Livia Ștefan s-a născut în 1982 în Giurgiu și a „imigrat” în 2007 în București. A debutat în 2012 cu volumul re.volver (apărut la CDPL), care anunța o voce bine articulată, puternică, însă poate puțin prea ancorată în retorica „fetelor rele” de după 2000. A mai publicat poeme și povestiri în diverse reviste, dar și pe site-uri culturale (LaPunkt, Liceul Cosmic, Subcapitol), colaborând, când și când, cu trupa Oedip Piaf. Anul acesta a participat la atelierele de traducere organizate de ICR Stockholm și a fost invitată la Cosmopóetica, unul dintre cele mai importante festivaluri de poezie din Spania.

Livia Ștefan revine cu un al doilea volum, Lolita32 (Casa de Editură Max Blecher, 2016), mai contras și mai coerent, ordinea textelor din carte dând senzația de stabilitate și soliditate a unui bloc din piese lego. De pe el, poeta pare că dirijează explozii și jocuri violente, orchestra macabră a realului și puseurile (auto)destructive, momentele de panică și de liniște, ca în celebra scenă din V for Vendetta. Textele din acest volum sunt cu predilecție epice, redând, mai degrabă prin narațiuni contorsionate decât prin confesiune, filmul contactului uman cu realitatea virusată, agresivă și sufocantă. Perspectiva este cea a unei feminități ultragiate, dar care nu se lamentează, ci consemnează, cu o anumită nonșalanță, evenimente, imagini, figuri și experiențe care se înscriu în zona traumei, a suferinței și a alienării. Originalitatea Liviei Ștefan se datorează poate în primul rând distanțării de clișeele poeziei feminine (exhibarea sexualității, visceralitatea, vulgaritatea limbajului etc.), dar și dozajului excelent de sensibilitate, observație caustică și introspecție autoironică. Astfel, Lolita32 propune un discurs alert și alarmant, în care asocieri oximoronice de tipul forță torențială-fragilitate, spasm-relaxare interioară, atac-apărare fixează cadrul propice unui posibil reviriment în scriitura feminină contemporană.

nopțile prin orașul ăsta

pe tine cum te doare când doare?
îți simți părul căzând
unghiile crescând?
când plouă îți întorci și tu fața în sus?
când nu vine nimeni îți apeși singur pe pleoape?
dacă te strigă cineva de la o mie de kilometri distanță
vezi locul de unde urletul începe?
ești oare cel mai tăcut dintre oameni?
cum te doare pe tine
pe cine plângi tu
pe morți sau pe vii?
după ce întinzi mâna?
merg prin orașul ăsta
nopțile
cumpărându-mi niște țigări
fumându-le
și știu că așa se termină încă o zi
fără remușcări, furie, disperare
încercând să-mi dau seama ce-i așa aglomerat și
zgomotos tot nimicul ăsta
toți vorbind deodată
toate trupurile tânjind în somn
toți zăcând ca niște legume
așteptându-și rândul pe tocător
locul în castron
visând o altă dimineață teribilă în care altcineva
să le respire
liniștit în ureche
pe tine cum te doare?
merg nopțile prin orașul ăsta
cumpărându-mi niște țigări
fumându-le

din Lolita32

The post Poemul săptămânii: „nopțile prin orașul ăsta”, de Livia Ștefan appeared first on Bookaholic.

Întâlnirea cu profesorul Mihai Zamfir vine și definitivează un profil pe care cărțile lui îl promit ferm. Eleganța intelectuală, finețea argumentării nu sunt nici pe departe numai niște efecte de condei, ci aparțin personalității lui, simultan erudită și fermecătoare. Toate acestea au transformat interviul într-un dialog. Am preferat forma aceasta unei eventuale recenzii aride.

Pretextul discuției a fost apariția celui de-al doilea volum din Scurtă istorie. Panoramă alternativă a literaturii române. În puține cuvinte, istoria profesorului Mihai Zamfir e un roman cu douăzeci și patru de personaje, un roman care, pour les connaisseurs, dinamitează tot ceea ce până acum purta pecetea clișeului.

Aș vrea să încep discuția despre acest al doilea volum al Istoriei… dumneavoastră pornind de la modul în care vă stabiliți limitele între care se întinde literatura română. În primul volum începeați cu Dosoftei. Ați explicat la momentul respectiv de ce. În acest al doilea volum încheiați cu un prozator și un istoric al religiilor: Mircea Eliade. De ce vă opriți tocmai la el?

Ultimul moment important surprins în volumul acesta este așa-numita literatură experimentală, literatura trăirii, care a fost la modă la noi în deceniul patru – adică între 1930 și 1940. Dacă nu ar fi fost după aceea războiul, ocupația străină și răsturnarea completă a sistemului cultural, e foarte posibil ca această literatură a trăirii, a experimentului, să fi continuat și să fi ajuns la performanțe notabile. Eliade, fără să-l fi ales cineva într-un fel, a fost „șeful” acestei orientări, acestui grup format din tineri romancieri care puseseră în discuție formele romanești de până la ei și care încercau o inovație tocmai în acest sens. Adică în sensul înlăturării clișeelor literare și a inspirării dintr-o realitate directă, dintr-o realitate care nu mai trecea prin filtrul cultural. De fapt, acest gen de literatură a fost practicat de mai mulți autori din aceeași perioadă. Eu vorbesc, de exemplu, despre Blecher, vorbesc despre Mihail Sebastian, vorbesc despre Holban (el a fost, poate, cel mai atins de această virulentă dorință de schimbare). Într-un fel, patronul tuturor era un scriitor mai în vârstă, Camil Petrescu, cel care încercase primul un asemenea gen de proză. Însă fără îndoială că Mircea Eliade era cel mai strălucit, cel cu suprafața culturală cea mai întinsă, pentru că nu era numai romancier și prozator. Era, în același timp, și filosof, jurnalist de primă mână și un savant care deja, la vârsta aceea, apucase să aibă un renume care trecea de granițele tării. Și atunci, într-un fel, această formidabilă generație se încheie cu autorul care o simbolizează. Adică cel care a reprezentat strălucirea într-o generație oricum strălucită.

Aș merge acum un pic mai departe, la Epilog. Acolo concedeți literaturii postbelice un spațiu miniatural. Opțiunea e una fascinantă și deconcertantă în același timp. De ce ați ales să contrageți ultimii, să zicem, 60 de ani de literatură în câteva zeci de pagini?

Motivele sunt expuse acolo. Dar sintetizând, există două motive esențiale. În primul rând, e propria mea opinie potrivit căreia atunci când faci, sau încerci să faci, istorie litearară, cel mai prudent e să lucrezi cu valori deja stabilite. Adică să nu încerci tu să faci acum o ierarhie. Pur și simplu să calci pe un teren pe care marile ierarhii au fost făcute.

Dar nu e vorba numai de asta. Aici ar fi o chestiune de principiu. Și e o chestiune discutabilă, pentru că sunt critici, sunt istorici literari care au scris, câteodată, până în proximitatea epocii lor, fără niciun fel de complex.

Problema e alta: între 1948 și 1990 a avut loc o paranteză foarte nefericită în cultura noastră, s-a întrerupt desfășurarea normală a literaturii pentru ca în primii douăzeci de ani literatura să fie înlocuită cu un fel de surogat, artificial de la un cap la altul, așa-numitul realism socialist, și pentru ca, după aceea, urmele realismului socialist să continue. Până în ianuarie 1990, scriitorul român a fost condiționat de cenzură. Ori o literatură care este scrisă sub cenzură se deosebește fundamental de o literatură care e scrisă în libertate. Se deosebește ontologic. Nu e vorba numai de condiții materiale, de obligații politice sau de subiecte interzise (care, într-adevăr, au fost foarte multe). De-a lungul acestei perioade comuniste, cantitatea de subiecte interzise a fost enormă. Nu aveai voie să vorbești despre religie, despre ocupația sovietică, n-aveai voie să critici în niciun fel regimul comunist, nu aveai voie de niciun fel să faci aluzii la cât de bine era înainte de război, n-aveai voie nici să vorbești așa-zis vulgar, n-aveai voie să produci scene erotice și așa mai departe. Dar nu asta era problema. Problema e că literatura scrisă în condiții de supraveghere e o literatură falsificată din principiu.

Sigur că cei din generația mea se simt foarte frustrați când le spui așa ceva. Pentru că, de fapt, această perioadă neagră, această gaură neagră, de aproape jumătate de secol, s-a suprapus peste existența lor. Și e foarte greu să recunoști că ți-a fost furată viața. Dar, de fapt, dacă suntem cât de cât lucizi, ne dăm seama că volumul de falsificare intrat în literatura scrisă între 1948 și 1990 a fost foarte mare. Și atunci e prezentată numai sumar în istorie. Nu analizez monografic, ci fac un fel de desen general al perioadei.

Noi avem o cantitate relativ mare de așa-zise istorii ale literaturii române contemporane. Și apar în continuare, deci nu e o problemă. Informațiile le putem lua. Dacă cineva crede că se poate vorbi normal despre o literatură care a fost scrisă în condiții anormale, n-are nicio importanță, poate s-o facă. Dar eu cred că nu se poate. Și atunci, pe de o parte încerc să subliniez în acel foarte redus Epilog care au fost cele câteva persoane care au încercat să se salveze din această situație, și anume acea generație pierdută la care fac aluzie, iar pe de altă parte încerc să arăt că după 1990, treptat-treptat, după trecerea mai multor ani, s-a putut ajunge din nou la condiții de normalitate în privința actului literar. Libertatea e condiția ca literatura să apară. Libertatea nu naște automat o literatură bună, dar există însă condiții pentru a apărea o literatură bună. Și mai ales o literatură naturală, care să nu mai fie condiționată politic. Asta e tot. Eu sunt convins (și aceasta e o convingere mai degrabă tristă) că în istoriile literare de peste cincizeci de ani, când va face altcineva istoria literaturii române de la origini până în prezent, perioada comunistă va ocupa vreo 3-4 pagini în care se va spune: „din păcate, a avut o iatrogenie istorică și s-a întâmplat ce s-a întâmplat”. Și se va trece mai departe.

Plus că dumneavoastră practicați ceea ce se numește stilistică diacronică, operați cu niște serii stilistice. Nu vorbiți doar despre un scriitor independent de contextul literar în care el activează. Și, aceasta fiind metoda de lucru, mă gândesc că este cu atât mai dificil să vorbești despre o literatura contrafăcută.

E adevărat, pentru că s-au redus seriile stilistice de până atunci. Mai bine zis, chiar dacă autorii au continuat să fie vii (și unii chiar au și scris), nu au mai putut scrie cum voiau să scrie. Am avut mari autori, foarte interesanți. Unii promisiuni cu adevărat excepționale, care apucaseră să scrie unul sau două volume până la război sau în timpul războiului, care apucaseră deja să dea opere promițătoare și care, chiar dacă au mai trăit după aceea, n-au mai scris ceva comparabil.

Primul exemplu care-mi vine în minte e Radu Tudoran, care a scris o carte formidabilă, Orașul cu fete sărace, și după aceea, încercat de război, a scris acel Toate pânzele sus. Dar, încă o dată: modul în care el a scris Un port la răsărit și Orașul cu fete sărace și modul în care, după aceea, a fost obligat să scrie (sau să tacă) ne arată că seria promițătoare în care începuse nu a mai putut continua.

Foarte mulți (poeți mai ales) care inauguraseră un tip de poezie pe la 1930 și ceva nu au mai putut continua după aceea în același fel. Și atunci sigur că e o paranteză nefericită care s-a deschis atunci și care s-a închis târziu, acum mai puțin de treizeci de ani.

O chestiune de detaliu: punând în paralel cele două volume ale Scurtei istorii…, am observat că în primul volum nu simțiți decât rareori nevoia de a vă raporta la alte verdicte ale altor critici. Însă în cel de-al doilea volum faceți mai des trimiteri bibliografice. Cărui fapt datorăm această schimbare de abordare?

Nu e o schimbare fundamentală. Vă spun de ce. Aceasta nu e o istorie literară în sensul obișnuit al cuvântului. E o istorie literară fără note de subsol, fără trimiteri bibliografice, fără bibliografie, fără viața și opera scriitorului. Adică iese de la început din schema unei istorii literare obișnuite. De aceea se cheamă alternativă. Se adresează unor persoane care sunt în general educate. Nu se adresează unui școlar sau unui student începător, ci unui public care știe deja literatură română. Și, din cauza aceasta, e mai mult o poveste despre literatura română, un roman despre literatura română. Iar romanul nu are nici subsoluri, nici bibliografii, nici trimiteri. Romanul e roman. Am încercat să fie o proză culantă care să antreneze ce e mai important. Vedeți, partea de bibliografie e aproape inexistentă. Nu m-am referit din cauza aceasta nici la trimiteri bibliografice precise. Am amintit câteva nume, mai ales, sigur, în volumul al doilea, atunci când anumite observații ale mele fuseseră deja făcute, câteodată argumentate, și am făcut-o pentru a se vedea clar de unde le-am luat. Dar doar atât. Când era absolut indispensabil. Când nu, șirul de povestire despre literatura română continua ca și cum ar fi fost o carte narativă, nu o carte de istorie literară.

Ați vorbit de faptul că istoria dumneavoastră este una alternativă. O spuneți încă din titlu. E pe de-o parte alternativă, cred eu, pentru că este extrem de proaspătă. Toate verdictele pe care le dați sunt inovatoare, de o completă originalitate. Dar mă gândesc că nu numai de aceea e ea „alternativă”. Cărui tip de istorie literară se opune? E alternativă față de ce?

Se opune istoriei literare tradiționale. Pentru mine, nu e niciun secret, în primele pagini ale primului volum programul e expus foarte clar, este vorba despre o istorie stilistică a literaturii. Cu alte cuvinte, în loc să-i privesc pe scriitori din punct de vedere politic, istoric, economic, filosofic, social, de gen, religios, adică toate aceste puncte care, de obicei, întovărășesc capitole normale de istorie literară, eu le privesc mai ales stilul. Înțelegând până la urmă că stilul este ceva mai ales de natură lingvistică. Adică este modul personal și unic în care ei folosesc limba română generală. E alternativă în sensul acesta, pentru că o istorie stilistică a literaturii române nu s-a mai făcut. În general, istoriile literare, după cum știți, privilegiază biografia, privilegiază viziunea autorului asupra lumii, filosofia operei, raportul cu religia (credința sau necredința), relația politică, istoria văzută de autorul respectiv, socialul. Toate acestea nu m-au interesat. Sigur că ele apar, pentru că e imposibil să faci abstracție totală de ele. Dar nu pe ele a căzut accentul. Accentul a căzut întotdeauna pe ceea ce este, după părerea mea, unicitatea absolută a operei literare. Și anume stilul acelei opere.

Trecând acum la conținutul propriu-zis al istoriei, am observat că în capitolul dedicat lui Ion Barbu nu vă rețineți anumite amendări la adresa criticii literare. Acolo descalificați unele dintre izbutirile hermeneutice ale operei barbiene, mai ales pe cele care țintesc ciclul ermetic. Care ar fi, după dumneavoastră, „decodorul” poeziei lui Barbu?

În orice caz, Barbu e exemplul tipic de autor care și-a creat o legendă în jurul propriei opere. Nu e singurul. Sunt mulți. Dar la el situația e frapantă. Adică venind în poezie dintr-o lume cu totul diferită, din știința cea mai pură și cea mai indiscutabilă care este matematica – știință a certitudinii absolute – pentru a intriga publicul și pentru a explica într-un fel bizareria aceasta (pentru că nu se întâmplă adesea ca un om de știință și un savant reputat să facă poezie) a lansat foarte mulți dintre comentatorii operei pe piste false, sugerând că în cutare poem ar fi vorba de o filosofie care trebuie descoperită, că cutare poezie a lui e o replică la oda pindarică, că un anumit principiu matematic se regăsește în anumite versuri, că el nu e modern, ci e de fapt un poet care coboară la originile poeziei, dincolo de prima lirică grecească veche, și așa mai departe.

Până la urmă, toate acestea erau, cum să spun eu – sunt multe cuvinte nedelicate pentru a sugera acest loc –, dar toate acestea erau piste false. Interesant este că atât contemporanii lui, dar mai ales cei care au trăit mult după el, mai ales cei care au descoperit cu fervoare poezia lui Barbu după o perioadă lungă de interdicție au fost, bineînțeles, tentați să o supraliciteze la maximum. Așa s-a întâmplat și cu Blaga, așa s-a întâmplat și cu Voiculescu. Când ani de zile este interzis un obiect de cercetare și atunci când în sfârșit se poate vorbi din nou liber despre el, tendința normală e aceea de supralicitare. Orice se putea supralicita, în primul rând ce spunea Barbu despre el însuși. Adică au început să fie luate ad litteram niște afirmații, niște promisiuni pe care le făcuse poetul, dar în care poetul însuși nu credea. Lucrul e cam greu de demonstrat, dar eu cred că se poate demonstra într-un fel simplu: citind fără niciun fel de parti pris textul poeziei și storcându-l până la ultima picătură pentru a vedea ce se poate deduce de acolo. Există realmente un sistem filosofic la Barbu? Nici vorbă! Există cu adevărat o filosofie absconsă pe care trebuie s-o urmărim discret în poezie pentru ca prin textul poetic să înțelegem altceva decât ce vrea să spună autorul? Nici asta nu cred. Toate aceste filosofări, până la urmă abuzive, în legătură cu Barbu au făcut ca mulți comentatori să creadă că încă noi nu știm ce a vrut să spună el.

Lucrurile sunt ceva mai simple. În general, un poet spune de la început ce are de spus. Niciun poet normal, nici Barbu, evident, nu contează pe o exegeză viitoare de peste cincizeci de ani care „să-l rezolve”. Atunci nu ar mai scrie. Această idee, această speranță într-un viitor exeget genial care, printr-o iluminare, își va da seama ce conține poezia unui anume poet, e mai mult un fel de glumă.

Eu cred că marea poezie a lui Barbu, din păcate sau din fericire, nu e cea din ciclul ermetic, care a produs atât de multe victime de comentariu și care a produs și foarte mulți imitatori, pentru că imediat, chiar în deceniul patru, au fost mulți barbieni. Dar nu imitau Isarlîcul. Imitau tocmai poeziile abstruse, tocmai poeziile din care aparent nu trebuia să înțelegi nimic, acele poezii așa-zis ermetice. Și e ușor să creezi ermetism, e ușor să pui în joc cuvinte despre care tu însuți știi că nu ascund mare lucru. Și atunci am senzația că acest cel mai celebru ciclu al lui Barbu nu reprezintă întotdeauna marea lui poezie. Și, de fapt, asta încearcă să ilustreza capitolul din istorie închinat lui Barbu.

În alte capitole practic reorganizați un întreg canon literar deja osificat. De exemplu, pe Ion Pillat îl revalorizați. Dar, în contrapartidă, există și scriitori pe care îi coborâți de pe piedestal. Cum ar fi, să zicem, Mateiu Caragiale sau Gellu Naum. Și atunci: în momentul în care ați făcut lista scurtă pentru cuprinsul istoriei, a existat vreun scriitor despre care ați vrut să scrieți și pe care , să zicem, l-ați scos pe ultima sută de metri?

Nu, nu a existat. Sigur că eu însumi am îndoieli dacă nu cumva ar fi trebuit să mai includ unul sau doi scriitori. De exclus, în niciun caz. M-am întrebat dacă nu cumva acest corpus de scriitori păcătuiește prin rezumare, nu prin amplificare. Dacă nu cumva sunt prea puțini în loc să fie prea mulți. Acum, vă dați seama, e o istorie esențială a literaturii române. Adică am reținut numai numele de primă mărime. În epoca interbelică, din cei 25 de ani interbelici, eu am reținut 24 de autori. Înseamnă totuși foarte mult.

Exemplele concrete la care vă referiți cred că rezultă dintr-un lucru simplu. În fiecare epocă se citește altfel aceeași literatură. De-a lungul generațiilor, lecturile nu se repetă niciodată. Sunt întotdeauna lecturi diferite. Mai e ceva important: niciuna nu e ultima. Nicio lectură nu va spune: „asta-i adevărat! Până acum oamenii au fost în eroare, iar eu am descoperit care e interpretarea exactă”. Complet fals. Cel mai simplu principiu de hermeneutică îți atrage atenția că nu există o ultimă interpretare. Tot ce poți spune tu e că interpretarea ta e ultima cronologic vorbind. Astăzi, aceasta e cea din urmă interpretare. Dar trebuie să fii tot timpul conștient că peste 30 de ani va fi alta. Niciodată (din fericire) acest proces de lectură și relectură nu se oprește. El e infinit. Tot ce pot spune eu e că la începutul secolului XXI cam așa ar arăta istoria noastră literară de până azi. Cum va fi mai târziu e treaba altora.

Când începeți capitolul despre proză vă delimitați într-o oarecare măsură de modelul lui Nicolae Manolescu din Arca lui Noe. E o chestiune de metodă (structuralismul) sau e o chestiune de adecvare la maniera proprie de a tranșa literatura?

Eu am fost unul dintre primii care au făcut aplicații structuraliste în literatură, când structuralismul era privit cu mare mefiență, când era privit ca ceva de import și nesigur. Cea mai celebră critică antistructuralistă făcută chiar în plin structuralism de un mare profesor, Picard, de la Sorbona, se numea Noua critică sau noua impostură. Evident că structuralismul pur și dur, care credea chiar că posedă o filosofie proprie, acela fără îndoială că era impostură. Nu putem însă să nu observăm că structuralismul, cum a fost el aplicat de mințile extraordinare, a dus la un nou tip de analiză literară. Iar eu am profitat cât am putut de această viziune. Am cărți deschis structuraliste, să zic așa, printre care o carte închinată operei lui Marcel Proust. Și acolo am avut impresia că într-adevăr structuralismul a putut aduce metodologic niște clarificări imposibil de găsit în altă parte. Acum e vorba de un structuralism mai potolit și aplicat numai în anumite zone ale poeziei. Rareori în cele ale prozei. Pentru că, în realitate, după ce au trecut 20-30 de ani, după ce moda structuralistă a trecut aproape peste tot, ne dăm seama că doar anumite elemente de acolo mai pot fi astăzi utilizate și că voga structuralistă a trecut odată pentru totdeauna, însă nu fără să lase urme. Și câteva dintre urmele metodologice fundamentale sunt și sper că vor putea fi multă vreme utilizate.

Am observat că adeseori, când definiți stilul unui poet de primă mână, cum ar fi Bacovia, Barbu sau Fundoianu, recurgeți la un binom în care termenii, de cele mai multe ori, se opun. De pildă, la Bacovia funcționează concomitent o „monotonie programată” și „un insert șocant”, Barbu pendulează între „concentrarea maximă” și expandarea prin apel la pretextul epic, iar la Fundoianu regăsim deopotrivă „metaforism îndrăzneț” și prozaism. Mergând și la primul volum, am văzut că la fel stau lucrurile și în cazul lui Eminescu. Este acest lucru un tipic al poetului de geniu, de a fi definibil în termeni contradictorii?

Întrebarea e dificilă, dar cred că răspunsul ar fi următorul: e mai degrabă o metodă a analistului decât a poetului. După ce am analizat poezie multă vreme, după ce am scris o carte întreagă încercând să descifrez sensurile poeziei dintr-un anumit spațiu, cum ar fi cel portughez, din secolul XII până în secolul XX, deci o perioadă de opt secole și jumătate de poezie, mi-am dat seama că marii poeți întotdeauna își creează opera într-un câmp care beneficiază de doi poli opuși. Nu o fac în mod conștient. Un poet foarte mare nu se autoanalizează, decât în cazuri rarisime. O fac spontan. Și atunci, marea problemă a celui care îi comentează poezia e să-și dea seama care sunt acești doi poli opuși (dacă ei există), și să vadă în ce măsură imensul câmp de „magnetism” reprezentat de cuvintele care compun o anume poezie se atașează unuia sau altuia dintre poli. E un lucru care se poate face câteodată cu succes, câteodată lucrurile sunt foarte clare, există zone din poezia unui anumit poet care în mod evident se atașează unui anumit pol. După cum există zone la care celălalt pol opus e privilegiat. După cum există și marea parte a poeziei la care nu putem decide căreia dintre părți se atașează. Dar ideea că într-un câmp poetic valoros și vast există doi poli opuși care joacă rolul de contrazicere permanentă ne ajută foarte mult atunci când vrem să analizăm poezia.

Înțeleg de ce istoria literară nu poate discuta despre literatura contemporană. Totuși, din unghiul istoricului literar, cum sondați terenul literaturii care se scrie acum?

Deocamdată, ca pe o mare promisiune. Ultimul val poetic fundamental la noi a fost al literaturii optzeciste. Optzeciștii au avut o șansă enormă. Șansa de a fi ultima generație care presimțea clar că va avea loc o schimbare dramatică. Și toată poezia marilor optzeciști (au fost atunci câțiva poeți foarte buni) era în așteptarea acestei prăbușiri grave. N-au mai fost condiționați ca generația ʹ60 de exigențele politice (sau n-au mai luat ei în serios aceste exigențe). Din cauza aceasta, au debutat greu, târziu, în volume comune. Iar, pe de altă pate, au avut enormul avantaj de a fi fost prima generație liberă după multe generații literare aflate sub supraveghere. Deci au fost ultimii dintr-un ciclu care în mod vizibil ajunsese la capăt și primii dintr-un nou ciclu.

Fiind primii dintr-un nou ciclu, n-au schimbat fundamental maniera poetică. Dar au avut libertatea, de exemplu, de a-și revendica originile străine. Era imposibil înainte să spui că modelul tău e poezia americană. O asemenea afirmație era sinucigașă. Ei au putut, după aceea, să spună exact ceea ce voiau. Să se revendice din ce modele voiau, să arate cum le adaptau, dar poezia lor nu s-a schimbat fundamental. Ori ei, din 1990 până la finalul lui 2005-2006, au continuat să scrie, într-un fel, aceeași poezie din anul debutului. După ei n-a mai urmat ceva precis configurat. Așteptăm să se configureze.

Încă o dată, nu există posibilitatea predicției în materie de literatură. Au fost secole întregi de literatură în care poezia a tăcut, nu a dat niciun mare poet. După secolul al XVII-lea francez, în care a fost o izbucnire în vremea Regelui Soare și a marii literaturi franceze, a urmat secolul al XVIII-lea, în care și poezia și proza nu au dat niciun foarte mare scriitor. Deci nu există posibilitatea de a vedea ce se va întâmpla în viitor. Și atunci, cel mult, putem constata ce este acum. Ce am dori noi să fie e altceva. Dar niciun fel de teoretician, de filosof sau de om politic nu poate să spună cum va arăta o literatură peste un an, doi, trei. Depinde numai de talentele care se vor naște și de drumul pe care fiecare se va înscrie.

Pentru că am discutat despre limitele unei istorii literare, v-aș mai întreba cum vă raportați acum la istoria literară, față de cum vă raportați la ea înainte de a deveni chiar dumneavoastră autor de istorie literară?

Este un rău necesar. Face puțină ordine în ansamblul enorm și haotic (aparent) al literaturii și, chiar dacă este pedantă câteodată, seacă sau neplăcută, nu ne putem lipsi de ea pentru că ea trasează marile epoci ale modului în care conștiința umană s-a transformat în literatură. Și atunci există câteva modele și câteva momente fundamentale la care umanitatea se va referi mereu. Acest lucru n-ar fi putut fi definit, izolat și analizat fără să existe istoria literară. Ea a existat întotdeauna și va exista în continuare, cu toate riscurile.

Aș încheia acest interviu cu o întrebare întrucâtva ludică. Există cărți bune care ne plac; există cărți slabe care nu ne plac; există cărți bune care nu ne plac și există și cărți slabe care ne plac. Aveți o asemenea carte, slab cotată, dar care, irecuperabil, vă place?

Să știți că, de pildă, romanele polițiste sunt considerate, de obicei, literatură de mâna a doua sau chiar a treia. De asemenea, și romanele care nu fac altceva decât să „romanțeze” istoria. Sunt, însă, anumite romane polițiste, după cum sunt și romane istorice (de acest tip), după părerea mea – nu pot spune că sunt foarte bune, pentru că opinia publică nu le consideră foarte bune –, care îndărătul acestor scheme, pot atinge niște performanțe extraordinare. Un roman polițist al lui P.D. James sau al lui Simenon sunt scrise cu atâta artă încât chiar dacă ele nu trec drept literatură de primă mână sunt o literatură încântătoare, care poate fi citită oricând cu mare plăcere și cu mare folos.

E greu ce mă întrebați, pentru că eu însumi scriind literatură sunt întotdeauna parțial. Adică nu sunt totuși un istoric literar tipic. Nu sunt un istoric literar care face numai istorie literară. Și atunci, sigur că în calitatea mea de romancier am și eu preferințele mele, idiosincraziile mele. Cele mai interesante romane slabe sau mai slăbuțe, dar care se citesc cu mare plăcere, sunt romanele pe care le-am scris eu.

Selfie la Catedra de Studii Literare a Facultății de Litere

Lansarea celui de-al doilea volum din Scurtă istorie. Panoramă alternativă a literaturii române va avea loc vineri, de la ora 13:00, la Gaudeamus, standul editurii Polirom.

The post Mihai Zamfir și romanul literaturii române: „O istorie stilistică a literaturii române nu s-a mai făcut” (interviu) appeared first on Bookaholic.

David Meza (n. 1990, Mexic) este una dintre vocile emergente din poezia mexicană contemporană, numărându-se, în același timp, printre cei mai importanți tineri poeți de limbă spaniolă la nivel internațional. A studiat literatură și filosofie la Universitatea Națională Autonomă a Mexicului și a debutat, în 2012, cu Visul lui Vișnu (El Sueño de Visnu), primul volum din ceea ce avea să devină trilogia Trimurti. Poemele sale au apărut în numeroase antologii și reviste precum Tenían veinte años y estaban locos (Spania), Ping Pong Magazine (Repubica Dominicană), Chutzpah! (China), dar și pe platforma online 89plus Clubhouse (Marea Britanie).

Poezia lui David Meza prezintă mărcile unui discurs centrifugal, orientat spre varietate și experiment, care își anexează ca elemente constitutive sinceritatea absolută, spiritul civic și imagistica funambulescă à la Roberto Bolaño. Manipulând mai multe registre silistice și reciclând motive recurente în poezia latino-americană, Meza pulverizează componenta onirică a acesteia peste panoramele cvasisarcastice, tăioase ale unei poezii angajate social. Temperatura și voltajul textelor sale aluvionare, ample reifică încărcătura halucinantă a dicteului automat, însă derapajele explozive sau excesele de sensibilitate sunt contrapunctate de acele secvențe în care poetul mexican articulează cu acuratețe problemele și idealurile generației sale. Încrederea în caracterul paliativ al poeziei și în forța acesteia imprimă versurilor un sound protestatar, însă nu unul vindicativ, cât ceva ce aduce mai degrabă cu vâjâitul amenințător și hipnotic din timpul unei cascadorii aeriene.

Pentru generaţiile viitoare (Un manifest)

Vreau ca moartea Mexicului să fie frumoasă
Vreau ca moartea lui să fie frumoasă și inexplicabilă ca păsările
Vreau ca trecutul să fie o întâmplare nemaivăzută inventată în viitor
Vreau ca numele meu să fie viaţa
Vreau ca America să-și dea drumul și să ne arate că e marginea unui OZN
Vreau ca sexul meu să fie viaţa
Vreau ca tradiţia literară a oamenilor să fie mișcarea cometelor
Vreau ca ţara mea natală să fie viaţa
Vreau ca scriitorii să urce înapoi în copaci și să rearanjeze constelaţiile
în ordine alfabetică în fiecare noapte
Vreau ca poeţii să nu se mai numească poeţi și să se numească vise, și visele
să se numească stele sau licurici sau pâraie sau triciclete
Vreau ca tinereţea să fie un avanpost al lumii, nu un avanpost al anilor
Vreau ca poezia să se confunde cu proza și proza cu un tratat știinţific
și ăsta cu un nou sistem planetar
Vreau ca poziţia mea socială să fie viaţa
Vreau ca poeţilor să le fie frică de nemurire și de stabilitate
Vreau să fiu cunoscut ca universitar, nu pentru că sunt la universitate,
ci pentru că sunt în univers
Vreau ca poemul să fie confundat cu un tratat filosofic sau cu un tratat
politic sau cu o căprioară care a fost rănită în mijlocul pădurii
Vreau ca naţionalitatea mea să fie viaţa
Vreau ca acest manifest să fie distrus de oricine îl citește și înlocuit cu unul
mai sincer și mai frumos
Vreau ca grupurile literare din zilele noastre să privească împreună munţii
și râurile și supereroii din spaţiu
Vreau ca artiștii să-și arunce operele în mare și să înceapă să scrie
pe corpurile lor
Vreau ca vârsta mea să fie viaţa
Vreau ca literatura universală să fie numită istoria pre-literaturii din viitor
Și vreau ca cele mai frumoase poeme ale generaţiei mele să fie scrise
pe pereţii metroului

traducere din limba spaniolă de Cătălina Stanislav și Vlad Pojoga

Mai multe poeme de David Meza au apărut în nr. 13 al revistei „Poesis internațional”, care poate fi comandat de aici.

The post Poemul săptămânii: „Pentru generațiile viitoare (Un manifest)”, de David Meza appeared first on Bookaholic.

Biofilm a fost mai întâi titlul unui poem din volumul aici îmi iau dinții-n spinare și adio, de Robert G. Elekes (editura Tracus Arte), apoi a devenit un spectacol experimental de dans contemporan, muzică și poezie, conceput de Robert G. Elekes, Petra A. Binder, Radu Mureșan și George Pandrea. Din 2017, Biofilm a devenit biografia fiecăruia dintre aceștia, a spațiilor și evenimentelor sociale sau politice actuale.

Spectacolul experimental de dans contemporan, muzică și poezie Biofilm (Robert G. Elekes, Petra A. Binder, Radu Mureșan, George Pandrea) are la bază un poem din volumul tău de debut, aici îmi iau dinții-n spinare și adio, Editura Tracus Arte, 2015. Cum s-au creat sinergia și structura spectacolului? Cum își individualizează fiecare formă de artă biografia în Biofilm sau fiecare dintre artiștii participanți?

Spectacolul Biofilm s-a născut într-o mansardă de bloc pe str. Lăcrămioarelor din Brașov, unde am locuit mai bine de un an împreună cu chitaristul Radu Mureșan. Cândva, între omlete arse, nopți nedormite, certuri despre cine trebuie să curețe litiera pisicilor, Radu a pus mâna pe chitara sa și eu pe volumul meu de debut și am început să ne jucăm. Piesele pe care le-am compus aici împreună le-am arătat apoi în cadrul mai multor evenimente, ca de exemplu în Brașov, în Tipografia și la clubul de lectură Institutul Blecher din București. Pe la sfârșitul lui 2016 Radu, împreună cu producătorul de muzică electronică George Pandrea, au inițiat un proiect muzical nou mișto, un fel de fuziune post-rock-electro, The Sevenelevens, și în timpul unei repetiții de pe str. Lăcrămioarelor (un fel de Abbey Road al nostru), m-am băgat în seamă și eu cu textele mele și am început să ne jucăm în trei și așa am ajuns să fim Elekes and The Sevenelevens. Talentul excepțional de compozitor electro al lui George și creativitatea sa impunătoare au pus bazele muzicale ale proiectului nostru. Am avut câteva giguri în această formulă până când, după un spectacol, a venit o fată frumușică, cu ochi când verzi, când căprui, la noi și a zis că vrea să danseze în spectacolul nostru. Am zis toți trei da înainte să ajungă la semnul întrebării. Petra A. Binder a fost cea care ne-a făcut mai cuminți și disciplinați la repetiții, care m-a scos din spatele microfonului, mi-a resuscitat un talent latent, dansul, și în această formulă ne-am creat Biofilm-ul nostru, am avut senzația că putem să punem ceva cu adevărat original și unic pe scenă. Da, Biofilm este biografia fiecăruia dintre noi și potențialul ei de a se comunica, de a atinge, de a lăsa o amprentă pe altcineva, dar este, prin excelență, și materializarea prieteniei noastre.

Biofilm a fost prezentat în diferite formule în evenimente precum AMURAL, Bienala Europeană de Poezie de la Brașov, Noaptea Albă a Galeriilor sau în spațiul Bistro Ma Cocotte. S-au folosit textele Reverberații, Kiddo, Rezist, Biofilm, cancer la corason ș.a.m.d. Există vreo legătură între spațiile de prezentare și texte, între tematicile evenimentelor în care e prezentat Biofilm-ul? Există vreun spațiu în care nu ați prezenta acest spectacol? De ce?

Fiecare spațiu are ceva de adăugat, trebuie doar să îl asculți. Biofilm este un spectacol fluid, care se adaptează, se transformă, care intră în dialog cu spațiul în care are loc, cu publicul și cu contextual evenimentului. La Bienala Europeană de Poezie de la Brașov, de exemplu, care a avut loc anul acesta și a purtat titlul The Duty of Disobedience, am pus pe scenă o versiune mai scurtă a Biofilm-ului nostru, cu textele mele traduse în limba engleză și am încercat, prin alegerea textelor și intensitatea mișcărilor, să susținem ideea de nesupunere. Câteodată spațiul are și multe de obiectat, te restrânge, te agasează, dar până acum întotdeauna am reușit să ajungem la un consens cu spațiile care ne-au găzduit. La premiera Biofilm, de exemplu, ne-am confruntat cu niște probleme destul de mari de sonorizare, dar din fericire avem în Radu Mureșan nu numai un chitarist foarte talentat ci și un sunetist desăvârșit și ne-am descurcat, iar la AMURAL mi-am lăsat pielea de pe genunchi pe asfalt și era să cad de pe scenă cu Petra pentru că nu prea vedeam din cauza reflectoarelor, am supraviețuit. Mie personal mi-a plăcut cel mai mult Biofilm la Festivalul AMURAL din Brașov. A fost un performance în aer liber în fața a cam 200 de oameni care erau plini de energie și noi pe scenă am simțit asta și am dat tot. Publicul este întotdeauna al cincelea membru al trupei noastre și dacă este în formă nu există limite pentru ce putem face pe scenă.

copyright Orsolya Balint

Biofilm-ul se adaptează și la realitățile sociale și politice actuale. Cât de ancorat în realitate ești, structural vorbind?

Da, atât pe plan textual, cât și pe plan coreografic, Biofilm exprimă neliniștea, neastâmpărul, nesupunerea individului și a societății civile române contemporane. Soloul de dans al Petrei pe cancer la corason și al meu pe Rezist exprimă foarte puternic, din punctul meu de vedere, aceste „ne-uri” menționate mai sus. Sunt și două poeme din Biofilm care se confruntă direct cu această realitate trăită de noi toți, Reverberații, din volumul meu de debut, care, făcând referire la Howl de Ginsberg, critică apatia individului contemporan și Rezist, un poem care descrie trăirile mele pe parcursul protestelor din februarie 2017 și care a fost publicat în antologia #Rezist! Poezia, apărută tot anul acesta. Biofilm este și filmul generației noastre și solidaritatea simbolică, existențială, socială, pe care o putem trăi acum.

Sunt și artiști care nu au nici o legătură cu schimbările politice sau sociale, care sunt afoni la toate modificările acestea.

Cred că este practic imposibil să nu ai nici o legătură cu realitatea socio-politică. Orice fel de artă ai produce, ea este totuși un produs al societății în care trăiești, la fel cum ești și tu un produs al acesteia. Ceva tot se exorcizează în artă în acest sens, chiar dacă este doar apatie, refuz sau ignoranță.

copyright Orsolya Balint

Cât te influențează dansul/performance-ul în ceea ce scrii și cât scrisul atunci când dansezi? Ce te atrage în dansul contemporan?

Biofilm conține două poeme din volumul meu de debut și un poem publicat în antologia menționată mai devreme. Restul poemelor sunt noi, scrise în timpul conceperii spectacolului și pentru următorul meu volum de poezie. În mod clar această suprapunere mi-a influențat stilul pentru că nu am avut cum să ignor faptul că aceste poeme o să fie folosite și pentru performance. Cancer la corason, de exemplu, a fost chiar scris împreună cu coreograful și dansatorul Paul Dunca pe parcursul unui proiect intitulat #dansliteratura, care a adus împreună dansatori și poeți. Scrisul nu cred că mă influențează când dansez. Chiar mai mult, uit de el, încerc să las trupul meu să vorbească, să exprime ce poezia mea nu poate, și poezia mea nu poate multe. În acest sens, dansul mă atrage pentru că facilitează un fel de catharsis pervers. Pervers pentru că este trăit de artist și nu de public dar, poate, exact astfel, prin excelență, și de public.

copyright Maria Nițu

Dacă ar fi să scrii pornind de la un spectacol de dans, care ar fi acela? Ce scriitori ar deveni personaje ale acestei cărți?

Ha ha, ok… păi aș scrie un fel de adaptare literară a filmului/spectacolului The Full Monty, în care șase poeți contemporani români se satură de faptul că poezia nu mai excită publicul larg și decid să combine poezia cu striptease-ul, inventează strip-poezia sau poezia stripped-down și ajung să devină o senzație mondială. Și altfel decât în The Full Monty, unde protagoniștii sunt doar masculi, în această metaficțiune istoriografică am avea și poete care s-ar alătura acestei mișcări inovatoare. Haideți să îi imaginăm, să zicem, pe Teodor Dună, Claudiu Komartin, Merlich Saia, Tara Skurtu, Andra Rotaru, Cosmina Moroșan în această ficțiune. Gata, deja o iau pe arături, aici se poate termina interviul, cred.

Robert G. Elekes s-a născut într-o familie multietnică în 1985, în Braşov. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Transilvania din Braşov. A primit titlul de doctor de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, în 2012, pentru o lucrare despre literatura de expresie germană din România în perioada comunismului. Debutează în revista „Corpul T”, în 2012. În prezent, predă literatură şi traduceri la Universitatea Transilvania din Braşov. A debutat cu volumul de poezie „aici îmi iau dinții-n spinare și adio”, Editura Tracus Arte, 2015, volum distins cu premiul „Iustin Panța” și Premiul Național „Mihai Eminescu”. În 2016 publică volumul de teorie literară „Kleinschreibungen (Scrieri cu Minuscule)”, Editura Universității Transilvania. Este inițiatorul clubului de lectură „Dactăr Nicu’s Skyzoid Poets”, la Brașov. Volumul de debut îi va apărea în America, la editura Black Ocean.

Copyright fotografie principală: Maria Nițu

The post Robert G. Elekes: „Biofilm este un spectacol fluid, care se adaptează” (interviu) appeared first on Bookaholic.

Simona Antonescu a fost, pentru mine, cel puțin, o surpriză foarte plăcută, pe o scenă literară din ce în ce mai nombrilistă și mai uniformă, care a ignorat o bună perioadă ingredientul principal al literaturii: povestea. Autoarea Fotografului Curții Regale și a celorlalte două romane – Darul lui Serafim și Hanul lui Manuc – este, înainte de orice, o excelentă povestitoare, capabilă să reînvie lumi demult apuse și să facă din personajele sale oameni vii. Ca orice mare povestitor, Simona Antonescu se folosește de mâncare pentru a da autenticitate narațiunilor sale, știe să se bucure din plin de fascinantul univers al gusturilor și evocă într-un fel extrem de emoționant mâncărurile copilăriei. Scrie întotdeauna cu o ceașcă de cafea alături, îi place bulzul ciobănesc și gustul acrișor și unul dintre scriitorii care au format-o e Mihail Sadoveanu, autorul unora dintre cele mai frumoase „peisaje” culinare din literatura română. Poftă bună… la lectură!

Cine e personajul principal din bucătaria ta?

Am fost tentată să răspund cafeaua, numai ca să ascund faptul că, de când am început să scriu, i-am cedat locul principal din bucătărie soţului meu. Până acum câţiva ani, era un adevărat război pentru blatul din bucătărie şi pentru un anumit cuţit, preferatul nostru. Acum, el a rămas singur stăpân peste tot acel regat şi face legea după bunul lui plac.

 Ai scris vreodată despre mâncare? Dacă da, te rog, dă-ne detalii.

Am scris despre mâncare mai ales în primul roman, Fotograful Curţii Regale, pentru că mesele în familie, ospeţele, mi se par bune prilejuri de a-l introduce pe cititor cu totul în lumea propusă de tine. Simţurile se trezesc uşor atunci când ochii citesc despre plăceri ca găluşti micuţe şi delicate ca nişte isnoave, sarmale învăţate şi ele după găluşti să fie mărunţele, zacuşti, musacale ori saramură de crap fiartă în apă adusă anume de la sărăria dinspre Slănicul Prahovei.

Alteori, tot în Fotograful…, am folosit prilejul mesei ca să-mi port cititorii într-o lume mai puţin obişnuită pentru noi. Pâinea împletită Halla şi o tipsie mare cu gefilte fish m-au ajutat să deschid larg uşa către tainele unei familii evreieşti aflate în pragul celei mai importante sărbători din an, Roş Haşana.

O scenă care se petrece la masă în cel de-al doilea roman, Darul lui Serafim, îi are ca protagonişti pe familia generalului Vlădoianu şi pe oaspetele lor, rebela şi mondena domnişoară Magda. Cumva, în momentul cel mai tensionat, plăcintele cu mult aluat, sănătoase, mari cât farfuria, aduse la masă reuşesc să facă front comun cu domnişoarele atacate şi să le scoată discret din situaţia neplăcută.

Ai vreun tabiet „culinar” când scrii (sau când nu scrii)?

Nu scriu fără cafea. Este mai mult decât un tabiet culinar, este o superstiţie – poate singura legată de scris. Am o anumită cană de cafea, care nu lipseşte de pe colţul biroului, atunci când mă apuc de treabă. Se poate întâmpla – mai ales în a doua parte a zilei – să treacă ore în şir până să beau prima înghiţitură, deci nu nevoia de cofeină mă îndeamnă să fac acea cafea. Dar ea este nelipsită de pe birou.

Dacă ar trebui să seduci pe cineva cu ajutorul mâncării, ce i-ai găti (ce i-ai povesti că i-ai găti)?

Depinde foarte mult de cel care trebuie sedus. Pentru ca metoda să fie eficientă, trebuie personalizată. Fiecare are un punct sensibil culinar, ceva care îi stârneşte cele mai adânci amintiri. Probabil că aş cerceta care este acest punct sensibil, aş găti mâncarea respectivă şi aş servi-o cu o privire mai lungă cu o secundă decât ar fi normal.

Sadoveanu, în Hanu Ancuței sau Vasile Voiculescu, în Chef la mănăstire?

De departe, Sadoveanu în Hanu Ancuţei. La Sadoveanu, mâncarea este întotdeauna un personaj viu care se luptă de la egal la egal cu celelalte personaje, pentru atenţia cititorului.

Ce n-ai putea mânca niciodată? De ce?

N-aş putea mânca nicio vietate negătită. Aş avea impresia că spiritul ei ar rămâne în preajma mea, mereu. Nu-i înţeleg pe mâncătorii de biftec tartar.

Prima amintire culinară (madlena)?

Pelincile Lui Iisus. Este un fel de desert ritualic pe care bunica mea îl pregătea cu câteva zile înainte, pentru Ajunul Crăciunului. Foile de aluat subţiri ca hârtia le cocea direct pe plită, apoi le lăsa vreo două zile la uscat sus, pe soba de teracotă, chiar sub tavan. Apoi pregătirea pelincilor însemna construirea, pe un platou ca de tort, a unui turn din foi uscate, muiate în sirop cu miere, şi din straturi de nucă pisată amestecată cu zahăr.

Dacă mă întorc cu gândul foarte adânc în timp, aceasta este prima amintire culinară: degetele noduroase ale bunicii construind, strat după strat, pelincile presărate cu nucă dulce, şi degetele mele curioase şi nerăbdătoare cercetând, cu vârful unghiilor, dacă foile s-au muiat suficient cât să primesc o felie.

Mâncarea de la bunica?

Plăcinte moldoveneşti cu brânză, prăjite în tigaie. Fără alt nume – poate tocmai de aceea rămase pentru mine un pic misterioase. Ori de câte ori o întrebam pe bunica despre numele plăcintelor, o aruncam într-o tăcere care îmi stârnea imaginaţia. Eram convinsă că-mi dă, totuşi, răspunsul, dar numai în gând, pentru că o taină legată de cuvântul magic care arată numele plăcintelor o opreşte să-l rostească tare. Într-o tigaie încăpeau două astfel de plăcinte, aşa că forma lor era ca luna în pătrar. O lună rumenă, plină cu brânză şi pudrată din belşug cu zahăr.

Spune-mi ce mănânci ca să-ți spun cine ești…

Îmi place gustul acrişor. Îmi plac, de aceea, sarmalele în foi de varză şi ciorbele acrite cu borş. Sunt mare amatoare de bulz ciobănesc adevărat şi, atunci când tot felul de imitaţii poartă numele de bulz ciobănesc, iau asta foarte personal. Îmi place îngheţata de fistic, piureul de castane şi orice desert conţine pară fiartă în vin. Testez toate socatele care îmi ies în cale, în căutarea unei asemănări cu socata mamei. Până acum nu am găsit-o.

Scena preferată legată de mâncare din literatura română sau universală, repovestită în felul tău.

Nu am o scenă preferată, dar am un autor preferat atunci când vine vorba despre mâncare în literatură: Sadoveanu, care însufleţeşte întotdeauna bucatele ce sosesc la masă, într-un fel care aminteşte de sosirea invitaţilor la nuntă. Fiecare nouă apariţie este tratată cu bucuroasă surprindere şi dăruită cu metafore măgulitoare. Nici nu-ţi vine să mănânci, ci mai întâi parcă ai sta puţin la taifas cu noul sosit – claponul cu vin, ospătărit cu unt.  

Fotografiile cu autoarea din acest materiale au fost realizate de Ema Cojocaru pentru rubrica „Bibliotecă de scriitor”.

The post Simona Antonescu: „Am folosit prilejul mesei ca să-mi port cititorii într-o lume mai puţin obişnuită pentru noi” appeared first on Bookaholic.

Dacă citiți mai rar – sau chiar deloc – literatură science-fiction, s-ar putea să nu fi auzit de Florin Chirculescu, în schimb numele de Sebastian A. Corn e foarte posibil să vă fi ajuns pe la urechi. Sub acest pseudonim, scriitorul (de profesie medic chirurg) a publicat numeroase romane și povestiri în ultimii douăzeci și cinci de ani, fiind considerat un nume de referință al literaturii science-fiction din România. Chiar și eu, care sunt un cititor ocazional de SF, aveam în lista de dorințe Ne vom întoarce în Muribecca, despre care aflasem că e o carte excelentă.

Florin Chirculescu a acceptat imediat invitația mea la rubrica Bibliotecă de scriitor, lucru care m-a bucurat. Dacă mă așteptam la o casă amenajată în stil științifico-fantastic sau la rafturi până-n tavan cu literatură de gen, iată că am găsit un apartament cât se poate de normal, cu o bibliotecă împărțită în mai multe corpuri răspândite pe holuri și în camera de zi. Am ajuns acolo după-amiaza și am plecat seara, după o discuție lungă, în care am vorbit despre istorie, science-fiction, cărți uitate și despre faptul că, în literatura contemporană, se pierde capacitatea de a povesti. Întâlnirea cu Florin Chirculescu mi-a redeschis pofta pentru romanele clasice și, până să public interviul, mi-am cumpărat deja câteva dintre cărțile despre care mi-a vorbit cu atâta entuziasm. Îmi pare rău doar că nu îl puteți auzi și voi pe autor, care are un stil foarte oral și savuros de a povesti.

Observ că sunt mai multe corpuri de bibliotecă, le-ați ordonat după un sistem anume? Aveți idee câte cărți sunt în bibliotecă?

Nu, chiar nu. Nu știu câte sunt, dar nici nu mi-am propus vreodată să le număr, doar să le citesc, atât. (Râde.) M-am gândit la un moment dat să le ordonez după un criteriu oarecare, nu prea am reușit să fac asta, dar țin minte cam pe unde sunt, deși uneori mi-e dificil să le găsesc. Corpurile din sufragerie conțin albumele de artă și dicționarele. În spatele dumneavoastră e în mare parte beletristică, pe balcon sunt iarăși romane, asta mică din hol e împărțită și cu albume, și cu literatură, la fiică-mea sunt cărțile de copii și colecția mea de benzi desenate (îmi iau cam două-trei albume pe an), iar în biblioteca mare din hol e o vraiște nemaipomenită, acolo sunt preponderent cărți de istorie, dar și romane. Am dus toate cărțile de specialitate la spital, pentru că ocupau foarte mult loc.

Ai mei, care, firesc, aveau și ei bibliotecă, erau mai ordonați decât mine, la un moment dat chiar au pus cărțile în ordine alfabetică. Pe urmă însă, tot cumpărând altele și fiind criză de spațiu, le-au aglomerat într-un fel sau altul și nici la ei nu mai este ordinea pe care o gândiseră inițial.

Rafturile din balcon

Biblioteca are o poveste a ei?

Nici nu-mi dau seama ce istorie poate să aibă o bibliotecă, nu mi-am pus niciodată problema asta. Cărțile le citești, pe urmă trebuie să le pui undeva, la un moment dat revii asupra unora dintre ele… Mie-mi place foarte mult istoria și, când scriu despre un subiect cu temă istorică, revin la texte pe care le-am parcurs și în alte rânduri. (Îi spun că l-am întrebat asta pentru că unele biblioteci au o istorie a lor – n.r.) Sunt fie chestii luate de la Ikea, fie pur și simplu niște rafturi, cum sunt cele de pe balcon. Prin ’96 locuiam singur într-o garsonieră, care era atât de mică, încât am lăsat cărțile în cutii, erau foarte multe și n-aveam cum să le ordonez. Pe urmă, după ce m-am căsătorit și ne-am mutat în casa asta, din 2004, am început să organizăm cărțile, iar atunci au apărut și corpurile de bibliotecă. (Observ că a pus accent pe partea estetică – n.r.) Aicea este mâna soției, care se preocupă de aspectele astea. Ea e și mai radicală decât mine, îmi zice uneori: cartea asta n-o s-o citești niciodată, ce facem noi cu ea? Până la urmă, cartea rămâne în casă, nu sunt în stare s-o dau. Adevărul e că am niște cărți pe care le țin mai mult pentru că îmi sugerează un anumit moment, îmi aduc aminte de o persoană, sunt legat de ele altfel decât prin ceea ce conțin.

Corpurile de bibliotecă din sufragerie. Unele obiecte sunt realizate de soția autorului.

Aveți idee care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Da. Este o carte de istorie a Franței în două volume, care a fost publicată pe la 1920 și ceva. Histoire de France se cheamă, mi-a cumpărat-o maică-mea când eram mic. Cred că aveam cel mult 11 sau 12 ani. Mă dusesem să văd un film la Scala și lângă cinematograf exista un anticariat, unde am văzut cartea asta. Eu am avut noroc că m-au dat la limba franceză de la patru ani, astfel că citeam curent – plus c-am avut o profesoară extrem de mobilată intelectual, adică noi n-am făcut doar franceză cu dumneaei, ci am studiat și istoria Franței, arta și cultura franceze. Îmi plăcea deja istoria la vârsta aceea și-am înnebunit când am văzut cartea asta. L-am întrebat pe anticar cât costă și ăla mi-a zis 200 de lei – în 1971 erau destul de mulți bani. Când am ajuns acasă, i-am zis maică-mii și ea s-a dus să mi-o cumpere. Asta e achiziția mea cea mai veche. Acum mai mulți ani am revăzut-o la anticariatul de lângă Dalles și am constatat că există și al treilea volum (a mea se termină după războiul franco-german, 1870-1871), dar nu l-am mai luat, pentru că avea legătură cu Primul Război Mondial, ori despre Primul și al Doilea Război Mondial am citit din atât de multe surse, încât a fost pur și simplu o chestiune de utilitate.

E o ediție superbă, tipărită pe hârtie velină, cu pagini policrome și sinteze ale perioadelor discutate sub forma unor planșe. E o carte la care țin foarte mult. Nu pot să zic că am citit-o din scoarță-n scoarță, însă ultima oară am recurs la ea când a fost serialul Vikingii, pentru că mi-aminteam că văzusem o poveste asemănătoare în planșele acelea policrome. Iată, nu e doar o carte frumoasă, ci și una extrem de utilă, foarte bine scrisă și organizată, cu foarte multe detalii. Acum, de pildă, o să citesc din nou, cu multă atenție, capitolul despre Revoluția franceză. (Îl întreb de ce vrea să-l recitească – n.r.) Am senzația că acum sunt situații (nu doar în România, ci în general) care seamănă cumva cu perioada pre-revoluționară de la 1789, dar nu numai: văd elemente care par a se asemui cu ce-a fost în Rusia între 1905-1917, cu perioada dinainte de 1968 din Europa Occidentală, și atunci am chef să îmi restabilizez niște opinii despre cum se face o revoluție, de ce începe ea ș.a.m.d.

Cum a apărut pasiunea pentru lectură?

În casa mea toți citeau, doamna aceea profesoară de franceză mă determina să citesc, dar foarte importantă a fost școala – o școală de cartier, se află în apropiere. Într-a cincea și a șasea, că apoi m-am mutat, am avut o profesoară de română despre care am aflat recent că era de fapt profesoară de social-politice, însă avea o mare capacitate de a-ți induce pofta de a citi și de a aprecia literatura. Practic, analiza literară a unui text era o consecință a dialogului cu întreaga clasă: profesoara se învârtea printre noi, ne punea întrebări și la finalul orei știam despre ce e vorba. Acum am senzația că nu se mai întâmplă așa ceva. A fost un imbold extraordinar de important în ce mă privește, dar efectul s-a văzut asupra întregii clase. În clasa noastră de băieți, toți începuseră să citească, unii au scris poezii, ne înnebunise. Îmi amintesc că la un moment dat am avut o inspecție, tot la școala asta, și în speech-ul pe care-l pregătisem am spus că-mi place mai mult să citesc o carte decât să mă uit la televizor – și pe vremea aia să știți că era program la televizor, chiar aveai ce să vezi.

Rafturi din biblioteca mare de pe hol

Și pasiunea pentru science-fiction, cum a apărut?

Întotdeauna mi-a plăcut, dar e o întreagă discuție pe tema asta, pentru că science-fiction-ul pe care noi ni-l imaginam (eu și cei din generația ’90) era o chestie care provine dintr-o zonă post-modernă a literaturii americane, cyberpunk. Adică la nivel literar, cel puțin din punctul meu de vedere, o speculație science-fiction este o metaforă atotcuprinzătoare care hrănește textul în totalitatea lui. SF-ul pe care l-am produs noi, cei din generația ’90, nu era unul standard. Fiecare dintre noi avea cunoștințe solide și de literatură mainstream, cum îi spun cei care se cred într-un ghetou al literaturii science-fiction. De pildă, lui Mike Hăulică îi place Eugen Barbu, el fiind un tip de dreapta, dar pentru el Eugen Barbu e o expresie maximă a literaturii române. Dănuț Ivănescu are o mare pasiune, care l-a influențat și în scris, pentru Dimitrie Cantemir. Mie mi-a plăcut foarte mult literatura de avangardă, atât românească, cât mai ales franceză. Pe la 16-17 ani, modelele mele literare erau două: William Faulkner, Zgomotul și furia, plus Ulysses al lui Joyce.

Din 1996-97 nu prea am mai citit science-fiction, pentru că am observat că temele se repetă și nu am mai găsit texte care să mă doboare. În anii ’90, toate cărțile care nu fuseseră traduse au invadat deodată piața și, practic, 40-50 de ani de capodopere s-au revărsat asupra noastră în numai cinci ani – după care au început să apară și textele mai puțin valoroase. Anii ăia, între 1990 și 1996, am citit îngrozitor de mult, aproape doar science-fiction, cu excepția câtorva cărți de istorie. Prin ’94-’95 făceam referate de lectură pentru Nemira și citeam texte care nu-mi prea spuneau nimic, până când am dat peste unul super frumos (tot timpul vorbesc despre el), Kirinyaga de Mike Resnick. Spre deosebire de celelalte texte, care au viciu – foarte puțini autori SF folosesc emoția în scrierile lor -, aici emoția era jucată într-un fel foarte deștept, avea și o speculație super tare, punea niște probleme îngrozitor de serioase, totul petrecându-se pe capul unei fetițe mici. Dup-aia n-am mai găsit un text science-fiction care să mă zdruncine. De fapt, doi ani după aceea (poate chiar trei) n-am citit nimic, niciun fel de carte, după care primul roman pe care l-am luat a fost Conversație la catedrală de Llosa și gata, m-am întors la literatura astălaltă, ca să zic așa.

Pentru un text SF este foarte importantă speculația care îl ține în picioare. Am observat că textele noi reiau vechi idei și atunci am renunțat să le mai citesc. Îi tot întreb pe cei cu care mă întâlnesc și au legătură cu science-fiction-ul: măi, zi-mi un text pe care, dacă-l citesc acum, să mă ia cu el până la capăt. Anei Nicolau îi place foarte mult Ready Player One, de Ernest Cline. Dom’le, am încercat de câteva ori să-l citesc, dar nu m-a prins. La fel am pățit cu un scriitor finlandez, Hannu Rajaniemi. Mie-mi place foarte mult și literatura polițistă și găsesc că are mai mult har în a-ți vârî misterul pe gât decât jocurile autorilor noi de science-fiction, în care simt că vor să mă fraierească într-o manieră mult prea simplistă. Dar s-ar putea să fie vorba de un blocaj mental al meu.

Singurele texte care mi-au mai dat satisfacție sunt cele dintr-o zonă care nici nu-mi imaginam că o să-mi placă vreodată: Game of Thrones m-a ținut, pentru că are ceva din savoarea lecturii pe care am simțit-o când citeam Dumas. Evident, e mult mai complex decât Dumas, mie-mi aduce aminte și de Regii blestemați de Maurice Druon, care iarăși este un text fundamental.

Acum am ajuns într-o etapă în care caut autori germani și ruși, pentru că mi se pare că aș avea ceva de învățat de la ei. Mi-am propus să recitesc Doctor Faustus de Thomas Mann, pentru că trebuie să-mi limpezesc unele aspecte. (Îl întreb dacă se referă la literatura contemporană sau la cea clasică – n.r.) La cea clasică. La nemți nu cred că am citit ceva mai nou de Günter Grass, care mi-a plăcut mult. Literatură germană contemporană din păcate nu prea știu, în schimb literatura rusă contemporană îmi place foarte mult. De pildă, Sorokin și Pelevin, care sunt foarte scrâșniți, iar la antipod am descoperit-o pe Ulițkaia, care are un șarm nemaipomenit în a crea povești și personaje. Șișkin, de exemplu, îmi place mai puțin, scriitura lui mi se pare dens-haotică, nu știu cum să spun. În schimb, frații Strugaţki, Ilf și Petrov, Șolohov (cu Donul liniștit, nu cu Pământ desțelenit), toți mi se par geniali și au un dialog senzațional. Rușii folosesc dialogul într-un fel cum puține literaturi știu s-o facă, la fel și scriitorii americani. La Thomas Mann sau la francezi – Sartre, Camus, Gide – simți puțin scolasticismul dialogului, care nu este foarte natural.

Ce citiți acum?

Tocmai am terminat o carte despre securitate și serviciile de spionaj, acum sunt la un volum cu poezii de Bogdan Ghiu, dar îl citesc cu lingurița, stă la capul patului și citesc una sau două poezii înainte de culcare.

Sunt cărți la care țineți foarte mult dintr-un motiv sau altul? Aveți cărți fundamentale?

Da, am cărți fundamentale, dar la unele dintre ele s-ar putea să nu mai revin niciodată, și o să dau un exemplu care sunt sigur că-i banalizat: Cien años de soledad. Ăla a fost un text care, buuuf, m-a trimis în altă parte. A fost capital în ce mă privește. În timp ce scriu, Marquez există și acum într-un colț îndepărtat din mintea mea. Sau Zgomotul și furia de William Faulkner, sau Ulysses. Nici la Ulise nu știu dac-aș mai fi în stare să revin, nici la Un veac de singurătate, spre deosebire de Războiul sfârșitului lumii, pe care aș vrea să-l mai citesc. Mi se pare că Llosa rezistă mai bine în timp, adică îmi amintesc cu mai mult interes de cartea lui decât de cea a lui Marquez.

Hemingway, mai ales în proza scurtă, mi se pare cumplit. Are o poveste – el și taică-său (ta-su a fost doctor) se duc să asiste o naștere la o indiancă, indianul e și el de față, apoi se sinucide. Nu știu dacă are 15 pagini, dar mi se pare cel mai tare text al lui. Ca roman, cel mai bine articulat e Pentru cine bat clopotele, o carte magistrală. Că tot vorbeam de dialoguri, la Hemingway mi se pare maximum de naturalețe. Acum îmi place foarte mult Philip Roth, Complot împotriva Americii și Pata umană mi se par senzaționale, una într-un fel, cealaltă în alt fel. Dar pe Roth l-am descoperit târziu, nu pot să spun că m-a marcat.

Ar mai fi Herman Hesse. Are niște povestioare, Gertrud, Rosshalde și Ultima vară a lui Klingsor, care mi-au plăcut extraordinar de mult. Narcis și Gură-de-Aur a fost un text pe care l-am citit greu, prima oară pe la 20 și ceva de ani, a doua oară recent, în timp ce Lupul de stepă nu mi-a zis nimic, deși l-am citit de două ori. De Balzac am recitit aproape tot, deși mai greu, pentru că are un stil expozitiv care nu-mi mai dă satisfacții majore acum, dar Balzac… pfff, m-a șocat de mic. Și Război și pace, dom’le. Sunt atât de multe cărți mișto, încât mi-e greu să aleg. Iar acum, mai nou, Yukio Mishima, pe care-l consum cu lingurița. De pildă, știu că următoarea carte pe care mi-o voi lua va fi al treilea volum din Marea fertilității. (E vorba de „Templul zorilor”; primele două sunt „Zăpada de primăvară” și „Caii dezlănțuiți” – n.r.) Mishima are un anumit fel de discurs, scriitura lui e ca un filigran. Asta vreau acum de la un text, în acest moment caut alt gen de emoții.

E o problemă cu literatura contemporană. Din punctul meu de vedere, se pierde capacitatea de a povesti. Apar scriituri mari, solide, dar mi se pare că e un dezechilibru între stil și poveste. Până la 25 de ani, aveam și eu senzația că stilul este cel important și, phuaa, elaborasem o întreagă bază teoretică pentru a justifica de ce scriu în felul ăla… Îhmm, nu. Deși e un număr finit de scheme narative (35 sau mai multe, cum spunea cineva), până la urmă oamenii citesc cartea pentru poveste și pentru personaje, chiar dacă povestea respectivă au mai întâlnit-o. Casa Buddenbrook, de pildă, îți poate aduce aminte de Balzac, pentru că personajele se mișcă în același tip de setting urban-afacerist, să zicem, dar Thomas Mann are ce să-ți spună și, spre deosebire de Balzac, care face o radiografie pe orizontală, Mann se duce și în străfund – e ca geometria în spațiu față de geometria plană. Creează tipologii, situații, cărțile lui au și valențe pedagogice, de la el ai ce-nvăța (nu ca scriitor, ca cititor).

Părerea mea e că literatura a devenit mult prea complicată de la un anumit moment încolo, mai complicată decât ar fi trebuit să fie. Stephen King spunea ceva interesant despre asta: „Dacă vrei să arăți că ești deștept, ia-ți o cutie, du-te în Hyde Park și ține un discurs. Literatura este altceva. Literatura este poveste”. Și cred asta nu pentru că aș fi eu prea deștept, ci pentru că am văzut autori mari care nu vor să renunțe nici morți la poveste. Literatura e totuși emoție. Stilul fără personaj și fără poveste este un exercițiu foarte interesant pentru cel care-l produce, dar nu pentru cititor. Poți să fii un scriitor de elită și oferind ceea ce vor oamenii de la tine: vor să vadă niște elemente recognoscibile, un om pe care să-l urască, unul pe care să-l iubească, altfel îi pierzi pe cititori. Uite, Dickens chiar poate să scrie o poveste memorabilă. Eu și acum îmi amintesc de David Copperfield și încă-l urăsc pe Uriah Heep. Când scrii un text, n-ai cum să nu te gândești la marile tipologii create de marii scriitori.

Anul trecut am fost la târgul de carte de la Beijing, cu ICR-ul, și dup-aia am început să citesc Mo Yan, care mi-a plăcut foarte mult. El a fost ultimul care mi-a tras o palmă din aia, vruuuf… Obosit de viață, obosit de moarte – vai, ce carte! A avut un impact îngrozitor Mo Yan. N-am citit decât trei cărți de el, Sorgul roșu, Broaște și asta. Când am fost acum la Timișoara m-am uitat și pe Țara Vinului. Băi, frate… Sunt trei-patru rânduri și gata, vrei să te duci cu el, nu mai ai de ales. Mi se pare unul dintre marii povestitori. Herta Müller l-a înjurat pe Mo Yan, din cauză că n-a avut nu știu ce poziție față de regismul comunist. Am încercat să citesc o carte de Herta Müller, dar n-am putut să intru în zona ei. Nu din cauză că l-a înjurat pe Mo Yan, că nici nu știam asta atunci. În schimb, l-am cunoscut acum la Timișoara pe un sculptor sârb, Bata Marianov îl cheamă, a scris niște cărți autobiografice – tot așa, te ia cu el. Nu sunt niște cărți cu pretenții, poate că mai era de lucru la ele, dar sunt foarte bine scrise, în sensul poveștii și al personajelor.

Literatura, ca și muzica, implică o legătură mai lungă, nu e același lucru ca atunci când intri în relație cu un tablou. O carte de 250 de pagini, dacă e bine scrisă, poți s-o citești în două-trei ore, chiar dacă e stufoasă. Dar tu, dacă-i oferi cititorului 250 de pagini în care faci exerciții de stil, e ceva, așa, care seamănă a masturbare. La fel și cu muzica. Muzica contemporană (mă refer la cea făcută de compozitori) te solicită foarte mult. Mare parte din muzica asta eu nu pot s-o ascult, după primele măsuri îmi trebuie ceva care să mă atragă. Ei, dar ce vreau să spun cu asta: factorul timp, pe care-l implică relația consumatorului de artă cu obiectul cu care are de-a face, înseamnă de fapt atenție, iar atenția nu i-o poți capta decât prin niște mijloace îndelung verificate în literatură. De la Homer încoace e vorba de unii care vor să-i cucerească pe alții, să le ia averea, femeile, libertatea. Ăsta e un element comun al întregii existențe omenești: mi-a luat femeia, mi-a luat casa, mi-a luat țara. Sunt sclav, trebuie să mă eliberez. Despre asta e literatura.

Trebuie să ți-l faci aliat pe cititor, nu să-l îndepărtezi prin pretențiile tale de inteligență. Oamenii sunt destul de ipocriți. Eu pot să-mi inventez mie o suită de argumente prin care să vă conving că, în ce mă privește, stilul este totul. (Îi spun că sunt și cititori care preferă astfel de cărți – n.r.) Ipocriți sunt și într-o tabără, și în cealaltă. Mie îmi este greu să cred că cineva poate renunța la poveste în favoarea stilului. Ei, uite că eu sunt în tabăra cu povestitori și am senzația că tabăra cealaltă lovește undeva în apetitul general pentru lectură. Poezia, care poate să fie abstractă, non-figurativă, emoție pură, o poți îngurgita, pentru că ea se termină într-o pagină, o pagină jumate. Ei, dar ce faci când trebuie să-i oferi cititorului mai multe pagini de abstracțiuni? S-ar putea să mă înșel eu și să nu-l înțeleg pe celălalt, dar, din moment ce șapte ani am persistat în a face stilistică, stilistică, stilistică (mamă, cred că o să caut textele alea odată, că sunt foarte curios), iar acum nu mai cred în asta…

Cărțile pe care le-ați scris au un loc anume în bibliotecă?

Nu, nici nu mi-am pus problema. Soția mea le pune în bibliotecă, dar sunt în varii locuri, nu stau toate într-un loc. Eu nici nu mai pot să le citesc.

Sunt și cărți science-fiction care v-au marcat?

A fost un almanah Anticipația super tare, apărut în 1987, ăla m-a influențat foarte mult, avea niște povestiri senzaționale: era una de Cristian Tudor Popescu, îngrozitor de percutantă, Cassargoz se chema, alta foarte bună a lui Ioan Groșan, scrisă într-un registru de un umor nebun, un text de Herbert Franke, foarte bine ținut în mână, plus un text fundamental al lui Philip K. Dick, Ne vom reaminti totul pentru dumneavoastră, după care s-a făcut filmul Total Recall, care din nefericire nu are cum să ajungă la nivelul originalului. Țin minte că am citit antologia asta într-o după-amiază de gardă (pe vremea aia eram la spitalul Cantacuzino și aveam gărzi foarte ușoare) și atunci mi-am pus problema să scriu și eu science-fiction. Și am început să scriu, dar cu bagajul dobândit în urma celorlalte lecturi.

Culmea, deși nu-mi place, Dune este o carte importantă. Primul volum, că pe restul le-a scris ca să câștige niște bani. Frank Herbert conturează foarte limpede o lume și vorbește despre problemele fundamentale ale omenirii, în general. Philip K. Dick a fost un scriitor gigantesc, deși el mai degrabă speculează decât inventează device-uri. De la el îmi place cel mai mult Timpul dezarticulat, un roman scurt, ai impresia că nici nu e science-fiction. Mai e o povestire excelentă care m-a marcat, dar nu știu dacă s-a tradus în română: Skirmish, de Clifford Simak, am găsit-o într-o antologie.

Cum achiziționați cărțile? Mergeți prin librării sau anticariate?

Din librării, în principal. Și de la târguri – uite, a fost Gaudeamus. N-am cum să nu recunosc, am și furat cărți de pe net. Când vedeam o carte la liber, nu mă puteam abține, o luam, frate. Intru uneori prin anticariate, de exemplu am luat Donul liniștit de la Universitate, de pe stradă. Acum caut 10 zile care au zguduit lumea, de John Reed. Am dat cartea aia și nu mai știu cui. John Reed a fost un jurnalist american, comunist, e îngropat la zidul Kremlinului. Este una dintre cărțile fundamentale despre Revoluția Rusă, o văd în continuare trecută la bibliografii (de exemplu, Orlando Figes citează copios din ea), dar nu cred că va fi reeditată, pentru că e o carte de stânga. A, mai caut și nu reușesc să găsesc Visul din pavilionul roșu, de Cao Xueqin.

Sunt cărți mai puțin cunoscute sau mai puțin populare pe care ați vrea să le recomandați?

Nu știu în ce măsură Secretul Pădurii Bătrâne, scrisă de Dino Buzzati, este o carte suficient de necunoscută, dar e un text absolut senzațional. Erau două povestioare în același volum, cealaltă se numea Barnabo, omul munților. N-o am în casă, cred că e la maică-mea. Ah, îmi amintesc de un volum de Alphonse Allais, Să fim sobri. Nu l-am avut niciodată, l-am citit de la cineva când aveam 15 ani – au trecut de atunci 42 de ani și încă îl țin minte. Sunt niște texte foarte scurte, unele și de o jumătate de pagină, când absurde, când amuzante, dar sunt de o inteligență uluitoare.

E un scriitor pe care l-am descoperit recent, a fost și tradus la noi, Jonathan Franzen. Am citit Corecții, care mie mi-a plăcut foarte mult. Deși e un autor care scrie pe un spațiu foarte vast, îl poți abandona două-trei zile, pentru că romanul persistă în tine, are o mare capacitate de a te amprenta. Nu e o carte pe care să o uit cu ușurință.

Ah, ar fi un scriitor mai puțin cunoscut, care a luat și Nobelul: Halldór Laxness. Eu am citit prima dată o povestioară de el într-o antologie pe care mărturisesc că am luat-o pentru titlu, fiind în vacanță, la liceu – se chema Omul de pe Marte. Dedesubt scria „nuvele islandeze”, iar asta mi-a atras atenția. Mi-au plăcut toate, dar mi-a rămas în minte Halldór Laxness. Nordicii știu să povestească foarte frumos, îmi place și literatura lor polițistă. Mai încolo, Dumnezeu știe când, vreau să mă apuc să citesc multe saga, dar nici nu știu unde să încep să le caut.

Iarăși, un roman foarte interesant, care cred că n-o să mai fie republicat niciodată, pentru că a fost un text proletcultist românesc, este Pasărea furtunii, de Petru Dumitriu. Se petrece pe malul Mării Negre, la nord de Constanța, printre pescari, la o cherhana care trebuie să devină CAP. E un conflict tipic anilor ’50: ăia nu voiau la colectivă, cei de la partid încercau să-i convingă. E un roman extraordinar și l-am citit pe nerăsuflate în ’91 sau ’92, când eram foarte de dreapta și luam foc dacă auzeam de comunism.

Îmi vine mai degrabă să recomand un gen care e depreciat la noi: benzile desenate, în care am găsit niște povești senzaționale. E una foarte tare, Partie de chasse (Partida de vânătoare), în care este vorba de miniștrii de externe ai țărilor comuniste, care se întâlnesc la o partidă de vânătoare în Polonia. Este una dintre cele mai profunde povești pe care le-am citit vreodată, despre putere, invidie și politică. Se întâmplă niște chestii care efectiv te zăpăcesc, îți pare rău că se termină. La noi, foarte puțini au auzit de ea, e scrisă de Pierre Christin și ilustrată de Enki Bilal. E o carte pe care aș vrea să o citească cât mai mulți oameni. Din păcate, la noi s-a pierdut piața de bandă desenată, apar doar titluri celebre, gen Maus. Banda desenată americană cu supermani și spidermani nu prea-mi place, nimic nu mi se pare că echivalează banda desenată francofonă – că-i belgiană, că-i franțuzească… Aia are farmecul maxim pentru mine.

De fapt, problema mea e alta. Am senzația că sunt cărți și autori care au fost uitați. Mă refer la literatura română. Nu știu ce se întâmplă la nivel literar, dar Camil Petrescu ar trebui să fie un autor mult mai citit decât este, adică Patul lui Procust e romanul. Romanul! Are o asemenea putere cartea asta, dar probabil că mulți dintre contemporanii noștri fie și-o amintesc cu greu, fie chiar nu o știu, dacă vorbim de generația mai nouă. Și Ultima noapte de dragoste are forță și e o carte actuală – că tot se vorbește despre universalitate, ei, uite, romanul ăsta are idei universale. Nici de Urmuz nu prea mai știe lumea.

(După o pauză, Florin Chirculescu se întoarce cu două cărți. Numele unuia dintre autori îmi părea cunoscut și realizez că citisem cartea în engleză, dar cu alt titlu, „The Book of Ebenezer Le Page” – n.r.) Iată. Sarnia, de Gerald Basil Edwards, este o carte despre insula Guernsey (Sarnia este vechea denumire a insulei), pare un roman fără cap, fără coadă, dar este superb scris. E practic vorba despre un domn care a trăit toată viața pe această insulă și acum a ajuns la bătrânețe. Și asta, Three Day Road, de Joseph Boyden, mi-a plăcut foarte mult. E vorba de niște indieni care ajung să lupte într-un război al albilor, Primul Război Mondial. Personajul trebuie să facă un drum inițiatic, să-l găsească pe indianul cu care a fost în război și care are o poveste absolut senzațională. Indienii ăștia, deși trăiesc atât de simplu, văd viața într-un fel atât de complex, încât despre asta e cartea.

Ați făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

În afară de faptul că am furat de pe net, nu cred c-am făcut alte chestii, adică n-am furat din casele oamenilor, nici din librării. (Râde.) Ba nu. Am furat o carte de Vasile Voiculescu de la biblioteca spitalului Sf. Ștefan, dar și-așa nu mai avea nimeni grija ei, nu știu dacă nu cumva i-am și anunțat: băi, vedeți că v-o iau pe-asta, ceva de genul.

Aveți obiceiuri legate de lectură sau de scris?

Citesc în pat, nu prea fac altceva. Dacă-mi place rău textul, mă duc cu cartea să-mi aprind o țigară, că nu pot să fumez în pat. Cu scrisul… Deschid laptopul și m-apuc să scriu. N-am tabieturi, în afară de faptul că fumez foarte mult când scriu, ceea ce mă și enervează, dar nu mă pot abține. Scriu uite-acolo, unde stați acum. Periodic îmi schimbă nevastă-mea locul: băi, vezi că ai făcut gaură acolo, mută-te aici, du-te dincolo.

Ah, uite, am totuși un obicei: de Crăciun trebuie să citesc Hugo Prat musai și bandă desenată în general. E stabilit, n-am ce să fac. De regulă le iau cap-coadă și le recitesc, plus ceva nou. Ăsta este, dacă vreți, singurul obicei de lectură, singura ciudățenie pe care o am cu cărțile. Acum au început să traducă Hugo Prat, Corto Maltese, ceea ce mi se pare un act de cultură. Cred că Hugo Prat ar trebui să existe în orice limbă de pe pământul ăsta. Nu e un tip cu povești comode, dar este considerat deja un monstru sacru, inclusiv în istoria americană a benzilor desenate.

Aveți povești amuzante sau neobișnuite legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Niciodată nu mi-am pus problema asta. Cred că e o poveste pe care o are toată lumea: băi, dispar cărți. Dispar cărți și sunt cărți pe care știu foarte clar unde le-am pus, pfuai! Mi s-a întâmplat de nu știu câte ori și simt că-nnebunesc, răscolesc casa, le caut peste tot. Am pățit-o cu Setea lui Titus Popovici, dar pe-aia am găsit-o până la urmă, însă 10 ani care au zguduit lumea n-a mai apărut. Nu pot să-mi dau seama unde dispar. Lui taică-meu la fel i se întâmpla: unde-i cartea aia, că am lăsat-o acolo! Mai e o chestie bizară, nu mi s-a mai întâmplat însă de mult. Uneori îmi amintesc de o carte sau de un scriitor și nu trec mai mult de două-trei zile până intru în casa cuiva, unde eventual n-am mai fost, și îmi cad ochii fix pe cartea aia. Dar am mai auzit că se întâmplă chestia asta.

Cum alegeți cărțile? Țineți cont de cronici, de recomandările prietenilor?

Nu prea. Dacă e cineva în care am mare încredere și-mi spune de o carte, poate da. Uite, cum a fost cu finlandezul de care mi-a vorbit Ana Nicolau. Am încercat să citesc Hoțul cuantic, dar n-am putut. Recent, la Sibiu, am avut o discuție cu Ștefan Baghiu (noi nu ne cunoșteam), care mi-a recomandat Abaddon exterminatorul, de Sabato. Și mi-a plăcut atât de mult individul, încât m-a convins și am luat cartea. Am reușit să citesc o parte, îmi plăcea, dar nu știu ce s-a întâmplat și am întrerupt-o. De regulă, nu țin cont de nimeni, dar dacă e cineva care știu că are gust și îmi place persoana, bun, atunci caut cartea, să văd despre ce e vorba. Dar asta se întâmplă extrem de rar. Cam știu ce cărți o să citesc de-acum înainte și mi-e greu să-mi schimb lista.

Ce titluri aveți pe lista asta?

O să urmeze niște recitiri. Doctor Faustus cât de curând, apoi Războiul sfârșitului lumii, de Llosa. Când lucrez la o carte, citesc numai ceea ce știu că mă va excita mai tare să scriu. De pildă, la Greva păcătoșilor eram sub influența lui Louis-Ferdinand Céline și, când simțeam că-mi piere puțin snaga, mai luam o carte de el, pentru că-mi băga un anumit tip de zvâc. (Îl întreb ce părere are despre Céline – n.r.) Prima dată l-am citit la 17 ani, nu prea mi-a plăcut atunci, dar nu mă puteam abține să-l citesc, nu-mi dau seama din ce cauză. După mulți, mulți ani l-am recitit și m-a zăpăcit ceea ce spun că de regulă nu mă zăpăcește – stilul lui. Are o oralitate nemaipomenită și extrem de multă forță. Pe urmă, am început să aflu date din biografia lui și nu știu dacă e neapărat o nedreptate ce i s-a întâmplat, ci e unul dintre exemplele care-ți arată limpede că scriitorul e una, omul e alta… Știu că în perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial și Camus, și Sartre îl priveau ca pe un copil teribil, dup-aia firește că s-au despărțit, ei fiind de stânga. Sunt momente când mă gândesc că probabil a fost cel mai echilibrat stilist al secolului 20, pentru că, deși are un stil inconfundabil, extrem de puternic, cel puțin în Moarte pe credit și în Călătorie la capătul nopții duce povestea foarte departe.

Acum, revin la Doctor Faustus și pentru că vreau să-l recitesc, dar mai ales pentru că în următoarea mea carte e vorba tot de un personaj faimos. Va fi un roman despre Eminescu, iar Eminescu este un personaj extrem de ofertant, pentru că sunt foarte multe lucruri pe care noi nu le cunoaștem despre el. Fiecare are o imagine stereotipă despre Eminescu, însă el nu a fost cum și-l imaginează lumea, nici trupește, nici mental. Povestea lui se pretează la un subiect de roman foarte spectaculos, plus că problemele pe care le ridica în vremea lui sunt și cele din zilele noastre.

The post Bibliotecă de scriitor – Florin Chirculescu: „Eu sunt în tabăra cu povestitori și am senzația că tabăra cealaltă lovește în apetitul general pentru lectură” appeared first on Bookaholic.

Volumul „Noaptea Sfântului Alcoolomeu” (Antologie de haikuuri), de Octavian Perpelea, a apărut recent la Casa de Pariuri Literare. În prefață, Caius Dobrescu scrie: „(Pseudo?)haikuurile lui Octavian Perpelea sînt despre libertatea interioară, ca iluminare, ca satori, nu doar fiindcă străpung și destramă punctual și momentan rețeaua mecanismelor noastre de gîndire. Ci mai ales pentru că oferă o idee despre cum s-ar putea coloniza printr-un stil de viață o atare condiție de imponderabilitate. Sceptică față de plin, prietenoasă față de vid, poezia lui Octavian Perpelea reușește, în plan formal, o spectaculoasă sinteză între Zen și South Park”.

De curând, ți-a apărut volumul „Noaptea Sfântului Alcoolomeu” (Antologie de haikuuri), Casa de Pariuri Literare. În prefață, Caius Dobrescu scrie „poemele din acest volum sunt despre libertatea mentală absolută”. Care a fost contextul de la care ai pornit?

Aş începe plecând de la relaţia cu (pseudo)haikuurile. Publicasem acum aproximativ trei ani, în revista Tiuk!, o duzină de astfel de haikuuri ce purtau titlul ceci n’est pas un haiku, multe dintre ele se regăsesc şi în volumul cu dricul pe contrasens, deci exista o oarecare tradiţie. Atracţia mea faţă de aceste micropoeme este legată pe de-o parte de faptul că mă simt mai apropiat de formulele mai scurte, unele dintre poemele ample părându-mi deseori o trăncăneală superfluă, pe de altă parte zona asta poetică este foarte vulnerabilă în faţa parodierii. Practic, tematica eterată (mă refer în special zona haijinilor români contemporani) ce ţine de o sensibilitate parcă din alt secol, ridică numeroase mingi la fileu oamenilor răi ca mine. Glumind, aș putea spune că mi-am propus să mă alătur brigăzii celor ce strivesc corola de minuni a lumii.

Textele sunt și o hartă poetică subiectivă, biografiile autorilor comunică cu textele și oferă un cadru de receptare.

Ca să revin la prima întrebare, mă aflu într-o relaţie tot mai tensionată cu Octavian Perpelea, iniţial am dorit să nu-mi asum paternitatea haikuurilor, intenţionam să construiesc o falsă antologie de false haikuuri, un soi de șarlatanie generalizată. Libertatea de a scăpa de mine, într-un fel. Am realizat apoi că e destul de străveziu că-s scrise de un singur om, că există, ca să fiu preţios, o anumită unitate a stilului, aşa că am renunţat la diversiune, deşi iniţial, în bovarismele mele, credeam că pot să fiu un mic haijin escroc & pessoan.

Ca să intru puțin în bucătăria internă a conceperii volumului, trebui să spun că mai întâi am scris haikuurile fără biografii. Apoi am realizat că volumul ar risca să fie prea rahitic, iar personajele prea slab conturate. Ideea biografiilor mi-a fost sugerată de Bogdan-Alexandru Stănescu, care mi-a recomandat să-l citesc pe Roberto Bolaño – Literatura nazistă în America. Ca să fiu sincer nu prea m-au prins mistificările lui Bolaño, fiind scrise pe un ton prea sobru pentru gustul meu. În schimb, lectura cărţii mi-a reactivat în minte fanteziile lui Mircea Horia Simionescu, iar microficțiunile vin mai degrabă pe siajul acesta.

Uneori, în biografia autorilor acestor haiku-uri, întâlnim comentarii despre situații politice asemănătoare celor din România. Hilaritatea atinge apogee lirice.

Faptul că sunt absolvent de ştiinte politice nu avea cum să nu lase urme. La afirmaţia ta aş adăuga faptul că politicul este totodată şi zona în care umorul încetează. Politicul (în special urmele traumatice lăsate de acesta) articulează la modul evident destinele câtorva personaje. De la Franz Kubasek care suferă o adevărată metanoia anarhistă, la chinezul Cao Pi – beizadeaua comunistă, până la Iva Jerkovic, încă tuşată de fazele reziduale ale războiului sau la turcul Ahmet Kurtel, victimă a discriminării minorităţilor sexuale în regimul autoritarist al lui Erdogan. Concentraţia de satiră este diferită, în funcție de context, deoarece, cum spuneam și mai sus, cred că există anumite situaţii în care umorul nu își mai găsește rostul.

Unele răfuieli dintre autori și critici literari ajung în spațiul „public”, răzbunarea autorilor pe criticii care nu le înțeleg capodoperele devin chiar mai importante decât posibilele lor evoluții literare. Pe cine ai compătimi? Pe autori sau pe critici?

Cu riscul de a sabota o întrebare inteligentă, nu pot să spun decât că îmi păstrez compătimirea pentru cauze ceva mai nobile.

De ce intrigă/oripilează discreția, mai ales dacă ești din zona balcanică? Și, mai ales, dacă ești scriitor?

Cioran a exprimat printr-o sintagmă foarte plastică & foarte exactă starea asta de trăncăneală aproape nevrotică, etalarea viscerelor la tarabă, bârfa endemică, atunci când vorbea despre „demonul balcanic al confesiunii”. Ține oarecum de un soi de genius loci. Prin locurile noastre, un tip discret trece drept taciturn dubios, un individ suspect care ascunde un păcat (rușinos). În același timp, la scriitorii români parcă această caracteristică se hipertrofiază. Cunoscând atâția scriitori valahi, îți poți imagina un Beckett român?!

Cam puține femei în volumul tău. E mai ușor să fie parodiați bărbații?

A fost mai facil pentru mine să multiplic mergând pe genul pe care-l cunosc din interior, decât să merg pe alteritate. Sufăr de schizofrenie, dar de una bine temperată, care mai este altoită și pe o lene teribilă. Este adevărat că în volum sunt preponderent mai mulți bărbați, însă nici personajele femei nu sunt neglijate, există de asemenea și zona LGBT. Am încercat să fie cât mai ecumenic, și nu doar pe zona de gen, ci și pe cea confesională, să surprind cât mai multe tipuri umane/culturale. Că se putea mai bine, asta e sigur.

Volumul poate fi și un manual de înțelegere a metehnelor, sclipirilor pozitive și paraziților existenți în lumea cărților?

Cred că am risca să supradimensionăm miza volumului dacă l-am considera un astfel de manual. Este în primul rând un exercițiu ludic, în care am croșetat tot felul de idei mai mult sau mai puțin demente, am încercat să creez o mică lume întoarsă puțin pe dos, o lume în care viața se petrece în ritmuri vioase, iar tot ce e serios este luat tărbacă. Treaba asta pe mine m-a distrat destul de mult, lucru pe care-l doresc și eventualilor cititori ai volumului.

Octavian Perpelea s-a născut pe 22 iunie 1979, la București. A absolvit Facultatea de Științe Politice a Universității din București, urmând mai apoi cursurile masterale ale aceleiași instituții. A publicat poeme în Apostrof, Hyperion, Luceafărul, Steaua, Timpul, Tiuk!, Viața Românească, Vorba Vine. Volume de poezie: cu dricul pe contrasens (2015), Noaptea Sfântului Alcoolomeu (2017).

The post Octavian Perpelea: „Mă aflu într-o relaţie tot mai tensionată cu Octavian Perpelea” (interviu) appeared first on Bookaholic.

Merlich Saia s-a născut în 1982 în București și a publicat în 2014 garda de corp (Tracus Arte), volum distins cu Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut. Dedublarea subiectului poetic (anticipată de altfel și de recurgerea la un pseudonim) este principiul fondator al cărții ce se constituie sub forma unui amplu poem narativ, având în centru o realitate reductibililă la un singur raport fundamental între „garda de corp” și „șeful”. Astfel, coloana vertebrală a textelor este alcătuită din notații ce transcriu geometriile contondente ale relației dintre garda de corp și superiorul acesteia, relație capabilă să amorseze un discurs schizo, când autoreferențial și confesiv, când analitic, de o feroce luciditate.

În poezia lui Merlich Saia, văzul e un simț totalizator, un exponent al unei conștiințe surescitate, care investighează și consemnează parametrii în care se desfășoară viața șefului, observațiile sale având un caracter cvasiduplicitar, polarizându-se între grija exacerbată și ură. Garda de corp scanează spațiul înconjurător, notează temperatura șefului și bătăile inimii sale, îi veghează respirația, îi cântă să adoarmă, îi suflă aer cald în mănușile de iarnă înainte ca șeful să și le pună, fără ca asta să excludă impulsurile de a-l strânge de gât în somn, de a-l părăsi, de a-l decupa din fotografiile cu soția și a-i lua locul. Versurile au uneori răceala unei camere de luat vederi și precizia unui radar prin care celălalt poate fi urmărit, cuantificat, deconstruit, evacuat din friabila sa intimitate care nu-i mai aparține. Format din patru părți, volumul surprinde de fapt sistolele și diastolele unui eu contradictoriu, injectat deopotrivă cu blândețe și cruzime, cu milă și indiferență, care oscilează între accese de vinovăție și de violență, între a proteja și a distruge, între a acționa în concordanță cu obligațiile din „fișa postului” sau cu instinctele umane. Conglomeratul de trăiri și senzații eterogene ale gărzii de corp, așa cum rezultă el din acest volum de poezie voit schizoid, nu face decât să reitereze arborescența fascinantă a tot ceea ce definește sensibilitatea umană. Vulnerabilitatea, nevoia de protecție, de ordine, de autoconservare, paranoia și singurătatea paralizantă sunt doar câteva dintre coordonatele acestui discurs în care identificarea cu celălalt până la substituire și spiritul de sacrificiu amintesc de rolul jucat de Christian Bale în The Prestige. Astfel, convertind sciziunile eului într-un experiment poetic ce vizează suprimarea dorințelor sinelui în favoarea fericirii și siguranței alter-egoului, autorul gărzii de corp reușește să resusciteze tema dublului și, odată cu ea, poezia intimistă, anchilozată într-un anumit patos al lamento-ului.

nu-mi venea să cred de câtă nepăsare e capabil.

dacă puteam l-aș fi strâns de gât de mai multe ori. de
zeci de ori l-aș fi strâns de gât până când și-ar fi
recunoscut nedreptatea mai ales față de garda de
corp.
torturile din perioada medievală sunt jucării în
comparație cu ce i-aș fi făcut lui merlich saia.
nici măcar scaunul de interogare nu ar fi rivalizat. nici
măcar cărbunii încinși pe care l-aș fi obligat să-i
înghită nu ar fi întrecut furia mea.
rănile nu ar fi fost niciodată letale. l-aș fi menținut în
viață până ar fi recunoscut și abia apoi l-aș fi
îngrijit cum numai o gardă perfectă de corp ar putea
face-o.
și cu fiecare gest vindecător de-al meu aș fi simțit în
ochii șefului cea mai adâncă recunoștință.
și asta cu siguranță l-ar fi făcut fericit.
nimic nu va mai fi ca înainte.

Merlich Saia

din volumul „garda de corp”

The post Poemul săptămânii: „nu-mi venea să cred de câtă nepăsare e capabil”, de Merlich Saia appeared first on Bookaholic.

Noiembrie și Gaudeamus au trecut, am făcut cu toții liste de dorințe și liste de citit, pe care le-am încălcat cu spor, am urmărit care au fost cele mai populare cărți ale toamnei, iar acum ne așezăm comod și așteptăm ninsoarea ca să citim cu un ceai cald alături.

E greu să alegi (doar) 10 cărți după ce tocmai s-a încheiat Gaudeamus, dar am încercat să fac o listă cât mai diversă, care să cuprindă subiecte cât mai variate. Așa că mai jos veți găsi cărți de istorie, romane premiate și romane comerciale, o carte de popularizare a științei, o biografie și o carte amuzantă potrivită pentru momentele când ai citi ceva, dar fără să te complici prea mult. Spor la citit și un decembrie minunat să aveți!

Ruta subterană, de Colson Whitehead (trad. Justina Bandol)

Romanul Ruta subterană de Colson Whitehead a fost considerat atât de critica internațională, cât și de public cea mai bună carte de ficțiune a anului 2016. Mărturie stau prestigioasele distincții primite în 2016, printre care National Book Award și Andrew Carnegie Medal for Excellence, încununate în 2017 cu Pulitzer Prize for Fiction și Arthur C. Clarke Award. Scriitorul american a fost desemnat autorul anului 2016 de publicația USA Today.
„Descoperirea Americii” – aşa s-ar mai fi putut numi această carte, o odisee programatică în căutarea unei Americi care se dovedeşte iluzorie. Cora, protagonista cărţii, este o tânără sclavă neagră evadată, care, visând să ajungă în Nord, e sortită să străbată mare parte din Statele Unite într-o călătorie cu adevărat iniţiatică. Autorul îmbină adevărul istoric şi fantezia pentru a pune în lumină, într-o amplă metaforă, nu doar obsesiile unei ţări, ci şi avatarurile naturii umane şi, mai ales, relaţiile dintre oameni într-o societate întemeiată, contrar Declaraţiei de Independenţă, pe injustiţie şi varii inginerii sociale. În ciuda faptului că vorbeşte din perspectiva rasei sale, Cora este o voce universală. (© Editura Humanitas Fiction)

Romanovii. 1613-1918, de Simon Sebag Montefiore (trad. Irina Negrea)

Romanovii au fost dinastia cea mai spectaculoasă din vremurile moderne. Cu un palmares uluitor, ei au reușit să domnească peste o șesime din suprafața pământului. Cum a reușit o familie să transforme un principat ruinat de războaie în cel mai mare imperiu al lumii? Și cum l-a pierdut apoi? Aceasta este istoria intimă a douăzeci de țari și țarine, unii atinși de geniu, alții de nebunie, dar toți inspirați de credința într-o autocrație divină și animați de ambiție imperială. Pasionanta cronică realizată de Montefiore dezvăluie lumea lor secretă, o lume a puterii neîngrădite și a edificării fără scrupule a unui imperiu grandios, dar umbrită de intrigi de palat, rivalități de familie, decadență sexuală și extravaganță feroce, și populată de o întreagă distribuție de aventurieri, curtezani, revoluționari și poeți, de la Ivan cel Groaznic la Tolstoi, și de la regina Victoria la Lenin.Scrisă cu un remarcabil talent literar și îmbogățită cu noi și aprofundate cercetări de arhivă, Romanovii este deopotrivă o captivantă poveste despre triumf și tragedie, iubire și moarte, un studiu universal despre putere și un portret esențial al imperiului care continuă să definească Rusia și astăzi.

„Fascinantă… ai nevoie să fii înarmat cu o autentică temeritate istorică pentru a aborda un subiect atât de vast… Harul de romancier al lui Montefiore în a contura personaje pline de viață în doar câteva cuvinte nu îl părăsește o clipă… Portretele eroilor principali sunt, fără excepție, memorabile… Această lucrare monumentală este o achiziție esențială pentru biblioteca oricui este interesat de istoria Rusiei și de tragica dinastie a Romanovilor.” (Olga Grushin, The New York Times Book Review) (© Editura Trei)

Dispariţia lui Adèle Bedeau, de Graeme Macrae Burnet (trad. Tatiana Dragomir)

Manfred Baumann este un lup singuratic. Simţindu-se stingher în compania altor oameni, îşi petrece serile bând de unul singur şi urmărind-o în secret pe Adèle Bedeau, tulburătoarea chelneriţă a unui local lipsit de strălucire dintr-un orăşel anonim din Franţa. Într-o zi, tânăra dispare într-un mod misterios, iar inspectorul Gorksi, un poliţist bântuit de eşecul de-a nu fi rezolvat o crimă mai veche, anchetează cazul. Atât suspiciunile inspectorului, cât şi cele ale celorlalţi membri ai comunităţii, se îndreaptă spre Manfred.
Mai mult decât un roman poliţist şi un omagiu adus scrierilor lui Georges Simenon, Dispariţia lui Adèle Bedeau reprezintă portretul fascinant al unui inadaptat social împins până la limită de propria-i imaginaţie febrilă.
„O carte în care totul ține de atmosferă. Dintre toate reuşitele romanului, cea mai remarcabilă este stilul în care e povestit. Graeme Macrae Burnet este un scriitor nou şi proaspăt, unul care îţi prezintă poveştile lui interesante şi morbide în cel mai fermecător şi mai stăpân mod cu putinţă.” (Scottish Books) (© Editura Art)

Arme matematice de distrugere, de Cathy O’Neil (trad. Radu Cimponeriu)

Cathy O’Neil, fostă jurnalistă la Wall Street Journal, avertizează că modelele matematice care ne organizează viețile (școlile la care mergem, împrumuturile la bancă, asigurările) sunt opace, nereglementate și incontestabile, chiar dacă greșesc. Și, ce e mai rău, ele hrănesc discriminarea, într-un „cocktail toxic pentru democrație”.
Autoarea folosește câteva exemple de algoritmi și anecdote din viața de zi cu zi, adresându-se cititorilor fără formație în științe exacte și ilustrând alunecările etice și morale ale unui sistem automatizat.
Într-o epocă în care cele mai multe aspecte ale vieților noastre cad sub incidența datelor analizate automat, e necesar să le înțelegem mecanismele și să chestionăm modelele. Descoperiți latura întunecată a Big Data!
„Autoarea cunoaște puterea și riscurile modelelor matematice, dar are și darul analogiei, ceea ce o face una dintre cele mai competente comentatoare a folosirii datelor ca arme.“ (New York Times Book Review)
„Este un manual pentru cetățeanul secolului al XXI-lea și reușește exact acolo unde Big Data eșuează – este accesibil, critic, relevant și cu un aer de urgență și necesitate.” (Financial Times) (© Editura Nemira)

Acuzaţia, de Bandi (trad. Iolanda Prodan)

Plasate în Coreea de Nord a sfârşitului de secol XX, în perioada conducerii lui Kim Il-sung şi Kim Jong-il, cele şapte proze cuprinse în Acuzaţia spun povestea unor oameni ce trăiesc sub un straniu şi îngrozitor regim dictatorial. Personajele acestor povestiri provin din medii sociale foarte diferite: o mamă care trăieşte printre privilegiaţii din capitala Pyongyang, dar al cărei fiu are o conduită nepotrivită faţă de Partid în perioada desfăşurării ceremoniilor de Ziua Naţională, un erou de război al comunismului incipient ale cărui iluzii sunt spulberate când Partidul îi ia ce are mai drag sau un miner care nu primeşte permisul de călătorie ca să-şi poată vedea mama aflată pe patul de moarte… Indiferent de emoţiile şi trăirile personajelor, e ceva ce atrage atenţia în atmosfera fiecărei povestiri: teroarea, frica ineluctabilă ca parte a existenţei.
„O antologie remarcabilă. Puterea acestor povestiri vine din vocea apăsată, aproape fără urmă de înflorituri, ce istoriseşte viaţa de zi cu zi sub capriciile unui regim care urmăreşte orice mişcare, a celui mai neînsemnat om. O carte curajoasă care aminteşte că nu toate distopiile sunt o fantezie.” (The Wall Street Journal) (© Editura Polirom)

Cei învinși, de Robert Gerwarth (trad. Alexandru Tirdea)

Pentru aliații occidentali, 11 noiembrie 1918 a fost mereu o dată solemnă – finalul luptelor care au distrus o generație, dar și o răzbunare a unui sacrificiu teribil, venită odată cu prăbușirea inamicilor lor principali: Imperiul German, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman. Dar, pentru mare parte din restul Europei, această zi nu a avut nici o însemnătate, o serie continuă, de coșmar, de conflicte înghițind țară după țară.
În această carte extrem de originală, Robert Gerwarth ne cere să ne gândim din nou la adevărata moștenire a Primului Război Mondial. În general, nu luptele de pe frontul de vest s-au dovedit a fi atât de dăunătoare pentru viitorul Europei, cât urmările lor devastatoare, țările din ambele tabere ale conflictului fiind distruse suplimentar de revoluții, pogromuri, expulzări în masă și de alte confruntări militare. Dacă războiul însuși fusese, în majoritatea locurilor, doar o luptă între soldații sprijiniți de stat, aceste noi conflicte au fost, în principal, despre civili și forțe paramilitare, milioane de oameni murind în Europa Centrală, de Est și de Sud-Est, înainte ca URSS-ul și mai multe state mici, nou formate, să apară pe hartă. Peste tot oamenii se hrăneau cu răzbunare, viețile lor erau afectate de un simț criminal al dreptății, căutând să plătească polițe dușmanilor reali sau imaginari. Peste numai un deceniu, apariția celui de-al Treilea Reich și a altor state totalitare le-a oferit ocazia pe care o căutau de atâta vreme.
„Acest război nu este finalul, ci începutul violenței. Este forja în care lumea va fi modelată în noi granițe și noi comunități. Noi tipare doresc să fie umplute cu sânge, iar puterea va fi exercitată cu un pumn de fier.“ (Ernst Jünger) (© Editura Litera)

Călătoria către sine. Memoriile unui psihiatru, de Irvin D. Yalom (trad. Florin Tudose)

Dacă psihoterapia ne dă șansa unei „existențe examinate”, atunci volumul autobiografic – Călătoria către sine – al lui Yrvin D. Yalom ne oferă ceva în plus. Imaginea de cealaltă parte a oglinzii, parcursul psihoterapeutului, cu încercările, cu punctele de cotitură, iubirile și îndoielile, dar și momentele de „Evrika!”. Yalom se dezvăluie cititorului prin acest demers introspectiv curajos și profund umanist: psihiatrul, asemeni tuturor, traversează aceleași distanțe în drumul către sine.
„Sunt un începător al vârstei de optzeci și cinci de ani. Uneori accept ideea că bătrânețea ar trebui să fie un timp de odihnă, liniște și reflectare împăcată. Totodată, știu că încă mai există sentimente turbulente din tinerețea mea care continuă să amenințe că vor ieși la suprafață imediat ce încetinesc ritmul. Am citat mai devreme cuvintele lui Dickens: «Întrucât, apropiindu‑mă de‑acum tot mai mult de sfârșit, mă deplasez într‑un cerc tot mai aproape de început». Sunt cuvinte care mă bântuie. Simt tot mai mult forțele care mă trag înapoi spre începuturile mele.” (Irvin D. Yalom) (© Editura Vellant)

Altă ţară, de James Baldwin (trad. Ștefan Iancu)

„Altă ţară este în primul rând critica lui Baldwin la adresa societăţii americane a vremii; este romanul unui expatriat (de culoare, gay, înainte de a deveni un scriitor stindard al mişcărilor sociale ale vremii), început la New York, pe când Baldwin avea 24 de ani, continuat în Franţa, unde şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii, şi finalizat în încă o altă ţară, la Istanbul. Povestea începe cu sinuciderea unui jazzman de culoare, traumatizat de ura lumii faţă de el şi de a lui faţă de ceilalţi şi de el însuşi, în urma căreia prietenii lui încearcă să proceseze ce s-a întâmplat şi să îşi continue vieţile. Personajele ajung să formeze patru cupluri, inclusiv un cuplu gay şi unul interrasial, dar până la sfârşitul cărţii niciunul nu rămâne neafectat. În acelaşi timp, jazzul, Bronxul, Greenwich Village, începuturile mişcării hippie sunt personaje discrete în romanul lui Baldwin, care pune în scenă complexitatea intersecţiilor dintre gen, sexualitate, rasă şi clasă socială, mult înainte ca asta să fie o temă importantă a activismului politic, rămânând în acelaşi timp artă, prin francheţea cu care explorează internalizarea dispreţului şi a prejudecăţilor.” (Ștefan Iancu) (© Editura Paralela 45)

Fiica lui Stalin, de Rosemary Sullivan (trad. Alfred Neagu și Junona Tutunea)

Autoarea Rosemary Sullivan ne propune o biografie excepț­ională, cea a unicei fiice a lui Iosif Vissarionovici Stalin – Svetlana Allilueva. Născută în anii de început ai Uniunii Sovietice, Svetlana și-a petrecut tinereț­ea între zidurile Kremlinului. A fost ferită de grijile cotidiene, dar nu a putut evita tragediile familiei sale. Rând pe rând, din viaț­a ei au dispărut to­ți cei pe care i-a iubit, printre care mama, doi fra­ți, mătuși, unchi și un iubit de două ori mai în vârsta decât ea. Pe măsură ce a aflat despre grozăviile tatălui său, după decesul acestuia, Svetlana nu a mai putut să tacă. În 1967 a fugit în Statele Unite ale Americii, lăsându-i în urmă pe cei doi copii ai săi. Via­ța ei s-a schimbat – s-a mutat des, a avut un mariaj dezastruos, s-a izolat de ceilalț­I imigranț­i ruși și, într-un final, a murit în sărăcie, în Wisconsin.
Bazându-se pe documente din arhivele KGB, CIA și ale guvernului sovietic și pe mărturiile urmașilor Svetlanei, autoarea reconstituie extraordinara viață a fiicei lui Stalin. A rezultat biografia excepț­ională a unei femei condamnate să fie prizonier politic al numelui tatălui său. Autoarea așază personajul într-un context general, fară să piardă însă din vedere latura umană a poveștii. (© Editura Corint)

C#caturi spuse de tata, de Justin Halpern (trad. Florin Tudose)

Părăsit de iubită după o relație îndelungată, Justin Halpern se trezește la 28 de ani locuind în casa părintească, împreună cu tatăl său de 73 de ani. Sam Halpern, „care seamănă cu Socrate, doar că e mai furios și are părul mai dezordonat”, nu a fost niciodată omul care să vorbească pe ocolite, așa că, odată revenit în casa părinţilor, Justin începe să înregistreze toate caraghioslâcurile spuse de tatăl său.
Cugetările filozofice ale domnului Halpern sunt urmărite azi pe Twitter de aproximativ două milioane de oameni, fiul său reușind să compună în cartea de faţă o poveste biografică grozav de amuzantă și emoţionantă, o poveste despre maturizare, pornind de la cele mai bune vorbe de duh ale tatălui său. O istorie americană, desfășurată pe terenurile de baseball ale Ligii Mici, în restaurantele Denny`s, în timpul unor excursii necruţătoare cu familia și, cel mai adesea, în bucătăria familiei Halpern, în faţa bolurilor cu cereale. C#caturi spuse de tata este portretizarea autentică, haotică și amuzantă a unei relaţii tată-fiu, povestită de o nouă voce de forţă a comediei.
„O carte dată naibii de bună! Foarte amuzantă, foarte obraznică, foarte adevărată. Ceva absolut proaspăt, într-o vreme în care suntem sufocaţi de corectitudinea politică, în care pot trece zile bune până când întâlnești un om cu picioarele pe pământ.” (Janet Evanovich, Time Magazine)  (© Editura Publica)

Cumpără cărțile (click pe titlurile sau coperțile cărților) din librăria online Cărturești!

The post 10 cărți de citit în decembrie 2017 appeared first on Bookaholic.

Împânzit în egală măsură cu imagini și texte, spațiul exterior în care se derulează existența noastră de zi cu zi are un rol elementar în formarea și modelarea sensibilității umane, dar și în procesul creator. Fiind poate cea mai dinamică și mai promptă componentă a universului nostru perceptiv, întrucât gândim și (re)acționăm în acord cu stimulii pe care îi primim din realitatea imediată, vizualul poate fi considerat un important declanșator de literatură și artă, catalizând imaginația și emoțiile oamenilor. Astfel, toate formele de manifestare ale acestora, fie că vorbim de scris, pictură, sculptură, muzică, dans, performance sau oricare altă expresie artistică, au legătură cu ceea ce vedem și decodificăm prin actul privirii.

Pentru a înțelege mai bine cum se raportează la imagistica lumii contemporane cei care scriu, cum le influențează ea creativitatea și în ce măsură ceea ce scriu vorbește din centrii optici ai realității, am luat la întrebări câțiva tineri poeți, un jurnalist și o viitoare arhitectă, în viața cărora scrisul este o preocupare constantă. Mai mult decât atât, toți cei nouă, Livia Ștefan, Porcu Vienez, Adelina Pascale, Dan Ciupureanu, Codruța Corocea, Ioan Suhov, Ilinca Pop, Cornelius Drăgan și Paul Simula fac și fotografii.

M-a interesat să aflu care e modul în care își reprezintă ei lumea, ce îi sensibilizează și care sunt vectorii ce determină producerea textului, pentru că activitățile lor implică relaționarea cu imaginea în ambele variante, atât cea brută, desprinsă direct din realitate, cât și cea scripturală, trecută prin filtrele personale. Importantă nu mi s-a părut atât latura tehnică, infuzată de studii sau concepte fotografice, cât acea intuiție nativă care merge mână-n mână cu magmatismul senzorial al poeților, acel fler vizual capabil să organizeze ceva în ei, să structureze idei, emoții, traume, amintiri și să le convertească în poezie sau într-un articol.

Așadar, întrebările pe care le-au primit au fost:

1. Trebuie să fie o scenă teribilă aceasta: să mori iarna/ și să nu ți se topească fulgii de zăpadă pe obraz. (Iustin Panța) Cum poate fi o imagine developată prin scris? În ce măsură modifică/ influențează sensibilitatea proprie felul în care te raportezi la vizual? Crezi că un poet/jurnalist are „dioptrii” diferite față de ceilalți oameni?

2. Am scris/ despre spitalele/ de nebuni/ și despre/ cârciumile din rahova,/ despre mirosul/ de fruct tropical/ al femeilor foarte tinere,/ dar, mai ales,/ am scris/ despre oboseală. (Octavian Soviany) Care sunt lucrurile care te fac să scrii? Dar cele care te determină să fotografiezi? Care e procesul de prelucrare a realității pentru ca ea să devină imagine textuală?

3. Nu mai cred că o imagine poate fi/ mai șocantă decât o lovitură în gât. (Gökçenur Ç.) Povestește-mi despre ultima imagine care te-a șocat. Există vreo diferență între a vedea și a privi?

Livia Ștefan 

1. Cred că observ mai multe detalii de când m-am apucat de fotografie, cel puțin în perioada în care fotografia a constituit un element important și foarte prezent în viața mea cotidiană. M-am antrenat atât de mult și am avut o atenție atât de alertă încât acum, chiar și când ochii mei sunt obosiți și mintea mea e extenuată, tot prind mai multe informații despre oamenii și lucrurile din jur. Ar fi ideal dacă am avea o cameră încorporată în ochi, dar ar fi foarte fucked up în același timp. Cât despre imagini și scris, am crezut întotdeauna că pot găsi spații în fotografii care nu pot fi transpuse în nimic altceva. La fel, am crezut și cred că pot fi cuvinte și expresii ale limbajului care nu pot fi regizate, deși am încercat mult să scot în fotografie ceva ce scriam. Până la urmă, să se completeze e tot ce contează pentru mine. Și aici mai adaug și muzica. Tot ce poate fi manifestat în plan creativ și tot ce mă poate duce în locuri unde pot afla lucruri despre mine și despre ceilalți mă influențează și mă schimbă. Nu cred însă că mai posed vreo sensibilitate. Am verificat acum și nu mai simt nimic sensibil. Știu că este doar o etapă, dar acum sunt în cea mai dizgrațioasă perioadă a sensibilității, la capitolul „vizual” cel puțin. Explic mai jos de ce.

2. Am avut câteva idei de proiecte foto foarte bizare. După ce am făcut niște scenografie pentru câteva cadre și după ce am vorbit, de exemplu, cu unii părinți pentru a îi convinge să se lase fotografiați în timp ce țineau un pistol lipit de creștetul copilului lor, de i-am speriat pe bieții oameni, am renunțat la scenariile astea agresive. Făceam însă asta cu un scop, da, voiam să arăt în ce hal am ajuns ca societate. La expoziția în care mi-am prezentat fotografia asta cu mama + pistolul + copilul, au venit așa doi zdrahoni la mine, după ce au căutat prin toată lumea aia strânsă acolo p-ăla care făcuse fotografia cu pricina, ca să îl calce în picioare. Deci voiau să mă bată. M-au văzut femeie și nu m-au  pocnit, dar m-au tras la răspundere. Și eu le-am explicat cât am putut de simplu: societatea e criminală, părinții te distrug în loc să te iubească, ajungem să ne tratăm oribil propria familie, suntem de căcat. Au înțeles și m-au lăsat în pace. După asta și alte câteva idei „artistice” cretine, m-am lăsat de pus în scenă astfel de idei, de prelucrat realitatea, cum zici tu, pentru a manipula imaginarul privitorului într-o direcție anume. Am tras numai pe minimal și pe umor. Ca și cum aș fotografia stări lejere, de reverie în plin haos sau de acces de râs în timp ce plângi cu spume. A ajuns, în sfârșit, să mă intereseze mai mult o anumită absență decât toate prezențele în fotografie. Restul îl bag în poezie, care afectează doar un procent infim al omenirii.

3. Mi-a povestit cineva mai demult cum aparatul de fotografiat te poate transforma într-o prelungire a lui, o anexă. Fiind într-o relație destul de intimă cu accidentele, am ascultat șocată cum un om s-a dat jos din mașină cu aparatul de fotografiat la ochi. Cum s-a apropiat și s-a uitat la accidentul auto la care era martor prin vizorul camerei foto. Cum asta l-a ajutat să depersonalizeze tot ce se întâmpla în fața lui. Adică a transformat abordarea morții  unei alte ființe umane într-o curiozitate mecanică, un act robotic al unui martor-extensie. Și am încercat și eu să fiu o extensie. Știu că m-am apropiat de un porumbel mort, într-o seară, cu aparatul la ochi – nu mai simți nicio emoție când ai un vizor semi-profi în fața retinei. Nu îmi dau seama dacă a fost faptul că urăsc pur și simplu porumbeii, mai mult, că îi disprețuiesc sincer, deci nu îmi dau seama dacă ăsta a fost sau nu un motiv întemeiat să nu simt deloc empatie și să cred că e din cauza aparatului, că eu însămi am ajuns doar o altă parte a aparatului. Dar, pe urmă, la mulți ani după asta, am văzut în Deltă, în pădurea Letea, un cal mort. Iar caii  îi iubesc. Ar fi trebuit să mă dărâme imaginea unui cal mort, pe al cărui hoit se certau vulpile și ciorile. Dar aveam telefonul la mine și, prin lentila acestui obiect, calul mort mi s-a părut chiar că zâmbea. Rânjea, de fapt. Da, cred că asta înseamnă a vedea. Vezi toate lucrurile astea, vezi lucruri de mii de ori mai oribile și, cumva, camera te imunizează în fața suferinței. Și pe urmă privești în urmă la ce ai văzut și te întrebi cum p..a mea am reușit să stau în fața acestei scene și să nu simt nimic?! Și pe urmă te sinucizi, cum a făcut Kevin Carter, sau te transformi într-un vânător imunizat de imagini. Atât de imunizat încât propria viață nu mai contează în fața unui posibil subiect și, mai ales, în fața urmărilor sale. Răspunsul la acest punct e că nu m-a mai șocat nimic. Asta mă șochează, acum că stau să mă gândesc. E atât de mult conținut violent peste tot, livrat la știri zilnic, de la prima oră, în filme. În iubire, da, în iubire. E atât de multă mizerie prezentă zilnic în viețile noastre și noi, la rândul nostru, producem cantități enorme de mizerii, încât tot ce e șocant trece pe lângă noi pur și simplu, imaginea suferinței a fost atât de prezentă în istoria noastră recentă și este și în istoria prezentului, încât pur și simplu nu ne mai interesează la modul real. Ne interesează doar goana după ceva breaking news, după ceva ce li se întâmplă altora, iar noi putem fotografia și vinde mai departe, pentru a ne face un nume de Magnum. C’est la vie. Și da, Gökçe are dreptate. Să fii lovit de oamenii pe care îi iubești e mai șocant decât să te uiți la o fotografie cu o femeie bătută în cine știe ce zonă îndepărată.

Porcu Vienez 

1. Cum poate fi o imagine developată prin scris? Destul de greu, cred. Scrisul te aruncă de obicei într-o poziție inconfortabilă. Te trezești în ring cu un suflețel de o sută de kile ce vrea să-și imprime pe tine stilul de luptă. Nu ieși prea bine. Pe când să te dai cu bătrânul Nokia prin oraș e o plăcere. Te pui în poziția parazitului, aștepți liniștit zile întregi, iar când imaginea care merită trece pe acolo, profiți, scoți telefonul și iei cât poți, apoi te duci dracului. Au pățit-o cu mine tot felul de babe posedate de frumusețe, navetiști cu plase de Kaufland și mămici mai transparente decât speranța unui pensionat pe caz de boală. Să developez treaba asta prin scris ar fi cam greu. Nu mă simt vreun „înzestrat”. Iar felul în care mă raportez la vizual, ca individ cu telefon în mână, e legat, în primul rând, de curiozitate și de teama că „subiectul” se prinde că e pe cale să devină poză. La întrebarea cu dioptriile, mă încearcă așa o ispită cât Texasul să fiu măgar și să zic niște răutăți despre câțiva domni-tovarăși poeți de prin Târg care transpiră când încearcă puțină comunicare cu vecinii lor, adică ăștia din rasa umană. Dar mă simt zen și am să zic doar atât: diferențele dintre noi apar abia atunci când închidem ochii și lăsăm inima să vorbească în locul lor.

2. Nu știu dacă am prea multe chestii care să mă determine să scriu. Dar cu câteva merg aproape la sigur. O lamă plină de păr, un coș sub ochi, vânătăile, ciorapii găsiți sub pat, jucăriile dezmembrate ale Mariei, vocea ta la 4 dimineața, babele și sacoșele de la Kaufland sunt cam cele mai eficiente. Vorbesc de cele de azi, evident. La fotografie e mai simplu. Îmi place să aștept. De obicei, tot pe lângă babe. Iar zilele în care o am și pe fiică-mea de mână le înșală vigilența, se expun și prind niște imagini destul de bune. Dar și un capac de bere sau o Dacie din ’72 mă pot face să scot telefonul din buzunar. Cred că toate lucrurile astea, noaptea, înainte de somn, se așază cumva greșit în tine și apare momentul când te decizi să scrii, să încerci o reordonare, ceva care să-ți mai dea puțin loc. De cele mai multe ori rămâi doar cu momentul și cu vreo două, trei rânduri slabe. Dar nu-i nimic. Te consolezi cu gândul că lumea era frumoasă și înaintea ratării tale și că la prima ocazie se va pișa din nou pe eforturile scriitoricești.

3. Bunicul soției. Trepanat. Cu ceva timp în urmă. Și senzația ciudată că, dacă omul ăsta căcat pe el de frică va dispărea, voi pierde pentru totdeauna pe fetița de trei, patru ani ce încă se mai plimbă pe-acolo, nevăzută de nimeni,  prin capul cel ras. Diferența dintre a vedea și a privi? Știu și eu… Poate diferența dintre Borges și Bukowski. De la capacitatea primului B. de a eviscera detaliul până la baxul de bere al celui de-al doilea, cred că poți să așezi liniștit vreo câteva tone de cărticele și să le dai foc. Apoi să privești.

Adelina Pascale 

1. Până la urmă, un scriitor se aseamănă foarte mult unui fotograf. Amândoi alterează noțiunea de worth seeing, amândoi obligă privitorul/ cititorul să se situeze într-o relație a certitudinii cu lumea oferită. Un poem e o fotografie. Emmet Gowin spunea într-un interviu că „photography is a tool for dealing with things everybody knows about but isn’t attending to”. Consider că am ajuns să idealizăm conceptul de fotografie. O poză poate fi despre orice, însă o fotografie trebuie să înduioșeze sau să potențeze. Felul în care mă raportez la fotografii ține atât de experiențele vizuale, cât și de cele critice, literare. Poemele/articolele nu sunt, până la urmă, afirmații despre lume, ci părți ale ei. Nu cred că ar fi vorba de dioptrii diferite, ci de idealuri diferite.

2. Scriu despre lucruri care mă provoacă și fotografiez lucruri care mă liniștesc. Realitatea este deja o multitudine de imagini (textuale, vizuale, spune-le cum vrei). Poezia, fotografia, pictura, gravura sunt despre oferirea importanței.

3. Mergând săptămâna trecută la un consult cardiologic, mi-am văzut inima bătând pe ecranul mare al medicului. Și a fost pentru mine, după cum ar fi spus Freud, o experiență uncanny. Vedem în timp ce privim, însă nu privim în timp ce vedem. Dacă vederea este fundamentală, o conexiune a omului cu lumea înconjurătoare, privitul ar fi „deconectarea” omului de la aparatele cosmice și plasarea lui într-o situație.

Dan Ciupureanu 

1. Prin scris developezi tot felul de imagini. De exemplu, mie sinele îmi injectează anumite sentimente, derulându-mi imagini în minte. Ca să fiu mai exact, deși nu-mi propusesem, îți voi arăta o poezie care developează imaginea unor sentimente puternice pe care le-am avut, cum ar fi dragoste, frică și vinovăție, așa eliberându-mă de încercarea în zadar de a explica:

„Poienița.

Părul prea lung îi flutura într-o parte și-ntr-alta,

apoi, când vântul se oprea, îi acoperea fața.

Se adunaseră câteva crenguțe și paie –

rândunicile-și găsiseră loc bun pe umărul

fetiței ce se spânzurase-n poieniță”.

Anumiți oameni au dioptrii diferite, indiferent de domeniul sau pasiunea pe care o practică, iar alții au o viziune limitată, tot indiferent de domeniu.

2. Oricare pasiune pe care o practic este rezultatul unor sentimente puternice, o eliberare de griji și stări de frică, vinovăție, o încercare de a te cunoaște mai bine, o luptă continuă cu boala, cu demonii interiori. Procesul de prelucrare a realității ca ea să devină o imagine textuală este similar cu viziunea unui nebun asupra unei scene care, în mod normal, nu spune nimic.

3. Până acum, nu m-a șocat nicio imagine, dar dacă m-aș referi la una dintre cele care m-au impresionat, aș putea aminti un bătrân de culoare care își tundea nepotul pe un scaun de plastic (fotografie alb-negru) pe trotuar, într-un cartier animat – acea imagine îmi inspiră frumusețea sărăciei și apropierea dintre oameni. Cred că diferența de care spui am simțit-o când plec prin cartierele Parisului să fotografiez, iar dacă nu aș merge pentru asta, aș vedea mai puțin.

Codruța Corocea 

1. Așa e la mine: întâi am imaginile în cap și le las să umble ca într-un malaxor o vreme, după aceea apar cuvintele. Dar procesul e reversibil, pentru că și cuvintele pot genera, la rândul lor, imagini. Ca să developezi prin cuvinte, scrisul devine o reprezentare a imaginii, o capacitate mnezică a creierului. E un fel de întoarcere, cred, o reamintire a unui lucru pe care l-ai văzut și simțit. Totuși, sunt lucruri care pot fi spuse mai bine cu mijloacele literaturii, altelele cu mijloacele fotografiei și „lucruri care nu pot fi spuse altfel”. De aceea nu e mereu necesar genul ăsta de comasare text-vizual. Am simțit că ce aveam eu de zis putea fi mai bine tradus prin fotografie. Și m-am orientat spre acest medium. Cu toate că fotografia este cea mai realistă formă de artă, deci și cea mai obiectivă, pentru că, spre deosebire de literatură sau de pictură, nu creezi poleiala de viață, ci lucrezi cu elemente care deja există și pe care le reorganizezi după felul tău de a simți. Deci le treci prin filtrul propriei sensibilități, care este, flagrant, subiectivă. Faci o anumită selecție a ce vrei să arăți din continuumul de viață care te înconjoară, apar gustul, stilul, un parti-pris, să zicem. Cât despre poeți și jurnaliști, nu știu dacă e vorba de „dioptrii diferite” și dacă e necesară o astfel de sciziune. Dar ei au o disponibilitate sufletească mai mare, o sensibilitate mai „exersată” și sunt, deci, susceptibili să fie mai buni observatori, să vadă bucățile din viață care pot fi fascinante fără a fi evenimente și despre care au vorbit atâta neorealiștii.

2. „There’s a bluebird in my heart that wants to get out”. Scrii pentru că ai ceva de spus, pentru că un om al cărui creier pare că a luat foc din cauza speranței și a încrederii ori a angoasei și a deznădejdii sau a unei lucidități peste măsură, trebuie să împărtășească asta cu cineva. Cred că te apuci de fotografiat din aceeași fulgurație imperceptibilă care se află în tine și, dacă nu moare, e acolo și te conduce toată viața. Fotograful e un voyeur, un mistic precum poetul, un clandestin etern a cărui cameră a devenit memorie pentru ceea ce mintea lui nu poate să rețină. Găsesc această forță erectilă a ochiului cum nu se poate mai fascinantă. Despre imaginea textuală sau developarea prin scris am vorbit.

3. „Cinematograful, ca și frumusețea, trebuie sa fie convulsiv – altminteri, nu este deloc” (mulțumesc, Alex Leo Șerban). Același lucru e valabil și pentru fotografie. M-au tulburat de-a lungul timpului fotografiile lui Araki sau Ren Hang, care extrapolează ideea de sexualitate, Diane Arbus și ai săi freaks, seria intitulată „Il dito nella piaga – The Morgue” a lui Andres Serrano, în care niciodată moartea nu a fost mai vividă, alături de Joel Peter Witkin, care, copil fiind, a asistat la o decapitare – de aici lucrările sale de mai târziu, unde îmbina elemente din istoria picturii cu carnea cangrenată într-un straniu spectacol al macabrului (vezi fotografia după cunoscutul tablou al lui Velasquez). „Death has become almost a form of love making”, spune Nan Goldin, o altă fotografă, într-un documentar realizat de BBC. Dar ultima imagine care m-a urmărit mult timp face parte din lucrarea de licență a cuiva despre care mi-a povestit D.: o femeie își alăptează copilul cu un braț, iar cu celălalt își administrează doza de heroină. Fără s-o trădeze sau s-o redea romantizat ori ca pe un personaj picaresc, fotografia se oferă eclatant, cu luciul rece al cuțitului care e întors spre lumină. Didacticește vorbind, a privi înseamnă să primești o serie de informații în mod vizual, prin organul de simț acaparant care este ochiul, un fel de grad 0 al înțelegerii. A vedea e diferit de a privi pentru că apare implicarea, nu mai ești un privitor pasiv cu iodopsina în extaz. Treci aceste informații prin filtrul logicii și al sensibilității personale, faci legături între lucruri, apar relații de cauzalitate, înțelegere a ceea ce se află în jur e sapiențială. Poți trece pe lângă un om sau poți sta cu el la masă și să-l privești numai. Mi se-ntâmplă să mă uit la un film fără să-l văd, și asta când sunt obosită. Aici e diferența. Mi-am amintit de Tomas, băiatul orb care, la finalul scurtmetrajului True, regizat de Tom Tykwer, își trece palma înaintea feței și spune „I see you” când vorbește cu Francine la telefon, care tocmai i-a dat papucii. Și cât de frumos!

Ioan Suhov

1. O imagine nu doar că poate fi developată prin scris, adică readusă la realitate, făcută să trăiască în cuvinte, dar pentru mine scrisul operează prin definiție cu imagini. Altfel spus, ceva mă asigură că există o cameră obscură pe care poetul o poate construi din tastele calculatorului și, de asemenea, sunt sigur că există un tom de poezie pe care fotograful îl vede când privește în vizor. Dacă ar fi să oferim un răspuns tehnic, aceasta ar deveni o problemă de specialitate; pentru mine nu contează că poezie sau fotografie, rezultatul este similar. Și neapărat îți trebuie un „perete de care să-l atârni” (am adorat selecția versurilor motto). În ceea ce mă privește, am ales să fotografiez bazându-mă pe intuiție și evaluând fotografiile după același simț intern. Dar mai important este că aproape întotdeauna am ales să mă focalizez asupra părților vizualului care m-au atras prin prezența imediată, în fața propriei mele priviri. În cuvinte puține, cred că a te raporta la vizual înseamnă a te vedea pe tine în acel cadru, fie că vorbim de o scenă de fotografiat, o secvență de film sau un capitol de roman; pentru fotograf, ca și pentru cel care lucrează în universul literelor, nu există decât propria sensibilitate ca filtru permanent. La cea de-a treia întrebare se răspunde simplu: da. Cu rezerva faptului că fiecare dintre noi are anumite dipotrii diferite; unii aleg să le mențină astfel, alții aleg calea realității deja privite, iar consecințele sunt evidente.

2. Sunt multe lucrurile care mă determină să scriu, fie că vorbim de articolele pe care aveam în obicei să le încarc pe BookHub, fie despre diverse analize filosofice sau proiecte literare personale pierdute relativ demult. Fără să am în intenție să vă ofer un clișeu, cred că ceea mă face să tastez este un interes puternic față de un element, fapt care aduce după sine bucuria naivă de a dori să dau mai departe. Aș vrea să nu asociez joie de vivre-ul descoperii cu o imagine steoretipă a realului, cea a căutării permanente; viziunea asta îmi pare vetustă, dar are anumite elemente în care totuși cred. Ce voiam să zic este că scriu sau fotografiez atunci când știu că ce mi se înfățișează s-ar putea să dispară, când vreau să pun la adăpost. În plus, mai ales în fotografie, îmi place să pot oferi un înțeles propriu lucrurilor privite. Alegând un unghi specific, orice are șansa să devină altfel. Pe scurt: mă determină să fotografiez tramvaiele din Sarajevo și chioșcurile de ziare și grafitti-urile și mașinile Lada, dar mai ales mă determină să fotografiez tot ceea ce îmi amintește de ceva ce am iubit. Iar ca realitatea să devină o imagine textuală, aș spune doar că, în sinea sa, niciodată realitatea nu va deveni una; cel care scrie nu poate să scrie realitatea, dar ne poate oferi o scurtă imersiune în realitatea sa. Cum o face, aceasta este decizia și secretul fiecăruia.

3. Voi începe prin a răspunde la a doua întrebare, pentru că mi se pare că răspunsul acesta s-a anunțat deja. Diferența este majoră și, cred eu, tot mai greu de acceptat. Nu că aș vrea să fac o critică a share-ului, dar sunt convins că expunerea la conținut vizual ne-a depășit deja de mult. În materie de a privi, suntem mai amenințați ca niciodată. Înainte de lumea 2.0 (sau cum s-o mai numi acum), conținutul era relativ rezervat și delimitat ca accesare. Acum putem să accesăm chiar tot. Iar ceea ce ar trebui să fie o privire interioară a unei imagini, a unui text, adică o privire dinspre noi, o privire activă ce ar pune o imagine în coordonare cu propria geografie interioară, ajunge să nu fie altceva decât o vizualizare de un instant. Se uită la fel de repede pe cât se vede. În ceea ce privește ultima imagine văzută ce a reușit să mă șocheze, aceasta este una a lui Laureance Geai – fotograf asociat LeMonde. Imaginea este simplă, unul dintre ultimii locuitori ai orașului sirian Rakka ce refuză să își părăsească locuința, casa, în ciuda a tot ce i se întâmplă. Este o imagine care, cred eu, poate fi mai șocantă decât orice lovitură ai putea primi vreodată: cu condiția să închizi ochii, să te vezi acolo și să înțelegi că, dacă am privi cu adevărat tot ceea ce vedem, mult din răul existenței ar fi dispărut de mult.

Ilinca Pop 

1. E posibil să existe un filtru care modifică percepția cuiva în funcție de lucrurile cu care se ocupă, dar asta nu înseamnă că ai automat niște categorii, poți să ai, poate, niște puncte comune în care se întâlnesc anumiți oameni dintr-un domeniu sau altul. Poate un poet/jurnalist are, mai degrabă, interese diferite față de un medic (sau nici măcar) sau instrumente diferite de analiză. Sensibilitatea proprie poate să dicteze modul în care faci conexiuni, dictează caracterul analizei tale, atât în ce privește vizualul, cât și textul.

2. Ilustrez prin fotografii sau desene diverse discursuri poetice, nu neapărat poezii în sine. Ceea ce mi se pare important în producția asta de imagini e să nu fac o ilustrație explicativă (fie ea poză sau desen), o ilustrație care să dubleze ce a scris cineva sau ce urmează să scriu eu despre ceva. În facultatea de Arhitectură ni se spunea că abia atunci când imaginile prin care prezentăm proiectul (planuri, axonometrii, perspective, scheme, analize) nu sunt suficient de clare e nevoie și de text. Pentru arhitectură, textul de prezentare e un fel de clarificare (și nu mă refer aici la analiza unui proiect, la a vorbi despre arhitectură, ci exclusiv la textele de panou). Pentru orice tip de literatură pe care ar trebui să o ilustrez, imaginea ar trebui să fie un fel de traducere – să spun același lucru în alt fel, să păstrez ceva din text în imagine, fie că e vorba de atmosferă, fie de un element care îmi rămâne mie în minte. Citesc textul sau volumul, mă gândesc vreo două săptămâni în care nu fac nimic, apoi desenez sau fotografiez ceva. Așa făceam și la facultate și în ambele cazuri am învățat să explic cum lucrez, se întâmplă ca oamenii să se sperie că nu încep să lucrez imediat și să vin cu propuneri și au impresia că nu o să termin la timp. Nu îmi place să mă apuc imediat și să caut în timp ce lucrez, în felul ăsta poți să uiți că întâi trebuie să înțelegi ce ai citit sau ce ai văzut și că abia după are sens să interpretezi vizual sau să scrii despre ceva. Oricum, nu întotdeuna e ok dacă ai umplut foaia, îmi plac lucrurile simple, clare, uneori reci, nu mă interesează să reproduc firul narativ. Totul depinde, oricum, de client și de ce anume își dorește, e foarte important aspectul ăsta pentru mine.

2. A privi e mai mult o activitate, implică un proces, poate niște concluzii. În plus, cred că poți să privești retroactiv, după ce ai văzut, dacă ți-a rămas în minte. Nu am șocuri vizuale. Mă impresionează diverse lucruri, dar nu mă șochează. Mă impresionează execuțiile filmate, de exemplu. Cred că intenția de a publica astfel de imagini poate fi un subiect de analiză, însă, mai mult decât imaginile în sine.

Cornelius Drăgan 

1. Îmi aduc aminte că într-un anumit context (cel mai probabil la un workshop în Iași ), am reţinut urmatoarea frază: „Scopul fotografiei nu este de a schimba subiectul, ci ca subiectul să îl schimbe pe fotograf”. Într-adevăr, anumite fotografii captate de-a lungul  timpului au avut un impact emoţional puternic asupra mea, lucru care a dus la demararea unui proces de creaţie, finalizat cu brio sau nu, într-un poem sau un alt tip de creaţie literară. Omul este unic și tind să cred că această particularitate are un impact major asupra felului în care fiecare se raportează la vizual. Altfel spus, eu mă raportez la vizual în funcție de felul meu de a fi – de rerum natura –, în funcție de propria-mi sensibilitate. Având drept hobby fotografia, m-am aplecat foarte mult spre arta fotografică, iar trecerea spre acest domeniu mi-a fost înlesnită de pasiunea pentru literatură. Sunt un poet pasionat și de fotografie. De altfel, cred că aceste două pasiuni se îmbină foarte bine. Fotografiatul îmi dă o stare de „bine”, mă eliberează, mă scoate din acest cotidian atât de blamat. Cu ochiul fotografic văd altfel locurile care altminteri ar fi atât de comune. Când îmbrac haina scriitorului, scanarea devine de alt tip. Poetul prezintă un anumit fel de sensibilitate; la fel și în cazul fotografului axat pe arta fotografică. Da, un poet are cu siguranță o viziune/un feeling diferit comparativ cu ceilalți oameni. Aceeași cazuistică o întâlnim și în cazul fotografului.

2. Nu am o definiție a trăirilor și, implicit, nu pot explica foarte clar lucrurile care mă determină să scriu/fotografiez. Pur și simplu le simt. Consider că există o deosebire între aceste domenii. Dacă scrisul vine din zona intimă/internă (de cele mai multe ori), fotografia vine din zona exterioară – în general sunt pasionat de a surprinde prin portrete expresivitatea chipurilor umane. Scrisul este o eliberare – sau, cel puţin, eu așa îl percep. Dar aș putea să completez: e ca o voce interioară care vine când vrea la suprafață și doar atunci când dorește să se facă auzită. În fotografie mă pot juca în voie, e un modus vivendi și nu simt decât o bucurie imensă. În timp ce poezia e o naștere grea, dar deosebită, în urma căreia simt că mă eliberez și de care nu m-aș putea despărți vreodată, fotografia e o copilărie. Așa o percep. Cine nu mai vrea să mai copilărească mare fiind? Care e procesul de prelucrare a realității pentru ca ea să devină imagine textuală? Nu mi-l pot explica limpede. O imagine îmi dă efectiv o stare, îmi generează un sentiment și abia apoi acesta, filtrat în interior, se poate transpune în text.

3. A privi înseamnă a vedea doar obiectul/obiectele, imediata lor apropiere, pe când a vedea – să te raportezi la profunzime. Port cu mine o imagine care a avut (și are) un impact deosebit asupra mea. E destul de recentă și mi s-a imprimat definitiv în memorie, nu poate fi ștearsă. S-a întâmplat atunci când am luat-o pe mama de la morgă. Ultima imagine. Lovitura în gât. Și nu ți-o povestesc pentru a te sensibiliza, ci ca să-ți răspund sincer la ce m-ai întrebat. Am coborât la morga spitalului după mama. Am bătut la ușă și am așteptat. Era, trebuie să spun că și acesta e un factor, un miros fetid, greu, care mă făcea să respir în reprize. M-am lipit de perete în speranța că astfel nu o să văd ce este în spatele domnului care urma să apară. În cadrul ușii a apărut un domn care ne-a spus ce pași avem de urmat. Prin ușa întredeschisă, undeva în spatele camerei, am văzut-o pe mama. Stătea pe un pat, cu prosopul pe ochi, cu o mână pe piept. Puloverul ei alb era deasupra pieptului. Apoi am zărit sânul mamei. Alb. Imaginea m-a blocat. Era ceva la care nu mă gândisem niciodată, era o imagine pe care nu mi-aș fi dorit-o, dar care era acum realitate.

Paul Simula

1. Pe marginea unei imagini se poate specula, cred eu, profund. Te întrebi unde e făcută fotografia, dacă e doar ceva ce se vrea a arăta bine, dacă e figurativă cauți emoții, poate empatizezi, implicit îi scrii povestea. Depinde foarte mult de cât de tare ești dispus să îți manipulezi cititorul/privitorul sau pe tine însuți. Luați de pildă romanul lui Sebald, Austelitz. De la titlu până la ilustrații începi să ai dubii, să faci asocieri care ulterior se pot dovedi eronate. Trebuie să te comporți (că tot veni vorba) sensibil. Sensibil cu tine, cu orice fel de concluzie, sensibil chiar cu privitul. Sensibil – cum grano salis. Cât despre dioptrii, nu cred că e vorba de o diferență între priviri, cât de una la nivelul răbdării de a vedea ceva. E ca la pescuit. Arunci ochiul și poate trage fundalul, prim plan-ul sau nimerești între contre-jour și obscuritate. Sunt n variante de a vedea „corect” și tot n variante de a privi (deloc contemplativ) ceva ce nu e important.

2. Uneori „scrisul” se declanșează din confort. Stau bine pe scaun, am citit ceva ce mi-a stârnit o idee paralelă, se aglutinează poate la ceva ce deja voiam să dezvolt. Alteori mă găsesc în mijlocul unor evenimente aglomerate. Asta mai mereu mă face să vreau să fiu atent la ceva. Un ceva nu prea complex, poate nu mecanismul nebulos din spatele mulțimii (animată sau nu), ci un „obiect”, un cuvânt, un detaliu care pare că poate căpăta o formă interesantă. Asta cred că se aplică în ambele cazuri la fel de bine. E minunat să poți divaga. Să te abați de la șirul „obișnuit”. Nu e vorba de a recurge la imponderabilitate sau vid, ci de a găsi ce e cumulat și dinamic, dar întârziat. Poza în sine întârzie acțiunea la infinit, la fel poate face și scriitura, ori asta mi se pare (generalizând tot ceea ce mie îmi place în fotografie/literatură) că e meșteșug și artă.

3. Oricine poate vedea și pentru asta trebuie să vrei să privești. Probabil ăsta o să fie cel mai facil răspuns. A vedea îmi pare semantic mult mai puternic și mai clar. „Vede în spatele aparenței” sună mai omenesc decât „privește…”. Mai omenesc adică mai puțin prețios. A vedea înseamnă a stabili coordonatele unui punct pe care îl cauți, în timp ce a privi parcă mie îmi lasă senzația de căutare (activă). Am privit cum într-o intersecție două mașini s-au ciocnit ușor, dar am văzut de sub straturile gecii cum în aceiași intersecție un om la bustul gol cânta într-un scaun cu rotile. Cântecul ăla e ceva ce poți povesti, făcând poate abstracție de goliciune, păcălind pe cineva, ascunzându-i în scris multe realități: mașina roșie, mașina argintie, pielea lui murdară, în timp ce în fotografie o să fie cântecul pe care nu-l vor putea auzi și restul detaliilor (materiale) pe care nu le vei putea ascunde.

The post Anchetă: 9 autori despre relația dintre fotografie și scris appeared first on Bookaholic.

Ca în fiecare an, printre noutățile toamnei editurile acordă o atenție specială și cărților de Crăciun. Iar anul ăsta am avut parte de câteva apariții extrem de interesante. Așadar, în completarea listei pe care am făcut-o anul trecut, și care era dedicată cărților de Crăciun pentru copii, vă prezint mai jos câteva cărți noi apărute la Gaudeamus 2017 și câteva apărute mai demult, dar pe care abia acum le-am descoperit. De data asta, voi vorbi la un loc și de cărți pentru adulți, și pentru copii, pentru că majoritatea vor fi, în mod sigur, pe placul copiilor de toate vârstele.

Una dintre cele mai frumoase apariții de Crăciun de anul ăsta este Zile de Crăciun. 12 povestiri și 12 sărbători pentru 12 zile, de Jeanette Winterson, o colecție de 12 povestiri pentru cele Douăsprezece Zile de sărbătoare care încep pe 25 decembrie și se încheie pe 6 ianuarie. Noi nu prea avem tradiția asta a celor Douăsprezece Zile, dar e foarte posibil s-o împrumutăm, cum am împrumutat și alte tradiții din noua mitologie comercială a Crăciunului.

Dincolo de tradiții, cartea lui Jeanette Winterson este o bucurie în sine. Autoarea începe cu o scurtă prezentare a sărbătorii, de la tradiții antice, creștine, celtice sau tradiții occidentale populare din secolul XIX (perioada când a început să se cristalizeze sărbătoarea modernă a Crăciunului), până în zilele noastre. Iar poveștile reiau teme și motive cunoscute, reinterpretate conform stilului de viață modern. În plus, fiecare poveste se termină cu o rețetă tradițională de Crăciun, o rețetă foarte personală și înduioșător de inexactă (genul de rețetă pe care ți-o dictează mama la telefon, cu „făină cât cuprinde” și „o mână de nuci pe deasupra”).

Eu sunt o mare admiratoare a lui Jeanette Winterson, îmi place cum se inventează și se reinventează mereu, iar poveștile astea de Crăciun au puțin și din „magia Crăciunului” (sloganul modern al acestei sărbători, prezent în toate filmele siropoase și reclamele de la TV), dar și puțin din inteligența și umorul scriitoarei britanice. Nu e genul de carte de citit pe nerăsuflate, din contră, ar putea fi o ocazie de a redescoperi plăcerea lecturii pe îndelete și o idee care mă bâtuie e să-mi acord răgazul câte unei povestiri în fiecare dintre cele Douăsprezece Zile de Crăciun, ca o modalitate ușoară de a regăsi puțin din liniștea și împăcarea pe care trebuie să le aducă fiecare ocazie de sărbătoare.

O a doua recomandare de lectură pentru Crăciunul ăsta e o carte pentru copii de la 9 la 99 de ani, și anume Fetița care a salvat Crăciunul, de Matt Haig, continuarea unei serii începută anul trecut cu Un băiat numit Crăciun. Și Matt Haig a reușit să găsească combinația ideală între magia Crăciunului, aventuri, umor, dar și o mică doză de tristețe, menită nu să întristeze, ci să dea ocazia unei mai bune aprecieri a lucrurilor cu adevărat importante.

Este o carte pentru copii, dar, ca orice carte bună pentru copii, este foarte potrivită și pentru adulți, sau, după o formulare celebră a lui Max Jacob, „pour les enfants et pour les raffinés”. Iar atmosferei crăciunești din primul volum, cu satul elfilor și ospețele cu turtă dulce și vin de mure, i se adaugă o atmosferă dickensiană cu trimiteri la Povestea de Crăciun, dar și apariția îndrăgitului scriitor ca personaj în roman. Iar Căpitanul Funingine, un motan simpatic, dar cu o personalitate capricioasă, nu face decât să întregească tabloul. Și, ca de obicei, ilustrațiile minunate ale lui Chris Mould completează perfect textul lui Matt Haig.

Că am ajuns cu vorba la Povestea de Crăciun a lui Charles Dickens, profit de ocazie să vă recomand o ediție mai veche (apărută în 2010), dar pe care eu am descoperit-o întâmplător abia la Gaudeamusul de anul ăsta. E vorba de o ediție apărută la Editura Litera, în traducerea Justinei Bandol și cu ilustrații de Roberto Innocenti. Mie mi se pare că e una dintre cele mai frumoase ediții ilustrate ale Poveștii de Crăciun.

Stilul pictural realist al lui Innocenti redă minunat atât atmofera sumbră, dickensiană, a poveștii, vezi efectiv fumul și simți frigul din Londra secolului XIX, păstrând în același timp și o rază din lumina adusă de „spiritul Crăciunului”. Ediția este în format mare (21,5×30,5 cm), cartonată, iar ilustrațiile sunt făcute în stil tablou, fie pe o pagină întreagă, fie pe o pagină dublă. Dacă vă doriți să recitiți și să revedeți cu alți ochi cea mai clasică poveste de Crăciun, vă recomand cu drag această ediție. În paranteză fie spus, tot la Litera au mai apărut două cărți clasice ilustrate de Innocenti, Spărgătorul de nuci și Aventurile lui Pinocchio, însă ultima nu mai este disponibilă.

Tot pentru pasionații literaturii clasice de Crăciun sunt și următoarele trei cărți. Prima dintre ele este o reeditare, Crăciunul în cele mai frumoase povestiri, o antologie realizată de Dana Ionescu și apărută la Editura Nemira. Cartea cuprinde 7 povestiri de Crăciun, majoritatea destul de necunoscute, scrise atât de scriitori celebri, cum ar fi Charles Dickens, Mark Twain, Oscar Wilde, Arthur Conan Doyle sau Harriet Beecher Stowe, cât și de scriitori mai puțin cunoscuți: O. Henry, Elizabeth Gaskell, Herbert W. Collingwood sau Henry van Dyke.

Este un volum prin care descoperi atât povestiri mai puțin cunoscute ale literaturii secolului XIX, cât și o anumită sensibilitate specifică timpului respectiv, dar și, de asemenea, conștientizarea felului în care această sărbătoare a luat naștere în mentalul colectiv. Suntem atât de obișnuiți cu sărbătoarea Crăciunului, încât uităm că au fost vremuri în care aceasta nu era de la sine înțeleasă. Iar unele dintre aceste povestiri surprind chiar acea perioadă de trecere în care Crăciunul începe să se insereze în viețile și tradițiile oamenilor. Cum ziceam, mi se pare că e potrivit mai degrabă pasionaților literaturii clasice (spre deosebire de volumul mult mai actual al lui Jeanette Winterson). Poveștile mele preferate au fost Darul magilor, de O. Henry, și scurta poveste cu Sherlock Holmes a lui Arthur Conan Doyle, Granatul albastru.

Pentru că am ajuns la subiectul legat de felul în care s-a dezvoltat sărbătoarea Crăciunului în mentalitatea și sensibilitatea oamenilor moderni, vreau să semnalez apariția unei antologii ilustrată de Tony Ross, Nopțile de dinaintea Crăciunului. 24 de povești clasice pentru copii. Dedicat copiilor, volumul este, de asemenea, potrivit pentru cei interesați de literatura clasică de Crăciun și, mai ales, de cei interesați de istoria acestei sărbători moderne. Cele 24 de povești sunt aranjate cronologic, iar prima este poezia Moșul ne face o vizită, de Clement Clarke Moore, considerată prima operă literară modernă în care își face apariția personajul Santa Claus. Poezia a apărut în 23 septembrie 1823 în ziarul Troy Sentinel, cu numele The Night before Christmas/A Visit from St. Nicolas, iar primele versuri au devenit celebre pentru a ilustra atmosfera specifică sărbătorii: „Era în noaptea de Ajun și-n casă, peste tot/Nici oamenii, nici șoareci, un zgomot nu mai scot./Șosetele-atârnate cu grijă lângă coș,/Așteaptă cu speranță să-ntâmpine pe Moș”.

Antologia mai cuprinde basme populare și culte (Hans Christian Andersen, Frații Grimm, Oscar Wilde), poezii și colinde de Crăciun, dar și fragmente din opere literare în care apare această sărbătoare (Colind de Crăciun a lui Dickens, Micuțele doamne, de Louisa Marie Alcott, Moș Crăciun a fost găsit, de L. Frank Baum, În săptămâna de Crăciun, de Eleanor Farjeon, Scrisoare către Suzy, de Mark Twain ș.a), precum și celebra scrisoare „Da, Virginia, există Moș Crăciun”, semnată de editorialistul de la The Sun, Francis Pharcellus Church, și considerat cel mai celebru editorial din toate vremurile. O întreagă mitologie și istorie a Crăciunului este cuprinsă în paginile acestei antologii, ceea ce o face să fie potrivită, de asemenea, pentru copiii de toate vârstele. Totodată, cartea introduce o nouă cifră „magică” a Crăciunului, legându-se de cele 24 de zile ale calendarului de Advent, o nouă mitologie pe care suntem pe care s-o împrumutăm, ca multe altele.

O carte mai puțin cunoscută la noi, și care a apărut anul trecut într-o ediție bilingvă română-engleză, este O amintire de Crăciun/A Christmas Memory, de Truman Capote. Este o poveste emoționantă despre inocență, prietenie, copilărie și bucuriile simple asociate atât cu inocența copilăriei, cât și cu sărbătoarea Crăciunului. Volumul este completat de ilustrații clasice realizate de Beth Peck, color în povestea tradusă în limba română și alb-negru pentru versiunea în engleză. Eu am citit cartea anul trecut lângă bradul de Crăciun și mi-a plăcut mult.

Revenind puțin la perioada contemporană, tot anul trecut a apărut un album ce ilustrează foarte bine felul în care s-a transformat Crăciunul modern într-o sărbătoare a bunăstării: Crăciun la New York. Povești și rețete, de Lisa Nieschlag și Lars Wentrup. Fotografii superbe, povești și rețete americane de Crăciun, albumul este, de la un capăt la celălalt, imaginea modernă a Crăciunului pe care o descoperim în toate filmele de sărbători de la Hollywood și în toate reclamele (și nu doar cele la Coca-Cola). Eu nu am rezistat și mi-am cumpărat cartea, recunosc, n-am făcut până acum nicio rețetă, dar nu e timpul pierdut, un nou Crăciun abia începe.

Închei acest articol cu o carte apărută tot anul trecut, o carte nu de citit, ci de desenat, și anume Crăciunul Johannei, de Johanna Basford, o carte de relaxare, potrivită pentru momentele de liniște din zilele de sărbătoare, o carte pe care o poți colora singur sau împreună cu cei dragi, ca să vă tihnească bucatele de la masa de Crăciun. O idee interesantă legată de această ediție este că planșele, după ce au fost colorate după gustul și priceperea fiecăruia, pot fi decupate și înrămate, spre bucuria artiștilor de ocazie.

Nu-mi rămâne decât să vă doresc zile frumoase și liniștite în orice fel ați alege să sărbătoriți Crăciunul și sărbătorile de iarnă. Și spor la citit, evident!

Cumpără cărțile (click pe titluri) din librăria online Cărturești!

The post Cărți noi de citit de Crăciun appeared first on Bookaholic.

1. Katja Perat (n. 1988) a absolvit în 2012 Facultatea de Filosofie și Literatură Comparată a Universitatății din Ljubljana, iar în prezent își continuă studiile doctorale în America. A publicat volumele Cei mai buni au căzut (Najboljši so padli, 2011) și Taxa pe valoare adăugată (Davek na dodano vrednost, 2014), pentru care a obținut numeroase premii. Este editor al revistei „Literatura” și semnează cronici și articole de critică literară, de artă și socială în bilunarul „Pogledi”.

Discursul ei este rezultanta unor factori sociali și culturali ostili, desprinzându-se, cu o atitudine insurgentă, de orbita establishmentului literar sloven, în opoziție cu care elaborează un construct poetic tranzitiv, de o claritate ideatică necruțătoare. Lipsite de extravaganțe lingvistice sau imagistice și având un nerv contestatar disimulat prin narativitate, poemele Katjei Perat urmăresc liniile de înaltă tensiune ale unei poezii de sinteză, ce se prezintă sub forma unei alăturări de secvențe cu o încărcătură tematică socială, autoscopii bine temperate și referințe culturale variate. Mizând pe efectul cathartic al sincerității, poeta probează limitele și eficacitatea poeziei și ale artei, alternând suflul persiflator și cinic prin care sunt sancționate defectele, automatismele și bovarismele lumii literare, cu ritmul regulat al unor nemulțumiri interiorizate, refulate și, deci, anulate. Privite în granulația lor fină, versurile ei sunt, dincolo de o simplă diagnosticare a universului virusat, niște meditații asupra propriei condiții ca poetă și asupra umanității, elemente analizate și redate de la distanță, cu răceală, ca printr-un microscop. Debranșate, în aparență, de la afecte, reflecțiile ei păstrează, totuși, așa cum cablurile rețin încă o vreme căldura electricității după ce sunt scoase din priză, temperatura ridicată a emoțiilor și a unei sensibilități complicate.

Și fac artă

Se spune că oamenii se îndreaptă în liniște
către moarte fiindcă tot ce este organic
tinde să devină anorganic din nou
și fiecare mișcare tinde
spre nemișcare.
Lucrurile se strică deoarece doresc
să fie lăsate în pace.
Oamenii triști se predau
cum se predau cetățile medievale.
După asedii îndelungate. Cu greu.
Numai în condițiile impuse de ei.
Nu pot suporta povara. Vinovăția și tristețea
se împart în mod egal
între toți cei prezenți.
Să refuzi nu ajută,
să fii fără inimă e folositor,
chiar dacă psihanaliștii spun că
cel care a renunțat la dorință e deja mort. Abia suport
să mă văd în oglinzi, care mă obligă la o confruntare cu chipul meu
și la o ură neîndurătoare pentru el.
Asta mă diferențiază de oamenii frumoși, care își permit
aroganța și furia, fără ca prin asta
să piardă nimic; dinainte protejați și iubiți.
Sunt oameni sinceri, capabili de claritate,
fără să fie nevoiți să-și reamintească mereu
că nici un lucru ireal nu a fost frumos.
Nu se feresc de tristețe și, când se confruntă
cu propriile înfrângeri, spun cu un anume calm:
Îmi dau seama că am fost abandonat. Ești în afara razei mele de
influență. Nici măcar persuasiunea nu mai are
vreun sens. Nimeni nu iubește atunci când
i se cere.
Dar acești oameni au învățat lucruri
de care eu nu sunt în stare. De ei mă diferențiază
o slăbiciune, deghizată în simț al onoarei,
care transformă în teorie tot ceea ce atinge.
Și, când lucrurile devin cu adevărat insuportabile, tot ce pot face
este să aștept, într-o manieră exagerat de sensibilă,
ploaia care să potrivească starea vremii cu starea mea de spirit.
Există o anume grație în a te refugia
în artă. Grație, atunci când vorbești
scăpată de constrângerile punctului de vedere unic,
care-ți sugrumă vorbirea și-ți semnalează incompetența
pe care nu reușești s-o eviți cu adevărat,
nepregătită să supraviețuiești expunerii
aduse de chiar faptul că ești om.
Grația și afecțiunea cer eforturi
și – asta e adevărat – niciodată nu mi-au venit în mod natural.
Nu e important,
mi-a spus cineva cunoscut.
Poeziile tale nu sunt importante.
Arta are nevoie de altfel de lucruri.
Arta nu are nevoie de nimic.
În privința asta aș vrea să fiu și eu la fel.

traducere din limba slovenă de Marius Constantin

Mai multe poeme de Katja Perat au apărut în nr. 15 (1/ 2015) al revistei „Poesis internațional”, care poate fi comandat de aici.

The post Poemul săptămânii: „Și fac artă”, de Katja Perat appeared first on Bookaholic.

Marius Chivu a debutat în volum în anul 2012 cu poemele „Vântureasa de Plastic”, pentru care a primit, în același an, premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România și premiul pentru debut al revistei „Observatorul cultural”. Pentru cei obișnuiți cu vocea jurnalistului cultural și a criticului literar Marius Chivu, volumul de poeme a reprezentat întîlnirea cu un personaj din altă poveste. De altfel, volumul a stat multă vreme în sertarul autorului, pînă cînd însemnele întîmplării care au dus la scrierea poemelor au devenit suficient de estompate pentru a suporta negrul pe alb al tiparului. În același an, Marius escaladează Himalaya și devine apoi unul dintre puținii autori de carte de călătorie din România. Între timp, editează mai multe antologii de proză scurtă românească și de poezie. Susține cursuri de creative writing și fondează, alături de Florin Iaru și Cristian Teodorescu, revista de proză scurtă „iocan”. În 2016, scrie o nouă carte de călătorie, „Trei săptămâni în Anzi”. Volumul de proză „Sfîrșit de sezon”, apărut în 2015, lasă să se întrevadă în mai multe locuri „slăbiciunea” lui Marius Chivu pentru Richard Ford, dar chiar și așa noua lui ipostază, cea de traducător al povestirilor din volumul „Rock Springs”, este una surprinzătoare.

Credit foto: din arhiva personală a traducătorului

În 2011 ai urcat în Himalaya, în 2016 ai fost în Anzi, în 2017 ai tradus Richard Ford. Care ascensiune a fost mai dificilă?

Şi, întîmplător, toate au durat o lună de zile. Fiecare a fost grea în alt fel: în Himalaya am suferit din cauza lipsei de oxigen; în Anzi, din cauza efortului, am avut probleme cu un genunchi; pe cînd la Ford simplitatea limbajului mi-a dat bătaie de cap. Cînd citeşti un text într-o limbă străină îl înţelegi fără ca în cap să traduci mai întîi fiecare frază în limba ta. Cînd trebuie să scrii pe hîrtie în limba ta ceea ce ai înţeles atît de uşor la tine în cap, abia atunci îţi dai seama că pînă şi cele mai simple fraze se traduc greu dacă vrei să le menţii naturaleţea şi fluiditatea. Ca să-ţi răspund totuşi la întrebare: pe munţi e mult mai greu.

Comparam experiența traducerii unei cărți cu o ascensiune. De fapt e o ascensiune paradoxală, pentru că pe măsură ce avansezi se întâmplă simultan și inversul ei – o coborîre în adîncurile textului, o disecare a acestuia în cele mai mici detalii, o desfacere în piese, o deconstruire. Tu ai simțit asta?

Permanent. Pentru că vezi mai bine şi mai mult într-un text. Traducerea e mai mult decît citire, e rescriere fidelă; este, cum spui tu, reansamblare. Afli toate trucurile, toate ticurile, toate secretele scriitorului, inclusiv micile lui slăbiciuni. Deşi naratorii din Rock Springs, toţi aparţinînd clasei muncitoare, sînt şi protagonişti, astfel că unele mici stîngăcii narative pot fi puse pe seama educaţiei lor precare şi nu trebuiau „îndreptate”.

Cum arată notițele tale pe marginea textelor lui Ford desfăcute în șuruburi și piulițe?

Uite-aşa arată:

Credit foto: din arhiva personală a traducătorului

„Traducerea unui autor admirat este actul cel mai aproape de propriul meu scris”

Există în proza scurtă a lui Richard Ford un soi de anticipare a dezastrului. Uneori e anunțat de la începutul textului, alteori doar îl simți prezent și știi că e acolo chiar dacă nu se întâmplă nicio catastrofă până la finalul povestirii. În contrapunct e un anume firesc al scriiturii, o naturalețe a narațiunii care mie cel puțin mi-a lăsat senzația iminenței tragicului. Altfel spus, e parte din text așa cum e parte din viață. Spune-mi, ți s-a întîmplat pe parcursul experienței traducerii să suferi de un soi de sindrom al studentului la medicină (care vede boli peste tot, chiar și la oamenii sănătoși) și să te aștepți să vină apocalipsa chiar și acolo unde nu era cazul?

Mi s-a întîmplat încă de cînd l-am citit prima dată. Am mai spus-o: acum, că l-am şi tradus, cred că am citit şi recitit volumul Rock Springs de vreo 8-9 ori. Îl ştiu pe dinafară şi cu toate astea îmi place în continuare să-l recitesc tocmai pentru că această anticipare, iminenţă, prezenţă surdă a dezastrului mă încîntă de fiecare dată.

De altfel, proza lui Ford mi-a influenţat serios propriul scris (în Sfîrşit de sezon îi aduc cîteva omagii pe care cititorii atenţi le pot recunoaşte relativ uşor), iar în următorul meu volum de povestiri cred că voi urmări şi mai aproape dezastrele din viaţa personajelor mele. Literatura este, în marea ei parte, despre dezastre de tot soiul. Iar dacă literatura are puterea de a consola cititorul, o face nu minţindu-l că lumea e minunată, că cineva acolo sus ne veghează, că totul are un sens, că Universul conspiră la împlinirea noastră şi alte asemenea mantre motivaţionale pop; dacă literatura consolează, atunci o face oferind o experienţă recognoscibilă şi, poate, o înţelegere mai bună a condiţiei umane precare. Or povestirile lui Ford sînt foarte crude, în sensul că spun adevăruri insuportabile, deseori muşamalizate de clişeele pe care societatea şi cultura populară ni le livrează.

Cum a fost coabitarea cu textul lui Ford, ce fel de relație ați stabilit? Ce urme a lăsat experiența traducerii în viața ta?

Urmele cele mai pregnante sînt ideile şi pofta de a-mi scrie propriile povestiri. Eu nu sînt traducător profesionist, sînt un traducător ocazional, care face asta ca pe un hobby, din cînd în cînd, ca pe o exersare superioară a limbajului şi, poate, ca inspiraţie la un nivel mai profund. Pentru că nu traduc decît ce aleg eu să traduc şi nu voi traduce niciodată un scriitor cu care nu am suficient de multe lucruri în comun. În timp ce scriam povestirile din Sfîrşit de sezon, am citit integral povestirile lui Ford şi Carver în original. Aşa şi acum. Pentru mine, traducerea unui autor admirat este actul cel mai aproape de propriul meu scris. Îmi dă curaj, energie, poftă.

„Vocea mea a tăcut în mod natural sau, dacă vrei, amuţită de admiraţia pentru scrisul acestui autor.”

Credit foto: din arhiva personală a traducătorului

Ai citit alte cărți în perioada traducerii?

Culmea, am citit toată opera poetică a lui Petre Stoica, adică 25 de volume de poezie din perioada 1957-2005, pentru că urma să fac selecţia pentru antologia Singurătatea nobleţele ei, ilustrată cu fotografiile lui Cosmin Bumbuţ şi apărută recent la Editura Cartier. Oricum, poeziile lui Petre Stoica şi povestirile lui Richard Ford au cîteva lucruri în comun: însingurarea bărbatului, comunicarea întreruptă, retragerea în natură, vînătoarea. Plus faptul că şi Petre Stoica, şi Richard Ford sînt doi extraordinari scriitori aproape necunoscuţi la noi în acest moment, una dintre motivaţiile antologării unuia şi a traducerii celuilalt fiind dorinţa mea de a-i oferi unui public care, în opinia mea, glorifică prea multe mediocrităţi literare.

Știi expresia traduttore traditore. Cât de mult sau unde e Marius Chivu în textul românesc al cărții Rock Springs?

Deloc, nicăieri. Pe cît de mult mi-a plăcut să las cîteva urme foarte fine din Rock Springs în Sfîrşit de sezon, pe atît de puţin am fost interesat să mă bag în seamă în această traducere. Să fi vrut şi n-aveam cum. Într-un singur loc mi-am permis o oarecare libertate. În original, titlul povestirii „Prada iernii” este „Winterkill”, care înseamnă animal sălbatic mort din cauze naturale în timpul iernii. „Mortăciune” mi s-a părut însă mai puţin sugestiv, chiar nepotrivit, decît „prada iernii”, care, în ciuda unui vag lirism, păstrează sensul ambiguu; în fond, nu ştim la cine se referă titlul: la cerb sau la protagonistul povestirii?

Textul tradus nu sună deloc a traducere și nici nu consonează cu ritmul și curgerea prozei tale. Cum ai reușit să scoți din ecuație vocea scriitorului Marius Chivu și cît de greu a fost să-l faci să tacă?

Da, ca stilistică, nu am luat nimic de la Ford, pe care însă l-am „folosit” totuşi pentru a-mi domoli o oarecare predispoziţie la calofilie. Traducerea este însă un act de supunere, trebuie să dispari în spatele textului tradus, să te desfăşori ca o fantomă. Vocea mea a tăcut în mod natural sau, dacă vrei, amuţită de admiraţia pentru scrisul acestui autor. Nu mi-a fost greu să nu exist pe lîngă Ford.

Credit foto: din arhiva personală a traducătorului

În lumea literară de la noi încă mai e în vogă disputa proză scurtă versus roman. Ford a reușit să exceleze în ambele genuri literare, dînd parcă apă la moară celor care pretind că nu poți fi un prozator complet fără un roman. Crezi că un prozator poate fi considerat „rotund” fără să fi comis și texte de mari dimensiuni?

Bine, noi trăim încă într-un provincialism literar din multe puncte de vedere. Dar da, cred că tărie că valoarea şi destinul unui scriitor nu depind în funcţie de un gen sau altul. Ford este, într-adevăr, un maestru în ambele genuri (trilogia formată din romanele Cronicarul sportiv, Ziua Independenţei şi The Lay of the Land a fost continuată, ca o tetralogie, cu un volum de proză scurtă: Let Me Be Frank With You), ba chiar şi în memorialistică, întrucît Between Them: Remembering My Parents, cartea de memorii publicată de el chiar anul acesta, a avut numai cronici entuziaste.

„Scriitorii, mai ales cei mari, au însă şi orgolii pe măsură.”

Spre deosebire de tine, care – ai spus-o de nenumărate ori – îți cîștigi existența exclusiv din scris și activități conexe, Ford a fost mai întîi asistent mecanic de locomotivă, apoi profesor de gimnaziu, pe urmă s-a înrolat în Marine Corps. Abia după ce o hepatită l-a dat afară de la Marină s-a înscris la un curs de creative writing și s-a hotărît să devină scriitor. Crezi că un astfel de curs poate crea un scriitor? Te întreb mai ales pentru că și tu predai.

Un curs de creative writing poate inspira, motiva, forma un scriitor dacă acesta are deja suficient talent şi, mai ales, ambiţie, predispoziţie de muncă. Nu poate crea sau inventa din nimic un scriitor, un astfel de curs este doar un îndreptar. Lista scriitorilor care au făcut creative writing înainte să debuteze este enormă: de la Raymond Carver, că tot l-am invocat mai sus, la Bogdan Răileanu, proaspăt debutat cu proză scurtă la Polirom. Deci e ceva natural, nu e nici o dilemă aici.

Crezi că am avea mai mulți scriitori români, în special prozatori, că la poeți chiar stăm bine, dacă s-ar preda la Facultatea de Litere un asemenea curs?

Nu e sigur, întrucît cei mai mulţi prozatori contemporani nu au trecut pe la Litere. Ceea ce nu înseamnă că un asemenea curs nu ar fi necesar. Însă şcoala românească, condusă de oameni fără viziune, chiar agramaţi, dacă nu chiar imbecili, precum acest ministru al Educaţiei Liviu Pop, oricum e praf.

Credit foto: Cartepedia

Se spune că Richard Ford ar fi trimis scriitoarei Alice Hoffman una dintre cărțile ei cu o gaură de glonte, deci împușcată, după o cronică nefavorabilă la Cronicarul Sportiv. Cum comentezi gestul scriitorului?

Din păcate, Ford a făcut un gest încă şi mai reprobabil: în urma unei cronici negative la A Multitude of Sins (al treilea său volum de povestiri), l-a scuipat la o petrecere pe cronicarul pe atunci Colson Whitehead, cîştigătorul Pulitzer-ului de anul acesta cu romanul Ruta Subterană, tradus recent la Humanitas Fiction. Altfel, n-am citit cronica lui Alice Hoffman la Cronicarul sportiv, însă mă îndoiesc că era justă. Ceea ce, fireşte, nu justifică gestul complet deplasat al lui Ford. Scriitorii, mai ales cei mari, au însă şi orgolii pe măsură. Istoria literară este plină de astfel de gesturi dezamăgitoare.

Mai urmează o traducere din textele lui Richard Ford?

Cum la Editura Vellant va apărea în curînd şi Femei cu bărbaţi (în traducerea lui Vali Florescu), mi-ar plăcea să traduc nuvelele din Let Me Be Frank With You, dar asta abia după ce Humanitas Fiction va avea decenţa să publice şi The Lay of the Land, ultimul volum al trilogiei al cărui epilog îl reprezintă cele patru nuvele din Let Me Be Frank With You. Din păcate, Humanitas Fiction nu şi-a ţinut promisiunea de a publica integral trilogia lui Ford, un gest editorial destul de ruşinos, dat fiind că Black Button Books şi Vellant, două edituri mici, cu potenţial infinit mai mic decît Humanitas Fiction, au avut ambele curajul de-l publica pe Ford nu cu romanele sale premiate (Canada, de pildă, a luat Prix Femina étranger), ci taman cu povestirile sale. Altfel, dacă aş avea timpul şi calităţile necesare, aş traduce orice carte de proză scurtă din colecţia „Ctrl+F”, coordonată de John Freeman la Black Button Books, editură al cărei plan editorial este cel mai aproape de aspiraţiile şi gusturile mele literare.

Credit foto imagine principală: Cosmin Bumbuț

Sublinierile din acest material aparțin autoarei interviului.

The post Marius Chivu: „Nu mi-a fost greu să nu exist pe lîngă Ford” (interviu) appeared first on Bookaholic.

Cristina Stancu (n. 1990) a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București. A publicat poezie în revista Paradigma, pe site-ul Subcapitol și traduceri din limba franceză în Poesis internațional. Anul acesta i-a apărut la editura Tracus Arte volumul teritorii, pentru care a primit Premiul Național pentru debut în poezie „Iustin Panța”. A mai colaborat cu revista Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste și face și ilustrații.

Volumul Cristinei Stancu este traversat de un frison nevrotic, constituindu-se pe schema unor suite de imagini puternice, de o precizie vizuală tulburătoare, pe intensități care nu îngăduie momente de respiro, supunându-și cititorul unei lecturi alerte, sufocante, experiență comparabilă cu atmosfera din timpul unui coșmar. Evitând subiectele comode, banalul și liniaritatea cotidianului, poeta plonjează în infernul personal, este o scormonitoare încrâncenată, care forează în propriul subconștient, dar parcă nu pentru a obține niște răspunsuri, ci din plăcerea de a contempla și de a consemna, baudelairian, haosul, catastrofa, confuzia. Se poate remarca o anumită dimensiune onirică a textelor, întrucât la nivelul construcției și al conținutului, textele Cristinei Stancu păstrează gramatica visului, debranșată de la constrângerea oricăror reguli de omogenitate scripturală. Hipnotizată de figurile marilor suicidari ca Anne Sexton, Sylvia Plath, David Foster Wallace sau Danielle Collobert, centrată pe sine fără a cădea în introspecții patetice, poeta explorează bolgiile realității exterioare, care se suprapune cu cea interioară, devenind una și aceeași sursă de angoase și crize existențiale. Asumându-și rolul de Călăuză prin Zona propriilor traume și obsesii, pe teritoriile cruzimii, ale întâmplărilor stranii, ale „neliniștilor thanatice”, așa cum le numește Octavian Soviany, C.S. reușește să creeze, prin poezia sa extrem de cinematografică și tensiona(n)tă, senzația de depresurizare a spațiului poetic în care intri odată cu primul text.

sunt mulți fotografi necunoscuți care-și uită în depozite
imaginile unii și-au pozat scările și tălpile și nevestele
și bărbații familiei gata să-și înghită degetele într-o
criză împotriva gesturilor bruște
ale unor mâini ca ale tale
femeia-chirurg ce n-a atins în viața ei pumnul de
căcat pe care noi ni-l trecem unii altora
ca pe-o bijuterie fragilă.
sunt trează pentru că mi-e frică de mâine.
capul meu e un os transparent tata mi-l montează
în loc de fereastră fiindcă totul trebuie să funcționeze.
îi recunosc pe oamenii reali după lipsa de furie
calmul lor înseamnă panică.
mi se spune să scriu mai bine de ce le urăsc
invulnerabilitatea. mi se spune să învăț să rămân
nemișcată într-o masă de oameni fericiți.
mă tot agit e o atmosferă instabilă pe cale să implodeze
în cămăruța separată a acestui apendice.
azi am văzut un bătrân scuipând
un panou publicitar
timp de 15 minute
violența lui era un simplu tic.

The post Poemul săptămânii: „sunt mulți fotografi necunoscuți care-și uită în depozite”, de Cristina Stancu appeared first on Bookaholic.

Cristina Andrei este, cel puțin pentru mine, una dintre cele mai surprinzătoare apariții pe scena literară a ultimilor ani: o prozatoare care a ales un debut târziu, dar sigur, cu un roman care indică o maturitate impresionantă a scrisului și o excelentă stăpânire a tehnicilor narative. Romanul Abonatul nu poate fi contactat a apărut la Editura Nemira, în 2014, în Colecția „Cuaternar”, și s-a bucurat de aprecierile criticii de întâmpinare, dar și de un public în căutarea unui povestitor hărăzit și a unei fraze bine alcătuite. Deși, poate, comparațiile nu sunt cea mai bună cale de a evalua un autor, aș așeza-o pe Cristina Andrei în descendența Gabrielei Adameșteanu, cu care împarte construcția inteligentă și o stilistică bine strunită, dar și memorabilele personaje feminine cărora le dă viață. Și cred cu tărie că o a doua carte o să-i confirme talentul anunțat la momentul debutului.

Am rugat-o să-mi răspundă la micul chestionar gastronomic (parțial fix, parțial mobil, adaptat fiecărui autor în parte), aflat în centrul rubricii „Gastro-literare”, și a făcut-o cum știe ea cel mai bine: cu povești frumoase, cu umor și cu inteligență. Mai mare dragul s-o citești! Poftă bună… la lectură! 

Cine e personajul principal din bucătaria ta?

Imaginaţia. Că nu şade frumos să zic pofta. Şi oalele, crăticioarele, bolurile pentru cuptor şi tăvile, toate din ceramică. Lingurile de lemn şi cuţitele ascuţite încât să taie firul în paişpe, nu în patru. Sunt gurmandă, şi gurmand este şi soţul meu. Competiţia începe cu „aş mânca…”. Pe urmă încep „adaptările” în funcţie de ceea ce găsim prin frigider, prin dulapuri, prin cămară. Uneori facem versiuni ale aceluiaşi fel de mâncare. El o face tradiţională sau orientală, eu – totdeauna – dietetică.

Ai scris vreodată despre mâncare? Povesteste-ne despre meniul de Pasti… 

Am scris. Meniul de Paşti este în cartea mea, ca şi în mintea românilor, acelaşi. Tradiţionalele ouă roşii, tradiţionalul drob de miel, tradiţionala ciorbiţă de miel, tradiţionalul stufat de miel, tradiţionala friptură de miel şi tradiţionala pască, pentru a nu mai vorbi de cozonacul cu nucă, stafide, cacao sau rahat. Şi de prăjiturile de casă cu cremă de lămâie, de checurile şi torturile din pandişpan şi cremă de unt. Nu mă miră stereotipia meniului, spartă în ultima vreme de moda ruladelor cu spanac, brânză şi somon, ci amploarea pe care o iau achiziţiile din „coşul pentru masa de Paşti”, sumele alocate, frenezia cumpărăturilor declanşată de campaniile de marketing ale marilor companii producătoare de orice. Oamenii împing hipnotizaţi cărucioare din care marfa se revarsă şi se aliniază cuminţi la cozi interminabile, cu cardul în mâna stângă, în timp ce dreapta mai cotrobăie prin policioarele pline cu mărunţişuri, aşezate strategic înainte de casă. Mă întristează faptul că la atât se reduce sărbătoarea Învierii lui Hristos, la mese bogate, mese pline cu de toate. Încât meniul de Paşti nu mai este menit să celebreze ritualic împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu de a răscumpăra omul căzut prin Fiul Său, ci are scopul de a ne veseli trei zile pentru că „se mănâncă miel”, nu?

Ai vreun tabiet „culinar” când scrii (sau când nu scrii)?

Şi dacă scriu şi dacă nu scriu, cafeaua cu lapte a devenit lege. A fost o vreme când nici ideea de lapte nu gravita în jurul sacrei cafele negre. A trecut timpul şi m-am mai îmblânzit. Îmi place micul dejun. E masa la care mă răsfăţ. Când scriu am tabieturi austere. Nu sunt chiar culinare. Beau ceaiuri. Cât mai aromate. Ceaiuri pe care le ajut cu fructe uscate, cu frunze de mentă proaspătă (am mereu câteva fire într-un ghiveci), ceaiuri pe care le îndulcesc cu fructe confiate, mai ales ghimbir (ca tot românul). Ţin ceaiul în termos, pe calorifer, ca să fie fierbinte când îl torn în cană. Chiar şi vara. Şi ronţăi mieji de nucă. Dacă intru în vreun blocaj, mă duc frumos în bucătărie şi mă apuc să frământ ceva. O pâine, o foaie de plăcintă, o foaie de tartă, fac o compoziţie de brioşe, orice. Îmi golesc mintea şi mă uit cum creşte, cum se rotunjeşte, cum se coace aluatul. Eu ştiu că e o chestie simplă, că praful de copt e bicarbonat de sodiu cu nu mai ştiu ce şi cu amidon, că drojdia e o ciupercă, o biomasă formată din celule vii, care se înmulţeşte prin înmugurire şi produce fermentarea zaharurilor din aluat. Dar, pentru mine, felul în care sporeşte amestecul din făină şi apă, miracolul care-l face să respire şi să se pufoşească e unul dintre marile mistere. Cum, indiferent ce am învăţat la şcoală şi ce văd în documentarele despre apariţia universului, a făpturilor, a tot ce ne înconjoară, tot cred că viaţa e un mister pe care niciodată oamenii de ştiinţă nu-l vor dezlega altfel decât emiţând teorii.

Dacă ar trebui să seduci pe cineva cu ajutorul mâncării, ce i-ai găti (ce i-ai povesti că i-ai găti)?

Dacă ar trebui să seduc, asta ar însemna că n-ar fi la mine „cărţile”. N-aş face ce mi-ar plăcea mie. Ar trebui să anticipez aşteptările personajului, ca să dobândesc un atú. Nu cunosc om să nu fie flatat dacă este mai degrabă intuit decât surprins. Asta îi întăreşte convingerea că celălalt s-a gândit, a observat, a pus cap la cap detalii, cuvinte spuse într-o doară, că a analizat. Dacă nu-l ia vreo spaimă şi nu socoteşte asemenea apucături patologie curată. Cui nu-i place să fie în centrul atenţiei? Iar bucatele sunt o „jertfă”, de obicei, bine primită. Moise însuşi le spune evreilor că vor primi bunăvoinţa lui Dumnezeu dacă-i vor duce pârga roadelor. Astfel, darul de mâncare devine o formă de mărturisire şi un semn de ascultare: că El va fi Dumnezeul lor şi că vor umbla în căile Lui şi-i vor păzi poruncile, hotărârile şi Legile şi vor asculta glasul Lui. Un alt tip de seducţie.

În ce mă priveşte, n-aş vrea să seduc – prin seducţie nu (mai) înţeleg neapărat atracţia fizică, ci mai ales pe aceea generată de cuvinte, gesturi, idei –, ci să cuceresc. Simplu. Captivând, fermecând, încântând, şi nu etalând. Cu speranţa că preţuieşte roada pământului. Niciodată nu greşeşti cu lucruri simple. Pâine de casă, brânzeturi, măr verde, câteva boabe de strugure, un pahar de vin roşu, poveşti.

Altfel ar sta treaba dacă, mai tânără şi candidată, ar trebui să-mi seduc soacra: ciorbiţe, sărmăluţe, tocăniţe, fripturici, cartofiori, sălăţele. Toate diminutivate în prezentare şi abundente în farfurii.

Sadoveanu în Hanu Ancuței sau Vasile Voiculescu în Chef la mănăstire?

Vasile Voiculescu. Pentru că descrierea lui e atât de declarat rabelaisiană încât n-ai încotro şi eşti obligat să-i devii complice. Te invită să-i devii partener. Îi simţi ironia, vezi construcţia, intenţia, te invită să anticipezi spirala urcătoare a festinului şi să-ţi pui neapărat imaginaţia la lucru, să sporeşti abundenţa. Lectura este participativă. Te distrezi citind şi nu doar te saturi, dar simţi preaplinul. De fapt, n-ar trebui, şi nici nu iei în serios ospăţul de dimensiuni gargantueşti, pentru că el nu este decât un pretext previzibil pentru o snoavă, şi ea cu final aşteptat.

Spune-mi ce mănânci ca să-ți spun cine ești. Si, la celalalt pol, ce n-ai putea mânca niciodată (eventual, de ce)?

Mănânc o muţime de lucruri. Clasice şi experimentale. Autohtone şi din reţetarele lumii întregii. Îmi place să le încerc acasă, în bucătăria mea, uneori frustrant de mică. Mi-am păstrat, însă, preferinţele, absolut nesofisticate, din copilărie: salata de vinete, omleta cu cartofi, supa cu găluşte şi chiftelele. N-am mâncat şi n-am să mănânc niciodată organe. Niciodată. N-aş putea să mestec inima care s-a strâns de frica morţii sau să înghit creierul prin care a trecut spaima asta. Mă gândesc totdeauna că suferinţa animalului a îngheţat simultan în toate circumvoluţiunile atunci când moartea s-a instalat şi că, de fapt, asta pun pe masă clienţilor chef-ii din toate bucătăriile restaurantelor. Frică la abur sau frică pane sau mix grill de frică sau cum s-or mai fi preparând delicatesele astea.

Prima amintire culinară (madlena) sau mâncarea de la bunica?

Pe bunicii paterni nu i-am cunoscut, iar din partea mamei a fost Maia. Nici pe ea n-am cunoscut-o prea bine. Îmi amintesc însă, cred că aveam vreo cinci ani, că m-a luat la ea, într-o cămăruţă modestă, într-o noapte, cu câteva seri înainte de Crăciun. Făcuse un brad mititel pe care-l împodobise cu beteală aurie, cu câteva globuri, câteva bomboane, fulgi din vată şi nuci învelite în poleială argintie. Ei, gustul miejilor nucilor ălora mi-l amintesc. Fraged şi dulce.

Simțul cel mai important pe care-l asociezi cu mâncarea este…

Văzul, desigur. O mâncare trebuie să-ţi vorbească şi dintr-o vitrină, de dincolo de sticla groasă a galantarelor, din ambalajul în care sunt ermetizate ingredientele înşirate pe rafturi şi în care, prin asociere, tu vezi imaginea de ansamblu. Mâncarea îţi vorbeşte din amintirea unei vizite în care masa era învelită în pânzeturi albe şi scrobite, împodobită cu farfurii frumoase şi şervete vesele, iar felurile veneau aşezate cu gust pe platouri mari, în boluri adânci din care ieşea un abur molatic, în coşuleţe delicate şi ales decorate. Mâncarea îţi vorbeşte prin culorile, formele şi consistenţa ei.

„Tava rotundă cu semnele zodiacului sub care se ascundea stratul cu adevăratele bucate, de care nici nu auzisem, ugere de purceluşe, iepuri împodobiţi cu pene, personaje mitologice cu burdufuri din care curgeau sosuri pieperate, peşti care înotau în râuşoarele pe care acestea le închipuiau sau altă tavă pe care se lăfăia un mistreţ de colţii căruia atârnau coşuleţe din frunze de palmier, umplute cu curmale şi înconjurat de purceluşi, făcuţi din cocă, toate pregătite de un bucătar deopotrivă histrion – care taie la masă un porc din burta căruia ies în loc de măruntaie, cârnaţi şi caltaboşi – , dar şi magician, capabil să facă un porumbel din slănină, o turturică dintr-o şuncă, şi o găină dintr-o coapsă, tava, tăvile astea mi-au rămas în minte”.

Scena preferată legată de mâncare din literatura română sau universală, repovestită în felul tău.

Totdeauna îţi rămâne în cap câte o secvenţă care te impresionează, al cărei conţinut precis îl uiţi, dar din care stăruie senzaţiile. Prin clasa a opta profesoara de latină, de spaima căreia învăţam declinările şi conjugările ca pe tabla înmulţirii, ne-a vorbit, într-un moment de umanizare, despre Petronius. Ca să înţelegem că decăderea Occidentului începuse cu mult înainte de epoca noastră. Şi ne-a dat exemplu Satyricon-ul. Fireşte că am dat fuga la bibliotecă şi găsit un exemplar din BPT care mai cuprindea între coperţi şi Apokolokyntosis al lui Seneca. Am trecut la vremea respectivă peste asta şi, de asemenea, am parcurs pe diagonală şi prima parte din Satyricon. Până am ajuns la „Banchetul lui Trimalchios”. Ei, aici s-a schimbat treaba. Tava rotundă cu semnele zodiacului sub care se ascundea stratul cu adevăratele bucate, de care nici nu auzisem, ugere de purceluşe, iepuri împodobiţi cu pene, personaje mitologice cu burdufuri din care curgeau sosuri pieperate, peşti care înotau în râuşoarele pe care acestea le închipuiau sau altă tavă pe care se lăfăia un mistreţ de colţii căruia atârnau coşuleţe din frunze de palmier, umplute cu curmale şi înconjurat de purceluşi, făcuţi din cocă, toate pregătite de un bucătar deopotrivă histrion – care taie la masă un porc din burta căruia ies, în loc de măruntaie, cârnaţi şi caltaboşi – , dar şi magician, capabil să facă un porumbel din slănină, o turturică dintr-o şuncă, şi o găină dintr-o coapsă, tava, tăvile astea mi-au rămas în minte. Imaginea acelui banchet cu oameni tolăniţi pe paturi învelite în pânzeturi pe care erau pictaţi pândari cu plase şi ţepuşe şi tot ce era de trebuinţă pentru vânătoare, într-o încăpere prin tavanul căreia se strecurau butoaiele cu vin şi valuri de parfum, cu sclavi alunecând printre oaspeţi, ca să le facă orice voie, mi-a rămas multă vreme în amintire. Opulenţa asta, chiar satirizată, m-a fascinat şi m-a dezgustat deopotrivă. De aceea, poate, am rămas credincioasă unei scene absolut nesemnificative din punct de vedere literar. Ea se află într-un basm apărut în colecţia Poveşti nemuritoare. Nu mai ştiu în care. Ţin minte însă că personajul, un călător găzduit de nişte oameni care-l hrănesc frugal la cină, îi oferă adăpost şi cu asta socotesc datoria creştinească împlinită, flămând, se trezeşte în crucea nopţii şi dă iama în cămara gazdelor. Pui rece şi lapte dulce dintr-o ulcică este meniul ospăţului nocturn. Nu ştiu ce i s-o fi părut aşa de grozav copilului care eram atunci, dar vreme de mulţi ani, dacă mi se făcea foame noaptea – apucături pe care de-o viaţă le reprim –, asta aveam în frigider. În rest, acelaşi copil puţin mai mare, de doisprezece ani, citea în vacanţe pe nerăsuflate De-a puia gaia, De-a v-aţi ascunselea şi De-a baba oarba, semnate de Vlad Muşatescu, şi îşi imagina mai puţin aventurile şi mai mult neasemuitele ospeţe ale dolofanului Conan Doi, încercând să-şi convingă mama să pună în practică măcar o parte dintre reţetele acelea fabuloase.

Hrana care ne unește?

Pâinea. Ne uneşte pe verticală şi pe orizontală. De la omul paleolitic la veganii de astăzi, din Egiptul antic până în cele două Americi sau Africa. Dospită sau nedospită, făcută cu maia sau cu drojdie. Azimă, artos, lipie, albă, neagră, din grâu, orz sau secară. Făcută după „reţeta” din cartea lui Iezechiel, din grâu şi orz, bob şi linte, mei şi orzoaică sau industrial, pâinea ne însoţeşte toată viaţa. Deşi sacru este şi vinul, pâinea este singurul aliment închinat şi aşezat lângă icoane. E turta de la botez, e cununa de nuntă pe care o gustă împreună mirii, e colacul care ne petrece dincolo de viaţă. Iar pentru creştini, e pâinea vieţii, cea care se preface la fiecare Liturghie în trupul lui Hristos şi ne este dată, astfel, spre întărire şi ajutor atunci când facem cel mai mic semn că ne este de trebuinţă.

Fotografiile cu autoarea din acest material au fost realizate de Ema Cojocaru, pentru rubrica „Biblioteca de scriitor”.

The post Cristina Andrei: „Niciodată nu greşeşti cu lucruri simple. Pâine de casă, brânzeturi, măr verde, câteva boabe de strugure, un pahar de vin roşu, poveşti” appeared first on Bookaholic.

Menno Wigman (n. 1966, Beverwijk, Olanda) este una dintre vocile cele mai importante ale literaturii olandeze contemporane, fiind un scriitor activ și complex, al cărui profil relevă influențe diverse, atât din zona literară, cât și din muzică. A publicat mai multe volume de poezie, printre care ‘s Zomers stinken alle steden (Vara toate orașele put, 1997), Zwart als kaviaar (Negru precum caviarul, 2001), Mijn naam is Legioen (Numele meu este Legiune, 2012), eseuri, dar și unul de proză, Het gesticht (Instituția, 2006), scris în urma celor trei luni petrecute într-un ospiciu de lângă satul Den Dolder, în cadrul unui program de rezidență. Premiat la numeroase festivaluri naționale și internaționale, Menno Wigman a coordonat câteva antologii și este traducătorul în olandeză al lui Charles Baudelaire, Gérard de Nerval, Rainer Maria Rilke, Thomas Bernhard și alții.

Poezia lui Wigman prinde contur prin relatarea unei vieți trăite la nivel epidermic, în sensul simultaneității senzațiilor cu efectul lor imediat – unul vătămător, de cele mai multe ori. Atitudinea poetului este cea a unui damnat seducător, a unui dandy al deziluziei, absorbit de existența sa haotică și turbulentă până în punctul în care orice tangență cu spațiul exterior și indicii acestuia (oameni, locuri) înseamnă expunere și, implicit, vulnerabilitate, suferință. Se suferă mult în poemele lui M.W., acest fapt devenind o activitate în sine și, totodată, un combustibil al creației. Se tânjește, se rememorează, se scormonește în rană, se suprainterpretează cu un masochism înduioșător, care amintește de voluptatea dark, de poète maudit a simboliștilor. Asemenea undelor seismice care cresc în intensitate pe măsură ce se distanțează de hipocentru, fiecare trăire sau impresie ia proporții odată cu vulcanismul confesiunii, rezultând în tot atâtea scenarii intense și torsionate la nivel afectiv. Fiind un maestru al versificației și un bun chimist al substanțelor poetice, Wigman dozează cu rafinament și precizie cantitățile de ironie și sinceritate, de cinism și melancolie, de romantism și seninătate, pulsiunile lirice și rigoarea formală, sintetizând compușii unui discurs bine închegat, limpede, capabil să sensibilizeze prin acuitatea viziunii și prin spectacolul emoțiilor umane pe care îl regizează atât de bine.

În concluzie

Am cunoscut tristețea centrelor de copiere,
a oamenilor invizibili cu ziare îngălbenite,
mame ochelariste care și-au schimbat adresa

mirosul hârtiei cu antet, al extraselor de cont vechi,
al declarațiilor de venit și al contractelor de închiriere,
cerneală umilitoare care atestă că existăm.

Am văzut noi suburbii prosperând și totuși moarte,
în care oamenii fac tot posibilul să pară oameni,
strada să creeze impresia corectă a unei străzi.

Pe cine copiază ele? Eu pe cine copiez?
Un tată, o mamă, lumea, ADN-ul,
iar tu stai acolo, mândru de numele tău glorios,

și capul burdușit cu speranțe bine ticluite
de odihnă, promovare, copii și grămezi de bani.
În timp ce eu, închis în cântecele mele ca-ntr-o cușcă,

tânjesc după ceva nou, de-ar mai fi ceva nou de spus.
Lumină. Cer. Dragoste. Boală. Moarte.
Am cunoscut tristețea centrelor de copiere.

din volumul Zwart als kaviaar (Negru precum caviarul)

traducere de Anastasia Gavrilovici

The post Poemul săptămânii: „În concluzie”, de Menno Wigman appeared first on Bookaholic.

Ce-ar putea face un bookaholic indignat ca să nu agonizeze? Simplu, la nivel semantic să înlocuiască n-ul cu r-ul, adică să agorizeze, faptic – să scoată dezbaterea în stradă.

Exact asta s-a întâmplat la Sibiu, 12 zile la rând. Așa ne-am petrecut câțiva cetățeni indignați, dar bine intenționați, unii dintre noi bookaholici declarați, alții deconspirați sau doar neintrospectați sfârșitul serilor de decembrie în zona liberă de corupție.

#văvedemdinsibiu ne-a lăsat moștenire o zonă liberă. Noi vom decide de ce anume va fi liberă și pe viitor: de corupție, de nonvaloare, de ignoranță, de abuzuri sau îngrădiri ale libertăților. Ochii vigilenți vor rămâne aici în spațiul acesta, neadmițând niciun derapaj.

Ne-am întâlnit în fiecare seară și am povestit despre ce facem, cine suntem, ce ne leagă, ce ne desparte.

În jurul focului metaforic, cu căciuli trase pe ochi și cu bărbiile în fulare, am încins atmosfera cu idei, cu atitudine, cu emoție, cu inteligență și creativitate, cu valori, dar și cu soluții concrete, pragmatice, aplicabile.

Am coborât de pe forum (facebook) în agora. Am început să regustăm interacțiunea directă. Am înlocuit sunetul tastaturii cu cel al cuvintelor, al vocilor noastre și chiar al  propriilor tăceri. Am dat la schimb tastele, pe pietre reci de pavaj.

Nu ne-am gândit nici la aplauze, nici la blamări, dar am avut parte și de unele, și de altele.

Au fost voci care au spus că nu suntem altceva decât un grup de hipsteri plictisiți. Alții ne-au atras atenția că dacă simbolistica e arma noastră, ar trebui să fim mai atenți la detalii. De exemplu masa cu prăjituri colorate parcă nu se prea potrivea cu imaginea unui protest care ar fi putut impune prin abnegație stoică. Un fel de a spune că proletariatul ar trebui să fie suferind pentru a insufla credibilitate și emoție. Habar nu am dacă fără prăjituri și fără ceai am fi convins mai mulți semeni de autenticitatea susținerilor noastre. Eu cred că exact acele prăjituri colorate ne reprezintă în fapt  bucuria, creativitatea, jubilația și originalitatea cu care am hotărât să abordăm uneori viața. Nu ne vrem victime, ci apărători ai valorilor și principiilor care ne definesc. Și pentru asta am ieșit în stradă și am făcut zona liberă de corupție. Și pentru asta am face mai mult decât să stăm în frig chiar și fără ceai și prăjituri.

Solidaritatea a venit natural manifestată pe mai multe căi. Ne-am dorit-o, dar nu am căutat-o. A fost darul indignării și al înverșunării noastre. Din tineri frumoși, am devenit tineri furioși, dar care își urlă furia prin tăcere ca personajul acela din bancul spus aseară de Florin care îi răspunde securistului că ura lui e în suflet.

Hessel zicea că indignarea poate începe cu o încruntare a frunții, cu un pumn încleștat, dar și cu privirea fermă că împreună ne putem schimba soarta, cu surâsul celui stăpân pe sine, care nu mai e dispus să i se disprețuiască viața.

Ăsta a fost liantul nostru, mecanismul care ne-a conectat în ne(-)am unit.

Primele două seri cu Dan Perjovschi în prima seară și Radu Vancu în a doua – au fost sub semnul optimismului, al îndemnului la rezistență.

Dan ne-a convins că nu e vremea de depresie și că protestul nu mai înseamnă să iei piatra din caldarâm și să o arunci în geam.

La vremuri noi se impun modalități noi. Forme de protest inteligente și mișto. Cum e protestul nostru: provincial, naționalist, local, dar și global, cool, inteligent, nonviolent, cu umor, subversiv. Nu degeaba a creat valuri.

Principalul e să reacționezi. Spațiul public e pentru toată lumea.

Protestul trebuie întreținut, chiar și dacă pare că lucrurile se rezolvă. Adică tranformat în vigilență la derapaje și grijă față de cetate și oamenii ei.

The big picture din perspectiva lui Dan – e că luptăm pentru Europa.

Radu ne-a vorbit despre iluzia euforiei dată de protestele din februarie în comparație cu cea a disforiei de acum.

Finalul de an e într-o simetrie inversă cu începutul de an când exista impresia unor victorii evidente – iluzia euforiei că i-am oprit, că orice am face suntem mai puternici (e limpede că suntem mai inteligenți și mai creativi, dar nu mai puternici) – care nu se baza pe fapte reale. Disforia de acum e la fel de înșelătoare ca euforia de la începutul anului. Avem iluzia pe dos că ne-au învins, că protestul nostru e în zadar, că am pierdut sute de ore, unii chiar mii, degeaba.

Dar am obținut câteva lucruri care ar trebuie să ne tempereze disforia, deprimarea. Ar trebui să fim mai degrabă furioși decât deprimați sau obosiți.

Graba lor îi face să greșească. Noi îi ajutăm să facă greșeli. Pentru noi ceasul nu face tic-tac. Timpul e de partea noastră.

Discursul lui Radu e deștept, corect, informat și coerent, dar pe lângă asta intervine nu riscul, ci și darul meseriei, pentru că uneori e atât de multă poezie în ce spune el.

De undeva din neant toate disperările noastre adunate construiesc speranța. Suntem atât de disperați încât ne-am adunat să creăm speranță.

Nu-mi permit să fiu demoralizat pentru că ar fi o impietate față de situația dezastruoasă a prietenilor mei turci.

Nu admit disperarea, este imoral, neetic să fi demoralizat.

Răul e bălțat cu bine, asta e o mare perversitate. Banalitatea răului e că și în sistemele iliberale pot exista senzații plăcute. Și în comunism mirosea a vin fiert și a semințe sau castane prăjite. Piața, orașul avea o viață proprie.

Noțiunea de politică a fost confiscată de comunism. Faptul că ne adunăm aici încearcă să schimbe această moștenire. Refacem tradiția rezistenței.

Chiar dacă trec legile, noi nu trebuie să deprimăm, ci să construim eficient și inteligent tradiția asta a rezistenței.

Ciprian ne-a vorbit despre redefinire și reinventare în contextul în care chiar și sistemul democratic reprezentativ are nevoie de anumite reglaje. Noi suntem cei care ar trebui să redefinim statul, să reinventăm spațiul, să ne valorificăm potențialul de a crea lucruri din nimic și capacitatea noastră de a renunța la lucruri (mai ales la timp) pentru a crea altele.

S-a discutat apoi despre caracterul inegal de forțe al jocului dintre o parte a populației civile care reacționează și majoritatea parlamentarilor. Un joc obositor și devastator de-a șoarecele și pisica, un joc dintre floretă și spada otrăvită – cum frumos a spus o doamnă din public, un joc inversat de-a baba-oarbă în care ni s-a cerut să ne acoperim ochii, ca să poată fi instaurat bunul plac al unui grup de penali. Doar că noi nu mai vrem să ne jucăm așa, nu mai acceptăm ca cineva să schimbe regulile jocului. Ne-am aruncat cârpele cu care aveam ochii acoperiți și da, acum vedem. Vă vedem nu ca big brother, nu ca spioni ai securității cum am fost acuzați că am fi – acest vă vedem înseamnă doar că suntem aici, vigilenți și neresemnați.

Avem nevoie de acțiune, nu de inacțiune.

A treia seară de agoră am schimbat registrul și am umblat puțin teleleu, alături de Elena Stancu și Cosmin Bumbuț, prin celelalte Românii. Cele ale sărăciei, violenței domestice, penitenciarelor și cercurilor vicioase din instituțiile statului care nu oferă nicio șansă reală persoanelor din zonele defavorizate. Am fi preferat fără brumă de îndoială frigul de afară, frigului pe care ni l-a adus în suflete povestea lui Iacob și a lui Mimi din Rășinari. O crimă odioasă în care criminalul s-a bucurat de complicitatea întregii comunități. O comunitate pe care lipsa de educație o condamnă la beznă.

Dincolo de tonalitatea gravă, chiar sumbră a poveștilor, Elena crede că pașii mici, anduranța, acțiunea și nu inacțiunea, cum zicea și Ciprian, sunt soluții, poate nu definitiv salutare, dar măcar de remediere a acestor realități.

În următoarea seară ne-am întors la cetate, la comunitate cu Vlad și Marian – Habitușii cum li se spune în zonă – doi dintre fondatorii librăriei Habitus al cărei spațiu a devenit în scurt timp un adevărat epicentru, dar și un mecanism de coagulare a comunității sibiene. Pe masa discuției au fost puse valorile, binele, comun, tradițiile și moștenirile culturale, drepturile și obligațiile noastre ca cetățeni ai unei comunități multietnice și multiculturale.

A urmat apoi punerea sub lupă a legilor justiției de către Miron și Ciprian. O discuție poate mai tehnică, dar atât de necesară pentru dezvoltarea exercițiului argumentării.

Ultima agoră a fost dedicată jurnalismului. Am discutat cu Bogdan Brylynski, Florin Pasnicu și iarăși cu Dan Perjovschi despre accesul la informație, libertatea de exprimare și provocările actuale ale jurnalismului, despre rolul decisiv al educației în actul de informare corectă.

Credem oare orice? Se pare că depinde de cât de educați suntem. Educația este capacitatea să distingi între ceea ce știi și ceea ce nu știi. (Anatole France).

S-a dezbătut despre diferența dintre fals și minciună, dintre fapte și opinii și importanța argumentării, despre fake news și manipulare, despre dublul tăiș al political correctness-ului, despre dificultatea asumării sincere și pericolele partizanatului, dar și despre consecințele devastatoare ale neutralității, ale neluării de poziție, ale rămânerii la supa călduță.

Am avut un răstimp de 12 zile în care agora a fost mai întâi metaforă, a devenit apoi realitate și sunt sigură că va supraviețui evenimentului care a creat-o. Regele Mihai vedea România de azi ca pe o țară luată cu împrumut de la copiii noștri. În acest context viitorul lor va depinde de flerul nostru de investitori, iar eu cred că agora e o investiție sigură și profitabilă. Copiii noștri vor fi beneficiarii unui business reușit.

Așa că nu dezarmați! Mai bine agorizați!

Foto credit: Rareș Helici

The post Agora reinventată la Sibiu – retrospectivă subiectivă appeared first on Bookaholic.

Victor Țvetov (pseudonimul lui Victor Neaga) s-a născut la 12 mai 1990, în Nimoreni, Republica Moldova. A debutat în 2015 cu în lipsa unor lucruri importante (Casa de Editură Max Blecher), volum care l-a adus imediat în prim-planul poeziei tinere de după 2010. Constructul poetic pe care îl elaborează Țvetov se individualizează prin tactul cu care operează cu contrastele, cu principiile contradictorii, textele sale polarizându-se aproape maniheist între urban și rural, între rigoarea corporatistă și escapismul basarabean. Nefiind un simplu fenomen de acumulare, ci mai degrabă o „poezie a sintezei”, așa cum marca Dumitru Crudu, în lipsa unor lucruri importante probează mai toate ingredientele discursului recent, dovedind, încă prin acest prim volum, nu doar o bună cunoaștere și stăpânire a tehnicilor care asigură astăzi succesul unui debutant, ci și limitele lor, incapacitatea unei anumite formule de a fi suficientă sau îndeajuns de bună pentru a fi practicată de la cap la coadă. Astfel, în același recipient poetic, au loc ironia, cinismul, cruzimea limbajului ce relevă o conștiință scrutătoare, dar și vulnerabilitatea masculină, autoflagelarea și o sensibilitate foarte ușor inflamabilă.

Pentru Victor Țvetov poezia funcționează ca un paratrăsnet, descărcând puseurile distructive, frustrările, deziluziile, dizolvând furia pe măsură ce toate acestea sunt convertite în materie textuală. Se configurează o lume a potențialității, a virtualităților, întrucât viziunea este cea a unui individ blocat la un birou, în fața monitorului, deci una statică, motiv pentru care mintea devine un mecanism compensatoriu, proiectând scenarii, coregrafii ale cotidianului menite să salveze de la rutină și abrutizare. Nu întâmplător al doilea ciclu al cărții se intitulează Connect, întrucât acest proces prin care se adaugă extensii realității nu reprezintă decât o formă de rezistență, o încercare asiduă de a rămâne branșat la umanitate, de a stabili conexiuni cu cei din jur. Erotismul este și el o anexă a existenței imediate, rămânând mereu suspendat, fie din cauza distanței, fie a unei incompatibilități emoționale pe care subiectul o resimte extrem de acut și care este o constantă în acest volum antrenant și problematizant.

imaginează-ţi o stradă îngheţată din new york

imaginează-ţi o stradă îngheţată din new york
o lume un pic mai bună un boschetar cu bani mai mulţi în pahar
un cer înstelat
şi mie mi s-a întâmplat să râd să beau
şi să întâlnesc anul nou vomitând ceva roşu pe un copac
în timp ce se număra de la zece descrescător
şi mie mi s-a întâmplat să fiu cu voi să vă ajut
să glumesc şi apoi să ascult prin stetoscop
ritmul descrescător al inimii bunicului întins cuminte
pe patul din camera mea
şi a cui a fost ideea şi cine a acceptat-o
nu mai contează
şi eu iubesc îmi fac de cap şi simt milă
privind de pe gard cum trec agale doi alcoolici cunoscuţi prin zonă
ca doi stâlpi de electricitate uniţi sus
într-un punct comun

din în lipsa unor lucruri importante

The post Poemul săptămânii: „imaginează-ţi o stradă îngheţată din new york”, de Victor Țvetov appeared first on Bookaholic.

După marile apariții de la Gaudeamus în ultima lună a lui 2017 aparițiile editoriale s-au mai împuținat, dar nu au încetat. Cărți întârziate, care nu au mai apucat târgul, sau cărți programate să apară mai târziu, decembrie a fost o lună din care am avut ce alege. 

Așadar, mai jos 10 titluri (de fapt, 11, am „trișat” puțin pentru că au apărut două cărți de Neil deGrasse Tyson și nu am putut alege una în defavoarea celeilalte) care mi s-au părut interesante în luna ce tocmai a trecut și cu care puteți începe prima lună a lui 2018.

De la noul roman al lui Dan Brown (îndelung așteptat și în limba română, o carte pe tema evoluției omului care demonstrează, dacă mai era nevoie, că acest subiect e deja mainstream și suscită tot mai mult interes), până la o antologie a celor mai bune texte ale scriitorilor contemporani realizată de John Freeman, deja familiar publicului cititor din România, un nou roman de Antonio Muñoz Molina, dar și reeditări necesare (Jhumpa Lahiri și Sorin Stoica), un roman despre Rusia contemporană, un nou Arriaga, o autobiografie celebră și o carte de relaxare și despre savoir-vivre suedez, sper să fie ceva pentru fiecare în lista de mai jos.

Vă doresc un an nou plin de cărți bune!

Lună plină, de Antonio Muñoz Molina (trad. Melania Stancu)

„Cineva poartă un secret, îl hrănește înăuntrul său de parcă ar fi un animal care-l devorează, un cancer, celulele care se multiplică în întunericul complet din corp, în întunericul moale și umed, zguduit ritmic ca de o percuție profundă, o conștiință pe care nimeni altcineva nu o cunoaște și în care proliferează la fel ca țesuturile canceroase amintirile obsesive, imaginile ascunse pe care nu le poate împărtăși cu nimeni, care nu-l vor părăsi niciodată, care-l izolează de restul oamenilor. În amintirea și în privirea cuiva se află acum imaginile de neșters ale crimei, o privire care se îndreaptă, chiar în acest moment, către un loc din oraș, firească, senină, poate, ca privirea unui oarecare.” (Antonio Muñoz Molina, Lună plină)

„Lună plină […] ar putea fi doar thrillerul balzacian al unui oraș ce colcăie de vieți mărunte, indiferente, patetice și trăncănitoare, surprinse fără menajamente, în cele mai mici amănunte. Dar Muñoz Molina nu agreează jumătățile de măsură sau bunele maniere. Ceea ce el dorește este să scormonească în tenebrele sufletului, să extirpe măruntaiele fiecăruia din personajele sale: vânzătorul de pește, inspectorul, dar și învățătoarea, medicul legist sau preotul iezuit. Cine este vinovat? Și de ce? Cui îi este rușine, și până când? Să fie oare pe lume un om fără remușcări, un om care să nu păstreze un secret mizerabil sau atroce sau meschin sau pueril, în acest oraș nenorocit? Să fie oare dorința doar patetică? În jurul acestor întrebări inoculate neîncetat sub învelișul romanului, autorul construiește povestea și fraza sa torențială, uneori crudă, alteori pudică.” (Catherine Argand, L’Express) (© Editura Casa Cărții de Știință)

Born to Run, de Bruce Springsteen (trad. Mircea Pricăjan)

„Bruce Springsteen este bardul visurilor pierdute ale Americii.” (The Economist)

Rareori un artist şi-a istorisit viaţa cu atît de mult talent narativ şi forţă evocatoare. La fel ca în cîntecele sale („Thunder Road”, „Badlands”, „Darkness on the Edge of Town”, „The River”, „Born in the USA”, „The Rising”, „The Ghost of Tom Joad”, pentru a aminti doar cîteva), în autobiografia lui Bruce Springsteen găsim acea doză de lirism care l-a consacrat pe scena muzicală a lumii, dar şi înţelepciunea unui om care a ştiut să reflecteze profund la experienţele prin care a trecut în viaţă. În Born to Run, Bruce Springsteen povesteşte cum a crescut într-un mediu religios, în Freehold, New Jersey, înconjurat de poezia, pericolele şi întunericul care i-au stimulat apoi imaginaţia, ajungînd la momentul marii revelaţii: debutul lui Elvis Presley la The Ed Sullivan Show. Cantautorul evocă într-o manieră surprinzătoare dorinţa sa de a deveni muzician, începuturile ca rege al formaţiilor de bar din Asbury Park şi înfiinţarea E Street Band. Cu o candoare dezarmantă, Bruce Springsteen spune pentru prima dată povestea frămîntărilor personale care i-au inspirat cele mai bune compoziţii muzicale. (© Editura Polirom)

Freeman’s: cele mai bune texte noi, de John Freeman (trad. Elena Marcu și Aurelia Ulici)

Freeman’s: mai bune texte noi este al patrulea număr al antologiei literare numite de critici „curajoasă” (Minneapolis Star-Tribune) și „proaspătă” (Chicago Literati). Acest număr, cel de-al doilea tradus în limba română, cuprinde 29 scriitori, cu vârste cuprinse între 25 și 70 de ani, din 20 de țări, care scriu în aproape la fel de multe limbi. Freeman’s: mai bune texte noi reprezintă un nou gen de listă, un manifest estetic al prezentului.

Antologia Freeman’s stabilește un nou standard pentru revistele literare. Este proaspătă și plină de povești nuanțate care îți rămân în minte mult timp după ce le-ai terminat. (Chicago Literati)

Este o radiografie subiectivă a literaturii de azi. O expunere minuțioasă a peste 20 de voci, de generații, de continente, de culori. 28 de texte care ne conectează vulnerabilitățile, așteptările și speranțele. (Black Button) (© Editura Black Buton Books)

LAGOM. Secretul suedez al vieții bune, de Lola A. Åkerström (trad. Mihaela Apetrei)

Nici prea mult, nici prea puțin, ci atât cât trebuie. Acesta este adevăratul secret suedez al vieții bune.

Lagom este un stil de viață care promovează armonia. Celebrează sinceritatea, moderația și mulțumirea cu ceea ce avem.

Această carte frumoasă vă va ajuta să faceți schimbări mici, simple în traiul de zi cu zi, ca să puteți avea un stil de viață mai fericit și mai echilibrat.

„Modul de viață sustenabil nu este ceva nou. Dar, din cauza vieților noastre ocupate, nu ne este mereu ușor să ajungem la așa ceva. Mulți dintre noi avem nevoie de puțin ajutor ca să adoptăm un stil de viață în spiritul lagom.” (Joanna Yarrow, directorul departamentului de Viață sănătoasă și sustenabilă, IKEA) (© Editura Publica)

Bivolul nopții, de Guillermo Arriaga (trad. Liliana Pleșa Iacob)

„Un roman cinematic, cu atmosferă densă, fascinantă. O plasă de secrete în care personajele se prind singure, țesută de un maestru al genului.” (The Miami Herald)

Într-un Mexico City sălbatic și ploios, doi tineri iubesc aceeași femeie. Carismaticul Gregorio, prietenul lui cel mai bun, Manuel, și misterioasa Tania sunt prinși în vârtejul unui triunghi amoros care trece granițele dintre pasiune și nebunie, gelozie și violență, nihilism și autodistrugere. Sexul e peste tot, iubirea pare imposibilă, secretele și frica merg mână-n mână. Guillermo Arriaga scrie un roman puternic, tensionat, tandru și amenințător ca respirația bivolului nopții din visele lui Manuel.

„Guillermo Arriaga duce thriller-ul detectivistic la înălțimea literaturii de primă clasă. Este printre puținii scriitori în mâinile cărora temele universale revizitate explodează de energie nouă.” (José Luis Trueba Lara)

„Cu literatura lui Arriaga se petrece ceva uimitor: se autoalimentează cu teme și personaje, găsind drumuri noi în interiorul acelorași teme, iar rezultatul este o operă de maestru.” (Amarantxa Ferrari)

Porecla, de Jhumpa Lahiri (trad. Ioana Novac)

Lăsând în urmă Calcutta, cuplul Ganguli pornește spre America, unde începe o altă viață. Numele, sensurile și identitățile se schimbă și, odată cu ele, destinele pornesc spre noi orizonturi. Din detalii de mare finețe se țese saga unei familii care, departe de casă, caută să ajungă acasă. Pătrunzând în cele mai ascunse ținuturi sufletești, descoperind teritorii gingașe, Porecla spune mai multe povești, dezvăluie mai multe generații, traume și căutări, într-o lume dominată de fragilitate.
Explorând conflictele între civilizații și generații, angoasele omului contemporan, rupt între identitățile din care este alcătuit, precum și efectele globalizării, proza semnată de Jhumpa Lahiri se axează pe viața în exil, pe traumă, inadaptare și alienare, cercetând cu finețe viețile frânte ale unor personaje aflate în căutarea fericirii, care nu este niciodată acasă. (© Editura Nemira)

Dincolo de frontiere, de Sorin Stoica

„Cu o ureche muzicală de clasa lui Ilie Moromete, cu o artă a kakolali‑ei care transformă înjurătura în «ritual dacic» și neologismul într‑o horă orgiacă, cu o inteligență care twistează fățiș, cu violentă ironie, între Baudrillard, Fromm și Cioran, Sorin Stoica… ei, ce face Sorin Stoica? El face din sârbă rock’n’roll și din rock’n’roll, mecanismul poveștilor fără de care niciun sat nu funcționează. E inenarabil. Băi, fratele meu, dacă ăștia te vor găsi irelevant, nu te victimiza, e tot ce pot să‑i spun acestui prozator care nu are de reproșat lumii decât un singur lucru, că a uitat să povestească.” (Radu Cosașu)

Patrioții, de Sana Krasikov (trad. Ciprian Șiulea)

Idealism, trădare și secrete de familie într-un roman scris de o autoare inclusă pe lista Granta a celor mai buni tineri romancieri americani.

În momentul începerii Marii Crize din anii ,30, Florence Fein părăsește Brooklynul pentru un loc de muncă la Moscova, sperând să-și găsească acolo iubirea și independența. Odată ajunsă în Rusia, ea este însă prinsă în capcana unui sistem din care nu mai poate scăpa. Mulți ani mai târziu, fiul ei, Julian, emigrează înapoi în Statele Unite, deși slujba sa în industria petrolieră îi prilejuiește vizite frecvente la Moscova. Când află că dosarul KGB al lui Florence a fost desecretizat, el pleacă într-o călătorie de afaceri pentru a descoperi adevărul despre mama sa și pentru a-l convinge pe fiul său, Lenny – care încearcă să-și facă un rost în Rusia lui Putin – să se întoarcă acasă. Ceea ce descoperă Julian este în același timp șocant și sfâșietor: o poveste nespusă despre o generație de americani abandonați de țara lor și despre două națiuni rivale care devin complice la o tragedie secretă a istoriei.

„Ușurința cu care scrie Krasikov despre interacțiunile complexe dintre Rusia și America face din primul său roman o saga inteligentă, captivantă și plină de suspans… Într-un limbaj scânteietor și cu o stăpânire perfectă a mijloacelor narative, Krasikov dramatizează fațetele ascunse, condamnabile ale istoriei… O poveste dinamică, plină de pasiune erotică și politică și de lupte pentru supraviețuire, care demască mecanismul întunecat al totalitarismului și ne face să ne întrebăm ce înseamnă să fii erou, patriot, ființă umană.” (Booklist)  (© Editura Litera)

Bun venit în Univers, de Neil deGrasse Tyson, Michael A. Strauss, J. Richard Gott (trad. Cora Radulian, Oana Ionașcu, Vlad Lupescu) și Astrofizica pentru cei grăbiți, de Neil deGrasse Tyson (Martin Zick)

Despre Bun venit în Univers: Planete, stele, galaxii, găuri negre, călătoria în timp. Aceste teme și altele sunt abordate aici pe înțelesul tuturor, pornind de la foarte popularul curs introductiv în astronomie ținut de Neil deGrasse Tyson, Michael A. Strauss și J. Richard Gott la Princeton.

Într-un stil incitant, autorii povestesc cele mai recente descoperiri în astrofizică, purtându-și cititorii de la sistemul nostru solar până la cele mai îndepărtate regiuni ale Universului cunoscut: Cum trăiesc și cum mor stelele? De ce nu mai e Pluto planetă? Ce șanse sunt să existe viață pe alte planete? Cum a luat naștere Universul? Suntem singuri sau facem parte dintr-un multivers?

„A citi cartea asta e ca și cum ai primi un tur ghidat printr-un muzeu privat. Printre exponate se numără legile mișcării ale lui Newton, ce se întâmplă după ce Soarele nostru se stinge, cum se măsoară spațiul dintre stele, ce e cu Big Bangul și posibilitatea vieții în alte galaxii.” (Publishers Weekly) (© Editura Nemira)

Despre Astrofizica pentru cei grăbiți: Poate încăpea esenţa Universului într-o carte? Care este natura spațiului și timpului? Cum ne „potrivim” în Univers? El cum se adaptează la noi? Tyson aduce Universul pe pământ într-un mod clar și succint, prin prezentări strălucite, în capitole care pot fi citite oriunde și oricând de către contemporanii noștri mereu grăbiţi. Astrofizica pentru cei grăbiţi vă va edifica, abordând tematici cosmice: de la Big Bang la găuri negre, de la quarks la mecanica cuantică, de la căutarea planetelor pe cerul înstelat la căutarea formelor de viaţă din Univers.

„Tyson ne explică magistral știinţa… tot ce spune poate inspira orice lider, profesor, cercetător sau pasionat de domeniu.” (Forbes)

„Tyson este un maestru al rezumării și al simplificării… ia idei complexe, minunate, le demontează până la miez, apoi le umple cu alegorii colorate și glume isteţe, făcându-le accesibile pentru laici.” (Salon) (© Editura Trei)

Origini, de Dan Brown (trad. Adriana Bădescu)

De unde venim? Unde ne ducem?

De această dată, profesorul Robert Langdon este invitat la Muzeul Guggenheim din Bilbao pentru a lua parte la ceremonia de dezvăluire a unei invenții care „va schimba fața științei pentru totdeauna”. Gazda este milionarul Edmond Kirsch, fostul student al profesorului, ale cărui realizări high-tech l-au făcut celebru în toată lumea. El va prezenta pentru prima dată descoperirea care răspunde la două dintre întrebările fundamentale ale omenirii. Seara meticulos pregătită degenerează însă în haos, prețioasa descoperire a lui Kirsch riscă să fie pierdută pentru totdeauna, iar Langdon, însoțit de eleganta directoare a muzeului, Ambra Vidal, este nevoit să zboare la Barcelona pentru a localiza parola de decriptare a descoperirii lui Kirsch. Străbătând coridoarele întunecate ale istoriei secrete și extremismului religios, cei doi trebuie să facă față unui inamic periculos, al cărui singur scop este să îl reducă la tăcere pe Edmond Kirsch. Într-o cursă contracronometru marcată de simboluri enigmatice și indicii oferite de arta modernă, Langdon și Vidal identifică, în cele din urmă, șocanta descoperire a lui Kirsch și adevărul extraordinar pe care ea îl conține. (© Editura Rao)

The post 10 cărți de citit în ianuarie 2018 appeared first on Bookaholic.

Polina Barskova (n. 1976, Leningrad/ St. Petersburg) este una dintre cele mai originale și îndrăznețe voci din literatura rusă recentă. Precoce din punct de vedere literar și academic, începe să publice poezii în ziare și reviste încă de la vârsta de nouă ani, lansându-și prima carte în adolescență, iar la 20 de ani se mută în Statele Unite, pentru a urma studiile doctorale la Universitatea din California, având deja o diplomă în literatură clasică la Universitatea de Stat din Sankt Petersburg. A publicat mai multe cărți de poezie, iar selecții din textele sale au apărut în limba engleză prin volumele This Lamentable City (2010) și The Zoo in Winter: Selected Poems (2011). În prezent, locuiește în Massachusetts și predă la Hampshire College.

Polina Barskova își amplasează sondele poetice pe terenul friabil și controversat, dar ofertant din punct de vedere tematic, al Rusiei sovietice și, mai exact, al Leningradului din timpul asediului, subiect din care își extrage forța expresivă a discursului și violența imaginarului. Deși subiectul textelor sale predispune la o tonalitate gravă, cirumscrisă unui spirit revoltat, care vorbește în numele celor „umiliți și obidiți”, poezia ei nu este monocordă, fiind contrabalansată când de un erotism exploziv, când de metafore inedite și notații pline de duioșie. Fie populate de personaje cu un destin tragic, fie autoreferențiale, versurile ei fixează coordonatele unei existențe stigmatizate, prezentându-se sub forma unei constelații stilistice capabile să redea, prin relatarea unei istorii individuale, istoria colectivă și recalibrarea societății după cel de-al Doilea Război Mondial. Astfel, resemnarea și reinventarea sinelui devin practici necesare supraviețuirii în contextul unei lumi ce scoate în evidență vulnerabilitatea umană și toxicitatea timpului.

Voi încerca să trăiesc fără tine pe acest Pământ

Voi încerca să trăiesc fără tine pe acest Pământ.
Voi deveni orice obiect,
Nu-mi pasă care –
Voi fi trenul ăsta care prinde viteză.
Voi fi acest fum
sau un homosexual frumos râzând pe scaunul din față.
Un trup omenesc este lipsit de apărare
pe Pământ.
E o bucată de lemn pentru foc.
Apa oceanului îi lovește.
Lenin și-l așază pe umărul său oficial.
Și de aceea, pentru a nu suferi, spiritul omenesc
trăiește
înăuntrul vântului și înăuntrul lemnului și înăuntrul umărului unui mare dictator.
Dar eu nu voi fi apă. Și nu voi fi un foc.
Voi fi o geană.
Un burete care îți spală părul de pe ceafă.
Sau un verb, un adjectiv o să devin. Un asemenea cuvânt
îți aprinde ușor  obrajii.
Ce s-a întâmplat? Nimic.
Cine te-a vizitat? Nimeni.
Ce a fost acolo nu poți șopti.
Nu e fum fără foc, șoptesc ei.
Voi fi un pumn de fum și cenușă
peste acest oraș pierdut care e Moscova.
O să consolez orice bărbat,
O să mă culc cu oricine,
sub carele greoaie, trase de cai, ale armatei.

Traducere din limba engleză de Claudiu Komartin

(poem apărut în nr. 4/2013 al revistei Zona nouă)

The post Poemul săptămânii: „Voi încerca să trăiesc fără tine pe acest Pământ”, de Polina Barskova appeared first on Bookaholic.