Grație organizatorilor Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara „La Vest de Est / La Est de Vest” (FILTM), a ajuns la noi un al doilea interviu realizat de Luca Dragu (primul aici, cu Mircea Cărtărescu), elev în clasa a IX-a la Liceul Teoretic „Nikolaus Lenau” din Timișoara și frontman în ALL Friends Band – trupă care s-a născut pe când era în clasa I. Pe lângă muzică, Luca joacă în piese de teatru, iar cealaltă mare pasiune a sa este literatura – îi place să citească și să abordeze autori contemporani. De aceea, la cea de-a VI-a ediție a FILTM, care a avut loc între 25 și 28 octombrie 2017, Luca și-a dorit să stea de vorbă cu scriitoarea Tatiana Țîbuleac, care a publicat, la sfârșitul lui 2016, una dintre cele mai bune cărți din literatura română contemporană: Vara în care mama a avut ochii verzi (Editura Cartier). (Musai de citit dacă nu ați apucat până acum!) Ce a ieșit din dialogul acestora, vă invităm să citiți în rândurile care urmează.

De ce ați ales ipostaza de băiat în cartea dumneavoastră Vara în care mama a avut ochi verzi?

Nu am ales-o intenționat, însă, la un moment dat, m-am trezit scriind în carte în numele unui băiat, bărbat, de fapt, şi m-am gândit dacă ar trebui să corectez chestia asta sau să merg mai departe, şi am simțit că ar fi mai uşor pentru mine să scriu din ipostaza unui bărbat. Şi mi-a plăcut. Şi am zis „Ok, ce fac mai departe cu bărbatul ăsta şi până unde pot împinge subiectul astfel încât să fiu credibilă?”. Mă gândeam că va fi la un moment dat o şovăială. Totuşi, fiind femeie, să intri în pielea unui bărbat… însă mi-a plăcut la nebunie. Cred că partea asta mi-a plăcut cel mai mult. Am fost credibilă? [râde]

Absolut. [râzând]
V-ați născut în Republica Moldova. Ce înseamnă Polonia, țara în care are loc acțiunea cărții, pentru dumneavoastră?

Nu am vrut să-i fac pe eroii mei basarabeni, am vrut să fug cumva de eticheta asta, de teme basarabene. Nu am vrut să îi fac români din aceleaşi motive. Ucrainieni i-aş fi putut face, pentru că numele meu este un nume ucrainean, însă m-aş fi simțit ca o impostoare, chiar dacă ştiu foarte multe despre cultura ucraineană, totuşi de ce să aleg ucrainienii şi nu românii? În schimb, polonezii mi-au fost aproape, fiindcă ei au şi din români, şi din ucrainieni, şi în comunitatea engleză despre care am scris, ei sunt o comunitate foarte puternică, şi, de fapt, dacă vorbim despre Europa de Est în Europa, polonezii sunt cei mai cunoscuți, şi au fost aşa, o națiune simbolică în ceea ce am scris eu. Şi cred ca am nimerit bine cu polonezii.

În ce măsură ați experimentat „pe propria piele” trăirile personajului principal şi nu numai?

Eu nu sunt băiatul din carte. Eu nu sunt neapărat întotdeauna mama din carte, însă probabil că am din toate un pic. Bunica din carte este bunica mea. Eu sunt mama din carte, pe alocuri. Există aşa un melanj de stări şi de trăiri pe care am încercat să le bag în cât mai multe personaje, ca să diluez un pic ideea asta de autobiografie. Cred că, până la urmă, dacă ar fi să vorbim despre cine este totuşi mama din carte, este o mamă destul de renumită în Republica Moldova şi în România, spațiul ăsta din care venim noi, este o mamă colectivă pe care am adunat-o în anii mei de jurnalism, istoriile pe care le-am adunat atâția ani cred că au găsit un contur în acest personaj. Pe alocuri, am scris cartea asta pentru fiul meu, Alexandru, „Aleksy”, dar în acelaşi timp cred că şi în mama din carte m-am regăsit de multe ori. Deci e o carte aşa, „amalgam”, „babilon”.

Deci la un anumit nivel este şi personală.

Ea este personală pentru că nu este personală. Probabil că din faptul că nu am scris-o despre mine, ea poate deveni a oricui, şi toată lumea găseşte alte teme în cartea asta, şi asta îmi place foarte tare. Întotdeauna cititorii mei au găsit subtexte şi înțelesuri mai frumoase decât ale mele.

Mă bucur. Cred că asta este ceea ce îşi doreşte orice scriitor, să îşi vadă „cealaltă latură a cuvintelor sale”. Am înțeles că v-ați stabilit la Paris, deci presupun că aveți o conexiune specială cu această țară. Ați fost inspirată de un sătuc anume din Franța sau ați ales acest mediu din pură întâmplare?

Satul din carte este un sat în care am petrecut vara aceasta, împreună cu părinții mei, şi, dacă tot mă întrebai cine este mama din carte, mama din carte este şi tatăl meu pe alocuri, pentru că vara asta a însemnat mult pentru mine, au fost nişte teme pe care le-am abordat cu tatăl meu pentru prima dată în toți anii ăştia… dar satul francez îmi este foarte apropiat, este un sat mitic pentru mine, este satul bunicilor mei, astfel de sate nu mai există astăzi în Moldova, fiindcă ele au fost practic distruse. În schimb, există în Franța şi eu mă simt bine în satul francez. Însă am pornit de la un loc real, această casă cu floarea soarelui, cu oceanul… deci ele există, casa descrisă în carte există… Desigur că au fost mult mai multe fapte adunate în acesta, însă aici chiar am cam luat foarte mult, chiar realitățile sunt „din piață”, cumva, şi le-am trăit cu mare bucurie, mă simt extraordinar în orice sat, dar în satul francez în mod special.

Pe de altă parte, înainte de debutul în lumea literaturii, am înțeles că ați lucrat în domeniul TV. Cum a fost trecerea profesională de la video la lumea cuvântului?

Am fost nerăbdătoare să trec mai repede de la cameră la scris. Camera este un inamic al omului care vrea să scrie pe lung, nu prea ai timp să povesteşti, nu prea ai loc. În schimb, când am început să scriu prima carte, „Fabule Moderne”, a fost probabil acea trecere despre care vorbeşti tu, de la reportaj la un fel de literatură, iar cartea asta a doua a fost o carte pe care am scris-o asumat, ştiind că nu este o încercare, că ea va spune mai multe despre mine decât prima.

Am citit că ați scris aceasta carte în aproximativ două luni, deci ați fost super-inspirată . Este adevărat că nici nu este o carte de dimensiuni foarte întinse, dar are un conținut extrem de puternic, dens. În orice caz, ceva diferit față de tot ce ați scris până acum, cum ați spus chiar acum. Ați fost comparată cu Aglaja Veteranyi şi Anthony Burgess când vorba de replicile tăioase şi descrierile „savage”. Care este scriitorul care v-a inspirat cel mai mult stilul de scris? Care este idolul dumneavoastră în materie de literatură?

Ar trebui să stăm până mâine dimineață… Nu am idoli, în niciun domeniu, nici în muzică, nici în literatură. De fapt, eu îi separ foarte clar, omul de creatură. Deci scriitorul şi omul sunt termeni foarte diferiți pentru mine, mai puțin mă interesează omul-scriitor, mă interesează scriitorul-scriitor. Sunt cărți care îmi plac, la care revin, pe care le citesc de multe ori, sunt cărți pe care le descopăr şi am o încântare aproape copilărească. Aglaja Veteranyi, dacă tot ai pomenit-o. Cartea ei, „De ce fierbe copilul în mămăligă?”, este o carte fascinantă, o carte care a însemnat enorm pentru mine, şi pe care, întâmplător sau nu, am citit-o vara asta în care am scris cartea mea. Dar tot atunci am citit şi „Solenoid”, de Mircea Cărtărescu – dacă mă întrebai ce autori îmi plac, Cărtărescu este un autor fascinant. Pe de altă parte, citesc şi foarte multă literatură rusească, citesc mulți autori, şi nu îi împart pe zone, nu îi împart pe culturi, îi împart în cărți. În cărți care rămân , cărți la care revin sau cărți care sunt „trendy”, sunt foarte bune, dar nu mă interesează, nu mă ating. Dintotdeauna caut o carte care să mă atingă, care să rezoneze cu mine, și nu neapărat în vogă.

Se spune despre cărți că pot avea – şi de multe ori au – funcții vindecătoare. Ce părere aveți despre funcția terapeutică a cărții? Care ar fi categoria de cititori care ar putea să beneficieze de cele scrise de dumneavoastră?

Nu m-am gândit niciodată când am scris ceva cine va citi. Eu scriu pentru că vreau eu să scriu. Dacă altcineva în afară de mine citeşte ceea ce am scris eu, mă bucur enorm, dacă nu, cred că oricum aş scrie. Desigur că este copleşitor să ştii că câteva mii de oameni ți-au cumpărat cartea şi jumătate dintre ei au înțeles ceva din ea sau le-a plăcut, însă nu ăsta este scopul meu de bază. Ca să mă înțelegi corect, eu nu fac parte dintre autorii care scriu pe şervețele şi le țin acasă, sigur că mi-ar plăcea să se vândă cartea mea, dar nu am în fața mea o audiență atunci când scriu, scriu pentru că am un gând care nu îmi dă pace şi trebuie să îl pun pe hârtie, şi după asta se va vedea…

În final, aş mai dori să vă întreb dacă aveți ceva surprize sau planuri pentru noi în viitor? Lucrați la o carte în acest moment?

Da, e o carte care e aproape terminată, care sper să apară iarna asta. E o carte despre întrebările care mă macină la vârsta asta, despre limbă, despre identitate, despre nostalgii, dor, e o carte despre toate. Din nou, este viziunea mea. Sper să fie înțeleasă şi în România, sper să ajungă la cât mai multă lume care să se refere la cartea asta ca fiind o carte care i-a marcat sau măcar care le-a adus o stare de bucurie.

Aşteptăm cartea cu nerăbdare. Mulțumesc foarte mult pentru interviu.

The post Interviu cu scriitoarea Tatiana Țîbuleac, realizat de Luca Dragu, elev în clasa a IX-a, la FILTM VI appeared first on Bookaholic.

Daniela Luca a revenit la finalul anului 2017 cu un nou volum de poezie, „Intermezzo”, colecția „Avanpost”, Editura Paralela 45. Pe coperta a patra a volumului, Cosmin Perța scrie: „Intermezzo este un volum de poezie simfonică, în trei părți, în care vocile memoriei, ale experienței, ale percepției afective și poetice a lumii înconjurătoare se suprapun, se completează, se contrapun, uneori, pentru a contribui la o armonie și la o viziune poetică unică”. Pentru cei care nu au fost la lansările de la Târgul de carte Gaudeamus sau din Londophone, sau pentru cei care nu au citit încă „Intermezzo”, acest interviu poate fi un punct de pornire pentru descoperirea micro-spațiilor interioare de care nu scapă nimeni.

Ai putea să scrii dintr-un loc care nu există?

Într-un anume sens, scriitura, ca orice creație, ca și orice formare de reprezentări mentale (de cuvânt, de lucru, de afect sau situație specifică) se naște și se desfășoară din non-existent/dintr-o non-existență pentru a exista și din inform pentru a căpăta formă, de aceea aș putea spune da. Din altă perspectivă, aș spune parțial da: un loc care nu există, o utopie, un ubicuu, chiar dacă nu există într-un real obiectiv, extern, este totuși un „loc” în care ne putem afla temporar pentru a ne imagina, a crea legături interioare, a scrie sau a picta etc.

Cum ar fi să trăim cu toții într-o lume în care cărțile „sunt doar o piele bună de mângâiat”?

Fiind extras versul dintr-un anume poem, acela fiind referențialul și contextul care îi dă și sens, voi răspunde ca și în strofa din poem („biblioteca secretă s-a închis”), altfel s-ar crea confuzii și non-sensuri și acesta chiar nu e de dorit pentru cititorii mei sau ai altcuiva: „eu nu am stat la masa voastră, am plecat/ înainte să văd cum se desfășoară teatrul absurd/ scenografia asta bine scrisă/ pentru o altfel de viață/ pentru o lume în care cărțile/ sunt doar o piele bună de mângâiat/ de orice mâini”. Prin urmare, pentru mine, o astfel de lume ar fi ca un teatru absurd, chiar grotesc. În culisele acestui poem (în pofida tonalității ușor cinice, sarcastice), pe când îl scriam se derula însă un film, pe care l-am văzut cred că de cinci ori de-a lungul a câtorva ani (de altfel, majoritatea poemelor pornesc de la o scenă la care am fost martoră, fie din viața reală, fie dintr-un film, o piesă de teatru, o scenă stradală, un dans, o operă sau un concert etc.): „The pillow book”. Nu aș dori să dezvălui aici mai mult, nu agreez deloc explicitarea poemelor, sunt sigură că mulți cititori și pasionați de filme/cărți deja l-au văzut și au deja create sensuri care se întâlnesc tangențial și în ce am scris mai sus.

Cum reacționează un corp „intermezzo” în fața altuia care începe să-l uite?

Răspunsul desigur că nu poate fi nici științific, nici realist, nici generalizat, nici ca la un seminar sau curs. De aceea voi răspunde tot în matca poetică, în tușa a ceea ce este semnificat și semnificant în mine atunci când scriu: memoria corpului sau amnezia lui sau capacitatea sa de a (nu) uita atunci când celălalt corp îl uită/șterge din memoriile sale, prin a se crea un interludiu, un entreact, o întrerupere a trăirilor, a experiențelor amprentate în fiecare fibră a ființei – cred că este unul dintre cele mai dificile procese interioare pe care nici sublimarea, creația, capacitatea creatoare nu îl poate desăvârși până la capăt.

„am înțeles că inima/ este doar o poezie plagiată” scrii într-un poem.

„am înțeles că inima/ este doar o poezie plagiată” este corp dintr-un poem care se originează într-o scenă anume, dintr-un loc anume, de aceea iar voi reda strofa (măcar strofa, deși ar trebui întreg poemul – „merde, la vie est belle, merde” – fiindcă iar ar fi trunchiat sensul sau ar deruta, cu atât mai mult cu cât acel poem este de fapt un caleidoscop de scene exterioare-interioare, din timpi diferiți, care interferează. Iată strofa: „aş fi vrut să îmi pun palmele la gură/ înainte de a striga/ să bocesc în mintea mea ca după floarea de colț/ strivită la piatra craiului/ atunci am înțeles că inima/ este doar o poezie plagiată”. Și tot cu riscul explicitării, voi mărturisi doar că sunt inimi care neputând trăi anumite afecte le „împrumută” din alte inimi, iar această imitație aproape perfectă, acest ca și cum, aceste tonalități false lasă impresia de autentic, până când vine un moment (o floare de colț strivită – e doar un construct imaginar, ar putea fi orice gest) când falsitatea („plagiatul”) devine izbitoare și atunci iluziile, autoiluzionările chiar, se spulberă. Aș putea spune că acel poem e un fel de pledoarie pentru autentic și adevăr, dar nu tenta etică este aici cuprinsă, ci tot cea estetică.

Când suntem capabili să întrerupem la timp totul, mai ales la nivel de limbaj poetic?

Aici, în poem, „totul” este de fapt un ceva anume, nu este vorba de atotcuprindere, ci de tot ceea ce se petrece (închipuire, imaginar, fantasmatic, fabulator în spațiul poetic) la un moment dat pe o anume scenă a poemului pentru a trimite pe o altă scenă – de fapt, este tot un „intermezzo”, tehnic de astă dată, anulat și el pentru a reveni asupra sensului inițial. Și voi reda și acum fragmentul de poem („pe aici nu se mai coboară”) din care a fost extras versul: „treptele pe care cobori par că se înfășoară/ îți leagă gleznele/ strâng mijlocul/
sufocă/ știi că poți întrerupe la timp totul/ dar voluptatea din sfârșit/ este prea intensă/ e ca soarele înainte de eclipsă/ te face să îți dorești/ să fi orbit”.

Ai încerca să găsești un final pentru fantasme? Care sunt efectele lor benefice?

Nu, și dacă aș/am încerca, nu ar fi posibil, în primul rând că fantasmele inconștiente, arhaice, originare, o bună parte moștenite inter-, transgenerational, cultural etc., nu pot fi accesate decât prin variațiuni ale lor, forme relativ conștientizabile, iar matca lor este cea în care psyche își păstrează viul, rezervorul fantasmatic, gândurile de vis, reveriile, fanteziile și capacitatea de a le prelucra sunt esențiale și pentru viața „obșnuită” și pentru creație, și pentru ajustarea lumii interioare la realitatea exterioară percepută.

Ce este acest mare „intermezzo” prin care ne porți?

Eu l-am numit mic, de fiece dată. Mic în sens de micro-spațiu interior, care și-a creat loc și viață oriunde eram și îmi întrerupea acțiunea respectivă și mă așterneam să scriu un poem – fie că eram acasă, fie că mă trezeam din somn, fie că eram pe cheiul unui râu sau pe malul unei mări, cum am mai spus, la un cinema, sau teatru, în mijlocul orașului, singură sau cu cineva anume. Era acel moment unic, aparte, care „oprea” temporar filmul în desfășurarea lui și apăreau versurile, poemele. Acest „Intermezzo” nu este decât o „peliculă”, care redevelopează lumile, așa cum s-a întâmplat să fie văzute, trăite, închipuite, fantasmate, dintr-o sete poetică insațiabilă.

Daniela Luca este psihanalist, redactor al „Revistei Române de Psihanaliză”, sub egida „Societăţii Române de Psihanaliză”. A tradus peste zece volume de specialitate şi numeroase articole din limbile engleză şi franceză. Colaborează cu publicaţiile: „Cultura”, „Observator Cultural”, „Oglinda Literară”, „Jurnalul Naţional”, „Psychologies”, „Elle”, „Femeia”, „Dilema”, „Cuvântul”, „Tomis”, „Poesis International”, „Revista Română de Psihanaliză”, „Le Carnet Psy”, „Bulletin du CPLF” etc. Până în momentul de faţă a publicat volumele: „Întâlnire în alb” (Editura Sitech, 2006), „Insight” (Editura Brumar, 2007), „Cuvinte în negativ. Eseuri de psihanaliză” (Editura Tracus Arte, 2016), „Intermezzo” (Editura Paralela 45, 2017).

The post Daniela Luca: „Sunt inimi care neputând trăi anumite afecte le «împrumută» din alte inimi” (interviu) appeared first on Bookaholic.

Recent, Radu Andriescu a publicat un nou volum de poezie, Gerul dintre ei, la Casa de editură Max Blecher. „Mulți vor fi nervoși după primele pagini, unii chiar vor renunța, dar odată ieșiți din proximitatea confortului caustic sentimentul critic dispare, lăsând loc plăcerii ușor melancolice, amintindu-ne că suferința ne dezvăluie acea zonă obscură de care nu vrem să știm. Multe din poemele acestei cărți sunt fotografii care ți-au creat cândva vagi senzații de fericire, consumată în natură, alături de niște intelectuali anonimi”, a scris V. Leac pe coperta a patra. Pentru a cunoaște personajele Escu și Esca din perspective și unghiuri cât mai diverse și nu numai, Radu Andriescu a creat un portal care se deschide și închide în rândurile de mai jos:

Volumul se deschide cu citate, iar numele autorilor și personajelor ficționale încep cu Y: Yeats, Yoda, Yau. Are și o semnificație matematică această literă misterioasă?

Nu e un joc matematic strict în spatele citatelor. Mai curând un set de constrângeri de tip Oulipo, în special cele pe care și le impunea Georges Perec în romanele sale (spre exemplu, un roman întreg scris fără folosirea vocalei „e”, deci o uriașă lipogramă), din spirit ludic. În cazul citatelor mele jocul e, desigur, mult mai puțin ambițios – trei „autori”, ale căror nume să înceapă cu aceeași literă, numărul de litere fiind descrescător (5, 4, 3), în timp ce versurile citate sunt tot mai lungi. În plus, jocul citatelor mi-a permis să-l inserez între doi poeți respectabili (William Butler Yeats și John Yau) pe marele maestru Jedi, Yoda. Jocurile formale nu ar fi avut însă niciun haz dacă cele trei versuri n-ar fi marcat trei fațete importante ale cărții.

În primul rând, volumul s-ar dori o reflecție asupra bătrâneții („Asta nu-i țară pentru bătrâni”, Yeats). Sunt greu de găsit exemple de volume de poezie contemporană românească în care tema principală să fie cea a bătrâneții. Dacă în Când nu mai e aer axam povestea cărții pe viața unor fetițe simpatice și a mamei lor de vreo 30-40 de ani (personaje cu care mulți cititori au empatizat imediat, așa cum era de așteptat), Gerul dintre ei îi are în centru pe doi intelectuali bătrâni, ceea ce defamiliarizează de la bun început cititorul mai tânăr de poezie, obișnuit să citească texte scrise preponderent la persoana întâi, din perspectiva unor autori de cel mult patruzeci și ceva de ani. E un risc pe care mi l-am asumat, din tot sufletul. Al doilea citat, replica faimoasă a lui Yoda, „Greu de văzut. În permanentă mișcare e viitorul”, prefațează un al doilea risc asumat: acela de a privi un „lucru” și de a-l considera din mai multe unghiuri și perspective, ceea ce poate deveni cam amețitor. Dar voi reveni mai jos la această idee. În fine, versul lui Yau, „La plajă am văzut cum soarele transformă cuvintele”, se leagă de cel mai derutant joc din volum: cei doi intelectuali se află, în unele texte, într-o sufragerie minusculă, în jurul unei mese rotunde, iar în altele, mai mult în formă de particule elementare antropomorfe, sunt pe o plajă (pe o „plajă de așteptări”, mai curând), în jurul unui foc rece. Iar jocul acesta se leagă tot de felurile diferite în care poți să privești aceeași realitate. Dar asta mă aduce la a doua ta întrebare.

În câte feluri poți să vezi un lucru fără să știi nimic despre unitățile de bază ale materiei și energiei? „Eșcii” nu au nici o problemă în a presupune despre toate și nimic.

De fapt, doar Esca încearcă să facă presupuneri. Escu e o prezență tăcută, fiind el pierdut într-o lume proprie, așa cum se întâmplă de multe ori cu oamenii în vârstă. La vremea când scriam textele despre „lucru” și diversele perspective posibile, desenând scheme naive care s-au tradus în acele „cucuie” pe care le pomenesc (formații ovoidale ce marcau, în desenele mele, cele patru-cinci perspective), mă fascina ideea că aceeași realitate, să zicem o persoană sau o piatră, poate fi privită din perspectivă mitologică, teologică, biologică/geologică, din perspectiva fizicii clasice, dar și din cea a fizicii cuantice. Iar absolut captivant mi se pare faptul că limbajul folosit în fiecare caz în parte diferă. Jocul pe care îl propun (fără să explic regulile, e drept) în mai multe texte ale volumlui este cel al uzitării unui limbaj neadecvat: ce se întâmplă atunci când începi să antropomorfizezi niște particule elementare sau să tratezi un cuplu de bătrâni ca pe unul de bosoni Higgs? La fel, în ciclul „precambrian”, planurile se amestecă atunci când o fosilă de trilobit se motănește în brațele Escăi, iar limbajul ține cu greu pasul cu asemenea glisări aproape psihedelice. Mă gândesc că textele sunt percepute mai clar dacă ești puțin tripat și asculți ceva gen Hölderlins Traum sau Focus. E doar o presupunere. Oricum, la vremea aceea, ca și atunci când scriam Când nu mai e aer, citeam multe cărți de popularizare științifică (așa cum și Esca ține mereu trei volume „răscrăcănate” pe măsuța rotundă dintre ea și Escu). Două dintre cele pe care le-am devorat cu o plăcere aparte sunt de cosmologie și de paleontologie: The New Universe and the Human Future. How a Shared Cosmology Could Transform the World (Nancy Ellen Abrams, Joel R. Primack, 2011) și Darwin’s Lost World. The Hidden History Of Animal Life (Martin Brasier, 2009). Le-am recomandat și prietenilor, dar se pare că e puțină lume, printre umaniști, interesată de cărți de popularizare științifică, în engleză, în format electronic.

Personajele Escu și Esca sunt surprinse în tot felul de cadre domestice, în care uneori se inversează ritmurile, în altele genurile.

De fapt, e un singur cadru domestic. Recompus ca un puzzle din diverse texte, ar fi vorba despre o sufragerie cu o măsuță rotundă și două fotolii, cu un teanc de referate într-un colț, trei cărți pe masă, iar pe peretele dinspre nord câteva fotografii de familie și o caricatură din studenția celor doi. Plus două păturele din păr de cămilă. Atât. Am încercat să păstrez la strictul necesar recuzita, ca pentru o piesă cu două personaje, într-o sală studio. Poezia e ca o piesă pusă pe scenă pentru foarte puțini spectatori. E un gen de nișă, iar atunci când faci ceva „out of the box” ajungi să te adresezi unei nișe minuscule din interiorul acelei nișe. Probabil că e și cazul Gerului, dar e tot un risc asumat. Revenind la întrebare: sufrageria Escilor devine, în unele texte, după cum spuneam mai sus, o plajă de așteptări, cu un foc rece în jurul căruia stau cei doi bosoni antropomorfi, o mare înghețată într-o parte și un pâlc de pescăruși rebegiți în partea cealaltă. Atât.

Se creează și un traseu socio-istoric, apar referințe de tot felul, multe din perioada comunismului. Toate acestea par că-i modelează pe eșcii de odinioară în eșcii de acum. Cui răman ei tributari, cum își asumă prezentul?

Că așa am dorit de la început sau nu, Escii sunt construiți destul de oedipian. Ca și în cartea anterioară (eu îi spun cartea fără aer, o sintagmă mai ușor de folosit în conversații sau text), eu mă ascund în spatele unei măști feminine. Dar ar trebui întâi să explic, foarte pe scurt, de ce am folosit măști și persoana a treia în cele două volume, iar al treilea începe la fel, cu o mască nouă, dar se întâmplă niște lucruri, până la final și măștile cad.

Deci, pe scurt. În 2010 am intrat, pentru mulți ani, în blocaj total, poeticește. Nu mai ieșea nimic care să-mi placă. Prin primăvara lui 2015 am scris primul textuleț cu Ana și Mariana. Inima mi-a tresăltat. Am mai scris vreo două, iar după un timp m-am prins că de fapt nu mai reușeam să folosesc persoana întâi. Pur și simplu nu mergea. Gerul… continuă distanțarea de subiect și am dus spre extremă strategiile de defamiliarizare. Asta îmi permite să vorbesc în același timp despre fizica cuantică și despre părinții mei. Și despre mine. E o carte pentru gurmeții poeziei. Mie mi se pare mult mai bună decât prima. La final, se întrezărea foarte timid persoana întâi. Asta pe care am terminat-o pe 31 decembrie, Jedi de provincie, pornește tot dintr-o zonă de defamiliarizare culturală (legendele și baladele nordice, de data asta, plus un personaj pseudoeroic), pentru a ajunge, după trei cărți, la câteva zeci de pagini în care reușesc să recuperez persoana întâi. Unul din rosturile seriei ăsta a fost să reușesc cumva din nou să mă raportez ceva mai omenește la ce-i în jur. Desigur, drumul e mult mai simpatic și mai palpitant decât atingerea țintei, drept pentru care presupun că acum sunt fix în punctul mort în care mă aflam și în 2010. Revenind însă la măștile feminine: e ca și cum mi-aș fi pus două măști, una peste alta. Cea care mă ascunde în spatele persoanei a treia și cea care mă pitește și mai bine, în interiorul genului opus. Esca, totuși, are și foarte mult din mama mea. Biografemele care mai apar sunt întâmplări din viața lor, a părinților mei, de cele mai multe ori. Complicată chestie.

Cum se stabilesc identitățile culturale și politice? Aparent, personajele volumului se joacă și ele cu stabilirea unor identități.

Cred că am răspuns, în mare parte, la întrebarea asta. Ar trebui doar să mai spun că trimiterile la perioada comunistă sunt normale, fiind vorba despre tinerețea părinților mei, ba chiar și despre tinerețea mea. Raportarea la prezent e diferită în Când nu mai e aer și în Gerul. În centrul cărții fără aer e o femeie activă, care e confruntată cu problemele multor oameni din jurul nostru. De aici și empatia cititorilor, în cazul volumului din 2016. Gerul... e cartea unor bătrâni care trăiesc izolați de restul lumii, rupți de realitate, bântuiți de amintiri și de fantasmagorii care schimbă totul în jurul lor. Am ținut foarte mult să fac o carte despre bătrânețe, despre părinți, dar fără tot siropul nostalgic și liricoidal în care sunt înecate asemenea proiecte. Eu zic că mi-a ieșit ceva.

Uneori e amuzant să scrii, alteori chinuitor. Cum e pentru tine?

Uite, nu exagerez deloc când spun asta: spaima mea cea mai mare, cât am scris cele trei cărți, a fost că am să crăp înainte de a ajunge la capăt. Sau că va fi publicată o variantă intermediară, nu cea finală, dacă nu mai sunt eu pe-aici să coordonez lucrurile. Demența asta m-a făcut, în cazul celei de-a treia cărți, Jedi…, să trimit câtorva prieteni variantă după variantă, de fiecare dată când făceam o schimbare în volum. Problema e că am ajuns, la sfârșitul anului trecut, la varianta 156, ceea ce înseamnă că există prin țara asta vreo două victime cu inboxul plin de ele. Pe de altă parte, acum îmi pare rău că s-a terminat. După cum ziceam, drumul e mult mai fain decât finalul.

Radu Andriescu (n. 1962) este autorul unui volum de eseuri, Paralelisme și influenţe culturale în lirica română actuală (2005) și a opt volume de poezie: Oglinda la zid (1992), Ușa din spate (1994), Sfârșitul drumului, începutul călătoriei (1998), Eu și câţiva prieteni (2000), Punțile Stalinskaya (2004), Pădurea metalurgică (2008), Metalurgic (2010), Când nu mai e aer (2016), Gerul dintre ei (2017). Longleaf Press a publicat o selecţie din poezia sa, The Catalan Within (2007), iar Twisted Spoon Press, volumul Memory Glyphs (2009), cu poeme în proză de Cristian Popescu, Iustin Panța și Radu Andriescu.

The post Radu Andriescu: „«Gerul dintre ei» e o carte pentru gurmeții poeziei” (interviu) appeared first on Bookaholic.

Alexandra Turcu (n. 1995) a absolvit secția de Literatură Comparată a Facultății de Litere din Cluj, unde este acum masterandă. A debutat publicistic înainte de a absolvi Colegiul Național „Andrei Mureșanu” din Bistrița, iar editorial cu volumul de versuri celelalte produse (Charmides, 2015). Colaborează la revistele „Poesis Internațional”, „Echinox” și „Steaua” și traduce literatură din limba engleză.

Poezia Alexandrei Turcu degajă suflul sacadat al unei sensibilități spasmodice, pentru care nevoia de coerență și (auto)control este imperios necesară, devenind un principiu care structurează tematic volumul său de debut. Din această perspectivă trebuie decodificată și opțiunea autoarei de a-și organiza discursul în trei cicluri cu titluri aparent simpliste: „singurătate”, „familie” și „dragoste”. Convergente până la un anumit punct (puseurile autodistructive, contabilizarea maniacală a medicamentelor, obsesia morții), acestea se ramifică spre zone diferite ale subiectului poetic, mapând spații afective pe fundalul cărora se derulează tot felul de contradicții, impulsuri anxioase, erotisme refulate și exerciții de luciditate.

Deși poemele indică o anumită atracție pentru lirica suicidară a Sylviei Plath, doza de autoironie și exersarea continuă a clarității, a echilibrului, vizibilă și la nivel grafic prin tăietura precisă, incisivă a versurilor, reglează respirația din celelalte produse. În textele sale cele mai noi, Alexandra Turcu abandonează cadrele ambientale, populate de figuri familiare și cadența aproape monotonă din prima carte, în favoarea unor experimente ce sugerează depășirea unor granițe imagistice și curajul de a deschide supapa prin care să se poată infiltra un plus de tensiune și de emoție.

serile noastre – 3 years later

it’s been 3 years, my love
it’s been 3 years şi mi-am dat seama
doar când am ajuns singură în 211
prin patul acela de cămin au mai trecut deja
2 rânduri de oameni poate că au
ştiut să conserve căldura mai bine decât am ştiut noi
tot ei şi-au împărțit omleta şi ceaiul la masa noastră improvizată,
unul mâncând cu furculița, celălalt cu bețigaşe chinezești
şi nimic din ce am făcut noi nu s-a putut numi voyeurism,
dar nici iubire you were my best friend
and then you were not anymore

i’ve been your lolita, my love i’ve been
your lolita și apoi m-ai lăsat singură
cu corpul meu stângaci cu mișcările abia pe jumătate învățate
să îmi dau seama că toți bărbații sunt humbert humbert
toți își cer la final exact cum ai făcut și tu
scuze pentru pornirile lor pedofile
și de fiecare dată asta mă pune pe mine într-o lumină proastă și nu pe voi
toți bărbații vor doar să vadă cum e
și apoi se întorc la sânii mari la brațele care nu se învinețesc așa de ușor
corpuri pe care să le poată simți la atingere

toți bărbații m-au privit cel puțin o dată cu duioșia aceea paternă
și niciunul nu a îndrăznit să-mi acopere tot corpul cu corpul lui
gândindu-se la toate oasele care s-ar putea rupe sub presiunea unui gest necalculat
și cel mai trist e că, da, sunt fragilă roșesc ușor și amuțesc repede

da, sometimes i still miss you, my love
și încă mă sperie japonezii
pentru că toți japonezii au gesturile tale

The post Poemul săptămânii: „serile noastre – 3 years later”, de Alexandra Turcu appeared first on Bookaholic.

Emilian Pal debuta, în anul 2014, cu volumul de poezie Fortral, Editura Tracus Arte. Volumul a fost nominalizat la Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Prima (Botoșani) și la Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Urmează Dumnezeu ne iubește în Braille, 2016, editat de Asociația Cetatea Nouă și tot ce atingeam se prefăcea în oameni, Editura Tracus Arte, 2017. Despre acest volum Teodor Dună a scris: „Odată cu acest al treilea volum publicat, tot ce atingeam se prefăcea în oameni, am certitudinea că Emilian Pal este unul dintre cei mai valoroși poeți afirmați în ultimii ani în literatura română”.

Dacă ai putea uita, iar în fiecare zi să o iei de la capăt, cum ar arăta acea zi?

Dacă aș putea să uit și s-o iau în fiecare zi de la capăt, și dacă m-aș fi născut cu o stea în frunte, probabil că ziua aceea ar fi ca o noapte în internatul de la Liceul Catolic, cu fum gros de țigară ca pâcla de pe Ceahlău și poker pe dezbrăcate. Sau ca o noapte în trenul Iași-Timișoara, lipit cu fruntea de fereastra vagonului, făcând din întuneric a doua mea piele. Sau ca o noapte în Chamonix, făcând pe deșteptul și arătându-le prietenilor cu degetul vârful Mont Blanc, pentru ca dimineața să aflu că vârful Mont Blanc e taman în direcția opusă. Dar, ghinionist cum mă știu, ziua aceea va arăta tot timpul ca ziua în care, jurnalist debutant, am mers în documentare la secția Psihiatrie din cadrul Spitalului Precista Mare din Roman, să fac un reportaj despre alcoolicii anonimi și acolo am dat peste taică-miu, pe care nu-l mai văzusem de vreo 15 ani.

Lucrurile ținute un timp îndelungat nespuse se amplifică. Cum e în limbajul poetic?

Personal, cred că limbajul poetic în sine e făcut din lucruri nespuse la timpul lor. Cel puțin asta se întâmplă în cazul meu. Când scriu mă consider total lipsit de tehnică literară, pentru că nu mă pot stăpâni și scriu ca și cum aș fi nevorbit zile întregi.

Care e capacitatea scrisului de a te ține uman? Cum e când reușește să treacă și în alte medii?

Unii cred că ceea ce ne separă de animale e sufletul, capacitatea de a vorbi sau degetul opozabil. Eu cred că ceea ce ne separă e faptul că însemnăm atât de mult pentru atât de puțini. A încerca să te ții uman prin scris e un exercițiu de nișă. De aceea, din punctul meu de vedere, scrisul înseamnă atât de mult pentru atât de puțini. Pentru mine, a fi uman însemnă mult mai mult decât să te trezești dimineața și să te duci la serviciu, apoi să vii seara acasă, dacă ai noroc, faci dragoste, dacă nu, pui capul în pernă ca sinucigașul care se așază pe șine, iar a doua zi o iei de la capăt. A fi uman înseamnă mai mult decât să crezi în viața de după viață ori în fericirea veșnică. Fericirea veșnică pentru mine nu există, nu are sens, dacă dincolo – așa cum mă învățau preoții de mic – nu voi mai recunoaște pe nimeni, deci nu voi putea s-o împart cu cineva.

Dacă ai/am încerca toate merele din Eden, atunci…

Dacă am mânca toate merele din Eden, atunci de preferat ar fi s-o facem cu zgomot, scrâșnetul dinților să acopere tăcerile nefirești: tăcerea care se lasă între două trupuri după ce au făcut dragoste, tăcerea care se lasă după ce pleacă un om, tăcerea dintr-un salon de spital după vizita medicală, chiar și tăcerea care se lasă după ce termini o carte.

„viața e o insomnie cruntă în care/ numărăm oi/ numărăm stele/ numărăm oameni”

Viața e o insomnie cruntă în care numărăm orice numai să nu ne simțim singuri, numărăm orice până când moartea ne pierde șirul. Numărăm zilele până la salariu, numărăm zilele care-au trecut de când a murit cineva apropiat, numărăm silabele ca să ne iasă o poezie cu formă fixă, numărăm anii care-au trecut ca boabele de orez într-o strachină. În fine, rareori numărăm oamenii care sunt lângă noi pentru că, în drumul nostru spre nicăieri ne îndreptăm întotdeauna spre ceva, niciodată spre cineva.

Care e ultima senzație după ce tot ce atingi se preface în oameni?

Bizar, dar ultima senzație cu care rămâi după ce tot ce atingi se preface în oameni e că ai rămas ultimul om. În fond, ai vrut ca totul să se prefacă în oameni pentru ca măcar unul să rămână cu tine. Dar toți își văd de-ale lor, își iau timpul în spinare și pleacă, nimeni nu rămâne, cu adevărat, lângă tine.

Emilian Pal s-a născut pe 18 noiembrie 1979, la Iaşi. A absolvit Colegiul Național Catolic din Bacău şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. În perioada 2001 – 2014 a fost redactor, reporter și fotoreporter al cotidianului „Ziarul de Roman”, iar în prezent este redactor și reporter de televiziune. A publicat proză și poezie în reviste precum Tiuk, Oglinda literară, Tomis, Verso, Liternet. În 2014, a câștigat Premiul Național de Poezie „Traian T. Coşovei”. În 2015, a fost nominalizat, cu volumul de debut, Fortral, la Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Prima (Botoșani) și la Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România.

The post Emilian Pal: „Limbajul poetic e făcut din lucruri nespuse la timpul lor” (interviu) appeared first on Bookaholic.

Marko Pogačar (n.1984, Split, Croația) a studiat literatură comparată și istorie la Universitatea din Zagreb. A fost editor al revistelor Zarez și Quorum, coordonator al antologiei Poezia Tânără Croată (2014), baterist în trupa underground Death Disco și a publicat nouă cărți de poezie, eseuri și proză, pentru care a primit numeroase premii naționale și internaționale.

În 2015 i-a apărut, la editura Tracus Arte, volumul Ținutul negru (traducere din limba croată de Adrian Oproiu și Goran Čolakhodžić), o selecție ce cuprinde poemele cele mai reprezentative pentru amalgamul de ironie fină, corosivă și fibra morală caracteristice discursului său. Deși centrul de greutate al textelor îl reprezintă realitatea imediată, analizată atât la nivel macroscopic, cât și microscopic, poemele sale nu sunt un simplu fenomen de aglutinare a unor observații cu caracter descriptiv, ci mai degrabă o decorticare în slow motion a fiecărui element constitutiv al acesteia. Perspectiva preponderent vizuală și predispoziția spre narativitate, corespondentă unei gândiri de tip videoclip, capabilă să coaguleze în același construct o gamă variată de imagini, reflexe senzoriale și reacții, proiectează vocea poetică pe fundalul unui umor când veninos, când blând și apăsător. Traversată de un puternic frison etic, poezia lui Marko Pogačar pune (și) marile întrebări legate de poezie, de corp, de istorie, de principii antinomice care guvernează viața la nivel individual și colectiv (bine-rău, frumos-urât), dar într-o manieră detașată, sarcastică și ludică în același timp, reactualizând, prin polemică și cinism, subiecte care au marcat literatura încă de la începuturile ei. Dincolo de acest aspect, poezia lui are mai ales un sens curativ, întrucât, operând cu nivele palpabile ale cotidianului, ale existenței imediate, Pogačar punctează și face puncții în real acolo unde s-au acumulat toxine, defecte, materii nocive, încercând să stabilească un echilibru, să readucă lumea în parametrii ei obișnuiți prin scris.

FRUMOS E

Frumos e să respiri aerul de primăvară la Socea
şi în acelaşi timp să nu fii mahmur.
să absorbi picăturile din izvor şi apoi să curgi în ele.
frumos e să te simţi bine. să ai putere
pentru orice formă de credinţă care nu-i face rău altuia,
deci, a nu avea.
de asemenea frumos e să trăieşti pe Bosutska
şi să crezi că există.
în fiecare dimineaţă să intri în magazin şi să cumperi pâine, s-o mănânci
deasupra ziarelor pe care le-ai găsit în cutia poştală.
frumos e când poşta te găseşte şi când poţi să găseşti poşta.
găsirea e, în general, plăcută.
să găseşti un chip familiar când treci pe lângă stadion
sau pe lângă o universitate mai slabă. rânjetul e frumos.
e frumos să găseşti un punct.
cuţitul pentru întins pe care l-ai pierdut de mult şi acum e mătăsos
batalionul îngerilor de paradă îşi coboară urechile de fier
şi aceasta deja se învecinează cu oribilul. totul este la limita oribilului,
şi aceasta este de asemenea frumos.
să dezlipeşti guma de mestecat din talpa pantofilor uşori, răutate care îţi
deranjează echilibrul şi explică gravitaţia.
Newton e frumos. Brodski e frumos.
baricadele sunt miezul artei şi faptul acesta e incoruptibil.
când punk-ul perfect cântă când o zăreşti pe Anna Karina când se
întunecă luna când se ridică steagurile când se
desparte marea moartă. a se plimba e frumos. a se îneca.
ceea ce e frumos pentru mine pentru alţii e periculos.
a respira cu greutate pentru că aerul este saturat cu pini. a vorbi limba croată.
a aluneca. de asemenea şi viceversa.
frumoase sunt ferestrele pe care le poţi deschide
şi prin ele să atingi norii. Mosorul este frumos.
frumos e să mergi, să te caţări şi să crezi în vârf, să ştii
în ce an s-a terminat războiul când este ziua eliberării să respecţi
ziua femeii ziua mamei să iubeşti violetele,
să te dezbraci. să pici. să fi sigur că pici, iar apoi să tresari.
să te trezeşti. să tai. să împuşti nenecesar de lungi rafalele numelui tău,
să fii tragic în mod sistematic.

traducere din limba croată de Adrian Oproiu și Goran Čolakhodžić

The post Poemul săptămânii: „Frumos e”, de Marko Pogačar appeared first on Bookaholic.

Simona Nastac este interesată de practici poetice și estetice critice, hibride, colaborative și transgresive. În iulie 2017 a câștigat premiul de debut în poezie „Regele dimineții”, acordat de Editura Aula Magna în parteneriat cu Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov. Primul său volum de poezie, „Culoarea deprimantă a mierii”, a fost publicat la editura Tracus Arte și lansat la Târgul Internațional Gaudeamus de anul trecut.

Cheia de lectură a acestui volum poate fi dată și de capacitatea cititorului de a pendula între imagine și text, între referințe la picturi, pictori și scriitori. Cum creezi compoziția unui poem?

Referințele la pictori și picturi sunt, cu puține excepții, obscure, chiar și pentru cei care ar fi studiat istoria artei, întrucât transpar oblic, indirect, le-aș numi mai curând surse. Două exemple: „o rană poate/ a cincea” din poemul „educație”. Este rana de suliță din coasta lui Hristos, vizibilă în toare reprezentările picturale ale „Răstignirii”, singularizată însă în scena „Necredința lui Toma”, imaginată foarte realist de Caravaggio și, mai abstract, de Anish Kapoor, sub forma unui semn grafic cu pigment roșu pe un perete alb. Apoi, versul „incizie-n piezișul pânzei”, din poemul „eclipsă”, este o aluzie la seria de lucrări Concetto spaziale de Lucio Fontana, pânze monocrome cu o singură tăietură oblică în centru, în adâncul căreia se deschide, negru, profund, vidul. Referințele la scriitori sunt mai explicite, întrucât am citat direct titlul, dar pot fi la fel de obscure pentru cei mai puțini familiari cu autorii respectivi. Ar fi arogant să-mi imaginez că cititorii vor recunoaște trimiterile, de aceea nu știu cum are loc pendularea în absența unor valori de referință definite, familiare. Mi-ar plăcea, însă, ca aceste enunțuri cvasi-criptice să destabilizeze puțin, să genereze chei noi de lectură, mișcare, surfing pe marginile mutațiilor imperfecte care înaintează permanent înlăuntrul nostru. Cam așa are loc și compoziția unui poem: începe cu nucleul tare al unui gând, al unei reprezentări, continuă cu dizlocări, re-contextualizări și hibridizări, uneori în beznă incertă, alteori în aerul curat al minții, până la un punct orb, aflat undeva în proximitate cu sensul și nonsensul lucrurilor, potențial chiar sub picioarele mele.

„modernitatea separă insulele ordinii de întinderile deșertului”. Dacă ai vorbi liber despre acest vers…

Liber? Ar fi o mare tăcere. Știu și eu, (de)colonialismul, Antropocenul, progresul tehnologic, accelerarea socială, identitatea diasporică, hibridizarea, ei și noi când de fapt migrăm cu toții spre apă, suntem cu toții înăuntrul aceluiași curent năvalnic spre extincție, spre neantul stepei purpurii din amurg. Minutul 130 din „Melancholia” lui Lars von Trier. Versurile lui Ko Un, șamanul, activistul politic, care continuă să mă inspire: „Cine va face funeralii pentru frunzele ce cad?/ Nu avem nevoie de familie sau națiune”. […] „Din acest moment,/ la moarte să fie condamnate descoperirile,/ invențiile,/ toate speciile de progres, și împreună cu ele/ toate speciile de adevăr!” Antropocentrismul și progresul tehnologic promovate de modernitatea occidentală nu mai pot fi răspunsul la criza globală; cunoașterea în formele ei decolonizate, incluzive, postumaniste, da, prin re-sensibilizare cu pământul de sub picioare, cerul de deasupra. Istorii încă de scris și spus, posibil de către abstracții matematice.

Cum se manifestă o teamă proaspătă, când are la îndemână un limbaj care a trecut și prin alte răni?

Aș spune că se esențializează, operează mai onest. În același timp, se realimentează constant cu teama de sine însăși, pentru prospețime.

Când unele personaje încep să semene din ce în ce mai mult cu Isus…

… hmmm, m-aș întreba cu ce imagine din reprezentările știute, înainte să dezvolt scenarii. „Salvator Mundi” de Leonardo, Isus înviind în slow motion într-un poliptic video de Bill Viola sau „Piss Christ” din fotografia lui Andres Serrano? Din aproape trei ani de studiu de artă religioasă bizantină și occidentală, retina mea a reținut în mod special „Lamentația”, de Andrea Mantegna, în care Isus, pregătit pentru a fi coborât în groapă, zace întins pe o piatră, la capătul căreia veghează Fecioara și Maria Magdalena. Privit de la picioare către cap, cu rănile din tălpi în prim plan, corpul este redat în perspectivă accelerată, cu linii și volume incisiv desenate, reliefând cu un realism frust natura umană a lui Hristos. E o lucrare care te absoarbe înăuntru, te fixează în timpul și spațiul morții, al anxietății cosmice, cum spunea Bakhtin: de ce trebuie Dumnezeu să devină om pentru a ști ce este omul? Și ce e omul azi, din perspectiva critică a postumanismului, care nu se lasă subjugat de fantezia imortalităţii necorporale şi de antropocentrismul creștin, înţelegând că viaţa omului depinde organic de lumea materială complexă din care face parte? Sunt interogații, impulsuri iconoclaste, secvențe din lecturi sau frânturi de imagini pe care le metabolizez, care devin text, dispozitive de compensare a tensiunilor. Iar cineva inteligent spunea că poezia bună nu-ți oferă un subiect de conversație, dimpotrivă, te reduce la tăcere. Te împinge mai departe. Te pregătește pentru liniștea care ne stupefiază pe toți – moartea. Pentru mine, momentul de tăcere în care încerci să înțelegi este, în mod paradoxal, vital: înțelegerea poate să nu vină niciodată, dar tocmai asta mă face să mă simt vie. Și e ceea ce pare să țină arta în viață în același timp.

Care sunt resursele de evoluție ale minții?

Neuroștiința spune că interacțiunea cu tot ce există și modul în care interacționăm, superficial sau, dimpotrivă, atent la ce nu se vede decât exersând empatia. Ar mai fi și diverse substanțe recomandate de șamani, jocurile video și Hollywood-ul, care confirmă că potențialul uman este practic nelimitat, nu crezi?

Poate fi modelată viețuirea de ingestia altor forme de viață? Scrii într-un poem „copiii n-ar trebui să mănânce vietăți/ ar putea căpăta/ un gust bizar pentru/ viețuire”.

Alge-crap-rechin-balenă, microorganisme-purice de baltă-crap, alge-pești fitofagi-pești carnivori-om, fitoplancton-zooplancton-aterină-lufar-câine de mare, iarbă-găină-vulpe-bacterii, iarbă-lăcustă-rozătoare-bufniță, frunză-omidă-pasăre… lanțuri trofice (erbivor, detritivor, bacterivor, parazitic, granivor, nectarivor, briovor, micetofag – le-am luat de pe net, să știi!), pe care le contaminăm, iresponsabil. Flagrante pentru mine sunt contradicția dintre imperativele eficienței economice actuale și obligația de solidaritate diacronică cu generațiile viitoare, precum și contradicția dintre interesele personale, locale și naționale și interesele generale ale umanității. Eu, de exemplu, am aflat de canibalism citind „Sindbad marinarul” și n-am mai mâncat oameni de atunci.

© Untitled, de Vlad Basalici, 2012

lichid

citisem undeva că modernitatea separă
insulele ordinii de întinsurile deșertului
tărâmurile cultivate de
ideea de haos
mi-am zis
trebuie să verific
o autoare de sex neidentificat
nu-și poate transcende
imanența
nici marginile nu mai au cetățenie
la nivel cosmic
superior
pentru moderni însă
fermionii și cetaceele
devin

Simona Nastac a studiat Istoria și Teoria Artei la București și are un Master în Creative Curating la Goldsmiths College, Londra. A curatoriat expoziții de artă contemporană și evenimente live la Londra, New York, Seul, Praga, Sankt Petersburg, Shanghai, Cluj și București și a publicat numeroase articole de specialitate în presa românească și internațională. Între 2006 – 2013 a coordonat programele de arte vizuale, rezidență creativă, literatură, arhitectură și design la ICR Londra. Este interesată de practici poetice și estetice critice, hibride, colaborative și transgresive. În iulie 2017 a câștigat premiul de debut în poezie „Regele dimineții”, acordat de Editura Aula Magna în parteneriat cu Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov, iar primul său volum, „Culoarea deprimantă a mierii”, a fost publicat la editura Tracus Arte și lansat la Târgul Internațional Gaudeamus din 2017.

Mai multe pe: www.simonanastac.com

© fotografie principală: Peter Norris

The post Simona Nastac: „Poezia bună nu-ți oferă un subiect de conversație, dimpotrivă, te reduce la tăcere” (interviu) appeared first on Bookaholic.

Energică și mucalită, non-conformistă și foarte directă, Anamaria Smigelschi este o personalitate aparte, care se revelează pe de-a-ntregul în cărțile sale de memorii, scrise cu vervă și umor. Am întâlnit-o prima oară acum trei ani, mai întâi în paginile cărții Gustul, mirosul și amintirea, apoi în carne și oase, dar iată că abia acum i-am făcut o vizită pentru rubrica Bibliotecă de scriitor.

Casa Anamariei Smigelschi, scriitoare și artist plastic-grafician, este pe măsura personalității sale; într-un cuvânt, impresionantă. După ce ajungi în antreu, o poți lua fie în jos, spre atelier, fie în sus, pe scara îngustă care te conduce în camera de zi, încântătoare și spațioasă, cu ferestre mari ce dau înspre grădină. Mai urci încă o scară și peisajul se schimbă: aici sunt bibliotecile și vrafurile de cărți, fie răspândite în jurul patului, fie ordonate pe rafturile din hol și din camera alăturată. Peste tot, obiecte frumoase, mai vechi sau mai noi, care-ți lasă senzația că te afli într-un muzeu.

M-a bucurat nespus reîntoarcerea în casa Anamariei Smigelschi, unde totul mi s-a părut neschimbat: fotoliile, canapeaua, aranjamentele de flori, colecțiile de figurine în miniatură, toate se aflau în același loc. Doar în caseta de lemn, așezată la locul ei, pe taburet, se găseau alte pagini dactilografiate. În urmă cu trei ani, autoarea abia terminase a doua carte de memorii, Mai de ieri, mai de departe…, cu amintiri de călătorie – acum lucrează la a treia, din care mi-a și citit câteva capitole. A fost un interviu mai neobișnuit, cu povești intercalate cu scurte sesiuni de lectură și căutări febrile prin biblioteca de la etaj, unde cărțile vin și pleacă, se ascund și reapar subit.

Un colț al frumoasei camere de zi

Aveți idee câte cărți sunt în bibliotecă, țineți o evidență a lor?

N-am niciun fel de idee, că nu le număr. Pe unele le-mprumut și nu le mai dau înapoi, pe altele le-mprumut și nu le mai iau înapoi. Prin toate părțile am grămăjoare de cărți, majoritatea sunt la etaj. N-am niciun fel de regulă și nici nu sunt în stare să pun împreună autorii. Singurele pe care le-am pus mai grupate, chipurile, sunt cele cu coperțile făcute de mine. Când am avut o expoziție personală, mi-am făcut un montaj cu cele care-mi plac mai mult.

Cărți din biblioteca de la etaj

O treime din odaia boierului meu era o movilă de cărți. „Lasă-le așa”, zicea, „lasă-le așa, că știu eu cum să le iau”. După ce s-a prăpădit, la vreo doi-trei ani, când am restaurat casa, le-am făcut pachete la întâmplare, zece kilograme unul, și m-am dus aici, după colț, la biblioteca de cartier Cezar Bolliac. „Vai, ce bine! Să vă fac act de donație!” „Nu-mi faci nimica, dacă vreau să mai citesc una dintre ele, vin și cer”. Când am trecut peste vreo două luni, era mișcare mare de restauro, termopane, chestii, și s-a făcut o farmacie. Nici nu știu unde-au ajuns toate cărțile alea. Am rămas și eu cu destule, între timp s-au înmulțit, s-au împuținat… Cam asta e cu cărțile.

Camera soțului, Ion Alin Gheorghiu

Știți care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Am una foarte veche, o carte religioasă, cumpărată doar așa, că era veche. Mai aveam câteva, pe care le-am moștenit de la tanti Mimica, dar nu mai știu unde sunt. După război, ne-am întors din refugiu – că noi am fost bombardați – și am ajuns în Villa Mimica (o casă din București pe care am și descris-o cu lux de amănunte în Gustul, mirosul și amintirea), care avea, ca orice casă respectabilă, o bibliotecă cu cărți de toate felurile. Tanti Mimica era un fel de madam Piscupesco a lui Caragiale, o găinușă foarte bătrână, frumoasă și prostuță.

Pentru cine n-a citit cartea, după ce reproduc descripția casei la vremea aceea, când ajung la cărți zic așa: „Biblioteca pătrată, rotativă, plină de cărți legate în pânză albastră cu titluri aurii: George, sau un amor românesc, vodevil în patru acte, Miosotul, poesii de Grigore Haralambie Grandea, Alfredo, poem de A. Lăzărescu, sau, simplu, Diverse în care erau prinse, la grămadă, foiletoane din Misterele Parisului tipărite pe două coloane, schiţe umoristice de Orăşanu lângă colinde de Crăciun, Lăptărița din Montfermeil, traducere din franțozește, ori Solitarul (singurelnicul) de la Senegalia. Majoritatea cărților erau în chirilice și patima pentru ele m-a avantajat în fața copiilor, mai târziu, când am început la școală limba rusă”. Numai eu le citeam, frații mei râdeau de mine – cel puțin Cici, fratele meu cel mare, mă tot certa: „Da’ citește, frate, ceva serios, nu mai citi tâmpeniile astea!”. Le adoram, erau hazoase la culme.

Cea mai veche carte din bibliotecă

Mai aveam o cărticică cu versuri de Aricescu, nu mai știu pe unde-o fi. Asta ar fi cea mai veche carte de suflet. (Mai târziu, după ce ne-am uitat prin biblioteca de la etaj, a apărut deodată și cartea lui Aricescu, ascunsă sub un vraf de cărți noi – n.r.) Uite-l, hopa! Ăsta-i Aricescu. Bucuresci, 1852, tipografia Sfintei Mitropolii. „Arpa română” se cheamă. (O întreb dacă e tot din biblioteca lui tanti Mimica – n.r.) Nu, am căpătat-o pe urmă. Eu știam pe dinafară o mulțime de poezii de secolul 19 și făceam spectacol cu ele, îi înnebuneam pe toți, și careva mi-a dăruit cartea. (Îmi citește unul dintre poeme, „Costumul național”, scris cu chirilice – n.r.)

Ah, parcă văz viteza matroană de la țară, Cu cobilița-n mână zdrobind armia barbară!!!

Pe de-o parte mă-nduioșează, pe de alta m-apucă tristețea când văd în ce hal eram noi pe la 1850, care era nivelul nostru de cultură…

Volumul cu poeme de Aricescu

Biblioteca în sine are o istorie mai specială, aveți cărți moștenite de la părinți sau bunici?

Cărțile de aici sunt ale mele, pe cele moștenite de la mătuși le-am depozitat într-un fost atelier, unde am mai dus și un pian, tablouri, damigene, rame și alte vechituri. Ar trebui făcută o chestie din asta patriotică, strânse toate și dăruite cui știe ce să facă cu ele, să le trimită în Basarabia ori în Bucovina, dar e o daravelă prea complicată, așa că deocamdată stau acolo și se prăfuie singure. Se-mprietenesc unele cu altele și stau cuminți. La un moment dat, mai descoperi câte una: Ia te uită?

Pe multe dintre cele de acasă le-a cumpărat Alin, alea din colecția Meridiane, cu biografii de artiști. În vraful uriaș din odaia lui erau foarte multe biografii, cărți de istorie, de război, cu legiunea străină ori cu Napoleon și Talleyrand, mai erau de-alea de spionaj și Gestapo, care de niciun fel nu mă interesau. Se ducea în fiecare duminică la Obor, la scule de pescuit și la buchiniști, venea cu una-două-trei cărți de-acolo.

Din cauză că am fost bombardați, am crescut fără cărțile din copilărie După ce ne-am întors din refugiu, o perioadă am avut numai biblioteca lui tanti Mimica. Se tipăreau puține cărți după război, foarte greu ne-am făcut o altă bibliotecă. Îmi amintesc o vacanță de când aveam vreo 15 ani, am stat la Sibiu, la Mama mică, care avea o bibliotecă de intelectual obișnuit – bunica mea era profesoară de istorie și geografie. Mi se părea ceva nemaipomenit: stai așaaaa, te uiți la rafturi, te scoli și iei o carte, citești ce citești și, când te plictisești, îți iei alta – un paradis! Avea cărți și pe franțuzește, și pe nemțește.

În afară de atelierul cu planșetă de desen, fiindcă Tatí era arhitect, biblioteca noastră de acasă era imensă, plină de albume, mi-o aduc aminte perfect: avea două fotolii, o bibliotecă uriașă cât un perete și un birou cu chestii de scris. Era despărțită de sufragerie prin glasvand. Pe vremea aia așa se cădea, probabil, să ai bibliotecă cu birou. Nu prea aveam voie acolo, era o zonă pentru oamenii mari, și m-au prins odată – aveam vreo patru ani sau așa – că stăteam picior peste picior și mă prefăceam că citesc, cu cartea pusă invers. La bombardament, bomba a căzut pe unul dintre fotolii și a făcut biblioteca zob. A strâns Tatí cărțile alea sfârtecate și le-a dus în pod la tanti Mimica, a mai plouat pe ele, se lipiseră paginile între ele… Am petrecut în adolescență ore de muncă, să muiem și să desfacem filă cu filă. Unul dintre albume avea înfipt în carne o schijă de fontă ca un șoricel.

Chestia cu cartea a fost în același timp și o joacă, și o pasiune, și o profesie, și un miracol.

Așadar, pasiunea pentru lectură s-a ivit din copilărie?

De la Goangă și Târlică. Era o carte cu Goangă și Târlică care-au ajuns în Iad, de fapt adormiseră și-au visat toată chestia. În prima copilărie aveam două cărți de Andersen și Bechstein, cărți groase de tot, în germană, cu litere gotice, una galbenă, ailaltă maro, cu ilustrații în text, desenate subțire de tot, cu zeci de detalii colorate în acuarelă. Dacă voiau să fiu cuminte, îmi puneau una dintre cărțile alea în brațe, mă uitam la nesfârșit. Nu le-am mai văzut niciodată de la șase ani, când am plecat în refugiu, dar pot să ți le povestesc aproape pagină cu pagină.

Când am început eu să desenez ilustrații pentru copii, mi-am dat seama că gustul nu se schimbă. E clar de tot. Eu nu știu dacă ăștia care fac urâțenii scălâmbăiate și figuri antipatice își dau seama că nu merg la sigur cu copiii. Cel puțin fetițelor le plac foarte tare desenele grațioase și cu detalii multe – dovadă că o mulțime de adulți care-au crescut cu Dora Minodora și Luna Betiluna își aduc aminte de ele. Până și un episcop, om în toată firea. (Râde.) Acum doi ani, la Blaj, s-a făcut o expoziție în catedrala pe care ar fi trebuit s-o picteze bunicul meu (Octavian Smigelschi – n.r.) și, în același timp, se ținea și un conciliu greco-catolic, unde erau strânși toți episcopii. Și între ei, unul uriaș, bărbos, cu o cruce mare pe piept, mă știa de la Luna Betiluna și Dora Minodora.

A, iar o întâmplare tușantă la culme a fost când am văzut scris caligrafic în mijlocul drumului, cu o mânuță de copil, „Anamaria Smigelschi”, între alte desene cu creta. În mod sigur nu știa că stau aicea, era probabil un copil care atât a buchisit pe cartea aia, că mi-a ținut minte şi numele.

Cele mai înduioșătoare premii pe care le-am luat eu, în mai multe rânduri, sunt cele numite„Trofeul micului cititor”. (Îmi aduce o farfurie pictată, primită în 1987 – n.r.) Pe-ăsta l-am luat pentru ilustrație, o carte scrisă de Daniela Crăsnaru. L-au făcut drăguț, au reprodus pe porțelan un desen original de copil. Pe vremea aia, se făcea plebiscit și copiii își alegeau cărțile preferate – nu știu cum se vota, prin biblioteci, prin școli… Odată am fost, tot pentru decernarea acestui premiu, la biblioteca centrală din Deva, a fost o serbare de toată frumusețea în sala teatrului, o fetiță a recitat toată Luna Betiluna de la un cap la altul.

În vremea aia am publicat o altă carte cu mare succes la public, se chema Facem singuri jucării, un fel de manual de meșterit, ajunsese material didactic pentru grădinițe. Nu doar că scrisesem textul și făcusem ilustrațiile, dar am inventat jucăriile. Nu mai am niciun exemplar, mai era una pe nemțește, dar nu mai știu unde e. Unul dintre nepoții mei, cel mai mare, care avea atuncea vreo 10-11 ani, zice: „Da’ de ce nu faci vapor cu zbaturi?” „Păi, nu știu să fac vapor cu zbaturi.” „Păi așa, așa…” Zic: „Fă-mi tu un vapor cu zbaturi, eu îl desenez și pe urmă împărțim banii”. Și a făcut Tudor un vapor dintr-o tăviță de plastic dreptunghiulară și un ax dintr-un beţigaș de socotit (se dădeau niște seturi la librărie), zbaturile le-a făcut din flacon de vitamina C, tăiat în patru, a pus o greutate din plumb, sforicică… Foloseai lucruri care se găseau de cumpărat, nu te-apucai să faci jucării din materiale pe care nu le putea găsi copilul. Eu l-am desenat și, când am luat banii, i-am dat 250 de lei. Și frate-su mai mic: „Cum de-i dai atâția bani?” „Păi, ăsta a fost înțelegerea.” Era enervat și ofticat la culme Ionuț.

Odată, vai, ce drăguț a fost… M-am dus la o grădiniță să mă întâlnesc cu publicul meu când era sărăcia mai mare, înainte de anii ’80, nu mai știu exact când. Tratație au făcut doamnele educatoare, nu-mi dau seama cum au reușit să se descurce. Adică toată povestea a fost înduioșătoare. M-am interesat cam câți copii sunt, erau vreo 40, am cumpărat niște napolitane învelite în staniol și am pus la cale un concurs: cine desface mai repede napolitana și rămâne staniolul mai întreg. Cât au fost de drăguți! Le tremurau mânuțele de grabă și surescitare, nu poți să-ți închipui cât a fost de emoționant. Atunci am aflat că foloseau cartea mea la program, pentru că avea tot felul de jucării, unele mai simple, altele mai complicate.

Coperte realizate de Anamaria Smigelschi

Acum am suferința cu copiii și tinerii care nu citesc. Am un nepot adorabil care nu citește, i-am făcut cadou de Crăciun cartea cu Bucureștiul, să vadă și el ce e cu orașul ăsta, iar bucata mea e despre strada Clucerului, adică exact strada din spatele casei lui, și despre copilăria noastră, în care intră și el. După trei săptămâni, l-am întrebat: „Ai citit ceva sau ai rămas tot la Baltagul, pe care l-ai citit pe jumătate?”. Nu citise încă. Nu citesc, n-au curiozități, majoritatea știu dinainte totul, au niște informații precise și fixe, nu știu de unde le iau, și te trezești că fac declarații de nediscutat. Îmi pare foarte rău că se pierde gustul pentru citit, mai ales la băieți. Fetițele mai citesc, și-n orice caz doamnele bătrâne toate citesc, pe când bărbații lor, nu. Doamnele sunt fanele mele, mă văd și mă opresc pe stradă: „Vai, vai, vai, abia aștept următoarea carte!”.

Cărți pe măsuța din dormitor

Sunt cărți la care țineți foarte mult, dintr-un motiv sau altul?

Ca poveste, Cărțile junglei – când le-au scos în altă ediție, m-am enervat îngrozitor că nu era traducerea cuvânt cu cuvânt. O carte importantă pentru mine este monografia soțului meu, Ion Alin Gheorghiu. Înainte de ’90, era editura Meridiane, care la 35 de ani îți făcea o plachetă, la 50 de ani îți făcea un album, la 80 de ani un album și mai și ‒ aproape la rând, ca la moară. După Revoluție, s-au stins editurile astea, iar să editezi un album e o chestie nu numai costisitoare, ci și nevandabilă. Trebuie să-l faci singur sau cu un sponsor. Într-o dimineață de prin ’95, m-am gândit: ce, nu pot eu să-i fac album lui Alin? Am început să mă gândesc cum să fac, eram deja gata cu proiectul când s-a trezit el la opt și douăzeci și i-am zis că-i fac monografie. „Da’ nici nu mă gândesc, să facă cercetătorii, ce treabă am eu?” Așa că am tăcut din gură, nu puteam să-i fac album cu forța.

La o vreme după ce s-a prăpădit el, am făcut propunere la ICR, când încă era Buzura director. Au acceptat propunerea și s-a aprobat un tiraj mare, de 2000 de exemplare. Dar, până să apară, s-au întâmplat toate neajunsurile, de parcă, cum nu voia el înainte de moarte, n-a vrut nici după, stătea acolo sus și punea strâmbe. Prima chestie, am găsit greșeli la traducere (că e și pe englezește), a trebuit s-o reluăm și am pierdut rândul la tipografie. După două luni, a intrat în sfârșit la tipar ‒ era înainte de Crăciun, credeam că o să am un tiraj, să-l fac cadou. Dar, când să iasă, s-a rupt mașina de legat. Într-un final, a fost gata și, după ce am pus la cale serbare mare la ICR și am făcut invitații pe hârtie de lux, am ajuns acasă și primesc un telefon: „Uită-te la televizor cum îl debarcă pe Buzura!” Erai fetiță atunci, nu te-a impresionat chestia asta. A trebuit să mai aștept trei luni până am lansat albumul. Acum s-au terminat toate exemplarele, alt album n-o să-i mai facă nimeni, niciodată.

Aveți cărți preferate, povești care v-au marcat?

Sunt cărți care m-au marcat în adolescență – de pildă, când citeam Teodoreanu, mă umpleam de arome. Altfel, e câte una care-mi place foarte tare și mă urmărește. Uite, ultima care m-a pătruns, ca să zic așa, e asta a lui Ruști, Mămica la două albăstrele. Nu citisem nimic de ea, am nimerit-o pe-asta și-am rămas pur și simplu… (Când aude că vreau să pozez cartea Doinei Ruști: „Aoleu, dar o ai tu acasă?” Îi spun că o văzusem mai devreme în bibliotecă. Râde: „Credeam că mă pui s-o caut acuma, că nici nu mai țineam minte unde e.” ‒ n.r.) Uite, și asta, Iuda, de Amos Oz. Îmi place Oz de nu mai pot. Cum îmi place Șalom Alehem, are dulceața și duioșia asta ovreiască care nu mai există la nimeni. Ceea ce dovedește că nu sunt antisemită deloc. Și cărțile Adrianei Bittel sunt faine.

Pe altele le uit imediat. Mi s-a întâmplat să-ncep o carte și să mă trezesc după o bucată de vreme: stai, măi, că pe-asta am citit-o. Iar pe altele le deschid, citesc câteva rânduri și nu pot să le răzbesc. Mă supără grosolănia și violența în limbaj. E ceva ce nu pot înțelege și cu care nu mă obișnuiesc. Uite, eu mă duc la Vama Veche și văd fete frumoase-frumoase, înalte, subțiri, cu poponețul mic ‒ s-a-mbunătățit soiul românesc ‒ și vorbesc… Dom’le, numai zoaie în gura lor, de necrezut. Și nu am nicio speranță că le trece.

Aveți genuri literare preferate?

Cred că, până la urmă, cel mai mult îmi plac memoriile. Și sunt, ca să zic așa, în asentimentul vorbei ăleia, „viața bate filmul”, pentru că sunt mult mai convingătoare. Găsești greu o proză așa convingătoare cum e asta a lui Ruști, sau una care te urmărește, cum e Iguana, o poveste care supradimensionează realitatea. Nu știu dacă i-ai citit biografia lui Romain Gary, vai de mine… E o-ncântare. Majoritatea scriitorilor, când își povestesc viața, dintr-odată se schimbă. Alexandre Dumas e complet altfel când vorbește de mâncare sau povestește întâmplări de vânătoare. Totul capătă consistență, e diferit. Mie-mi place și mâncarea, mie-mi place și joaca, foarte tare-mi plac activitățile trupești, ca să zic așa, și-atuncea probabil că de-asta-mi plac și memoriile, chiar plicticoase dacă sunt.

Ne puteți recomanda câteva cărți de memorii?

E o carte pe care o recomand tuturor: Restituiri boeme, de Octavian Moșescu, jurnalist și scriitor, mare colecționar de artă, care a fost în două rânduri primar al Balcicului și este, de fapt, creatorul Balcicului. El a făcut o treabă nemaipomenită, a împroprietărit artiștii și a creat astfel o comunitate culturală la Balcic. Are povești scurte, de o pagină jumate-două, cu portrete ale contemporanilor lui ‒ Macedonski, Mateiu Caragiale, Cincinat Pavelescu… Dacă vrei, ți-o dau s-o citești. E scrisă absolut încântător, mi-a plăcut la nebunie. Îți lasă și senzația asta de nostalgie după o viață culturală și o disponibilitate care au dispărut cu totul astăzi. Bun, că lucrurile au evoluat peste tot în lume în felul ăsta, dar la noi e foarte întristător.

Și asta, Sarmiza Crețianu, De pe Valea Motrului, apărută la Corint, despre familiile de boiernași de la sfârșitul secolului 19. Mai curând ăștia-mi plac. Asta mai e încântătoare, Amintirile lui madam Cămărășescu. E așa de frumoasă, și scrisă cu haz! Ți-o dau s-o citești și pe-asta. (Îi zic că nu mă-ntind, iau doar cartea lui Moșescu ‒ n.r.) Cum vrei, dacă vii altă dată nu mai știu de unde s-o iau. Și asta mi-a plăcut, a Simonei Popescu, Exuvii ‒ sunt povestiri, trăiri din copilăria și adolescența ei, e duioasă la culme. O pui și pe-asta? Carte de bucate boierești ‒ îmi place s-o citesc, că e poezie curată, dar nu fac nimica după rețete, numai din imaginație. (O întreb dacă îi place să gătească ‒ n.r.) E talentul meu cel mai mare.

Cărțile pe care le-ați scris au un loc anume în bibliotecă?

Alea chiar nu stau deloc, că pe unele nu le mai am în casă ‒ acuma n-am Bucureștiul meu și Cum să fii fericit în România. Primesc un număr de exemplare, dar se termină repede și din când în când îmi mai cumpăr, că n-am încotro ‒ vine vorba și trebuie să faci cadou o carte. Le iau de pe internet și primesc coletul acasă. Mă-ntreabă băieții ăia de la firma de curierat, toți sunt foarte drăguți: „Ce faceți, iar v-ați cumpărat cărți?” Le țin într-o cutie jos, în atelier, când se termină, o să mai cumpăr.

(O întreb dacă are măcar edițiile vechi cu Dora Minodora și Luna Betiluna ‒ n.r.) Alea tot așa, nu le mai aveam de mult. Le-au reeditat Paralela 45, dar n-am înțeles ce e-n mintea lor, că lumea îmi cere și nu se găsesc. Le-am dat aproape pe degeaba la vremea aia ‒ au trecut vreo 7-8 ani de-atunci ‒, cu condiția să le facă boierește, cartonate, cum sunt cărțile frumoase pentru copiii de astăzi. Copilul are gustul luxului, asta-i clar de tot. Nu le-au făcut cartonate, doar așa, broșate, și nu se găsesc niciodată, nici măcar la târg. Diferență: când a apărut a treia carte, „În țara lui Pește-Mămăligă-Prăpădește”, atuncea am râs și eu c-am făcut o trilogie. Ce-ai făcut? O trilogie. Deci al treilea volum din trilogie a apărut atunci în 163.000 de exemplare și pe urmă au mai tipărit într-un singur volum toate cărțile, au tradus-o și în slovacă, și din ediția aia mai am încă exemplare, că n-am avut ce să fac cu ele, n-am avut cui să le dau. Cu patruzeci de ani în urmă, cartea pentru copii era foarte ieftină, costa 4 lei, 8 lei o carte ilustrată ‒ bine, foarte puține erau cartonate și lucioase, din cauză că n-aveam tehnică, dar la tirajele astea de care îți spuneam, prețurile erau mici.

Cărțile cu Luna-Betiluna și Dora-Minodora, pozate în atelier

Aveți obiceiuri legate de lectură sau de scris?

Citesc numai pe burtă, în pat sau pe nisip, nici nu știu să citesc în fotoliu. Ultimele cărți pe care le-am citit și cele care urmează stau vraf în jurul culcușului. Scriu tot pe burtă, în pat, cu-n pixișor care am zis eu că știe cuvinte încrucișate, drept pentru care prietena mea care trăiește în Suedia mi-a trimis un îngeraș, că așa arăt eu când citesc. (Îmi aduce îngerașul – n.r.) Uite, asta-i poziția mea de intelectual. Ori fac cuvinte încrucișate în pat, ori citesc, ori scriu și pe urmă mă duc cu hârtiile scrise de mână și mă chinui la computer. Dâc dâc dâc, unde-i F-ul, unde-i B-ul, dar le scriu pân-la urmă – și am dovada. (Râde.) La început, nici nu știam cu diacritice, acum sunt și paginate, iar cartea care urmează să apară aș vrea să fie cu imaginile în text, nu cu toate pozele grupate la final. La memorii, când e vorba de oameni adevărați, cu nume și prenume și cu dată de naștere, are mai mult sens dacă le vezi și mutrele când citești textul.

După ce le tipăresc pe capitole, bag foile în cutia asta. (Îmi arată o cutie de lemn, așezată pe taburetul din fața fotoliului – n.r.) Prima oară le-am dus la doamna Lidia Bodea cu cutie cu tot, că are alt înțeles când le citești una câte una, iar pe de altă parte oamenii care n-au citit de mici pe ecran citesc mai bine pe hârtie. (O întreb despre ce va fi următoarea carte – n.r.) Păi, tot așa, memorii, doar n-o să m-apuc acuma să scriu fecțiune (Piru zicea „fecțiune”). Tot descopăr că-mi aduc aminte chestii și cartea asta e cu scurte biografii de oameni pe care i-am cunoscut. Am și denumit-o, se cheamă Trecători, trecători, am și schiță de copertă, dacă nu mi se pune în contra, că la prima carte am făcut vreo șase variante, am mai povestit asta. La text n-am avut decât virgule și câteva vorbe pe ici, pe colo, în schimb la coperți, care sunt meseria mea, am făcut nu știu câte variante până au ales una. N-am terminat-o, ar mai trebui să scriu câteva portrete. Duminica mă duc la dejun la sora și la cumnatul meu, care e marele meu fan, e aproape obligatoriu să-i citesc ceva.

Cutia de lemn cu noile „producții” literare

Aveți povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Am povestit o întâmplare amuzantă într-un text, Nichita, o să ți-l citesc. Am gustul ăsta să scriu scurt, e chibzuită povestea. Poți s-o pui așa cum am scris-o, n-are niciun rost s-o spun încă o dată cu alte vorbe:

„Pe timpul acela (1964), revista Contemporanul publica, pe paginile din dreapta, câte o coloană de scurte note de actualitate. Una din știrile din vinerea aceea anunța ca a apărut O viziune a sentimentelor de Nichita Stănescu și că prima poezie din volum este coperta semnată de Anamaria Smigelschi.

Meșterisem din staniolul unui capac de ness café o monedă de argint cu două profiluri nas în nas, o lipisem pe un carton alb cu titlu și o dădusem lui Puiu Vulcănescu, redactor artistic la ESPLA, să se descurce cu ea, s-o reproducă fotografic sau ce-o ști… Băiatul ăsta, care a fost cel mai dăruit dintre făcătorii noștri de cărți, a comandat o ștanță la Monetăria Statului şi a făcut o copertă legată în pânză, cu supracopertă albă, cu clapă, din carton ciocănit (așa se chema, era alb sticlos și zgronțuros ca o tencuială calcio vecchio), cu o efigie adevărată din bronz alb (acum chestii de-astea sunt la ordinea zilei, dar atunci a fost o bombă mondială).

Marele poet m-a convocat într-o casă de prieteni să-mi mulțumească, dar a uitat să vină. A fost, însă, altul (nu-i spun numele, că mai trăiește), căruia îi făcusem o copertă cam banală cu un desen negru și care s-a exprimat cu dinții încleștați:

― Nici nu merita, nemernicul, o asemenea copertă!

L-am revăzut pe Nichita de zeci de ori la Alin la atelier, nici nu știu dacă mai făcea vreo legătură între mine și chestia cu coperta”.

The post Bibliotecă de scriitor – Anamaria Smigelschi: „Chestia cu cartea a fost în același timp și o joacă, și o pasiune, și o profesie, și un miracol” appeared first on Bookaholic.

George-Ștefan Niță a debutat anul trecut cu volumul de poezie „Tata nu are cal”, Editura Tracus Arte. Volumul a fost desemnat câștigător al premiului „Alexandru Mușina”, în cadrul concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina”, ediția a patra. Juriul a fost format din Al. Cistelecan (președinte al juriului), Caius Dobrescu, Radu Vancu, Romulus Bucur, Adrian Lăcătuş.

În familiile disfuncționale e loc de orice. Scenele casnice în care personajele au roluri când fixe, când mobile fac loc și unui limbaj în continuă transformare.

Deși l-am folosit, îmi e teamă de cuvântul disfuncțional, înseamnă că există familii funcționale. Iar eu nu cred în dihotomia asta. Doar că unele familii sunt mai disfuncționale decât altele. Într-o anumită măsură, suntem cu toții puțin săriți de pe fix. Și totul pleacă de acolo, din acel mediu.

Posibilitățile într-un cadru fără limite „clare” pot duce (și) la autodistrugere. Care sunt limitele autorului atunci când își imaginează personajele? Cum e în cazul tău?

Apreciez poveștile simple și curajoase, care știu de la bun început ce vor să transmită. Fără vorbărie inutilă, fără înflorituri. E al dracului de greu să faci asta. Așa că mă bucur când dau de cineva care nu ține cont de convenții (fie el autor sau regizor). Excepțiile sunt puține, dar interesant de găsit. În ce mă privește, nu încerc să impun nicio limită personajelor. Cu toate astea, scriu poezie cu o frică de ridicol imensă (încă îmi lipsește curajul, asta e!). Stau cu piciorul pe o pedală de frână imaginară și încerc să spun ce văd fără patetisme și drame inutile. Să transmit ce vreau să transmit și s-o tai de acolo.

Odată ce învățăm „răspunsul corect” la anumite întrebări, ce facem cu varianta noastră de răspuns corect?

Habar n-am. O păstrăm ca pe un suvenir pentru vremuri mai puțin inspirate. Mi-a rămas în cap o chestie pe care ne-a spus-o Florin Iaru la atelierul de scriere creativă, că e bine să cunoaștem regulile unei povestiri ca să le putem încălca. Așa și cu „răspunsul corect”, e bine să-l știm ca să-l ignorăm. Prefer dioptriile mele.

Unele acțiuni ale unor personaje imprevizibile pot fi previzibile și viceversa. Cum te simți la sfârșit, când le-ai trasat direcția?

E plăcut sentimentul ăla în care simți că ai scos de la un personaj tot ce s-a putut. Că are un început, un mijloc și-un sfârșit. Ce-i drept, e un sentiment pe care l-am încercat mult prea puțin. Doar ce-am debutat. În „Tata nu are cal” mi-a fost cel mai greu să îmi găsesc o voce proprie, nefalsificată. După multe texte aruncate și modificate, am început să mă gândesc și la forma pe care vreau s-o dau volumului și ce să fac cu personajele. Cum aveam foarte multe texte legate de familie, mi-a fost relativ ușor să construiesc prima parte. Cât de clar am făcut-o, nu știu, rămâne de văzut.

Ce face limbajul pentru tine, există reciprocitate între tine și el, un status „incert”, mici trădări?

Întotdeauna. Dacă îmi mai aduc bine aminte, limbajul și limba, termeni folosiți absolut liber aici, formează gândirea. Ori eu ceva gândesc și alta spun. Ca un joc. Unii ar numi chestia asta lipsă de seriozitate.

Ai câștigat premiul „Alexandru Mușina” cu volumul de debut, „Tata nu are cal”. Cum te simți după debut și după acest premiu?

Puțin mai încrezător. Premiul „Alexandru Mușina” a fost o surpriză frumoasă. Nu mai aveam așteptări de la volumul ăsta, eram plictisit de el, așa că m-am bucurat să știu că o să fie citit și de altcineva. Până la urmă, asta mă interesează cel mai mult, să își găsească cititori. Cred cu tărie că o carte trebuie să se exprime singură, organic. Dacă e bună, o să se audă de ea, dacă nu, nu!

George-Ștefan Niță (n. 1985) a studiat Etnologie și Antropologie Culturală în București și Bordeaux. A participat la atelierul de scriere creativă susținut de Marius Chivu și Florin Iaru și la atelierul de poezie al Simonei Popescu. A debutat în poezie cu volumul Tata nu are cal, manuscris câștigător al concursului pentru debut în poezie „Alexandru Mușina”.

The post George-Ștefan Niță: „Scriu poezie cu o frică de ridicol imensă” (interviu) appeared first on Bookaholic.

Dan Dediu (n. 1986, Bârlad) a fost barman, agent de vânzări, a lucrat în construcții și la o sală de jocuri de noroc, printre altele. A ras vreme de câțiva ani toate premiile pentru autori care nu au debutat în volum la concursurile de poezie prin țară. A debutat în 2017 cu 4,5 litri de sânge, miliardar, manuscrisul volumului său fiind câștigătorul celei de-a șaptea ediții a concursului de debut în poezie organizat de către Casa de Editură Max Blecher, din juriu făcând parte Claudiu Komartin, Radu Andriescu și Alex Ciorogar. În prezent, trăiește în Anglia, la Luton.

4, 5 litri de sânge, miliardar are ceva din haosul și atmosfera tensionată a unui club din Las Vegas, conturând o poetică a adrenalinei, a exceselor senzoriale și a unei senzualități dictatoriale, pe care mintea le prizează și le convertește în imagine, în text, în vibe. Ceea ce atrage la poezia lui Dediu și constituie, în același timp, liniile de forță ale acesteia, sunt dozajul atent al elementelor cu care operează la nivel stilistic și voltajul discursului, care se articulează pe calapodul unei imaginații funambulești și a unei verve turbionare, când de beatnic pe stupefiante, când de punkist macho. Avansând cu o plăcere aproape masochistă, cu „nerăbdarea unui luptător de K1” în vortexul propriilor viziuni sumbre și contorsionate, dar din care iese de fiecare dată neșifonat, autorul volumului 4, 5 litri de sânge, miliardar propune un construct poetic îndrăzneț și seductor prin contrastele jucate până la limita cu stridența. Când vulgar și exploziv erotic, când compulsiv și anxios, gravitând în jurul ezotericului sau al marilor întrebări despre divinitate, viață, poezie, dragoste, adevăr, pe care le demolează și reconstruiește după legile proprii, Dediu se impune, odată cu acest volum, drept una dintre cele mai originale, bine calibrate și mature voci din spectrul mai larg al debutanților din ultimii ani.

La revolución del cuerpo

În altfel de împrejurări,
v-aș spune mai concret despre viața mea,
dar nici nu știu cum se propagă nebunia
în creierul uman și totul e seducție pe tempo.
Hang Solo, banii, femei, dar nu femei, e un baldachin de sticlă
care îți imită simptomele,
nonșalanța cinematică, spiralele Kundalini,
un Chevrolet Yenko Nova pe marginea prăpastiei.
Poate fi o specie de fluture, compulsia unui schizofrenic
care a dezarticulat într-o criză gândirea universului.
Am câțiva oameni pe lângă mine care îmi spun
că bag prea multă mahoarcă, zâmbesc complice
la libertate și la revolución del cuerpo, pornim pe aceleași fente
și totuși timpul ne diferențiază. Creierul scrimă, creierul Muhammad Ali
omagiez izolarea cu umbrele savanților care își dărâmă acoperișurile.
Cel mai bun prieten din copilărie nu mai e același jocheu
cerebral, poate ar fi vrut să spună mult prea multe și nu
le-a spus la timpul potrivit.
Lasă urme pe stradă, dar pierde-te pe calea șarpelui în permanență
dornic să contrazici și să fraternizezi cu tot ce e sălbatic, asimetric
și invizibil în natură.
Tempo e foarte important, amestec plante cu sextine într-un ceaun cu foc,
sunt idei pe care le torturez ca într-un manual de tortură Kubark și sunt idei
pe care le împing cu ghiozdane în spate spre școli, luptători ISIS deghizați.
Cred că am muncit exagerat și fără convingere, cred că
sărăcia și teama cu care te îmbracă de la școală, mai ales sărăcia, îți frânge sau călește identitatea,
cred că nu am nimic de care să pot fi mândru și aici e templul sănătății mele mentale,
cred că de undeva dintr-un avion nimeni nu are nimic de care să fie mândru și conștiința
se transformă în muzică și spațiu.
Cred că e important să crezi, cred că e la fel de important să nu crezi,
cred, tot ce aleg să cred – dansul, un joc de șah – e important.

Dan Dediu, din 4,5 litri de sânge, miliardar (Casa de Editură Max Blecher, 2017)

The post Poemul săptămânii: „La revolución del cuerpo”, de Dan Dediu appeared first on Bookaholic.

Cărțile de citit seara, înainte de culcare, sunt deosebit de importante pentru părinți și copii. De multe ori, cei mici dezvoltă adevărate dependențe, iar amintirile pe care le au mai târziu cu aventurile și personajele din cărțile citite seara sunt dintre cele mai dragi. În ultimii ani, oferta editorială din care părinții și copiii pot alege a devenit tot mai vastă și mai diversă și în limba română, ceea ce e un lucru foarte bun. Și, lângă poveștile clasice, se remarcă o nouă metodă, „revoluționară”, de adormire a copiilor, o metodă ce se bazează pe puterea sugestiei și a repetiției.

Acum vreo trei ani, a început această modă „revoluționară” a cărților de adormit copiii, cu primul mare bestseller din categoria asta, și anume Iepurașul care voia să adoarmă, de Carl-Johan Forssén Ehrlin, o poveste ce se bazează pe puterea hipnotică a cuvintelor. Cărțile psihologului suedez Carl-Johan Forssén Ehrlin sunt acum în număr de trei: Iepurașul care voia să adoarmă, Elefănțelul care voia să adoarmă și Tractorașul care voia să adoarmă.

Cum ziceam și mai sus, poveștile, deși prezintă și o aventură a personajului principal (de exemplu, în prima carte, Iepurașul trebuie să ajungă la Moș Ene ca să descopere cum poate să adoarmă, iar pe drum se întâlnește cu tot felul de personaje, care mai de care mai somnoroase, cum ar fi Melcul Somnoros sau Bufnița Picoteală), povestea se bazează în special pe puterea hipnotică a cuvintelor și, mai ales, a repetării anumitor cuvinte, fraze, acțiuni. Din acest motiv, pot deveni foarte ușor plictisitoare pentru adulții care le citesc (mai ales că în text sunt tot felul de indicații „de regie”: – cuvinte care trebuie rostite răspicat, altele șoptit, uneori trebuie să și caște ostentativ), însă se pare că repetițiile nu sunt la fel de obositoare și pentru copii, mai ales pentru cei de vârste foarte mici. Eu le-am citit, însă (până acum) nu am avut pe cine să le testez, așa că am căutat opinii ale părinților și am găsit, cum era de așteptat, păreri împărțite despre eficacitatea acestor cărți: de la părinți dezamăgiți de faptul că poveștile nu au niciun efect asupra celor mici la părinți entuziasmați de efectul pe care cărțile l-au avut asupra copiilor.

Metoda lui Carl-Johan Forssén Ehrlin a fost recomandată de psihologi și terapeuți, iar succesul cărților sale la nivel mondial sugerează că, măcar pentru unii, tehnica a dat roade. Probabil că cel mai bine e să încercați una dintre cărți cu cei mici și să vedeți dacă „își face efectul sau nu”. Vârsta recomandată e 0+ ani, aici rămânând la latitudinea părintelui care este momentul în care vrea să înceapă să-i citească bebelușului; am constatat că în ultima vreme a scăzut destul de mult vârsta la care părinții încep să le citească celor mici. Dacă până acum ceva timp așteptau să înceapă să rostească măcar câteva cuvinte, acum sunt părinți care încep să le citească copiilor chiar și de la câteva luni. E, evident, o chestiune discutabilă și depinde de relația părinte-copil, de reacția copilului la lectură etc., nu cred că se pot face generalizări. În principiu, lectura nu face rău niciunui copil, atâta timp cât nu-i este impusă și cât timp copilul reacționează cu plăcere la această activitate.

Fiind psiholog de meserie, în afara poveștii propriu-zise, autorul oferă și tot felul de sfaturi părinților. Dacă în primul volum, Iepurașul care voia să adoarmă, sfaturile se referă mai ales la felul în care trebuie citit textul, următoarele două, cel cu elefănțelul și cel cu tractorașul, au la final o adevărată addenda de sfaturi pentru părinți referitoare atât la metoda propusă de aceste cărți, cât și la felul în care poți ajuta copilul să adoarmă.

De exemplu, ambele cărți se încheie cu „Factori de succes” și „Sfaturi pentru părinți”. „Factorii de succes” au fost identificați pe baza opiniilor părinților care au citit prima carte din serie, cea cu Iepurașul, și sunt: Fii perseverent (dacă copilul nu adoarme după ce i-ai citit prima oară povestea, nu trebuie să renunți imediat, i-o poți reciti, uneori și de câteva ori la rând, până se obișnuiește cu această metodă); Creează un obicei (leagă lectura poveștii de senzația de relaxare și siguranță, astfel încât copilul să se obișnuiască cu ea și să-și dorească să i-o citești); Pregătește-te înainte de culcare (acest factor pornește de la ideea că cei mici sunt foarte diferiți între ei și că nu există rețete general valabile de a-i face să se relaxeze și de a merge la culcare; un rol foarte important în dezvoltarea acestui factor îl au, evident, părinții); Gândește-te în primul rând la relaxare (și aici e foarte important comportamentul părintelui, pentru că el este cel care-i poate induce copilului o stare de relaxare prin felul în care interacționează cu el și îi citește povestea). Așadar, nu doar povestea este importantă, ci și interacțiunea părinte-copil are și ea un cuvânt foarte important de spus.

În ceea ce privește „Sfaturile din partea autorului”, multe dintre ele sunt prezentate ca răspunsuri la întrebări primite deseori din partea părinților: dacă se poate să nu citească cu o anumită intonație anumite cuvinte, dacă e ok să nu rostească numele copilului în poveste, dacă trebuie să citească în continuare după ce a adormit copilul, ce e de făcut dacă, după ce au fost urmate toate sfaturile, copilul tot nu adoarme la povestea asta, dacă e o vârstă pentru care e recomandată cartea ș.a.  Ca mai sus, ideea principală a lui Carl-Johan Forssén Ehrlin e că fiecare copil are nevoie de o „rețetă” care să funcționeze doar în cazul lui și că interacțiunea cu părinții e esențială. Nu există reguli generale după care să funcționeze toți copiii, așa că trebuie să te adaptezi. Autorul subliniază inclusiv că poveștile scrise de el nu trebuie să înlocuiască definitiv poveștile clasice, bogate în ilustrații, ci că acestea trebuie să fie lecturi complementare.

Și, că tot am ajuns la ilustrații, volumele au o structură fixă: o pagină ilustrată alături de o pagină de text. Primul volum, cel cu Iepurașul, este ilustrat într-un stil mai degrabă modern, bazat mai mult pe sugestie, centrat pe personaje și cu foarte puține detalii de peisaj, cu ilustrații făcute în creion și realizate de Irina Maununen, iar celelalte două, cel cu Elefantul și cu Tractorașul, au ilustrații într-un stil clasic, pictural, realizate în culori calde și prietenoase și cu mult mai multe detalii de peisaj, făcute de Sydney Hanson, o ilustratoare recunoscută pentru creațiile sale cu animale simpatice.

Cărțile au fost publicate în peste 40 de țări, iar faptul că în fiecare an autorul mai scoate încă un volum îmi dă de înțeles că metoda funcționează totuși. Însă, așa cum ziceam și mai sus, și așa cum zice și autorul însuși, până la urmă, totul se rezumă la preferințele particulare ale copiilor și la interacțiunea lor cu părinții. Așadar, e de testat și de văzut, până la urmă, nu există metode universal valabile și infailibile pentru a adormi copiii.

Cumpără cărțile din librăria online Cărturești! (Click pe titluri și pe imagini.)

The post Cărți pentru copii: Metoda revoluționară de adormit copiii a lui Carl-Johan Forssén Ehrlin appeared first on Bookaholic.

În această primăvară timpurie cu care a debutat luna februarie, vă propun 10 titluri (în fine, 11, iar am trișat puțin) cu care să vă delectați (aș fi zis lângă calorifer, dar mă uit pe geam și parcă-mi vine să zic pe o bancă, în parc).

Un nou volum din opusul popular al lui Karl Ove Knausgård (KOK, pentru cunoscuți), o colecție de eseuri a unui istoric american remarcabil, Timothy Snyder, un roman despre un bătrân ursuz ce trăiește în sudul Italiei și un altul despre un grup de bătrâni ursuzi din Țara Galilor, două cărți de popularizare a științei, una despre filozofie, alta despre fizică (aici am trișat, le-am pus pe amândouă pentru că mi s-a părut imposibil să aleg, mai ales că fac parte din aceeași colecție), o carte despre originile limbajului uman (un subiect care nu încetează să mă fascineze), o carte despre ce înseamnă să fii popular, una despre sufletul omului, o alta despre cea mai veche poveste de dragoste din istorie și una despre misterul din jurul unei alte povești de dragoste ce a făcut istorie.

Una peste alta, iarnă sau primăvară, februarie e lună scurtă, așa că puneți mâna pe carte până nu ne trezim în martie. Spor la citit!

Despre tiranie. Douăzeci de lecții ale secolului XX, de Timothy Snyder (trad. Smaranda Câmpeanu)

„Părinţii Fondatori ai Americii au încercat să ne ferească de ameninţarea pe care o ştiau, tirania care biruise democraţia antică. Astăzi, ordinea noastră politică se confruntă cu noi ameninţări, deloc diferite de totalitarismul secolului XX. Nu suntem mai înţelepţi decât europenii care au văzut democraţia căzând pradă fascismului, nazismului sau comunismului. Singurul nostru avantaj este că putem învăța din experienţa lor. Acum este momentul potrivit să facem acest lucru.” – Timothy Snyder

„Snyder este un intelectual în plină ascensiune, cu o voce în viața publică, netemător să realizeze conexiuni îndrăznețe între trecut și prezent.” (New York Times) (© Editura Trei)

Lupta mea. Cartea a cincea: Mai sunt și zile cu ploaie, de Karl Ove Knausgård (trad. Ioana-Andreea Mureșan)

În vârstă de nouăsprezece ani, Karl Ove se mută la Bergen şi se dedică în întregime scrisului. Dar eforturile lui au efectul opus – îşi doreşte asta atât de mult, încât este afectat de blocajul scriitorului. În acelaşi timp, îşi vede prietenii, unul câte unul, publicându-şi volumele de debut şi începe să aibă îndoieli că va fi publicat vreodată. Scrisă cu o forţă şi o sinceritate extraordinare, cartea vorbeşte, de asemenea, despre prietenii noi şi puternice şi des-pre o iubire cutremurătoare. Apoi, în viaţa lui Karl Ove au loc două evenimente cruciale: tatăl său moare şi, la scurt timp după aceea, finalizează pri-mul lui roman…

„O reuşită rară. Nici un scriitor din generaţia sa nu egalează combinaţia lui Karl Ove Knausgård de talent, stil, spirit de observaţie şi originalitate…”(Dagens Næringsliv)

„Această carte dovedeşte că se poate atinge uni-versalul şi marea literatură pornind de la viaţa de zi cu zi. În spatele autobiografiei se află reflecţia scriitorului asupra identităţii masculine. Şocant!” (© Editura Litera)

În Calabria, de Peter Beagle (trad. Ariadna Ponta)

Claudio Bianchi trăieşte singur la ferma lui din sudul idilic al Italiei. Un bătrîn tipicar şi încăpăţînat care nu renunţă la tabieturile lui, Claudio se împotriveşte vieţii moderne, strîmbă din nas la apropierea cunoscuţilor şi preferă o viaţă simplă, în care îşi vede de treburile de la fermă şi le citeşte poezii bătrînului ţap Cherubino, cîinelui Garibaldi şi celor trei vaci. Într-o dimineaţă, un vizitator nebănuit îşi face apariţia în grădina sa – o licornă de o frumuseţe stranie, al cărei secret îi va schimba cu totul viaţa retrasă. Cu ajutorul neaşteptat al poştaşului şi al năvalnicei lui surori, Claudio trebuie să-i ţină departe de oaspetele său pe toţi vînătorii de unicorni, pe turiştii atît de curioşi, pe reporterii amatori de senzaţional şi pe monstrul care se prezintă drept om de afaceri. Unul dintre cei mai iubiţi povestitori contemporani americani, Peter S. Beagle alcătuieşte prin romanul În Calabria o istorie a unor vremuri complicate, o înşiruire de aventuri care apropie fantezia de cotidianul cel mai banal.

„Cu farmecul său de povestitor, Peter S. Beagle face să strălucească subiecte atît de banale precum fantomele, unicornii sau vîrcolacii. Ani de zile, cititorii pasionaţi l-au văzut ca pe un specialist în frămîntările inimii, pe care mintea nu le poate pricepe.” (Ursula K. Le Guin)

„Singurul dintre scriitorii contemporani care ne aminteşte de Tolkien.” (Booklist) (© Editura Polirom)

Popular. Puterea atractivității într-o lume obsedată de statut, de Mitch Prinstein (trad. Iulia Bertea)

Cartea de faţă examinează motivele pentru care popularitatea joacă un rol atât de important în dezvoltarea noastră, influenţându-ne fericirea și succesul pe termen lung. În multe aspecte ale vieţii, aceste vechi dinamici ale copilăriei și adolescenţei continuă să se manifeste în fiecare întâlnire de afaceri, în reuniunile sociale, în relaţiile personale și chiar în felul în care ne creștem copiii. Popularitatea ne afectează până și ADN-ul, sănătatea și mortalitatea în moduri fascinante, la care nu ne-am gândit până acum. Cercetările sugerează că gradul de popularitate de care ne-am bucurat în primii ani de viaţă prezice, mai mult decât inteligenţa din copilărie, cât de fericiţi și prosperi vom fi la maturitate.

Însă oamenii populari în modul convenţional nu sunt cei care au cel mai mare succes în viaţă, din simplul motiv că există mai mult decât un singur tip de popularitate – și mulţi dintre noi încă tânjesc după cel potrivit. În copilărie, ne străduim să fim agreabili, ceea ce ne poate aduce beneficii reale nu doar pe terenul de joacă, ci pe tot parcursul vieţii. În schimb, în adolescenţă iese la iveală o nouă formă de popularitate și, brusc, începem să ne pese de status, putere, influenţă și notorietate – iar cercetările arată că acest tip de popularitate ne face mai mult rău decât ne închipuim. (© Editura Publica)

50 de idei pe care trebuie să le cunoști. Filosofie, de Ben Dupré (trad. Doru Căstăian)

Cuprins: 1. Creierul din borcan; 2. Peştera lui Platon; 3. Vălul percepţiei; 4. Cogito ergo sum; 5. Raţiune şi experienţă; 6. Teoria tripartită a cunoaşterii; 7. Problema minte-corp; 8. Cum este să fii liliac?; 9. Testul Turing; 10. Vasul lui Tezeu; 11. Celelalte minţi; 12. Ghilotina lui Hume; 13. Carne de om…; 14. Teoria poruncii divine; 15. Teoria bau! – ura!; 16. Scopuri şi mijloace; 17. Maşina experienţială; 18. Imperativul categoric; 19. Regula de aur; 20. Acţiuni şi omisiuni; 21. Drumuri alunecoase; 22. Dincolo de datorie; 23. E rău să n-ai noroc?; 24. Etica virtuţii; 25. Simt animalele durere?; 26. Au animalele drepturi?; 27. Forme de argumentare; 28. Paradoxul bărbierului; 29. Eroarea pariorului; 30. Paradoxul soriţilor; 31. Regele Franţei este chel; 32. Gândacul din cutie; 33. Ştiinţă şi pseudoştiinţă; 34. Schimbări de paradigmă; 35. Briciul lui Occam; 36. Ce este arta?; 37. Eroarea intenţionalităţii; 38. Argumentul proiectării; 39. Argumentul cosmologic; 40. Argumentul ontologic; 41. Problema răului; 42. Apărarea centrată pe liberul-arbitru; 43. Credinţă şi raţiune; 44. Libertate pozitivă şi negativă; 45. Principiul diferenţei; 46. Leviatanul; 47. Dilema prizonierului; 48. Teorii ale pedepsei; 49. Pământul ca barcă de salvare; 50. Războiul just.

Ben Dupré a studiat limbile clasice la Exeter College, Oxford, înainte de a-şi începe cariera în domeniul editorial. A fost responsabil de cărţile de referinţă pentru copii la editura Oxford University Press din 1993 până în 2004 şi are mai mult de 20 de ani de experienţă în explicarea ideilor dificile din ştiinţă pentru marele public. (© Editura Litera)

50 de idei pe care trebuie să le cunoști. Fizică, de Joanne Baker (trad. Corina Hădăreanu)

Cuprins: 1. Principiul lui Mach; 2. Legile mişcării ale lui Newton; 3. Legile lui Kepler; 4. Legea gravitaţiei a lui Newton; 5. Conservarea energiei; 6. Mişcarea armonică simplă; 7. Legea lui Hooke; 8. Legea gazului ideal; 9. Legea a doua a termodinamicii; 10. Zero absolut; 11. Mişcarea browniană; 12. Teoria haosului; 13. Ecuaţia lui Bernoulli; 14. Teoria culorilor a lui Newton; 15. Principiul lui Huygens; 16. Legea lui Snell; 17. Legea lui Bragg; 18. Difracţia Fraunhofer; 19. Efectul Doppler; 20. Legea lui Ohm; 21. Regula mâinii drepte a lui Fleming; 22. Ecuaţiile lui Maxwell; 23. Legea lui Planck; 24. Efectul fotoelectric; 25. Ecuaţia undei a lui Schrödinger; 26. Principiul incertitudinii al lui Heisenberg; 27. Interpretarea Copenhaga; 28. Pisica lui Schrödinger; 29. Paradoxul EPR; 30. Principiul de excluziune al lui Pauli; 31. Superconductivitatea; 32. Atomul lui Rutherford; 33. Antimateria; 34. Fisiunea nucleară; 35. Fuziunea nucleară; 36. Modelul standard; 37. Diagramele Feynman; 38. Particula lui Dumnezeu; 39. Teoria stringurilor (coardelor vibrante); 40. Relativitatea specială; 41. Relativitatea generalizată; 42. Găurile negre; 43. Paradoxul lui Olbers; 44. Legea lui Hubble; 45. Big Bang; 46. Inflaţia cosmică; 47. Materia întunecată; 48. Constanta cosmologică; 49. Paradoxul lui Fermi; 50. Principiul antropic.

Joanne Baker a studiat ştiinţele naturii la Cambridge şi şi-a luat doctoratul la Universitatea din Sydney în 1995. Este editor specializat pe fizică la revista Science, scriind mai ales despre spaţiu şi ştiinţa pământului. (© Editura Litera)

Către originile limbajului. O istorie naturală a vorbirii, de Jean–Louis Dessalles (trad. Alexandru Gafton)

Puterea limbajului este adesea prezentată ca un rezultat inevitabil al evoluției de la amibă la om. Prin dobândirea de competențe pentru vorbire, specia noastră ar fi trecut pur și simplu la o etapă superioară. Cu toate acestea, acest comportament căruia îi dedicăm o parte semnificativă a timpului nostru este diferit de modul de comunicare al animalelor. Făcând legăturile între structura fiecărei componente a limbajului (fonologie, sintaxa, semantica, pragmatica) și posibilele sale funcții, autorul dezvăluie un paradox: de ce ființele umane încearcă neobosit să schimbe informații cu confrații lor? Comportamentul care ține de limbaj pare să facă excepție de la teoria darwinistă, care spune că organismele se preocupă înainte de orice de propria supraviețuire. Pentru a rezolva acest paradox, autorul explorează originile limbajului. (© Editura Universității Al.I. Cuza, Iași)

Prima poveste de dragoste. Adam, Eva și Noi, de Bruce Feiler (trad. Valentina Georgescu)

Încă din Antichitate, o poveste anume s-a aflat în centrul fiecărei conversaţii despre bărbaţi şi femei. Un cuplu a reprezentat câmpul de luptă pen-tru relaţiile interumane şi identitate sexuală. Prea des, povestea acestui cuplu a fost folosită pentru a pune distanță între reprezentanții celor două sexe. Istoria a dat vina pe Adam şi pe Eva – dar mai ales pe Eva – pentru că ar fi adus păcatul, minciuna şi moartea în lume.

În această uimitoare reexaminare a vieţii lor, Bruce Feiler a luat încă o dată una dintre poveştile fundamentale ale culturii şi a reinterpretat-o pentru timpurile noastre, spulberând secole de înţelepciune convenţională pentru a prezenta cel mai faimos cuplu din istorie într-o uimitoare lumină nouă. Feiler călătoreşte din Grădina Edenului în Irak în Capela Sixtină din Roma, din Londra lui John Milton în Hollywoodul lui Mae West, descoperind o bogată contraistorie de artişti, gânditori şi conducători care i-au perceput pe Adam şi pe Eva ca pe nişte exemple de relaţie durabilă, ce dăinuie, chiar se consolidează în urma încercărilor prin care trece. Într-o vreme a discordiei şi a temerilor referitoare la rezistenţa structurii noastre sociale, Feiler eliberează primul cuplu al civilizaţiei din cuşca în care a fost ţinut captiv timp de generaţii şi arată cum poate acesta să fie, încă o dată, model de unitate, reconciliere şi dragoste. Conţinând tot umorul, puterea de analiză şi înţelepciunea prin care Bruce Feiler s-a făcut îndrăgit de milioane de cititori, Prima poveste de dragoste ne oferă încă un motiv pentru care să îi omagiem pe Adam şi pe Eva ca figuri centrale ale timpului nostru şi ne reaminteşte că până şi cele mai cunoscute poveşti ne pot încă surprinde, inspira şi îndruma. (© Editura Litera)

Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului, de Erich Fromm (trad. Laura Netea)

În volumul de față Fromm dezvoltă ideile sale despre iubirea de viață și iubirea de moarte, face diferența între diferite feluri de agresivitate aflate direct sau indirect în serviciul vieții și formele maligne ale distructivității, descriind două tipuri de personalitate: biofilul și necrofilul. Pe baza experienței sale clinice și a cercetării proceselor sociale, el arată că iubirea de viață, independența și depășirea narcisismului formează un „sindrom de creștere”, opus „sindromului de descompunere”, format de iubirea de moarte, simbioza incestuoasă și narcisismul malign. Omul are libertatea de a alege între bine și rău, dar alegerile au și consecințe – cu cât face mai multe alegeri în detrimentul vieții, cu atât mai greu îi este să evite împietrirea sufletului. Salvarea nu poate veni decât alegând să iubească viața – să fie mișcat de durerea altei ființe umane, de privirea prietenoasă a altei persoane, de cântecul unei păsări, de verdele ierbii. (© Editura Trei)

Bătrânii ticăloși, de Kingsley Amis (trad. Andreea Șeler)

Roman distins cu Man Booker Prize.

Sub pretextul comicului, romanul lui Amis emană un iz de crematoriu, expunând teme greu de abordat, precum moartea, vârsta înaintată, ranchiuna, destrămarea căsniciilor.

În Țara Galilor a anilor 1980, o gașcă de bătrâni ursuzi și suspicioși, prieteni vechi, își respectă cu strictețe întâlnirile zilnice de la Bible, singurul pub care le mai păstrează amintirile. Viața lor se scurge cu o lentoare calculată. Pentru fiecare, bătrânețea are neajunsurile ei, însă, cu toate acestea, își păstrează energia, fiind mereu puși pe șotii și încercând să recupereze tinerețea ireversibilă.

Cursul lin al vieților lor se schimbă brusc când doi vechi prieteni, celebrul scriitor și om de televiziune Alun Weaver, epigon al lui Brydan, poetul național și emblema Țării Galilor, și frumoasa lui soție, Rhiannon, se reîntorc în regiunea South Wales, după ani buni petrecuți la Londra. Vestea declanșează o adevărată isterie de zvonuri și bârfe, prin care ies la iveală secrete de mult îngropate și legături nebănuite încă din tinerețe: iubiri neîmplinite, rivalități ascunse, prietenii înșelătoare și infidelități.

Poveștile personajelor se înlănțuie pentru a crea stereotipul bătrânului galez, care se încăpățânează să-și apere lumea de efectele dezastruoase ale modernizării. Cu toții își găsesc însă alinarea în alcool, cu toții alunecă treptat în degradare pentru a face loc viitoarei generații, marcate de povestea de dragoste dintre William și Rosemary, nimeni alții decât copiii a doi dintre acești prieteni vechi care și-au ratat iubirea. (© Editura All)

Rudolf de Habsburg și secretele de la Mayerling, de Jean des Cars (trad. Diana Morărașu)

Această carte încearcă să ridice vălul care acoperă una dintre celebrele enigme ale istoriei. În zorii zilei de 30 ianuarie 1889, în pavilionul de vânătoare de la Mayerling, nu departe de Viena, este descoperit cadavrul arhiducelui Rudolf de Habsburg, singurul fiu al împăratului Franz Joseph și al Elisabetei, alături de trupul neînsuflețit al unei tinere de 17 ani, Maria (Mary) Vetsera. Imediat apar cele mai nebunești zvonuri. Curtea imperială încearcă, în cel mai laborios mod, să acrediteze ipoteza sinuciderii. Viitorul suveran ar fi fost incapabil să își asume scandalul provocat de legătura cu foarte tânăra Mary Vetsera. Această versiune „oficială”, romantică, a fost impusă timp de aproape un veac. Dar în fața îndoielilor și contradicțiilor dezvăluite, tăcerea a avut câștig de cauză. În 1982, în ajunul întoarcerii la Viena, Zita, ultima suverană a Austro-Ungariei, i-a făcut autorului acestei cărți dezvăluiri spectaculoase, care zdruncină din temelii teza unei iubiri blestemate și pun din nou sub semnul întrebării puținele certitudini ale acestei povești. Riguroasa contraanchetă a lui Jean des Cars demonstrează, în mod implacabil, că este posibil ca adevărul să fie cu totul altul… (© Editura Corint).

Cumpără cărțile din librăria online Cărturești! (Click pe titluri și/sau pe coperți)

The post 10 cărți de citit în februarie 2018 appeared first on Bookaholic.

Teodozia Zarivna (n. 1951) este poetă, prozatoare, scenaristă și eseistă de limbă ucraineană. Este absolventă a Universității de Stat din Lvov și a Institutului de Teatru din Kiev. A publicat câteva romane, piese de teatru, nuvele, dar și cinci cărți de poezie: Acţiune în cerc (1991), Paznicul raiului părăsit (1997), Cu Patria în stemă (2004), Meditaţii provinciale (2009) și Din cenușă și metal (2011). A condus mai mulți ani departamentul Programe Literare din cadrul televiziunii ucrainene. A tradus din limbile polonă, bulgară și bielorusă. În prezent, locuiește în Kiev.

În poemele Teodoziei Zarivna, evenimentele istorice și decupajele din realitatea imediată a războiului se altoiesc pe fondul unei sensibilități contradictorii, care oscilează între (auto)ironie, introspecții dureroase și puseuri de revoltă față de un Dumnezeu pe care subiectul poetic îl trage în permanență la răspundere. Textele ei sunt sinestezice și se comportă ca un organism viu ce emite emoție și tensiune prin toți porii, în timp ce modul de frazare, preferința pentru secvențe scurte și precise, indică o conștiință ce acționează ca un scalpel asupra materialului extras din cotidian. Ironia și cinismul devin niște mecanisme de autoreglare, necesare rezistenței și autoconservării, de care Teodozia Zarivna știe să se servească exact cât și cum trebuie pentru a contrabalansa acele elemente ce trădează o sensibilitate care supurează. Astfel, printr-o imagistică violentă, activată  de output-ul social și un discurs rece, metalic, care anesteziază afectele, T.Z. fixează coordonatele unei atitudini poetice de resemnare scrâșnită, de conștiință otrăvită, reactivă, cu cât mai interiorizată, cu atât mai alarmantă.

Ești dator să fii fericit,
E obligaţia ta
Faţă de cei care au fost
Și faţă de cei care vor fi.
În fiecare dimineaţă
Trebuie să mergi dracu’ știe unde
Și naiba să știe la cine.
Seara trebuie să te întorci,
Făcând rost de o pâine.
Ești obligat să-ţi realizezi toate visele
Și să-i iubești pe cei mai buni,
Dar și pe ceilalţi,
În vremurile astea atât de urâte.
Cu ceea ce te-au încărcat
Tre’ să dai înapoi.
Naiba știe cine, naiba știe când şi unde și
Dracu’ știe pentru ce.
Nu trebuie să fii o povară sau o căruţă
Pentru apropiaţi, pentru rudele din plop și pentru familie.
Ești dator să fii o mașină a vieţii,
Un motor veșnic și un bold de aur,
Să nu ruginești în timp.
Măcar la ceva să te obligi.
Trebuie.
Trebuie să fii fericit
În aceste vremuri de căcat.

traducere de Dumitru Crudu

Mai multe poeme de Teodozia Zarivna au apărut în nr. 2 (14)/ 2014 al revistei „Poesis internațional”, care poate fi comandată de aici.

The post Poemul săptămânii: „Ești dator să fii fericit”, de Teodozia Zarivna appeared first on Bookaholic.

Moni Stănilă a publicat la sfârșitul anului 2017 un nou volum de poezie, „O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni”, la Editura Charmides. Poemele își poartă cititorul într-un spațiu protejat, unde sunt așteptați toți cei care pot să îl asimileze și-l pot dărui mai departe. „O punte plutitoare de lemn duce pe insulă./ Din patru părţi, se adună în centru ca un buchet/ luminos./ Pe acolo să vii.”

Există forme de apropiere de realitate și forme de distanțare, iar limbajul le urmează. Cum te-ai simți pe o insulă „pe care sateliții nu reușesc să o înregistreze”?

Citisem la sfârșitul toamnei în Poesis International „Necivilizație” (manifestul Proiectului Dark Mountain), tradus de Mihnea Bâlici, pe care l-am simțit mai degrabă ca pe o de-civilizare, o reîntoarcere din civilizație la forma de dinainte. Mi-a plăcut foarte mult manifestul. Am simțit că insula mea e acolo, pe la englezii ăștia, motiv pentru care m-am jucat cu persoana a II-a în realitate și cu persoana I pe insulă. Fiindcă văd cum ne pierdem tot mai tare. E o carte verde într-un fel, fiindcă însingurarea e tot ce ne aduce civilizația. Și panica, desigur, multă panică declanșată de defrișările masive, de vânarea ca sport. Spunea un profesor de-ai mei: leul vânează doar când îl rupe foamea, omul e singurul care e în stare să omoare zeci de animale într-o zi. Deci m-aș simți mult mai la persoana I pe insulă decât aici.

Avem nevoie de ierarhii? Ce aduce conviețuirea în grupuri, în societăți?

Ierarhiile sunt necesare. Lipsa ierarhiilor nu înseamnă egalitatea mult visată, ci nivelarea. Nivelarea e ceea ce, cumva, propunea partidul comunist. Sau, ca să rămânem în literatură, nivelarea e prezentă în 1984, la Orwell. Dar, ca să avem ierarhii, avem nevoie și de comunitate. Nu poți include trepte diferite pentru unul singur. Însă, extrem de important, e să știm că ierarhiile nu sunt fixe, se pot schimba în funcție de situație. Pe de altă parte ierarhia nu se dezvoltă firesc în grupuri, ci în comunitate. Acolo unde avem grupuri pot apărea revolte, că sunt mai multe. Unde avem comunitatea vine tihna, că e una. Deci cred că răspunsul la această întrebare e: unitate (comunitatea) în diversitate (ierarhia). Doar una, fără cealaltă, e dezbinare.

Dacă ar fi să alegi un loc geografic pentru această insulă pe care își duc viața personajele, unde ar fi? De ce?

Undeva unde să fie și vară. Nu doar urme pe zăpadă, că înnebunesc. De fapt, acolo unde ar putea să existe opt anotimpuri. Acolo aș vrea. Să trec eu anual prin toate etapele, de frig, căldură, bucurie, tristețe. Nimic nu e de lepădat (în afară de tehnologie). Deci stă bine între coaste, sunt toate anotimpurile acolo. Sau, geografic, în tavanul dormitorului.

Iar dacă această insulă ar exista, ai lăsa totul în urmă pentru a te duce acolo?

Eh, asta ar fi mai greu. Nu știu dacă Sandu m-ar urma. Nu mă pot duce doar cu jumătate din mine pe insulă. Dar, până la urmă, insula își face treaba și în carte. E mai bine să rămână un loc de evadare decât de viețuire. Pe de altă parte, insula e, cred, prezentă. Construiesc zilnic o bărcuță înspre. Și când reușesc să-mi iau înotul prin tavan, tare bine e. Și bucurie.

Unele poeme par aproape tablouri.

E drept că o parte dintre imagini, în special unde apar porumbul și mărul, sunt tablourile din grădina de la Baloșești. Chiar și animalele sunt de acolo: ariciul, gușterul, Riki – câinele mare și galben. Dar cum altfel să ne iasă cărțile astea mai fanteziste dacă nu avem piloni din realitate? Cred că, până la urmă, în asta constă poezia, un aluat (realitatea) pe bune, dar la care poți adăuga după pofta inimii, însă nu o să adaugi nimic pe nimic. E nevoie de o bază. De tablouri.

„Pădurea îmi aduce aminte de Dumnezeu”, scrii într-un poem. Ai împărți-o cu cineva?

N-am încotro. Dacă spun că îmi aduce aminte de Dumnezeu, n-am încotro. Ori eu sunt foarte sinceră cu mine în texte și în general. Dar știi care e avantajul în asemănarea asta? Întocmai ca Dumnezeu, pădurea se dăruiește tuturor, dar fiecăruia în parte se dăruiește deplin. Așa că pădurea nu e doar a mea, e a tuturor, însă – ceea ce e extraordinar – îmi aparține în întregime. Și îți poate aparține și ție, tot în întregime.

Moni Stănilă s-a născut în Tomești, Timiș, 1978. A studiat teologie și litere. În 2010, s-a mutat în Republica Moldova, unde, împreună cu Alexandru Vakulovski, coordonează cenaclul Republica. A publicat patru cărți, cea mai recentă fiind „O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni” (2017, Charmides).

The post Moni Stănilă: „Nimic nu e de lepădat (în afară de tehnologie)” (interviu) appeared first on Bookaholic.

Splendida Moarte Accident e un scurtmetraj de animație superb, unul dintre cele mai frumoase filme pe care le-am văzut eu în ultima vreme. Original din punct de vedere al tehnicii folosite, al scenariului și regiei, emoționează, suscită și ridică o sumedenie de întrebări, totul în doar cincisprezece minute. Dacă nu mi-ar fi teamă că e prea uzat termenul sau că poate suna prea emfatic, i-aș spune operă de artă. Orișicum, vă îndemn să mergeți să-l vedeți mâine, 8 februarie, de la ora 19:00, la Galeria Annart, acolo unde va fi vernisarea expoziției dedicate construcției, atât ca poveste, cât și compoziție vizuală (detalii aici – expoziția și filmul pot fi văzute și pe 9 și 10 februarie, în același loc, între orele 11:00-19:00). Nu de alta, dar are toate elementele necesare pentru a-i fi pe plac unui bookaholic: poveste faină, anticariat, scrisoare (de dragoste), dadaism, poeți și poezie, hârtie, cuvinte ș.a.m.d.

Dacă nu v-am convins eu, poate vă vor convinge Sergiu Negulici (regizorul filmului) și Ioana Nicoară (unul dintre scenariștii și animatorii filmului), în interviul de mai jos, în care am discutat despre toate cele de mai sus and much more, vorba aceea. Lectură plăcută!

Cum a început povestea „Splendidei Morți Accident”? Înțeleg că are la bază o istorie reală.

Am putea spune că povestea a început odată ce Sergiu a intrat în anticariat, dar la fel de bine am putea spune că a început acum 70 de ani, când scrisoarea de dragoste a fost scrisă și desenul cu fata pe ponton a fost desenat. Tabloul și scrisoarea de pe spatele lui sunt reale, obiect care ne-a fascinat și intrigat atât de tare, încât am căutat să o întâlnim pe autoarea sa.

Când ați știut că desenul lui Medi Wechsler Dinu și scrisoarea de dragoste de pe spatele acestuia pot fi punctele de plecare pentru un scurtmetraj de animație?

Sergiu demult căuta o poveste demnă de un scenariu pentru o primă animație. După impactul puternic al întâlnirii cu Medi Dinu, ideea că intriga noastră poate fi un scenariu a decurs de la sine. Era ceva ce am trăit într-un mod autentic, iar apropierea de povestea vieții ei era proapătă și fertilă în mintea noastră. Cercetându-i viața, am descoperit legăturile dintre ea și multe personalități din viața intelectuală a secolului XX din România, personalități care ne-au inspirat, ea însăși a fost căsătorită cu un poet avangardist.

Suntem într-o eră digitală, dar filmul vostru aduce în prim plan hârtia, frumusețea și fragilitatea ei, ai senzația că fiecare personaj e scos dintr-o carte – atât la propriu, cât și la figurat. Mi s-a părut o alegere în același timp riscantă și fabuloasă. Cum v-ați hotărât asupra tehnicii folosite în filmul de animație?

Look-ul și tehnica filmului erau în mintea lui Sergiu de mai mult timp, hârtia ca material translucent, dar transpusă digital pentru a avea libertate de manipulare. Pe deasupra, a fost o legătură bună între obiectul găsit – desenul pe hârtie – care ascunde povestea și povestea spusă cu hârtie animată.

Să povestim puțin și de scrierea scenariului, de documentarea de care ați avut nevoie pentru a-l scrie, de alegerea muzicii și a vocilor.

Documentarea a venit în mod natural, odată cu impactul pe care l-a avut Medi asupra noastră, astfel încât am căutat să aflăm și să înțelegem cât mai multe despre această pictoriță de 104 ani despre care nu știam nimic la acel moment. Scenariul s-a transpus într-o înlănțuire de interpretări metaforice asupra vieții ei. Ne-am dat seama că aveam nevoie de o muzică care să potențeze înțelegerea, iar ea a picat în sarcina lui Vlaicu Golcea, care a compus muzică orginală pentru film. Vocile au fost alese intuitiv și ne-a fost foarte greu cu înregistrarea lor.

Cum v-a venit ideea să comprimați zeci de ani de istorie românească în câteva compartimente de tren?

Având o înșiruire de momente dintr-o viață, am căutat o soluție pentru a le desfășura coerent. Cum documentarea noastră însăși a fost o călătorie, ne-am gândit că metafora trenului ar funcționa și în relație cu ce se întâmplă cu personajul principal, Sergiu, în prima parte.

Care a fost cea mai mare provocare pentru voi în realizarea acestuia?

Toate au fost cele mai mari provocări pentru noi, căci a fost primul film. Însă, dacă ar fi să dăm un premiu pentru cea mai mare provocare, acela ar fi „cum să faci un film 3D cu o echipă care nu știe să lucreze în tehnica 3D, în afară de regizor”.

„Splendida Moarte Accident” este înțesată cu tot soiul de simboluri. L-am văzut ca pe un omagiu adus atât vieții, cât și dadaismului. Ce reprezintă el pentru fiecare dintre voi?

Pentru că filmul conține multe referințe culturale, ne-ar fi plăcut ca privitorul ideal să le recunoască. Pentru noi funcționează ca o invocare. Am vrea ca filmul să trezească întrebări, ca spectatorii să caute răspunsuri, ca o înșiruire de ghicitori.

Care a fost prima voastră „întâlnire” cu dadaismul?

Făcând arte plastice, pentru noi întâlnirea cu dadaismul a fost în școală. Cunoșteam foarte bine curentul când am realizat că Medi s-a învârtit în cercul dadaist-avangardist. Filmul este perceput ca o construcție dadaistă, dar, până la urmă, viața pare o înșiruire aleatorie de evenimente.

Poezia joacă un rol foarte important în film. Genul e considerat de nișă încă, mulți se îndepărtează de poezie din timpul școlii. V-a fost vreo clipă teamă că filmul nu va avea priză la public din pricina aceasta, ori că nu va fi înțeles?

Relația între animație și poezie a existat întotdeauna, căci libertatea de exprimare a animației este la fel de mare ca a poeziei. La absolvirea unei școli prestigioase de animație din Franța, studenții au ca temă realizarea unui film după o poezie. Asta a fost și intenția noastră: într-o inflație de animații funny, noi să opunem poezia.

Cu ce fel de reacții a fost întâmpinată animația la festivalurile internaționale de film și ce impact au avut asupra voastră premiile primite?

Spectatorii unor astfel de festivaluri iau filmul de animație foarte în serios. La Annecy, au fost surprinși de calitatea unui film de debut, iar din întrebări reieșea o mare atenție pentru detalii. În Portugalia, a luat Marele Premiu al festivalului CINANIMA, ceea ce ne face să credem că filmul a fost înțeles atât vizual, cât și narativ. În Slovenia, o țară cu tradiție în grafică, la festivalul Animateka, filmul a luat tot Marele Premiu, primind foarte multă atenție din partea presei locale, radio și TV. În Polonia, filmul a fost comentat ca fiind o invocare a istoriei negre, într-un moment de răscruce a Europei de Est.

Premiile au fost o confirmare pentru direcția aleasă, spulberarea temerii că povestea din Splendida a fost prea ermetică și o speranță de continuitate pentru noi în domeniul animației.

Ce planuri aveți cu „Splendida Moarte Accident”, ce v-ați dori cel mai mult să se întâmple cu ea de acum încolo?

Ne-am dori ca filmul să ajungă la cât mai mulți oameni și încă explorăm moduri și forme de a-l prezenta. Un început ar fi evenimentul de la Galeria AnnArt (strada Paris, nr. 39), care va avea loc în intervalul 8 februarie – 10 februarie. Pe data de 8 februarie, de la ora 19:00, va fi vernisajul expoziției dedicate construcției și vizionării filmului în prezența echipei filmului. Apoi, expoziția și filmul pot fi vizionate și pe 9, și pe 10 februarie, între orele 11:00-19:00. Așteptăm cu drag publicul Bookaholic!

Cuvinte, hârtie, poezie, actul de a scrie, povești, anticariat. Cred cu tărie că „Splendida moarte accident” a fost scrisă și regizată de bookaholici. Așa că nu pot să nu vă întreb ce și cum vă place să citiți, ce scriitori vă sunt aproape, ce cărți aveți acum pe noptieră?

Sergiu tocmai ține în mână un volum gros cu Caietele lui Cioran, pe masă are un volum din operele lui Plotin, iar Ioana îl consultă pe Walter Biemel, în înțelegerea lui Heidegger. Este o perioadă de rătăcire. Dar pentru Splendida am devorat, în mod special, Jurnalul lui Mihail Sebastian, am răsfoit Act de Prezență al lui Ilarie Voronca, Cursul de metafizică al lui Nae Ionescu și Antimetafizica lui Nichita.

Când a fost ultima dată când ați intrat într-un anticariat și cu ce ați plecat acasă?

Când a intrat într-un anticariat ultima oară, acum câteva săptămâni, Sergiu a plecat cu trei volume identice dintr-o lucrare scrisă de Noica. Știe el de ce. Ioana n-a mai intrat recent într-un anticariat, căci are o imagine cu ea ieșind cu o sacoșă pe care abia a tărât-o când erau reduceri la UNU. De atunci, are restanțe la citit.

Imaginile din acest material sunt preluate de pe pagina de Facebook a filmului.

Trailer:

The post Sergiu Negulici și Ioana Nicoară despre „Splendida Moarte Accident”: „Relația între animație și poezie a existat întotdeauna” appeared first on Bookaholic.

Domnica Drumea (n. 1979, Râmnicu Vâlcea) este autoarea volumelor de poezie Crize (Vinea, 2003), Not for sale (Cartea Românească, 2009), Vocea (Charmides, 2014) și traducătoarea unor scriitori precum Charles Bukowski, Carson McCullers, Tennessee Williams, Allen Ginsberg și Anthony Burgess printre alții. A fost, la începutul anilor 2000, membră a grupării fracturiste, dar de care s-a detașat după debut, conturându-și, de la o carte la alta, un discurs tot mai sigur și mai personalizat, epurat de vetuperațiile și clocotele fracturismului inițiat de Marius Ianuș și Dumitru Crudu.

Vocea Domnicăi Drumea e hipnotizantă, articulând poeme contrase și intense de care, ca în cazul substanțelor chimice puternice, trebuie să te apropii luându-ți măsuri de protecție pentru a face față concentrației lor. Natura caustică a versurilor din acest volum urmează cu precizie linia existenței, resimțită ca linia unei cicatrici uriașe. Fiecare element al realității este atât de bine interiorizat și înșurubat în text, încât lectura fiecărui poem echivalează cu procesul de scoatere a unor ace de gămălie înfipte într-o suprafață moale și excesiv inervată.

Poemele sunt scurte, esențializate, developând o imagistică zguduitoare, traumatică, ce are în centru experiențele unui eu abuzat de rutină, de obsesiile personale, de ororile (i)realității imediate, dar în fața cărora poeta rămâne „intactă/ ca o cutie neagră”. Metabolizând suferința, nefăcând niciodată o apologie a ei, Domnica Drumea elaborează un mecanism de rezistență la propriul asediu, la propria autodistrugere, cauterizând fără anestezie locurile unde se cască hăurile vulnerabilității. Extrăgându-și forța din noxele existenței de zi cu zi, Vocea frapează prin intensitate și precizie, prin finețea de chirurg cu care plonjează în zonele cele mai întunecate și bolnave ale subconștientului și ale feminității.

Zăpadă

viața mea e un câmp nesfârșit de zăpadă,
în fața ferestrei, îți spun că zăpada șterge totul,
toate urmele.
am spart oglinda care mă arăta întreagă,
nu mă suport.
nu mă întreba de ce mâna stângă izbește obiecte,
nu mă suport.
viața mea e un câmp nesfârșit de zăpadă.
să faci dragoste ca și cum ai fi închis într-o fecioară de fier.
să râzi până la epuizare.
înlocuiește un cap retezat cu altul
și brațele tale mă cuprind violent și mă așază printre obiecte.
soarele ca o incizie pe cerul de iarnă.
să forțezi limitele autocontrolului, să știi doza exactă,
tot ce trebuie să faci e să nu adormi.
sunt un câmp nesfârșit de zăpadă murdară.
șterg totul.
toate urmele.

(Vocea, Charmides, 2014)

The post Poemul săptămânii: „Zăpadă”, de Domnica Drumea appeared first on Bookaholic.

Prima mea întâlnire cu Lavinia Bălulescu a fost… cel puțin neobișnuită (nu știu dacă ea își mai aduce aminte). Era acum mulți ani, la Timișoara, unde mersesem la o lansare de carte și – nu știu cum, dar știu de ce (fiindcă se făcuse al naibii de frig, de aia!) – am intrat amândouă într-un magazin să-mi iau un pulover: negru, lung, cu nasturi, îl am și acum! Știu că mi-a plăcut instantaneu de ea, a fost așa un fel de simpatie la prima vedere, și asta înainte s-o cunosc pe „Lavinucea” și să aflu ce e „la ea-n cap”. Când, mai târziu, i-am citit cărțile – Mov (Prier, 2004), Lavinucea (Cartea Românească, 2007; Casa de pariuri literare, 2017) și La mine-n cap (Polirom, 2013) -, postările pe Facebook și articolele din presă și de pe blogul ei, Ferma de gânduri, m-am lămurit definitiv că Lavinia Bălulescu e o scriitoare cu multiple valențe, cu umor și o ironie acidulată (da, da!), cu un real talent de povestitoare, cu o voce aparte și o inteligență remarcabilă. Văzându-i capodoperele culinare pe Facebook (pâini dodoloațe, cozonaci crăpând de fericire, prăjiturile de toate felurile etc.), m-am gândit că i-ar plăcea să ne povestească aici, la Gastro-literare, despre mâncarea din bucătărie și cea din cărți. Și am avut dreptate, chiar i-a plăcut, și-o să vedeți și voi din răspunsurile ei. De data asta nu mai zic poftă bună la lectură, ca de obicei, zic – cu voia invitatei mele de astăzi – Pace (și poftă bună) cartierului!

Cine e personajul principal din bucătaria ta?

O fată care arată ca mine, dar care e super-pricepută la tot felul de chestii (nu ca mine), știe trucuri și șmecherii, iar când gătește, mai ales dacă e singură, vorbește mereu ca și cum ar lua parte la un show de televiziune. Explică, detaliază, arată, „acum turnăm apa, nu pe toată, încet-încet, secretul este să avem răbdare, imediat se va coagula”, toacă, amestecă, mărunțește și îi ies mereu toate ca-n reviste.

Ai scris vreodată despre mâncare?

Acum, că m-ai făcut să mă gândesc la asta, se pare că nu am făcut-o. Trebuie remediat! Cred că totuși am scris, dar vag, așa cum ai scrie despre faptul că oamenii se spală pe cap pentru că așa-i normal. Între timp, am descoperit o lume faină, despre care habar n-aveam.

Dacă ar trebui să seduci pe cineva cu ajutorul mâncării, ce i-ai găti (ce i-ai povesti că i-ai găti)?

Asta e simplu, pentru că am și făcut-o și a funcționat. Prima dată – plăcintă cu brânză sărată (rețeta tatălui meu). A doua oară – plăcintă cu mere și foi cu unt (rețetă învățată după combinarea mai multor bloguri culinare). A treia oară (și aici e „baza”): prăjitură cu foi cu miere (rețeta bunicii mele; durează două zile să faci prăjitura, dar merită – cred că poți obține cam ce vrei tu de la viață după ce o faci prima dată).

Identitatea din farfurie: spune-mi ce mănânci, dar și ce n-ai putea mânca niciodată (ca să-ți spun cine ești).

Nu sunt o pretențioasă, mănânc cam orice. Îmi displace ananasul, nu mănânc caltaboș, iar ciorba de pește trebuie să fie cu adevărat meseriașă ca să-mi placă. La polul opus, sunt o grămadă de feluri de mâncare, cred că ar trebui să scriu o carte numai notându-le pe fiecare și povestind ce amintiri am cu ele. Oricum, ceva ce nu aș refuza niciodată: brânză. Îmi aduc aminte că eram mică și descoperisem pasiunea asta enormă pentru brânză, mai ales brânza sărată, încât încercam să-mi imaginez feluri de mâncare pe care atunci le consideram totuși ciudate. Supă cu brânză. Brânză prăjită. Prăjitură cu brânză. Nu știam că așa ceva există în realitate.

Rețeta bine păstrată de la bunica este…

 Am mai multe, una ar fi cea despre care am spus mai sus – prăjitura cu foi cu miere.

Ce mirosuri (culinare) predomină la tine „în cartier” (sau pe scară)? Dacă ar fi să conturezi o lume prin aceste miresme de mâncăruri, cum ar fi?

La mine în bloc cred că nu gătește nimeni, aproape niciodată nu miroase a mâncare. Îmi amintesc însă, tot din copilărie, că locuiam la casă, iar uneori, în weekenduri, mergeam în vizită la niște rude care locuiau la bloc. Cum intram în scară, simțeam un miros de supă cu găluște care mă leșina de plăcere. Oricum, cel mai mult și cel mai mult îmi place cum miroase pâinea caldă în cuptor. Deși nu-mi amintește de nimic. La mine acasă, în copilărie, nu se făcea pâine. Știi când am simțit prima dată mirosul ăsta? Anul trecut, când am făcut prima dată pâine. Eram singură acasă, în București, pusesem pâinea la cuptor, m-am dus în dormitor, apoi peste 15 minute am revenit în bucătărie și când am simțit mirosul am rămas pur și simplu cu gura căscată. Aproape că mi-au dat lacrimile de bucurie. E o mare bucurie să fii viu și bine și casa ta să fie inundată de miros de pâine caldă.

Bărbatul gătește sau femeia gătește? De ce da, de ce nu?

Cred că toată lumea gătește, dacă are cui să-i gătească. Mie, de exemplu, nu-mi place să gătesc dacă știu că n-o să mănânce nimeni altcineva ce fac eu. Efectiv n-am chef și mai bine comand niște mâncare. Nu mai intru în detaliile cu lumea liberă, cu faptul că gătitul nu ar trebui să fie o corvoadă, așa cum devine uneori, pentru că noi permitem asta etc. Eu, de exemplu, am făcut în iarna asta pentru prima dată în viață cozonac. Mi-a ieșit foarte bun din prima, l-am dus acasă, la ai mei (cu trenul, în bagaje), l-am împărțit cu ei și cel mai fain a fost să văd ce față fac atunci când am scos din geamantan ditamai cozonacul și le-am zis că e făcut de mine. Așa văd eu gătitul. Ca pe un mod de a te apropia de oamenii din jurul tău, de a-i îmbrățișa cu brațe de făină, de a le spune că, deși sunt o fată oarecare, uite ce miracol am făcut eu pentru tine!

Citesc cu mare plăcere (și nu doar eu) Ferma de gânduri. De ce i-ai zis așa și cum îți alegi subiectele?

Am vrut un locșor doar al meu, unde să scriu despre ce am eu chef, despre cărțile pe care le citesc, despre filmele pe care le văd, despre oamenii pe care îi plac, despre cartierul meu, ca un fel de spațiu în care îți ții ideile bune, le altoiești, le uzi, le cureți de buruieni și speri că într-o zi vor deveni păduri.

 Apropo, ai citi un blog de bucătăreală?

Nu doar că aș citi, dar și citesc, chiar destul de multe. Nu regulat, dar, când mă interesează o rețetă, iau la rând blogurile și încrucișez toate sfaturile de acolo, mă uit la filmulețe, îmi notez (am un carnețel secret). Uneori mă gândesc să pun și eu, la rândul meu, pe Ferma de gânduri, câteva chestii care-mi ies mai bine. O să mă mai gândesc la asta. Deocamdată, după cum bine știi, e o altă mare problemă la mijloc – sunt foarte multe lucruri de făcut și se pare că nu-i timp pentru tot.

Fotografiile din acest material fac parte din arhiva autoarei.

The post Lavinia Bălulescu: „E o mare bucurie să fii viu și bine și casa ta să fie inundată de miros de pâine caldă” (interviu) appeared first on Bookaholic.

Efe Duyan (n. 1981, Istanbul) a absolvit Arhitectură și Filosofie la Universitatea Tehnică a Orientului Mijlociu și a urmat apoi studii de masterat în Istoria și Teoria Arhitecturii. Este doctor în Istoria Arhitecturii la Universitatea de Arte Frumoase „Mimar Sinan” din Istanbul, unde predă în prezent. A debutat cu volumul de poezie Takas (2006), scris împreună cu Kemal Özer, căruia i-au urmat un eseu despre opera lui Nazim Hikmet (2008), editarea unei antologii de poezie contemporană (2010) și volumele de poezie Tek Șiirlik Așklar (2012) și Sıkça Sorulan Sorular (2016). În urma participării la numeroase evenimente literare internaționale, printre care și Edinburgh Book Festival, Word Express Project, Riga Poetry Days, selecții din poezia sa au fost traduse în bulgară, cehă, chineză, daneză, engleză, estoniană, franceză, greacă, germană, ebraică, maghiară, română, croată, occitană.

Poemele lui Efe Duyan măsoară circumferința unui eu năvalnic, pentru a stabili care sunt contururile în care acesta se poate manifesta creativ, discursul său având în centru practica experimentului și mozaicări de cele mai multe ori ingenue. Armonizând în același construct elemente de oralitate, observații tăioase și fragmente de introspecție elaborate în spiritul unui monolog interior adresat, Efe Duyan orchestrează evenimente și emoții pe care le redă în forma unor mici dramatizări. Personajele care populează poemele sale sunt de cele mai multe ori fictive, înscriind textele în zona unui spectacol al derealizării, tocmai pentru a suprima orice fel de graniță textuală și pentru a livra imaginile în forma lor cea mai brută. Diferitele registre stilistice pe care le mixează, joculețele lingvistice, verva adresării directe și atenția pentru aspectul grafic al textelor indică o dorință de a umple tot spațiul poetic cu semnificație, gesticulația febrilă a poemelor sale evocând eforturile înduioșătoare ale surdomuților de a se face înțeleși. Poezia ca mediu de comunicare își găsește o expresie fericită în textele poetului turc, unde galopul afectelor și vulnerabilitatea se reglează pe măsură ce scrisul developează filmul contactului uman cu realitatea, cu existența de zi cu zi.

Conversație imaginară

oare de ce? poate din cauza șuviței albe din părul tău
ca o cicatrice
sau ca un blazon regal,
ca niște teribile amintiri or sfaturi prețioase
ca o zi obositoare, ca un răsărit insomniac,
toate traversându-ți obrazul.
oare de ce?
poate pentru că degetele tale mândre pot deveni jucăușe
într-o clipă
și nu vorbesc despre cine știe ce truc de magician
ci despre cum îți scoți tu cămașa strâmtă, tricoul de dedesubt…
oare de ce? pentru că părul tău care fuge întruna
e mototolit între paginile fiecărui basm;
pentru că asta caut, o prințesă adoptată,
o broască ce, chiar dacă e sărutată, rămâne broască.
nu știi că basmele sunt doar pentru copii?
iar eu nu mai sunt un copil.
și mai de ce? din cauza singurei tale rochii negre de care ești
așa mândră
a zâmbetelor tale largi pe care le oferi ca pe flyere
pentru că rochia și pisoiul printre picioarele tale alunecă
amândouă sunt pe urmele tale
(oare chiar a trecut pe-aici un pisoi?)
și pentru că nu știu
dacă la noapte nu o să mă sperii de buzele tale
ca un fluviu care curge în două direcții contrare
sau nu o să stric totul
sau nu cumva o să par un idiot în fața ta.
îți mai spun o singură dată
să nu mă întrebi din nou
inima mea bate încet
adio.

traducere de Svetlana Cârstean

Mai multe poeme de Efe Duyan au apărut în numărul 2 (18)/ 2016 al revistei Poesis internațional, care poate fi comandat de aici.

The post Poemul săptămânii: „Conversație imaginară”, de Efe Duyan appeared first on Bookaholic.

Andrei Dósa (n. 1985, Brașov) a absolvit cursurile masterului de Inovare Culturală (anterior Scriere Creatoare) din cadrul Facultății de Litere a Universității „Transilvania”. A debutat cu volumul Când va veni ceea ce este desăvârșit (Tracus Arte, 2011), pentru care a primit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”. A mai publicat volumele American Experience (Cartea Românească, 2013), Nada (Pandora M, 2015) și adevăratul băiat de aur (Casa de Editură „Max Blecher”, 2017). Este redactor al revistei „Poesis internațional” și traducător din limbile engleză și maghiară.

Cele patru cărți publicate de Andrei Dósa reliefează un parcurs conic, o șlefuire tenace a discursului, pe măsură ce acesta și-a anexat noi teritorii ale limbajului și imaginarului, probând, în tot acest timp, posibilitatea unei formule cât mai esențializate, drenate de verbiajul și acribia imagistică din volumul de debut. Odată cu  adevăratul băiat de aur, obiectivul poetic se mută de pe ansamblul tematic explorat anterior (familie, mediul corporatist, alienarea individului pe fundal american) pe o infrarealitate personală ce se constituie pe măsură ce subiectul decodifică și poetizează datele înregistrate din existența sa de zi cu zi. Se remarcă o repulsie față de locul comun, de problemele general umane, cărora le sunt preferate detaliile, marginalitatea, micile evenimente care depășesc afișajul standard al realității – „și câtă complexitate la periferii”(!). Notațiile cu caracter descriptiv, puterninc intelectualizate, creează o atmosferă de party sufocant, în care incomunicarea și autismul social sunt la ele acasă, în timp ce predilecția pentru versuri scurte, aproape telegrafice uneori, indică o memorie scrutătoare, atotreținătoare, de bandă căreia nu-i scapă nimic.

adevăratul băiat de aur are o consistență grunjoasă, în sensul că textele au anumite asperități ironice, sarcastice și momente de blazare alarmantă care nu permit cititorului o lectură lejeră. Ele indică, dincolo de debitul scenariilor catchy, în care ești atras ușor, fluxul și refluxul unei conștiințe mereu în priză și o sensibilitate plină de contradicții, care fac din acest volum un spațiu afectiv cu o activitate la fel de spectaculoasă și imprevizibilă ca în Triunghiul Bermudelor.

incoerențe/ descendențe

pe acoperișurile de tablă ale orașului
felinele-și plimbă trupurile
încărcate cu energie statică
deasupra orașului cerul nu mișcă nimic
în ciuda presiunii atmosferice și a acumulărilor
taxiurile galbene sunt gata la orice stimul
să declanșeze arta balcanică a exagerării
gândacilor căzuți pe spate le zvâcnesc
antenele ca o singură pereche de gene

totuși în mod paradoxal
îmi flutură prin sinapse uneori
posibilitatea de a defini logica zilelor
sub forma unei probleme de fizică
vizirul întreabă
cât de repede trebuie să alerge băiatul muftiului
ținând câteva cuburi de gheață pe palmă
în așa fel încât acestea să nu se topească
până ajunge în fața stăpânului la care slujește

dacă dumnezeu ar avea o înfățișare și câteodată are
i-aș urmări mișcarea buzelor și cum
gesticulează expert spre edificii în secțiune
unde își desfășoară activitatea măștile guy fawkes
emanând date statistice pentru eficiență în viitor

uneori mi-e ușor să vorbesc cu dumnezeu
pentru că amândoi suntem incoerenți
pentru că amândoi suntem occidentali

din adevăratul băiat de aur (Casa de Editură Max Blecher, 2017)

The post Poemul săptămânii: „incoerențe/ descendențe”, de Andrei Dósa appeared first on Bookaholic.

La finalul anului 2017, apărea volumul „Gustul cireșelor” (Editura Charmides), de Ștefan Manasia. Într-un interviu acordat lui Robert Șerban, Ștefan Manasia spunea: „Poezia e superputerea mea. Şi a ta. Şi o listă infinită, ca la Umberto Eco, un inventar al deşertăciunilor, iluziiilor, viselor, epifaniilor. Uneori, un mod miraculos de a preceda sau de a provoca realitatea (ca să explic asta, ar trebui să cobor într-o zonă a intimităţii şi vulnerabilităţii şi nu mă simt în stare astăzi). Alteori, o arheologie psihică”. Despre superputerea din „Gustul cireșelor”, citiți în cele ce urmează.

Volumul „Gustul cireșelor” (Editura Charmides, 2017) se deschide cu un citat din filmul „Taste of Cherry”, de Abbas Kiarostami. Te influențează modul în care își realizează regizorii filmele, ce păstrezi sau adaptezi din filme în poezie?

Întîmplarea face ca zilele astea în Bucureşti şi în ţară să ruleze „Paterson” în cinematografe: societatea românească e praf, filmele cu tematică gay transformă mieii ortodocşi în paralei, „Paterson” pare o alegere safe, o ieşire din maelstrom. E un film ataşant, epurat de (contra)efectele hollywoodiene, încît multă lume (tineri, mai ales) se va apuca de scris poezie după vizionarea lui. Sînt dependent de cinema din primii ani ai adolescenţei. În studenţie, am frecventat o bună cinematecă la Cluj. Textele mele – inclusiv cele din „Gustul cireşelor” – sînt narative, cinematografice. Dar, oricît de mult le-aş iubi, nu îmi propun să adaptez filme în poezie. Poemele au propria lor mişcare. Păstrează şi, uneori, potenţează sugestia unui film, au o anume pregnanţă vizuală, o intensitate cinetică, un flow cu care mă tot joc, ajungînd la dereglaje pe care le găsesc utile sau ba.

© Cornelius Drăgan

„Poeții nu mai au viitor în ghettoul ăsta postuman”, scrii într-un poem. Ce schimbări au apărut?

Poeţii, în sensul cel mai larg. Nu discipolii lui William Carlos Williams neapărat. Dar nu îmi face plăcere să îmi explic poemele, nici fasciile din nervi şi artere, care sînt versurile. În ghettoul postuman căutăm siguranţa afectivă/socială, banul, jobul, juisarea incontinentă – nu prea mai avem timp şi răbdare pentru compania propriului corp, a propriei minţi.

Felinele își fac simțită prezența în poemele tale, iar personajele împrumută din caracteristicile acestora.

Larii şi penaţii mei, pisicile. Dar şi peştii. Îmi colonizează visele şi îmi oferă semne favorabile în plan diurn. Invidiem tihna pe care felinele nu şi-au pierdut-o şi tînjim după companioni care au un fel de linişte, de relaxare, de extaz catifelat şi felin. De pisiceală. Desmond Morris m-a convins că pot comunica mai bine cu o pisică decît cu un om ticălos. Pe de altă parte, Hrabal, într-unul dintre cele mai negre texte scrise de el – în partea finală din „Scrisori către Dubenka” – mă lecuieşte, de cîte ori mi-l amintesc, de eventualele vise legate de o utopie felină, supraumană.

© Maria Nițu

Care sunt riscurile „alergătorului de cursă lungă” în vremurile noastre?

Am publicat şase cărţi de poeme, dar nu ştiu dacă mă pot numi un alergător de cursă lungă. Nu scriu zilnic şi silnic. Deşi îmi propun antrenamente cît mai dese, mă las, nu o dată, pe tînjeală, scos din ritm etc. Pîndesc mai degrabă, ca un lunetist, poemul, fărîmele de text şi notiţele care mă poartă, sau nu, spre poem. Îmi displac modele şi ciorchinii umani agregaţi în jurul unui concept, al unei politici literare. Riscurile ar fi, deci, o anume defazare, o ieşire din trend, care nu mă (mai) sperie deloc.

Digitalizarea apărută în majoritatea aspectelor vieții adună și desparte, modifică și trunchiează uneori. Cum influențează digitalizarea amintirile?

Toţi avem, mai nou, arhive digitale, fotografii şi chiar filme. Amintirile digitalizate sînt proaspete şi reci, de o acurateţe extraterestră. Extraterestră, subliniez aici, pentru mine: copil din ultima generaţie crescută în epoca analogică, maturizat (un termen pe care îl simt că falsifică) în era digitală. Cînd scriu, prefer vechile amprente psihice, amintirile predigitale. Mă irită, de la un timp, chiar şi să fac poze-n călătorii, şi asta numai privind în jur şi văzînd turiştii-apendice ai aparatului foto, ai smartphone-lui, ai camerei de filmat. Am o încredere tot mai mare în proprii mei ochi. În nări şi auz.

Volumul este scris în perioada rezidenței FILIT, din 2017. Care este importanța schimbării mediului atunci cînd scrii? Ce a adus în plus atmosfera ieșeană?

Am scris, de fapt, aproape două volume în perioada rezidenţei FILIT. Unul de povestiri, care mă aşteaptă cuminte pentru lectura/revizia finală, şi „Gustul cireşelor”, care nu intra în planurile mele, dar care m-a făcut să simt iar plăcerea versului, a poemului erotic, mai ales. Să scrii într-un fel de toropeală amoroasă în preajma Casei Pogor, departe de obligaţiile unei vieţi de redactor, intersectîndu-te, aproape zilnic, cu prieteni de soi, asta îţi restaurează încrederea şi speranţa că există anumite sanctuare necontaminate de ghettoul postuman, în care pătrundem – benevolent & inconştient – ca vitele sau caii pe poarta abatorului. Să scrii pentru un cititor/confident privilegiat, cum am scris eu, vara trecută, pentru Irina, ce poate fi mai tare decît asta?

Ştefan Manasia s-a născut pe 18 mai 1977, la Piteşti. Este redactor-şef adjunct al revistei de cultură Tribuna (Cluj-Napoca), fondator, în 2008, al Clubului de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau” (alături de Szántai János şi François Bréda), emblematic pentru undergroundul literar transilvănean. A publicat cinci volume de versuri: Amazon şi alte poeme (2003), cartea micilor invazii (2008, premiul revistei Manuscriptum pentru poezie, din partea Muzeului Naţional al Literaturii Române), motocicleta de lemn (2011, premiul pentru Tînărul Scriitor al Anului în cadrul Galei Tinerilor Scriitori; premiul revistei Transilvania), Bonobo sau cucerirea spaţiului (2013, premiul pentru poezie A.E. Baconsky al Filialei USR Cluj) şi Cerul senin (2015, premiul pentru poezie al revistei Observator cultural). Este autor al volumului de publicistică şi critică literară Stabilizator de aromă (2016).

* credit fotografie principală: Ovidiu Nimigean

The post Ștefan Manasia: „Sînt dependent de cinema din primii ani ai adolescenţei” (interviu) appeared first on Bookaholic.