exemplu inocent: cât de des facem sex? Dacă vrem să calculăm câte prezervative se folosesc în Statele Unite într-un an, putem folosi mai multe metode: Le întrebăm pe femei de câte ori fac sex pe săptămână (cu un bărbat) şi de câte ori e cu prezervativ, iar apoi înmulţim cu populaţia activă. În cazul ăsta ne dă un număr de 1,1 miliarde de prezervative folosite anual. Dacă îi întrebăm pe bărbaţi acelaşi lucru (e vorba doar de sex heterosexual, ca să putem verifica încrucişat), ne dă un număr zdravăn mai mare: 1,6 miliarde de prezervative. Evident, cele două numere ar trebui să fie egale, nu? OK, cine minte? Probabil bărbaţii, care exagerează, nu? Dar mai e o metodă, mult mai precisă, de a estima numărul de prezervative: Nielsen (compania de cercetare de piaţă) ştie exact câte prezervative se vând în SUA într-un an. Şi sunt doar 600 de milioane. În concluzie, despre frecvenţa relaţiilor sexuale toată lumea minte gogonat, bărbaţii mai gogonat decât doamnele.Dar se pare că există un ser digital al adevărului: căsuţa albă de căutare de la Google. O fi magia paginii albe şi curate, care nu te judecă? O fi anonimatul? O fi pentru că, dacă îl minţim pe Google, nu ne mai dă rezultatul de care avem nevoie? Cert e că oamenii au găsit în Google un confesor perfect.

Seth Stephens-Davidowitz a găsit în Google Trends (serviciul prin care Google publică date statistice şi anonimizate despre natura şi frecvenţa căutărilor) o mină de aur în ceea ce priveşte big data. Nu doar că numerele sunt uriaşe şi căutările sunt răspândite pe toată planeta, dar, aşa cum spuneam mai sus, lumea tinde să fie foarte cinstită în dreptunghiul mic de căutare de la Google. O să îl citez pe Stephens-Davidowitz: „Sunt convins acum că Google searches constituie cel mai important set de date colectat vreodată despre psihicul uman.” Aşa că omul s-a apucat de cercetat (a făcut, după ce a absolvit Filosofia la Stanford, un doctorat în economie la Harvard exact pe tema asta) şi rezultatul e o carte perfectă de vacanţă: Everybody Lies: Big Data, New Data, and What the Internet Can Tell Us About Who We Really Are. Ştiu că titlul sună lung şi ameninţător, aşa că o să-i zicem doar Everybody Lies de acum încolo. Şi ştiu că nu pare o carte de citit pe plajă, dar jur că e. Şi, ca să demonstrez, închipuiţi-vă că sunteţi cu prietenii la plajă (dacă chiar sunteţi, carry on!) şi citiţi în Everybody Lies ce aflăm de la Google Trends despre sex. Apoi gândiţi-vă cât de mult aţi rezista până să izbucniţi către prieteni: „Băi, fiţi atenţi ce zice cartea asta!”

Deci: ce ne zice Google Trends dspre sex? Păi să începem cu frecvenţa actelor sexuale: cel mai des oamenii nu se plâng că mariajul lor e nefericit sau lipsit de dragoste. Se plâng că e lipsit de sex. Căutările „sexless marriage” sunt pe locul întâi, de 3,5 ori mai numeroase decât „unhappy marriage” (!) şi de 8 ori decât „loveless marriage”. Şi nu doar cuplurile căsătorite duc lipsă. Prima căutare care începe cu „partenerul meu/partenera mea (my partner) nu vrea să…” este „nu vrea să facem sex”, la distanţă mare de „nu vrea să îmi răspundă la sms”. Nu glumesc, iar trupa O-Zone nu are nicio legătură cu asta. Credeţi că bărbaţii sunt cei mai năpăstuiţi? Greşit! Contrar aşteptărilor, căutările „prietenul meu nu vrea să facem sex” sunt de două ori mai frecvente decât „prietena mea nu vrea să facem sex”. Ce picanterii ne mai zice Google trends? Cele mai multe căutări, în general, sunt despre porn. Mai multe decât cele despre vreme. Apoi, un pic neliniştitor, sunt o grămadă de femei care caută în fiecare lună „humping stuffed animals” (nu traduc). În India, căutarea cea mai frecventă care începe cu „soţul meu vrea să…” este „vrea să îl alăptez”. Şi, ca să ilustrez şi un pic mai puţin sexual diferenţe între culturile naţionale, în SUA căutarea cea mai frecventă care conţine „soţia mea însărcinată” este „my wife is pregnant, now what?”, în timp ce în Mexic este „frases de amor para mi esposa embarazada”. Nişte romantici, mexicanii ăştia!

Deci? Interesantă cartea? O luaţi la plajă? Îi bombardaţi pe prieteni cu informaţiile astea ştiinţifice? V-am zis eu!

Acum vreau să îmi cer scuze! O fi de la mine, o fi de la vara asta fierbinte, nu ştiu, dar am ales doar exemple cu sex. Cartea nu e (doar) despre asta! Şi, pentru cei puţini (yeah, right!) pe care picanteriile îi amuză, să ştiţi că nu am devoalat tot ce scrie acolo. Există un întreg capitol intitulat „Adevărul despre sex”.

Spuneam că nu e doar despre asta. Seth Stephens-Davidowitz a cercetat, spre exemplu, harta rasismului din Statele Unite şi a găsit o corelaţie puternică între state tradiţional democrate, dar în care se fac un numar mare de căutări ce conţin cuvântul „nigger”, şi state în care Trump a câştigat surprinzător, corelaţie din care el extrage un grad de cauzalitate. Un alt exemplu de adevăr neaşteptat este felul diferit în care părinţii americani se raportează la copiii lor de sexe diferite. Căutările care predomină despre băieţi sunt din gama „is my son a genius?”, iar la fete „how do I get my daughter to lose weight?”.

Stephens-Davidowitz nu caută, totuşi, senzaţionalul. Cartea sa are o noimă, un fel de fir epic, el povesteşte cum rezultate culese din Google Trends, din Facebook sau Twitter pot răspunde la întrebări importante din tot felul de domenii: „Cât de mult contează să mergi la un liceu bun?”, „Cât de mult sunt influenţate vânzările de reclamă?” sau „Cum putem să depistăm mai devreme cancerul pancreatic?”. Apoi, autorul explică diverşi algoritmi prin care se pot trage concluzii din seturi mari de date (big data), limitele curente, precum şi ce pericole apar în cazul în care rezultatele sunt folosite neetic.

Spuneam la început că oamenii găsesc în căsuţa dreptunghiulară de la Google confesorul perfect. Cel mai bun exemplu este faptul că, adesea, ceea ce scriu acolo nici măcar nu e o căutare sau o întrebare. E mai degrabă o confesiune: „Îmi urăsc şeful.”, „Sunt beat.”, „M-a bătut tata.”. E important de precizat că Google depersonalizează toate aceste căutări, şi acest lucru e întărit chiar de autor, care a lucrat la gigantul IT timp de un an şi jumătate. Google Trends furnizează unui cercetător (dar şi mie, care am fost curios să caut chestii. Încercaţi!) tipare uneori neaşteptate de comportament uman, dar tipare anonime. Nicio căutare nu poate fi legată în Google Trends de autorul ei.

Everybody Lies nu e doar o carte interesantă şi amuzantă. E o carte scrisă cu căldură, cu multe exemple foarte personale ale autorului (despre cum bunica sa, care îl sfătuieşte să-şi găsească o fată drăguţă şi să se însoare, e personificarea big data, despre ceea ce îl deosebeşte de fratele său, despre cum s-a izolat ca un hermit ca să scrie cartea şi, deşi în Manhattan, nu a ieşit la bere în nicio seară).

Una peste alta, o carte atipică, simpatică, fresh. Am tot abuzat aici de expresii în engleză. Oricum, dacă vreţi să citiţi Everybody Lies ar trebui să ştiţi engleză, pentru că nu există încă o traducere românească. Cartea de-abia a fost publicată, la începutul acestei veri. Eu am ascultat-o pe Audible (aşa că am înlocuit poza coperţii cu un print screen al telefonului meu).

The post Everybody lies. Nu doar despre sex appeared first on Bookaholic.

Homo Deus, continuarea din 2017 a bestsellerului Sapiens, este o carte neliniștitoare. Deși e foarte ușor de citit (îi prezic un succes la fel de mare ca al surorii sale), Homo Deus nu te lasă defel să adormi cu zâmbetul pe buze. Mai ales spre sfârșit, acolo unde tânărul profesor Yuval Noah Harari anticipează viitorul apropiat al omenirii.

Dar să încep cu începutul. Şi anume coperta doi. Despre ce e vorba în carte? Departamentul de marketing al publisherului ne lămurește (un pic lipsit de modestie): „Sapiens ne-a arătat de unde venim, Homo Deus ne arată încotro mergem”. Bine, şi eu, aici, am spus că unui marțian care mă întreabă „Care-i treaba cu voi, oamenii?” i-aș recomanda să citească Sapiens. Însă, în ceea ce privește noua carte, aș nuanța un pic. Homo Deus nu este în principal despre viitor, despre încotro mergem, ci mi se pare mai degrabă o analiză ingenioasă a contemporaneității (nu că asta ar fi neinteresant!), pentru ca doar în partea a treia Harari să treacă în revistă tendințele tehnologice actuale şi să încerce previziuni despre viitorii zeci de ani.

Personajul principal este același: umanitatea. (Scriind asta mi-am adus aminte că studiam în liceu cum e cu personajul colectiv în Alexandru Lăpuşneanul – uite că, în sfârşit, conceptul îmi e de folos!) Umanitate care a ajuns la un punct de inflexiune. Harari ne arată mai întâi o oglindă în care ne vedem dintr-o perspectivă nouă. Ne vedem ca specie, una dintre numeroasele specii care populează Terra şi care, prin capacitatea de a crede în convenţii abstracte cum ar fi statul, ordinea socială sau religia, a reuşit să faciliteze colaborarea în grupuri mari şi, astfel, să domine planeta. În oglinda asta nu suntem prea simpatici. Ca un bun om de ştiinţă, autorul face abstracţie de propria apartenenţă şi reuşeşte să facă umanităţii un portret la rece. Suntem în primul rând o specie care îşi tratează oribil verişorii din alte specii (ştiu pe cineva care, după ce l-a citit pe Harari, se gândeşte serios să treacă la vegetarianism din motive etice). Bine, nici cu alţi oameni nu ne-am purtat mai bine, cel puţin până foarte de curând (Harari dă exemplu împărţirea Africii cu rigla de către puterile coloniale, împărţire care nu a ţinut cont de populaţiile locale şi care a generat şi continuă să genereze războaie şi masacre interetnice).

Toată această descriere este de fapt reluarea tezelor principale din Sapiens. Dar spuneam ceva de un punct de inflexiune şi asta e ceea ce aduce nou Homo Deus. Harari descrie, de fapt, prezentul ca fiind un triplu punct de inflexiune.

În primul rând, iar ăsta e firul roşu al cărţii, omenirea a reuşit să învingă aproape definitiv marile catastrofe care i-au desenat istoria: foametea, boala şi războiul. Deşi mai sunt oameni care mor de foame, în cele mai multe colţuri ale lumii există mecanisme care împiedică asta (de la asistenţa socială la ONG-uri internaţionale), iar în ţările dezvoltate sunt mai puţine victime ale inaniţiei decât ale supraalimentării şi obezităţii. Boala nu mai este pedeapsa zeilor, ci are cauze medicale în genere cunoscute, vaccinarea a eradicat o serie de afecţiuni, epidemiile nu mai sunt devastatoare şi o grămadă de oameni mor de bătrâneţe. Războiul, deşi încă prezent la ştiri, a luat în multe părţi ale lumii (Europa) cea mai lungă pauză. Violenţa interumană, în general, a scăzut dramatic. Prin împuşcare mor în Statele Unite mai multe victime ale sinuciderii (60%) decât ale omuciderii. OK, am scos-o la capăt cu obstacolele principale, now what? Harari ne spune că umanitatea a pornit deja pe drumul către noile ţeluri: imortalitate, fericire, divinitate (de unde şi titlul). Cum exact? Cred că trebuie să las şi lucruri nepovestite, altfel de ce aţi mai vrea să citiţi cartea?

Al doilea punct de inflexiune este dispariţia religiei (nu vă grăbiţi cu contraargumentele, Harari a nuanţat cu un -ish după un capitol, aşa că o să clădesc şi eu un pic de suspans). The new deal este: am renunţat la semnificaţie în favoarea puterii. Pe tot parcursul istoriei, pentru fiecare individ religios conta dacă a ţinut post sau dacă a avut o aventură cu vecina. Conta pentru că omul era un actor lipsit de autonomie, într-o viaţă al cărei scenariu a fost deja scris în cărţile sfinte. Liberul arbitru se rezuma la alegerea între încălcarea rânduielii (cu repercusiuni imediate – trăznetul, seceta – sau cu repercusiuni definitive – focul veşnic) şi respectarea ei, cu promisiunea unui destin bun aici sau în viaţa de apoi. Ei bine, paradigma e pe cale să se schimbe definitiv. Lumea modernă crede că universul este orb şi nu are un plan. Lumea modernă nu mai crede în scop, ci doar în cauză, iar motto-ul este shit happens. Şi aici Harari adaugă acel bemol: de fapt, umanitatea nu poate trăi fără semnificaţie, aşa că a ales să creadă… în ea însăşi. Noua religie dominantă este umanismul. Greşit din punct de vedere moral nu mai înseamnă azi ceva care nu corespunde Bibliei, ci ceva care a rănit sentimentele unui om. De aici principiile liberal-umaniste: în politică – alegătorul ştie cel mai bine; în economie – clientul are întotdeauna dreptate; în estetică – frumuseţea e în ochiul privitorului; în etică – dacă simţi că e bine, fă-o!; în educaţie – gândeşte cu capul tău!

Al treilea punct de inflexiune are legătură cu tehnologia. Harari pleacă de la trenduri curente cum ar fi Siri, maşinile fără şofer sau dispozitivele purtabile (wearables) şi desenează un viitor în stilul lui Kurt Vonnegut. O să las cititorilor plăcerea de a descoperi în detaliu predicţiile despre viitorul omenirii.

Îmi dau seama că, spre deosebire de alte dăţi, am încercat să „povestesc” cartea asta de la cap la coadă. Şi, recitind, mi se pare un pic sec. Cartea nu e aşa. Cartea se citeşte pe nemâncate, e plină de exemple anecdotice, de la descrierea mitingului convocat de Ceauşescu, cel cu „Alo! Alo!” (e cu poză!) şi preluarea frauduloasă a revoluţiei de către Iliescu et co., până la cea mai mare operaţiune de salvare a evreilor din timpul Holocaustului – 30.000 de oameni – făcută de Aristides de Sousa Mendez, consul portughez în Franţa, care, înarmat cu o ştampilă, a eliberat în ciuda indicaţiilor guvernului său vize evreilor francezi. Culmea, chiar şi nenumăratele noţiuni ştiinţifice (de la theory of mind la prezentarea organismelor ca algoritmi) sunt descrise ca o poveste şi ajută la devorarea textului. Ceea ce am scris eu mai sus îmi pare ca o tulpină goală de pom de Crăciun sprijinită de un gard, la sfârşit de ianuarie. Adăugaţi din imaginaţie ace de brad, beculeţe, cadouri şi mireasmă. Cam aşa e cartea.

Yuval Noah Harari ne prezintă de fapt Weltanschauungul său. Şi o face atât de bine încât, chiar dacă pe alocuri exagerează sau devine senzaţionalist, este seducător. Am început citând de pe coperta doi, o să închei citând dintr-o recenzie Sunday Times de pe pagina de gardă: „Harari este un acrobat intelectual ale cărui salturi logice vă vor face să vă ţineţi respiraţia”. Sunt perfect de acord cu ambele sensuri ale acestei descrieri.

Eu am „citit” Homo Deus pe Audible şi am revăzut-o pe hârtie. Încă nu există o traducere românească, dar cartea se găseşte în engleză.

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!

The post Homo Deus. Despre cum o să ajungem nemuritori, fericiți şi zei appeared first on Bookaholic.

Recviem pentru nuca verde apărea în toamna anului 2015 la Editura Casa de Pariuri Literare, cu o grafică a copertei realizată de Ștefan Doru Moscu. Despre Recviem pentru nuca verde, Răzvan Țupa scria: „Într-un volum în care singurele cuvinte scrise cu majuscule sunt Târgovişte, Breughel cel Bătrân sau Hieronymus Bosch şi unde nu există nici măcar o singură virgulă, reperele poeziei sunt puse la încercare, iar încercarea supremă este legătura dintre elemente aparent disparate, dintre mărci ale fragilităţii şi ipostaze brutale, o căutare expresivă în flux permanent”. Despre reperele poeziei și încercările la care sunt acestea supuse, vom afla în cele ce urmează.

Uneori sfârșitul conține cele mai frumoase imagini ale unei vieți. Volumul „Recviem pentru nuca verde” începe, de altfel, cu poemul „the end”.

Poate că da. Aceasta, mai degrabă, îmi pare o legendă de îmblânzit moartea, care ne face ideea morții suportabilă, ne absolvă de vina neputinței. Îmi amintesc ce impact puternic a avut asupra mea filmul „Pulp fiction”, de Quentin Tarantino, cu poveștile lui așa amestecate. Sau „The sixth sense” în regia lui M. Night Shyamalan.  Memoria mea e predominant vizuală, de aceea îmi amintesc mai mult filme decât romane. Uit repede chiar și romanele despre care am scris. Poate îmi mai amintesc o atmosferă, vreun personaj, o replică, o imagine, oricum, sunt cititorul ideal portretizat de Mircea Eliade, mă simt bine în carte.

Putem începe cu finalul, nu e nimic original aici. „Recviem pentru nuca verde”  e volumul meu cel mai năstrușnic din punct de vedere tehnic, cel mai experimental. Volumul e compus din poezie provocată, în mare parte, iar jocul poetic are valențe multiple, înghițind și real prin diferite metode de înregistrare și un rol dramatic asumat cu sinceritate, e  „o pasiune simulată, un vis controlat” (Nicolas Grimaldi).

În poeme există o mișcare continuă și o dorință de a cuprinde vieți și situații din cât mai multe unghiuri. Totodată, această observare a elementelor care animă viața celorlalți este ea însăși observată de cel care cuprinde cu privirea, fără interacțiuni imediate cu obiectele studiate. Care sunt provocările unei astfel de apropieri tăcute?

Poezia e, pentru mine, sinceritate absolută, înghițirea și reproducerea întocmai a realului. Pentru  înregistrarea realității, totală, monstruos de redată ca un univers aidoma, îți ajung cele cinci simțuri? Nu încerci să cuprinzi totul, să survolezi, să spargi borte, să ajungi și la partea nevăzută, să forțezi imaginația, să vezi mai mult… Mircea Nedelciu, în „Aventuri într-o curte interioară”, își imagina „scriptorul mileniului al treilea ca pe un individ complet, capabil să utilizeze cu virtuozitate o mulțime de aparate de ascultare – redare a realului, camere de luat vederi, microfoane dirijabile de la distanță, ordinatoare, sateliți de comunicații, dar care continuă, ca totdeauna, să fie un preot-predicator și un om politic, refuzând să manipuleze, dar să se și lase manipulat, desfundând canale de comunicație, mai ales pentru a le face utilizabile din ambele sensuri, fondând mereu împreună cu lectorii și personajele noi instituții, în același timp eficiente și exemplar democratice”. Poate că am ajuns în viitorul acela, în acea postură deja.

Ființele sunt percepute printr-un filtru al perenității: „oamenii sunt făcuți din/ nisip și apă”. Cum se creează rădăcinile, cum îi poartă pe oameni dintr-un loc în altul?

Îmi amintesc de un ritual de pe strada copilăriei mele, în verile cu secetă  făceam, în cadrul datinei Ene Caloianul (pronunțam Scaloianul pe atunci) un om din pământ amestecat cu apă, care, de căldură, se usca rapid și crăpa, apoi trebuia să alerg cât mai repede să nu mă ajungă apa aruncată puternic cu gălețile de cei mai mari. Sunt atâtea imagini în subconștient, uneori ies la suprafață și eliberează un poem sau creează rupturi într-un poem existent deja, de o mare sau subtilă forță artistică!

Realitățile personajelor nu au o singură fațetă. Continuă să fie kinetice, capătă valențe noi, reușesc să deschidă porți către „dincolo”.

Psihologul Abraham Maslow afirma că „impulsul înnăscut al omului este de a trece dincolo de contingent, spre sens și transcendență “. Al artistilor este  mai puternic, desigur.

Uneori, dacă mă culcam târziu cu gândul la un poem, îl continuam în vis, dar se întâmpla și invers, compuneam ceva în vis și ziua următoare trăiam, pe viu, continuarea. Varianta asta mă speria cel mai tare. A fost un dor uriaș de atingere măcar a dimensiunii invizibile a realității și a rămas, permanent, undeva. N-am forțat prea mult experimentul, percepțiile mi se schimbaseră, simțeam „monstruos”. Dacă mi-e dor de un vis, mi-e dor de cel în care zburam. Visul este generator de  poezie, „mica moarte tranzitorie” (E. Sabato) te ajută să suporți realitatea. Am făcut poeme din vis, un întreg volum nu încă.

E un joc între persistență și iluzie, între ce este și ce va fi, între captivitate și libertate. Spectrul acestui balans are granițe mai departe de care este totul posibil?

Oamenii sunt ca o pilitură de fier, se așază în grupuri, atrași în jurul a ceva. Multe dintre poemele mele sunt cinematografice, poemul cinematografic include o lume corporală, în totală relație cu preajma, cu mediul fizic, cu cel psihic, dar și metafizic. Se întâmplă să caut o fantă către dincolo, să forțez limitele, să trăiesc intens doar  în vers!

De  la real la suprareal nu e o distanță mare, mai ales dacă te joci cu un cub, în mod serios, ca un copil, fiecare aranjare duce la altă poveste și nu vrei unica rezolvare.

„echilibrul e pentru dumnezeu nu pentru oameni”

Pentru mine poezia e emoție inspirată, dar și provocată, căutată, condusă.

Cât  putem reduce patetismul în viața de zi cu zi, dar, mai ales, în artă? Uneori emoțiile sunt foarte puternice, te înhață, nicio estompă nu te poate salva. Câteva poeme din „Recviem pentru nuca verde” sunt extensii ale unor fotografii realizate de prozatorul și fotograful Dumitru Ungureanu. Poemul „Alo” pornește de la imaginea tulburătoare a unei bătrâne plângând pentru că-i murise vaca și de la înregistrarea unei convorbiri telefonice cu tatăl meu, pe aceeași temă, care m-au emoționat puternic. Am lucrat în atelierul meu mult cu imagini. O imagine clatină ceva în tine ca și una reală, livrată de subconștient.

Obiectele și oamenii au tendința de a se contopi: „se amestecă albastrul cerului și frunzele și mesele galbene”. De aici și imposibilitatea personajelor de a trăi în dimensiuni singulare și „unicelulare”?

Se contopesc ca-ntr-o acuarelă. E, mai degrabă, o singurătate cosmică, sau atracția acesteia, sau dorul metafizic de dinaintea vieții, speranța că trăirea aceea întru duhul sfânt, în blândețea tuturor lucrurilor, va fi la fel de poetică și-n perioada de după viață.

Suntem de câtva timp în „satul global” pe care îl prevedea Martin McLuhan în 1964, integrat datorită tehnologiei informației și circulației de mare viteză a informației.

Care va fi poezia viitorului? Poezia vorbită, poezia slam? Ne vom întoarce sau vom ajunge să încheiem cercul cu poezia vorbită a antichității? După previziunea lui McLuhan da, „s-ar putea să nu mai avem subconștient, să visăm cu ochii deschiși” și, deci, să vorbim singuri, să vorbim întruna.

Ioana Geacăr s-a născut la 27 ianuarie 1959 în Ghirdoveni, un sat din comuna I. L. Caragiale. A absolvit Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti, în 1990.

A debutat editorial în 1988 cu Scrisoare pentru cei dragi (versuri), la Editura Ion Creangă, cu pseudonimul Ioana Dana Nicolae. În 1997, a publicat manuscrisul de sertar Lumină de sare la Editura Macarie, Târgovişte, în 2000 al doilea volum de versuri, Contre-jour, la Editura Bibliotheca, Târgovişte. Sub acelaşi pseudonim i-au mai apărut două cărţi pentru copii, Poveşti cu vrăbii şi Zgriburici (proză, Editura Lucman, Bucureşti, 1999) şi Joacă-te cu mine, bunică Iolanda! (versuri, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2000). Semnează cu numele Ioana Geacăr volumul de versuri Aparte, Editura Vinea, Bucureşti, 2006, Dictatura auctorială. Eseu despre proza experimentală a lui Mircea Nedelciu, Editura Libra, Bucureşti, 2008, Rosee pleurante, Edition Clapas, Millau, France, 2006, şi Pixelmes, Edition Clair de plume 34, Vic-la-Gardiole, France (versuri, traducere în limba franceză de Ioana Geacăr şi Marius Bădiţescu). Volumul de versuri Recviem pentru nuca verde apare la Casa de Pariuri Literare în 2015. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România – ASB.

The post Ioana Geacăr: „«Mica moarte tranzitorie» te ajută să suporți realitatea” (interviu) appeared first on Bookaholic.

Deja de la lună la lună piața de carte pentru copii adună tot mai multe titluri interesante pe diferite subiecte. Mai jos, am adunat mai multe cărți ilustrate pentru copii ce au ca subiect animalele și viața lor. Pentru a fi de ajutor părinților și celor interesați să cumpere astfel de cărți, am încercat să le descriu cât mai eficient și am pus la fiecare vârsta recomandată. Evident, este vorba de o recomandare (ce ia în calcul stilul ilustrațiilor și dificultatea informațiilor din fiecare carte), fiecare este liber să țină sau nu cont de ea, în funcție de preferințele și interesele copilului. În lunile următoare, voi mai face astfel de articole cu cărți pentru copii plecând de la alte tematici.

Unde locuiesc animalele, de Anne Moller  (2+)

Unde locuiesc animalele, scrisă și ilustrată de Anne Moller, este prima carte dintr-o serie nouă, „Cum? Din ce cauză? De ce?”, realizată pentru a veni în întâmpinarea întrebărilor pe care le pun copiii de îndată ce încep să vorbească și să cunoască lumea înconjurătoare. Într-un format mic, cu pagini groase și cu clapete, cartea le prezintă copiilor în ilustrații realiste lumea înconjurătoare prin perspectiva locuirii.

Textele sunt menite să le dea informații părinților atunci când „citesc” împreună cu cei mici cartea. Cine locuiește într-o casă? De ce își fac cuib păsările? Unde locuiește veverița? Cine se ascunde sub pământ? Unde locuiesc albinele? Unde se ascund animalele? Ce animale își cară casa după ele? Capitolele sunt formulate sub forma unor întrebări, iar ilustrațiile sunt simple și sugestive.

Colecția este recomandată copiilor între 2 și 4 ani și e făcută special să reziste la răsfoiri dese și încercări de a rupe paginile (părinții știu la ce mă refer).

Lumea animalelor, text Ruth Martin, il. Allan Sanders (3+)

O mică enciclopedie pentru copii, Lumea animalelor are 16 pagini duble care prezintă diferite animale în mediile lor specifice de viață: în apartament, la fermă, în junglă, în deșert sau la poli, în savane sau oceane și chiar animale pe care le găsești la zoo. Este un board book cu clapete, adică are pagini dintr-un carton foarte tare, ce nu poate fi rupt sau ronțăit (prea repede) de cei mici. Ilustrațiile sunt clasice și destul de realiste, iar textele scurte (completate de diferite informații scrise pe clapetele care se pot ridica). Informația nu este expusă doar în căsuțele de text, sunt și tot felul de mici joculețe (întrebări, scurte remarci umoristice) care să facă textul mai interesant și mai ușor de înțeles pentru copii. Eu zic că e potrivit pentru copii mai mari de 3 ani, care știu deja să vorbească și sunt curioși să afle totul despre lumea pe care o văd și nu numai.

Mică enciclopedie: Păsări din pădure și cântecele lor și Păsări din grădină și cântecele lor, de Andrea Pinnington și Caz Buckingham (5+)

Cele două cărți cu înregistrări merg foarte bine să fie luate împreună pentru că se completează de minune. Fiecare are câte 24 de pagini, iar pe fiecare pagină dublă este prezentată o pasăre anume. Pe o parte sunt denumirea și informații despre ea, despre cântecul său, despre mediul de viață, hrană, reproducere, diferențe între mascul și femelă și, pe cealaltă, o imagine realistă cu pasărea în mediul său specific și un scurt „Știați că”. În partea dreaptă a cărților se află o cutiuță muzicală cu miniaturi ale fiecărei păsări, iar, la apăsare, este reprodus cântecul lor din natură. Reproducerile sunt absolut minunate și ambele cărți dau dependență atât în rândul copiilor, cât și al adulților.

Eu am pus recomandarea de vârstă 5+, dar sunt convinsă că ambele cărți vor fi o încântare pentru copiii de orice vârstă.

Autobuzul magic: În adâncul oceanului, de Joanna Cole, il.  Bruce Degen (4+)

Seria „Autobuzul magic” este una dintre cele mai de succes serii de popularizare a științei pentru copii. Ideea este simplă și incitantă pentru copii: clasa de elevi a domnișoarei Frizzle (literal numită „o profesoară trăsnită”) își completează informațiile despre ocean primite la ora de științe cu o plimbare făcută chiar în adâncul oceanului cu un autobuz magic. Dincolo de „magie”, cartea conține informații interesante și documentate despre viața animalelor marine, iar totul pare mai ușor de înțeles și memorat fiind „ambalat” într-o poveste cu suspans.

Copiii explorează oceanul la diferite adâncimi, aflând care sunt peștii care trăiesc acolo, vizitează recifele de corali, află de ce se formează valuri la țărm și cunosc diferitele tipuri de animale marine: scoici, moluște, homari, melci de mare, rechini (mai multe specii), pești de pe fundul oceanului (pește lanternă, pește undițar, pește secure etc.), crabi, creveți, corali, caracatițe, languste, balene, delfini…

Este recomandată celor peste 4 ani, dar nu e genul de carte pe care un copil s-o citească singur. Eu aș fi zis că e pentru copii de peste 6 ani ca informație, însă ilustrațiile sunt pentru copii ceva mai mici, așa că, cu puțin ajutor, micii exploratori pot să-și înceapă aventura descoperirii de la 4 ani încolo.

Pui de animale uimitori și Călătoriile uimitoare ale animalelor, de Chris Packham, il. Jason Cockroft (5+)

Cu ilustrații sugestive, făcute în culori pastelate, cele două cărți scrise de Chris Packham și ilustrate de Jason Cockroft prezintă detalii despre viața animalelor într-un mod prietenos și interesant pentru cei mici. În primul rând, povestirea este punctată de tot felul de întrebări menite să țină treaz interesul copiilor, iar în al doilea, autorul face mereu comparații între elemente familiare din viața copiilor cu alte elemente din lumea animală (pentru o înțelegere mai ușoară). În plus, ilustrațiile cu animale sunt completate de cele cu copii care observă lumea naturală, tot într-un efort de identificare al celor mici și de implicare. Subtil, sunt strecurate și informații despre încălzirea globală, dispariția anumitor specii și schimbările pe care le suferă mediul înconjurător (ecologiștii se cresc de mici).

Cărțile au ilustrații mari, de detaliu, nu de perspectivă, adică animalele și puii lor sunt prezentate mare în prim-plan și mai este adăugat câte un detaliu din mediul lor de viață (o creangă de copac, apă, iarbă etc.), iar informațiile sunt succinte și de sinteză, scrise cu font mare și bolduit, așa că ar putea fi folosite și ca exerciții de citit pentru copiii care au învățat să buchisească literele.

Cea mai frumoasă carte despre viețuitoare, de Eleonora Barsotti, il. Maria Mantovani, Gaia Masoni, Maria Di Lorenzo (7+)

Organizată atât pe tematici largi (Ce fac animalele primăvara, vara, toamna, iarna; Parfumul florilor, Strategii de supraviețuire în sezonul rece; Viața arborilor, Iarna la fereastră, Habitate de cutreierat etc), cât și în capitole dedicate unui singur animal în parte (vrabia, iepurele, cerbul, nevăstuica, ariciul, albinele, veverița, vulpea, rața, bufnița, cârtița, liliacul, nevăstuica, păienjenii, broaștele, mierla, melci, pițigoiul etc), cartea (subintitulată „Ghidul micului naturalist”) oferă informații substanțiale despre lumea viețuitoarelor prezentate, alături de ilustrații realiste din mediul lor specific de viață. E, de fapt, un fel de atlas zoologic mai restrâns, cu ilustrații realiste în loc de fotografii.

Recomandarea editurii este 4-7 ani, eu am pus 7+ pentru că mi se pare că textul se adresează copiilor care încep deja să învețe. Însă ilustrațiile sunt potrivite și pentru copii mai mici care, cu puțin ajutor din partea părinților, se pot descurca și ei.

Cărțile cu animale ale lui Susanne Riha (Minunata lume a păsărilor, Un an în grădina mea, Vino cu noi în pădure) (7+)

Susanne Riha este o autoare germană de cărți pentru copii, iar la Univers Enciclopedic Junior au apărut mai multe cărți scrise și ilustrate de ea, care au ca subiect animalele și lumea lor. Cărțile sunt pline de informații utile și interesante despre lumea animalelor și a păsărilor privită din diferite unghiuri: lunile anului, cu schimbările aduse de climă și de vegetație, viața păsărilor în natură sau viața animalelor și a plantelor de-a lungul anului.

Ilustrațiile sunt clasice, realiste, viu colorate și bogate în detalii, iar informațiile sunt sintetice și la obiect. Nu sunt prea multe, ca să plictisească, dar suficiente ca să ofere o imagine de ansamblu și să le facă poftă copiilor să afle mai multe și chiar să exploreze natura pentru a verifica ce au găsit în cărți.

Mie mi se par potrivite pentru copii peste 7 ani, deși, ca imagine, ar putea fi utile și copiilor mai mici.

Seria cu animale a lui Jill Tomlinson, il. Paul Howard (Bufnița care se temea de întuneric, Gorila care voia să se facă mare, Pinguinul care voia să afle mai multe, Pisicuța care voia să ajungă acasă, Găina care nu voia să renunțe, Vidra care voia să știe tot) (7+)

Seria cu animale a lui Jill Tomlinson face parte din categoria cărților numite „early readers”, adică primele cărți pe care copiii pot începe să le citească singuri, făcând legătura între cărțile ilustrate (puțin text, multe ilustrații) și romanele pentru copii (de obicei doar text). Cărțile „early readers” au și text, și ilustrații (de obicei, alb-negru), sunt scrise în capitole scurte, fiecare cu o poveste și o morală proprie, și au un font suficient de mare pentru a fi citit cu ușurință de copii, dar mai mic decât cel folosit la cărțile ilustrate.

Cărțile lui Jill Tomlinson, 6 la număr, sunt cărți clasice, iubite de copiii din lumea întreagă de decenii întregi. Cea mai populară este Bufnița care se temea de întuneric, cel mai probabil datorită faptului că întunericul este una dintre cele mai vechi și mai adânci temeri ale copiilor de pretutindeni. Fiecare carte urmărește evoluția unui pui de animal în mediul său specific: bufnița între pădure și câmpie, gorila în junglă, pinguinul la Polul Sud, pisicuța într-un mediu domestic, găina la fermă, iar vidra în ocean.

Fiecare pui este urmărit în timp ce descoperă propria lume, urmărind animalele din jurul său, făcând greșeli și învățând din ele, punând întrebări. În timpul ăsta, puiul de om învață alături de ei detalii despre viața animalelor sălbatice și domestice, dar află și informații interesante care-l pot ajuta și pe el „să crească”. Cărțile sunt scrise cu mult umor, animalele au parte de multe aventuri interesante, iar ilustrațiile sunt prietenoase și completează minunat textul.

Fiind destinate copiilor care încep să citească singuri, sunt recomandate celor peste 7 ani, însă pot fi citite de părinți mult mai devreme și celor mai mici (cam de la 4 ani în sus aș zice eu).

Marea carte a naturii, de Christine Henkel (7+)

Cartea lui Christine Henkel este mai degrabă ilustrată decât scrisă, întrucât, în afară de denumirile plantelor, animalelor sau insectelor (puse întotdeauna pe pagina din dreapta), nu există niciun alt text explicativ. Așadar, e o carte de prezentare a lumii naturale, o prezentare făcută în tablouri sintetice.

Fiecare pagină dublă prezintă viața naturii într-un anumit context: în fâneață, noaptea pe câmp, în livadă, la iaz, iarna în pădure, în poiană, viața în pădure de foioase sau în pădure mixtă, viața subterană a pădurii, viața din râuri, lacuri și mlaștini etc. Fiecare planșă adună fauna și flora specifică în ilustrații clasice, pline de detalii și în culori vii, fără a da alte indicații decât denumirile viețuitoarelor.

Este o carte care poate pune la lucru imaginația copiilor, care le poate umple mintea cu imagini realiste ale naturii și de la care pot fi inițiate numeroase jocuri și povești și la grădiniță sau la școală, dar și acasă cu părinții, rudele sau prietenii.

Animalium, de Jenny Broom, il. Kate Scott (7+)

Într-un format foarte mare (27,5×37,5 cm), Animalium își propune să prezinte „regnul animal în toată splendoarea lui” și face asta atât prin text, cât și, mai ales, prin ilustrațiile splendide în detalii și culori. Conceptul cărții se dorește a fi asemănător unei vizite la muzeul de istorie naturală, așa că „vizita” începe cu prezentarea animalelor nevertebrate, continuă cu pești și amfibieni, apoi reptile, păsări și, în cele din urmă, mamifere. Iar în introducere este ilustrat un „arbore al vieții” care prezintă evoluția și legăturile din lumea animală.

Fiecare capitol prezintă principalele familii și specii, plus un subcapitol dedicat unui habitat specific (de exemplu, recifele de corali, pădurea, tundra arctică, deșertul, pădurile tropicale etc.), textele de prezentare sunt sintetice și concise, menite, mai ales, să suscite imaginația copiilor decât să le ofere o prezentare exhaustivă.

Animalium este o carte de colecție, genul de carte pe care o răsfoiești obsesiv și la care te întorci adesea în căutarea imaginilor care te vor urmări. Eu am recomandat-o pentru copii peste 7 ani pentru că nu e tocmai facilă, dar o recomand cu drag copiilor de toate vârstele.

Cumpără cărțile (click pe titluri/autori) din librăria online Cărturești!

The post Cărți pentru copii: Lumea animalelor appeared first on Bookaholic.

Există evenimente, oameni și locuri care ne definesc, care ne-au format și pulsează latent sau manifest în ceea ce facem, în ceea ce scriem, în modul în care relaționăm cu ceilalți, în modul în care ne dezvoltăm și trecem prin viață. Există povești pe care memoria ni le „întoarce” în prezent sub o formă mai mult sau mai puțin reală, există imagini puse pe stand by care mai sunt prezente doar în amintirile noastre. Rubrica Autori în casă, autori acasă este un spațiu în care scriitorii se întorc în timp, la primele amintiri din locurile natale, pentru a retrăi farmecul de odinioară al unui trecut personal, pentru a ne dezvălui unde au luat naștere cu adevărat. Viku Zen ne propune o perspectivă diferită a copilăriei, o vârstă de demult care poate fi trăită și la maturitate dacă avem răbdare să observăm personajele și detaliile importante ale celor pe lângă care trecem.

Viku Zen: „Mi-a fost ușor să găsesc simpatică realitatea cerșetorilor și a nebunilor”

Poate că unii se așteaptă să le arăt chestii deștepte aici, dar zău că nu-mi vine. Ce aș putea spune eu despre copilărie? Pentru cei care o trăiesc este totul, pentru cei care o uită devine ceva care nu ar trebui supraestimat, dar cumpărat, dacă se poate.

Acum scriu un roman care conține și o copilărie recâștigată, dar este din imaginație, chiar dacă este inspirat și din viața mea. Ar trebui să fac o scurtă istorie de portrete a oamenilor care m-au inspirat, dar unii mai sunt în viață și nu mi se pare corect, apoi nu pot spune că m-a obsedat careva. Mereu au fost oameni noi. Cei ce au rămas în memoria mea au devenit parte din trecutul meu. Ca o excepție, un astfel de om este un om pe care îl vezi des și reușești să semnalezi la el o mică schimbare. A fost ca o provocare pentru mine, să văd în fiecare dimineață același cerșetor, îmbrăcat la fel și, totuși, schimbat de ziua precedentă. O femeie bătrână purtând un câine după ea, stând în apropierea pieței M. Kogălniceanu ca să-și noteze cifre pe cartoane. Am scris și o poezie despre ea, Regele Decadent, posibil să o fi pierdut. În acea femeie, destul de masculinizată, eu vedeam regele înnebunit al lui Shakespeare. Și nu mi-a fost greu să văd asta. De pildă, dacă m-aș întoarce la acest om, presupunând că nu l-am mai văzut de un timp considerabil, mie nu mi se va părea nou. Pentru că am reușit să-l fac memorabil pentru mine. Coacerea are nevoie de cruditatea asta fixată în capul meu. Mereu mi-a fost ușor să găsesc simpatică realitatea cerșetorilor și a nebunilor. Uneori și a sătenilor.

Pe când mă întorceam de la culesul viei cu ai mei, într-un căruț cu struguri, imaginându-mi că sunt șofer de F1, pentru că asta îmi doream să devin, mă trezește o mașină venită din față, răsturnându-se la numai 100 de metri. Așa cum un gândac refuză din instinct să retrăiască copilăria, pentru că are sentimentul căderii, pentru mulți să te lupți, să te ridici înseamnă maturitate. Atunci am învățat ce înseamnă să ai o direcție clară, chiar dacă asta poate produce răni. Astăzi mi se pare greu să faci artă vie, printre atâtea rețete sistematice cu finaluri hollywood-iene. Desigur că poți foarte bine să distrezi, cum la fel de bine poți să și plictisești. Dar de ce să refuzi părți ale vieții? O mână de localnici depunând efort ca să ridice mașina de pe carosabil și sfârșind împingând-o de pe pod, în Ciorogârla. Un final cu șoferul pătat serios de sânge, plângând ca un copil după jucăria sa și necomentând la replica „dă-o naibii că îți iei alta” mi s-ar părea mai indicat decât orice happy-end american.

În școala primară am suferit mult din cauză că nu puteam fi eu cel absent. Că rămân în urmă, necitind suficient, pentru că voiam să mă joc, nu să fac bastonașe care mi se păreau lipsite de sens. Nu vi s-ar părea și vouă plictisitor să ai o memorie destul de bună și să auzi același fragment de proză românească, de câteva ori pe săptămână, fiindcă autorul trebuie analizat, îndepărtat după aceeași mecanică? În fond și la urma urmei, toți avem memorie bună când trebuie să ne amintim numărul de telefon, însă acolo e o mecanică organică. Mai vine ceva după. Când mă trezea clopoțelul din visare, trebuia să fiu acasă și să-mi scriu propria carte, de mână, dar cu litere de tipar. La compunere mă pricepeam cel mai bine. De aceea mi-a părut rău că n-am putut face mai mult în sensul ăsta, într-o clasă organizată.

Nu știu ce părere aveți voi, oricum nu e după mine, însă dacă ar fi după mine, școala viitorului ar despărți, nu în mod radical, ci precum filosofia de teologie, literatura de gramatică. Poate că unii ar strâmba din nas, dar nu cred că ar deranja ca gramatica să fie curs obligatoriu și scrierea creativă opțional. Nu poți obliga pe nimeni să fie artist, cum nici să-și ignore talentul. Eu am suferit mai mult pentru că nu aveam acces și nu mi s-a dat să descopăr autori străini. În afară de Gulliver și Huckleberry Finn, nu cred că am rămas cu prea multe, dar așa a fost să fie. Abia după ce învinsesem demonul gurii de foc al bibliotecii școlii 198, din cauza căruia nu îndrăznisem să intru. Am reușit în liceu să iau contact cu o literatură altfel. Și să exersez mai multe stiluri, nu suportam să citesc din obligație. Și acum, dacă nu-mi place stilul sau structura cărții, n-o citesc. Uneori mai dau șanse, mă mai las prins. Indulgența asta față de un străin printr-o exigență față de tine însuți este un domeniu al educației, nu al instinctului.

După alte exerciții stilistice, alterate cumva și de Urmuz și Kafka, am ajuns să fiu inspirat într-o copilărie întârziată de Vladimir și Estragon din Așteptându-l pe Godot și de Caulfield al lui Salinger. Poate dacă aș fi citit mai devreme aceste cărți nu le-aș fi înțeles atât de bine și le-aș fi uitat. Deși oamenii mi-au spus să nu-mi fie rușine pentru asta. În ciuda acestor lucruri, nu am putut vreodată să pun mai presus personajul decât autorul, oricât ar fi de viu.

Credit fotografii: arhiva autorului

Viku Zenescu (Zen) – s-a născut pe 15 decembrie 1989 la Bucureşti. Poet performer, compozitor de muzică experimentală şi artist vizual, trăieşte şi lucrează la Bucureşti. Licenţiat în Sculptură, a participat la mai multe expoziţii personale sau de grup, printre care Beat Genaration Reborn/ Club Legere, Bucureşti; Contempora 6 – Expoziţia Tinerilor Artişti/ Alchemia, Bucureşti şi UNarte la 150 de ani/ Sala Dalles, Bucureşti. În 2013 i-a apărut volumul de versuri A iubi nu e verb, iar în 2016 Anestezicul din palmă, ambele la Editura Tracus Arte. Atribuind sufixul „escu” la pseudonimul inițial, a performat în mai multe orașe din Cehia și la Literaturwerkstatt din Berlin.

The post Autori în casă, autori acasă – #13: Viku Zen appeared first on Bookaholic.

După știrile de aseară, în care am aflat de atacul terorist de la Barcelona, mi-am amintit, din nou, de o carte fabuloasă pe care am citit-o toamna trecută și despre care, cu urgențele cotidiene, nu am apucat să scriu până acum: Nu veți avea ura mea, de Antoine Leiris. Un volum inedit de non-ficțiune, o carte care te dezechilibrează și reechilibrează, o altfel de pledoarie pentru iubire, una sfâșietoare, dar frumoasă, copleșitoare, dar necesară, dureroasă, dar plină de speranță. O carte ce se cere citită, mai ales în vremurile pe care le trăim (din 2016 și până în ianuarie 2017, de pildă, au fost mai bine de zece atentate numai în Europa).

Antoine Leiris este jurnalistul care, la puțin timp după atacurile teroriste din Paris, Bataclan, din noiembrie 2015, în urma căruia și-a pierdut soția, a scris faimoasa scrisoare care a făcut înconjurul lumii, Vous n’aurez pas ma haine. Rândurile sale către teroriști au fost considerate, la momentul respectiv, un soi de manifest antiură, au fost interpretate și ca un mesaj profund creștin, dătător de speranță, îndrumar către toleranță, ghid de supraviețuire în situații-limită etc. Totodată, scrisoarea lui deschisă a fost și punctul de plecare pentru ceea ce avea să devină, în martie 2016, cartea omonimă (publicată, în original, la Editura Fayard, iar câteva luni mai târziu, la sfârșitul lui septembrie, în traducerea Mihaelei Stan, la Editura Nemira):

„Am început această carte a doua zi după scrisoare, poate chiar în aceeași seară. Când Melvil e la creșă, mă așez în fața computerului pentru a da afară toate cuvintele care-mi umblă prin cap. Ca niște vecini de deasupra care ascultă muzică prea tare. Pentru a le face să tacă, le tastez, ca să nu se mai zbuciume și să mă lase să dorm.

Cum apar pe monitor, mă uit la ele ca la niște corpuri străine, le citesc pentru a le înțelege, le recitesc pentru a mă înțelege pe mine și, în cele din urmă, îmi plac. Le privesc ținându-se de mână de departe, încerc uneori să le strig, dar nu pot să ajung la ele. Cuvintele deja nu-mi mai aparțin.

(…) Eu sunt cel care o iubește pe Hélène, nu cel care a iubit-o” (p. 105).

Nu veți avea ura mea dezlănțuie, una dupa alta, cele douăsprezece zile care au urmat îngrozitoarei seri de 13 noiembrie, din momentul în care Antoine Leiris și-a adormit fiul de șaptesprezece luni, pe Melvil, a mers să citească și a primit primul mesaj îngrijorător. Descrie cu o impresionantă economie de cuvinte stările prin care trece până când pune cap la cap vestea atacului terorist, apoi până când realizează că soția lui se afla la concert la Bataclan, până când încep să îi invadeze corpul disperarea, așteptarea, căutarea, speranța. Jurnalistul surprinde incredibil de bine, în doar câteva pagini, un cutremur personal zguduitor, un moment în care universul i se destramă, bucată cu bucată. Noaptea fatidică îi împarte viața în înainte de Bataclan și după Bataclan, cu Hélène și fără Hélène. Actul terorist e, totuși, mai puțin important decât moartea soției mult iubite:

„«..Nu trebuie ca toate morțile astea să fie inutile…»

Fiindcă există și morți utile?

Ar fi putut să fie un șofer imprudent care a uitat să frâneze, o tumoare mai rea decât altele sau o bombă nucleară, contează un singur lucru: că ea nu mai este. Armele, gloanțele, violența, toate astea nu-s decât decorul scenei care se joacă în realitate, absența.

Puțini oameni înțeleg de ce trec atât de repede peste împrejurările în care Hélène a fost ucisă. Sunt întrebat dacă am uitat sau am iertat. Nu iert nimic, nu uit nimic, nu trec peste nimic, și mai ales nu atât de repede. Când toți se vor fi întors la viețile lor, noi vom trăi cu asta. Această poveste va fi povestea noastră. S-o resping ar însemna s-o neg. Chiar dacă trupul ei osos are răceala unui cadavru, sărutarea ei, gustul sângelui cald încă, iar ea îmi  murmură în ureche frumusețea înghețată a unui recviem, trebuie s-o îmbrățișez. Trebuie să intru în această poveste.

Desigur, să ai un vinovat la îndemână, cineva pe care poți să-ți verși furia, reprezintă o ușă întredeschisă, o ocazie de a evita suferința. Și cu cât criminalul e mai odios, vinovatul, mai potrivit, cu atât ura este mai îndreptățită. Te gândești la el ca să nu te gândești la tine, îl detești ca să nu-ți urăști viața, te bucuri de moartea lui ca să nu le mai zâmbești celor care ți-au rămas” (pp. 30-31).

Într-un stil direct și simplu, folosind prezentul ca timp verbal, Leiris își expune durerea, o raționalizează, o mulează pe corpul său, pe viața sa, o transmite lumii întregi, însă fără a se victimiza și fără a se considera un erou, așa cum mulți l-au etichetat după scrisoare deschisă menționată:

„Când privim ceva de la depărtare, avem întotdeauna impresia că omul care supraviețuiește celor mai rele lucruri e un erou. Eu știu că nu sunt așa. Fatalitatea a lovit, atâta tot. Nu mi-a cerut părerea. N-a căutat să afle dacă eram pregătit pentru asta. A venit după Hélène și m-a obligat să mă trezesc fără ea. De atunci nu știu încotro merg, nu știu cum să ajung și nu trebuie să se conteze prea mult pe mine” (p. 89).

Scrie pentru a merge mai departe. Rememorează fragmente din cei doisprezece ani petrecuți cu Hélene Muyal-Leiris nu pentru a nu uita, e foarte clar că nu poate face asta, ci pentru a o păstra aproape. Povestește despre vizita la morgă, despre mâncarea primită de la mămicile de la creșa unde îl duce zilnic pe Melvil, despre întâlnirea cu N, prietenul supraviețuitor, în brațele căruia a murit soția sa, despre serile de citit cărți lui Melvil, despre tăiatul unghiilor celui mic, despre înmormântarea lui Hélene ș.a.m.d., ca pe canapeaua unui terapeut, ca un tratament luat zi de zi:

„De la decesul lui Hélène, nu mai există narațiune, e sfârșitul poveștii. Există doar clipe ce apar prin surprindere. Și tocmai despre aceste momente a trebuit să scriu, instantaneele unei vieți care nu și-a recăpătat răsuflarea” (p. 108).

„Mi-ar fi plăcut ca prima mea carte să fie o poveste, dar în niciun caz a mea. Aș fi vrut să iubesc cuvintele fără să-mi fie teamă de ele” (p. 107).

Pe termen lung, însă, ceea ce îl va salva nu va fi scrisul, ci chiar fiul său, care îi forțează o rutină, un ritm, un scop în viața fără Hélene. Melvil este cel care nu cunoaște nici rău, nici ură, cel care continuă să se joace, să se plimbe, să râdă, cel care îi va sfida pe teroriști „fiind fericit și liber”. Iar împreună, cei doi sunt „mai puternici decât toate armatele lumii”.

Confesiune, testament, pledoarie, tratament, Nu veți avea ura mea e o carte unică, din care fiecare dintre noi avem mult de învățat. Astăzi mai mult ca niciodată. Nu va fi deloc o lectură facilă, nu veți putea să o citiți altfel decât empatic, dar vă asigur că merită tot purgatoriul prin care veți trece.

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!

The post Când dragostea e mai presus de ură: „Nu veți avea ura mea”, de Antoine Leiris appeared first on Bookaholic.