Polițistul se scarpină-n cap, se uită lung la cele trei doamne care-l supraveghează de pe hol, apoi intră în cămăruța de unu pe unu, căreia el, personal, i-ar spune mai degrabă cămară, și închide încet carnețelul.

— Doamnelor, poate că nu înțeleg eu bine, dar, pe onoarea mea, nu cred că aici a putut sta un om. E imposibil fizic, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Un om nu poate dormi aici nici ghemuit.

Cele trei doamne îl privesc lung, lung, apoi, simultan, fețele lor se luminează, un zîmbet ștrengăresc le ridică pielea feței, ca, la sfîrșit, să izbucnească într-un rîs sănătos.

— Ai haz, tinere, zice cea mai în vîrstă (și căreia, nu știe de ce, polițistul îi va spune, dar numai în gînd, bunica), dar Micu al nostru nu era om…

Polițistul e numai ochi și urechi. Ea continuă:

— Nu, domnule, Micu nu era om. Nu te uita așa. Era o cîrpă, un gunoi, un neisprăvit, o lepădătură, un nimic, continuă ea, fără nicio inflexiune.
— Numai proștii i-ar fi putut spune om. În primul rînd, nu era bărbat. Era o muiere cu pantaloni. Un laș. Un fricos.
Cea mai mică intervine și ea:
— Tata era o lepădătură. Ăsta nu era tată. Mi-e și rușine să-i spun tată. Tată, aoleu!

Și pufnește, răsucindu-și pe deget o șuviță de păr multicoloră. Asta e, probabil, fiica, își spune cu mai multă fereală polițistul. Nu-și poate lua ochii de la fața ei îngerească, împodobită cu cele două cristale verzi care-i lucesc în privire, de la gura mică și roșie ca sîngele, care se țuguiază cînd repetă acel cuvînt odios.

— Mda, doamnelor, zice el cu prudență, înțeleg că domnul Micu era o persoană mai deosebită, un caracter mai aparte, dar nici așa nu cred că ar putea încăpea în (aici, polițistul își caută cuvintele) spațiul acesta. E imposibil, din cauza dimensiunilor. Nici eu nu încap aici. Și încearcă să-și îndepărteze, fără succes, brațele. Darămite să dorm.

Femeile pufnesc la unison, iar lui i se pare că ascultă un cor de trei voci.

— Dumneata, nu. Dar el, da!
— Păi, nu-ți spusei, domne, că era mic? Mic de tot.
— Cît de mic? întreabă omul legii, privind cartea de identitate a dispărutului. Aici nu pare chiar așa de mic.
— A, nu te uita la poză. Asta e făcută acu’ mulți ani, cînd încă nu ne lămurisem cu cine avem de-a face. Cînd ne-am căsătorit, avea doi metri. Cine ar fi crezut ce piticanie se ascundea în matahala aia? Mi-e dor, mamă, de zilele alea! Cum m-am putut înșela!
— Dacă eu nu știu cum era, atunci cine? intervine cu vioiciune cea vîrstnică. Am crezut, proasta de mine, că am și eu un băiat ca toți băieții. Așa am crezut. Am visat, ca orice mamă care-și iubește puiul. Slavă Domnului, nu mai cred. Și eram așa de mîndră de el! Juca fotbal, urca pe munți. Cînta. Atunci era, azi nu mai e. Slavă Domnului, nu mai e, că ne-a otrăvit viața.
— Cînd s-a născut ea – zice soția, arătînd spre cea de a treia –, nu mai avea decît un metru șaizeci. Nici nu mai dormea ca oamenii, în dormitor. L-am trimis în bucătărie, că ne era rușine cu așa pocitanie. Eu, ca eu, dar gîndește-te la măicuța lui, da, mamă, nu plînge! Dar încă nu ajunsese atît de mic! Nu-i așa, mamă?

Soacra dă din cap cu mîhnire și convingere și îndreaptă degetul către fată:

— Cînd am dus-o la școală, i-am zis să zică că n-are tată. Era prea de tot să afle careva că taică-său e mai scund decît asta mică.
— Și la ce-a folosit? izbucnește cu năduf soția. S-a dus de capul lui să vorbească cu învățătoarea. Ne-a mințit că merge la piață. Îi dădusem și sacoșa!
— Ăsta e tată? Ai face așa ceva copilului tău? spune și fata, privindu-l în ochi, cu intensitate, pe polițistul căruia i se oprește o clipă inima-n piept, fulgerată verde.
— Și ce-au zis la școală? întreabă el ca să întrebe ceva.
— N-au zis nimic. Ce să mai zică? Dar ce rușine pe noi, pe mine! Eu cu ce am greșit?
— Bine, dar la serviciu nu-l vedea nimeni? Măcar să fi consultat un doctor…
— Mă leși? se enervează vîrstnica. În ce lume trăiești dumneata? Ți-a zis careva în față că ești prost? Nu ți-a zis. De ce? Lumea e ipocrită, se face că nu vede. Se bucură de răul altuia. Nici el nu știa că s-a-mpuținat. Nu i-a zis nimeni. Decît noi. Toți se prefăceau că nu văd nimic și ne rîdeau pe la spate!
— Dar el nu și nu, nici nu voia să creadă.
— Am mai murit de rușine un an, pînă i-am pus lanț, să nu mai plece în oraș de capul lui. Să ne facă de rîs…
— Vreți să spuneți că…?
— Hai că nu înțelegi, i-am pus lănțug, nu lanț, că sîntem oameni, nu animale, corectează mama. Stai așa să-ți arăt…

Și dispare în hol, să caute obiectul. De acolo se aude: „I-l scoteam noaptea, să se simtă liber”. Cîtă vreme lipsește soacra, polițistul se uită pe pereți, apoi face o fotografie cu telefonul. Dar mare lucru nu are ce să constate. Cămăruța e goală pușcă, iar pe podea e numai o cîrpă murdară. Brusc, simte că se sufocă și dă să iasă.

Capul familiei se întoarce cu mîinile goale și cu mult necaz.

— Știam eu, știam eu că e ceva necurat. A furat lanțul!

Celelalte două femei se panichează.

— Am dat șapte lei pe el, acum zece ani! Am și bonul, spune soția, ciocănindu-l cu degetul pe anchetator.
— Era cel mai frumos lănțug evăr, zice și fata, cu ochii larg deschiși.
— Ce om ar face porcăria asta? Spune și dumneata! Să furi bunătate de lanț…
— Doamnelor, nu înțeleg, ați legat omul cu lanțul? Și îl țineați în debara? Doar pentru că era mic?
— Ei, vezi? soția se întoarce spre soacră. Ți-am spus eu că nici ăsta n-o să-nțeleagă?
— Lasă, mamă, lasă, mamaie, că lămuresc eu. Eu știu cu ce se mănîncă. Domnule…

Polițistul tresare cînd aude în gurița cea roșie cuvîntul domnule și roșește.

— Domnule, trebuie să înțelegi. Poate că odată, demult, tatăl meu să fi fost om ca toți oamenii, da’ io nu cred. Vremurile alea s-au dus. Ăsta nu mai era om și trebuia să-l legăm cu lanț, să nu strice. Pe cît era de mic, pe atît era de rău. Era să dea foc la casă cînd s-a jucat cu chibriturile. A căzut în gaura de la baie și era cît pe ce să se înece în W.C. I-am pus lănțișor ca să-l salvăm de la moarte, deși – iar ochii verzi se umplu de lacrimi înciudate – nu meritam o asemenea pedeapsă. De-aia l-am legat. Ar fi putut spune orice nemernic că l-am omorît. Lumea e rea. Dar noi l-am salvat, trebuie să înțelegi asta. Mă înțelegi? și-i ia mîna în mîna ei micuță și catifelată.
— Lumea e rea, repetă și soția.
— Lumea e foarte rea, zice grav și mama.
— De-aia am chemat Poliția. Tocmai pentru că noi nu avem nimic de ascuns. Ne-a fost o povară. Și acum a dispărut. Cînd am deschis ușa, dimineața, nu mai era. A dispărut.
— L-ați căutat în casă? întreabă polițistul. Poate că s-a ascuns.

Cele trei îl mai privesc o dată, de două ori. O dată, cu milă, a doua oară, cu o inexprimabilă curiozitate: cine naiba le-a trimis cel mai tîmpit reprezentant al ordinii publice?

— Cum să iasă, tinere, dacă am încuiat ușa cu cheia?

Polițistul caută o ieșire.

— Și dacă avea nevoie la toaletă?

Mama se plesnește peste frunte:

— Nu v-am zis eu? Tinere, cum să facă peste noapte? Noi sîntem oameni, nu animale. Peste noapte nu-i voie și, dacă nu-i voie, te ții. Oamenii se țin. Neoamenii, nu. Dacă nu se țin, să facă pe ei, că dracu-i al lor! Dimineața îți punem lanțul și te ducem la baie, să te îneci în propriul tău rahat, dacă ești animal. Înțelegi? Acum a dispărut și noi sîntem res-pon-sa-bi-le! E clar? Îl găsești sau nu? Te rog.

Polițistul dă din cap.

— Doamnelor, trebuie să-l găsesc, vă asigur, e spre binele lui. Dar, pentru asta, vă rog să mă lăsați o clipă singur în debara. Trebuie să închid ușa pe dinăuntru… cu cheia – accentuează el –, pentru măsurători isonometrice, analiză spectrală și triangulație. Probabil îl vom da în urmărire, dar, vă asigur, e doar o chestiune de ore.

Ochii verzi se deschid mai tare la aceste cuvinte și strîmbătura de dispreț se transformă într-un zîmbet promițător, roșu ca sîngele. Polițistul cade o clipă pe gînduri, cere cheia, apoi încuie ușa și dispare din cîmpul triunghiular al privirilor.

Rămas singur, se pune în genunchi și folosește telefonul pe post de lupă. Cercetează cîrpa, cercetează urmele de pe pereți și striurile din podea. La un moment dat, se oprește. La îmbinarea zidurilor e o fisură pe unde fuge o furnică. Aprinde lanterna și, în interiorul bortei, în lumina crudă, lupa telefonului dezvăluie un bărbat de doi milimetri în pielea goală. Cu o mînă își acoperă sexul, iar cu a doua își ține arătătorul în dreptul buzelor.

— Șșșt, se aude încet, dar încet de tot.

Polițistul se uită lung, stinge lanterna, apoi se ridică în picioare, bagă telefonul în buzunar și deschide ușa.

Credit fotografie principală: Florin Iaru

The post Mic Micuț appeared first on Bookaholic.

După cum probabil că nu vă aduceți aminte, la sfârșitul lunii mai v-am promis un serial despre redescoperirea marilor noștri clasici. Am început cu Ion Creangă – așa am considerat că e bine. Astăzi, suntem în măsură să vă prezentăm care și care era treaba cu Mihai Eminescu (1850-1889) 

Partea întâi: Eminescu și amorul

1. Cum a reacționat Eminescu atunci când Maiorescu i-a cerut să nu se căsătorească cu Veronica Micle: a spus că se lasă de poezii și se apucă să muncească doar pentru bani

– Te-ai gândit serios înainte de a lua această hotărâre?

– Foarte serios.

– Dă-mi voie să mă îndoiesc.

– De ce?

– Te-ai gândit la toate sarcinile, la toate greutățile, la care se înahmă cineva, fără avere, ca dumneata, căsătorindu-se cu o femeie fără avere, ca doamna Micle?

– Voi munci pentru amândoi.

– Bine, Eminescule dragă, care muncă îți poate produce un venit ca să-ți asigure un trai cum se cuvine unui om ca dumneata și soției dumitale și copiilor care pot să vină?

– Voi munci și la nevoie vom munci amândoi.

(…)

– Dragul meu, nu te băga într-o formă permanentă, cum e căsătoria, pe baza unui sentiment care poate să fie trecător.

– A! Nu, de asta sunt sigur…

– Și atunci poezia?

– Mă las de poezii.

– Cum se poate, Eminescule, să spui un asemnea lucru? Te lași de poezie! Se lasă de poezie, ca să ajungă un om ca toți oamenii, acela a cărui chemare pe lume e poezia!

Cu un gest de amărăciune și desgust mi-a răspuns:

– Poate ar fi fost mai bine pentru mine, dacă n-aș fi scris niciun rând de poezie!

2. Cum a reacționat Eminescu atunci când a aflat că și Caragiale a fost amantul Veronicăi Micle. A spus un singur cuvânt.

Vrând, cum îți spuneam, să împiedic cu orice preț pe Eminescu de la un act pe care-l socoteam nebunesc, i-am luat mâna și, ținând-o strâns într-ale mele, i-am spus:

– Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâșierea pe care știu că o să ți-o pricinuiesc, – dar aceea pe care ți-ai ales-o drept tovarășă de viață nu merită această cinste… n-o merită. Înainte de dumneata a fost… prietena altora, a fost și a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el…

Parcă-l văd și acum. Și-a dus gura la mâna cu care-și ștergea stăruitor buzele ca pentru a înlătura un gust amar, și atât a zis:

– Canalia.

Citatele sunt din I. Al. Brătescu-Voinești, un text apărut în revista Convorbiri literare, noiembrie-decembrie 1934 (Brătescu-Voinești pretindea că dialogurile de mai sus i-au fost încredințate de Titu Maiorescu), citat în volumul ‘Amintiri despre Eminescu’ (antologie și ediție îngrijită de Ion Popescu), Editura Junimea, 1971.

Partea a doua: Eminescu, foarte tânăr, la Blaj

3. Eminescu, un adolescent frumos și roșcovan

Era un tânăr între 16-17 ani (n.r. – aceste întâlniri au avut loc în 1866), de statură mijlocie, frumos și roșcovan. Avea un păr negru dat îndărăt și lung, părea a nu fi fost tuns de un an de zile. Era într-un surtuc de peruvian negru, ros, scurt în mâneci și rupt în coate (…). Nu știu cum să îmi explic împrejurarea că acest exterior neglijat nu ne era bătător la ochi. Poate fiindcă la Blaj, unde studia sărăcimea, se aflau încă mulți ca el, rău situați și îmbrăcați și apoi la un talent așa mare cum îl țineam noi, ni se părea cumva naturală această lepădare de sine.

4. De ce a făcut Eminescu școală în limba germană și ce a căutat la Cernăuți

Spunea că el era de la Botoșani, din Moldova. Tatăl său, Eminovici, era bucovinean; venise în tinerețe la Moldova ca ispravnic la o moșie boierească și se însură cu o moldoveancă cu ceva stăricică. Fiind tată-său crescut la nemți, ținea mult să-i dea și creștere germană. Îl trimise așa dară la Cernăuți, la învățătură. Acolo îl pusese sub grija profesorului Pumnul (…).

5. La ce era adolescentul Eminescu neîntrecut în Blaj: la scăldat.

Și în Blaj eram tineri buni înotători, dar cu Eminescu niciunul nu se putea ținea. Aceasta era părerea generală. E de însemnat însă că se scălda de o parte singur și cu cei dimprejur nu făcea multă vorbă. (…) În scăldat exceda.

6. Cum vorbea Eminescu limba română

Că Eminescu știa așa bine nemțește nu mă miram, căci studiase tot la nemți, dar mă punea în mirare limbagiul lui românesc atât de elegant și frumos, mai ales știindu-l că vine de la școli străine. Ne aducem aminte cum strică limba cei care vin de la școli maghiare și germane. Eminescu nici într-acest punct nu era ca alți oameni.

7. Mândria lui Eminescu: deși îi lipsea totul, nu se plângea de nimic

Ce să mai spun despre dânsul din vremea cât am stat împreună la Blaj? Aici era străin și foarte avizat la ajutorul altora, dar nu se dejosea a cere de la cineva ceva. Îi lipsea totul, dar nu se plângea de nimic. Trăia fără grija zilei de mâine. Trebuințele vieții și le redusese într-atâta, în cât nu se temea că nu și le-ar pute îndestula ușor, oricând și oriunde. Ca paserile din evanghelie, cari nu seamănă nici seceră, se rezema pe mila Domnului cea bogată.

8. Eminescu și măgărarul de la seminar

– Ce zici de Blaj? Cum ți-a plăcut?

– Mi-a plăcut de măgărarul de la seminar.

– Și de ce tocmai de măgărariu?

– Spunea povești minunate și-l ascultam cu multă plăcere, a fost răspunsul.

Pe la anul 1866, apa de băut în Blaj se aducea de afară din oraș. Spre acest scop seminarul ținea un căruț tras de un măgar. Omul de lângă acest căruț se numea în Blaj: măgărarul de la seminar. Că cine va fi fost atunci măgărar nu știu. Pe la anul 1878-1879 când locuiam în Blaj, se afla ca măgărar un mare povestaș și vornic din munți, anume Nicolae Mihu poreclit Chenderi, de loc din Veza; țăran în vârstă cam de 40 de ani, foarte isteț. Avea o pasiune irezistibilă de a spune povești. Spunea teologilor (n.m. – elevilor de la Seminarul Teologic) seara în dormitor până târziu, când adormeau toți.

Partea a treia: Eminescu, sufleur la Naționalul din București, la 1868-1869

9. Cum arăta odaia în care trăia Eminescu

Odaia lui Eminescu, numai cu o fereastră mică, era în lățime cam de 4 pași, în lungime cam de 5 pași. Cum intrai din coridor în odaie, în față cu ușa, în fund era fereastra. Intrând pe ușă, de-a stânga în colțul odăii era un cuptoraș, de-a lungul păretului din stânga, o canapea mică, care servea de pat; în el durmia cu picioarele la foc, fără alt așternut. Canapeaua fusese odinioară roșie, dar acum de tot descolorată. Înaintea canapelei era o masă mică de brad, iar lângă masă, de cealaltă parte, un scaun de brad vopsit ca și masa. Acesta era tot mobilierul din odaie. Cărțile și le ținea întinse pe jos, de la fereastră pe lângă masă (…). Vor fi fost până la 200 de volume, mai cu samă cărți vechi, nemțești, cea mai mare parte.

10. Eminescu, actor, în rolul unui cioban

Cât am stat la București cu el, numai o dată l-am văzut pe scenă, în micul rol al ciobanului din Răzvan-Vodă al d-lui Hașdeu (actul II, scena a II-a) – Rar să vezi un cioban atât de frumos și roșcovan (…) Având a se da Răzvan-Vodă din nou, i-am propus că avem să mergem atunci toți la teatru să-l aplaudăm. Bine, ne zise, și apoi astfel aș ajunge artist cum a ajuns maimuța împărat. Îmi spunea adese că a fi artist dramatic e lucru greu.

11. Tânărul sufleur și femeile-ispite din teatru

Odată, eram mai mulți adunați, buni cunoscuți și amici (…) și vorbeam aventuri de amor. Fiecare se lăuda cu câte una. Fiind cunoscută nepăsarea lui Eminescu față de sexul frumos, după ce fiecare își spuse aventura, cum știu mai bine, l-am încunjurat cu toții și-l luarăm din scurt: el, care era în teatru, unde sunt atâtea ‘ispite’ frumoase, să nu ne deie de rușine, să ne facă și el un mic roman, o bună aventură de amor.Rămase tulburat. Unul dintre noi zise: el și C… așteaptă să umble fetele după ei, nu ei după fete.

12. Eminescu era ca vremea

Era ca vremea: când senin, când înnorat. Câteodată senin și mulțumit, umbla povestind ori fredonând voios, parcă toată lumea era a lui, din contră altădată era înnorat și tăcut, tăcerea ce premerge furtunii.

13. Cum blestema tânărul poet

Era ca o fată mare. Nu l-am auzit niciodată să fi spus un lucru obscen, nici chiar între patru ochi (…). Necazurile neamului îl făceau să se revolte și să izbucnească. Atunci vorbea ca un tribun. Aprins strângea pumnul și gesticula. ‘Pentru răzbunarea neamului e sfânt orice mijloc’, zicea adeseori. În astel de stare îl auzeai răcnind: ‘Bată-i mânia lui Dumnezeu’. Aceasta era sudalma lui.

14. Firea ascetică a lui Mihai Eminescu

Avea o fire ascetică. Își bătea capul cum s-ar putea inventa ciobote și haine cari să nu se mai strice. ‘Noi suntem robii trupului. Ce n-am putea face de n-ar cere trupul haine și gura de mâncare’ – îmi zicea adeseori.

15. Cum și unde mânca Eminescu

N-avea obicei să mănânce la timp și loc anumit. Unde îl ajungea foamea, la acel restaurant intra și mânca, dar acel restaurant era întotdeauna mai de rând.

16. Eminescu și anticarii

Plăcerea lui era să iasă la șosea unde ședeam până seara târziu. Îi plăcea să meargă în Cișmegiu și să se oprească pe la anticari, unde cetea, dar mai niciodată nu cumpăra. Acasă ședea puțin, mai mult noaptea trăgea acolo.

17. Care erau personalitățile publice pe care le admira și care era poetul său român preferat

Era pentru limba lui Papiu Ilarian pe care o încărca de laude. Dintre bărbații politici ținea cu Kogălniceanu. Dintre artiști mai mult îl avea la inimă pe Milo, dintre poeți pe Alecsandri, dar zicea că acesta e de un timbru atât de dulce și delicat încât nu crede că ne-ar putea da o epopee a literaturii române.

Citatele din partea a doua și a treia sunt din Ștefan Cacovean (1841-1936), fost judecător la Alba-Iulia, gazdă a lui Eminescu la Blaj, colaborator al revistei Convorbiri Literare. Amintirile sunt antologate în volumul ’Amintiri despre Eminescu’ (antologie și ediție îngrijită de Ion Popescu), Editura Junimea, 1971.

Partea a patra: Caragiale despre Eminescu

17. În ce împrejurări a auzit Caragiale de Eminescu

Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârșise; era toamnă și aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor. Văzându-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie:

– Îți place să te ocupi cu literatura… Am și eu un băiat în trupă care citește mult; este foarte învățat, știe nemțește și are mare talent; face poezii; ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu crez că ți-ar face plăcere să-l cunoști.

Și-mi povestește cum găsise într-un otel din Giurgiu pe acel băiat – care slujea în curte și la grajd – culcat în fân și citind în gura mare pe Schiller.

În ieselele grajdului, la o parte, era un geamantan – biblioteca băiatului – plin cu cărți nemțești.

Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea niciun vițiu. Era străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine știe ce împrejurare. Actorul îi propuse să-l ia sufleur, cu șapte galbeni pe lună, și băiatul primi cu bucurie. Își luase biblioteca și acuma se afla în București. Seara trebuia să fie la directorul lui – astfel puteam să-l văz.

18. Ce impresie i-a lăsat Eminescu lui Caragiale la prima lor întâlnire

Eram foarte curios să-l cunosc. Nu știu pentru ce, îmi închipuiam pe tânărul aventurar ca pe o ființă extraordinară, un erou, un viitor om mare. În închipuirea mea, văzându-l în revoltă față cu practica vieții comune, găseam că disprețul lui pentrru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se trag exemplarele stereotipe cu miile de duzine. (…) Tânărul sosi. Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

19. De ce socotea Caragiale că Eminescu avea o fire fericită pentru un artist și nenorocită pentru un om

Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile viețiii; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nenorocită pentru om!

20. Dezordinea lui Eminescu

Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum vițios. În lumea asta, mulțimea celor de rând crede că plăcerile materiale ale vieții sunt privilegiul lor exclusiv și că oamenii rari nu au voie să aibă și ei defecte. Avea un temperament de o excesivă neegalitate și când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea… Atunci era o zbucurimare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, cari lăsau se întrevază destul de clar cum acest om superior trebuia să sfârșească.

21. Eminescu și budismul

Acum începea cu verba lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cânte Nirvana, ținta supremă a lui Buda (…). Ferventul budist este acuma fericit (n.r. – Caragiale a publicat acest text la trei zile de la moartea lui Eminescu): el s-a întors în Nirvana – așa de frumos cântată, așa de mult dorită – pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi.

22. De ce a plâns Caragiale la moartea lui Eminescu

Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul căte Nirvana a fost tot așa de dureroasă cât și de strălucită. În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență; cel mai mâhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub ‘teiul sfânt’ n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieții, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de oameni, de la ea însăși. Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată; era un om dintr-o bucată, și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările.

23. Poetul și disprețul față de laude și onoruri

De felul lui mândru el fugea de onoruri, știindu-le câte concesiuni costă. Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie și de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puțini prieteni, foarte puțini, pe cari-i avea și-n judecata și sinceritatea cărora credea – darămite pe ale acelei mulțimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vâră în biatra noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos (…).

24. Sărăcia lui Eminescu

Omul acesta a trăit mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prietini. Dar era și un om ciudat! El își făcea o plăcere din necaz și din durere o voluptate. Dacă n-avea vreo supărare, și-o căuta, dacă nu venea să-l întâmpine durerea dinafară, el știa să și-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era și de tot sărac. (…) trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă: a fost o nenorocită realitate și ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta ușurință a băsni despre trista lui viață! … a trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi de zi, ani întregi… Pe cine vrem noi să amăgim? Talentul lui de poet nu-i producea nimica; două-trei funcțiuni care le-a avut – bibliotecar, apoi revizor școlar – destul de slab plătite, a trebuit să le părăsească silit și într-un târziu să găsească un mijloc de trai în presa militantă. Cum stoarce puterile unui om de talent o astfel de muncă, unde este silit să-și avorteze zilnic prin provocare voită gândurile și concepțiile și cât de rău e prețuită la noi se știe.Poetul a trăit cum a murit – foarte nenorocit și ca viață materială: copil ursit să sufere și cu sufletul, și cu trupul. De foame nu pierea, ce-i drept; dar suferea amar de sărăcie.

25. Eminescu, risipitor cu banii

S-a zis că era risipitor și că, orice sume ar fi trecut prin mâna-i, el tot nefericit ar fi fost, de vreme ce nefericirea lui era de un fel curat moral. Minunată judecată, dar ieftină scuză pentru aceia care l-au lăsat totdeauna în lipsă, deși-l puteau ajuta cu toată dignitatea, deși apropierea lui le-a făcut cinste și… profit – și încă le face. Da, era risipitor, pentru că iubea și el plăcerile brutale ale vieții; și doar are și un om de valoare dreptul să dorească aceste plăceri; da, nenorocirea lui era de un fel moral, și tot nenorocit ar fi fost dispunând de orișicâte mijloace; însă fiindu-i sufletul atât de iritabil, îi mai trebuia și trupul chinuit și nemângâiat? (…)

26.Impostorii care l-au glorificat postum

Ieri d-abia îl cunoșteau și-l aprețiau câțiva prieteni de aproape, și astăzi e un nume la modă, universal cunoscut, ieri d-abea avea ce mânca, ‘în lipsă aproape absolută de subsistență, amenințat de cea mai mare mizerie’ (n.r. – Caragiale citează aici chiar dintr-o scrisoare a lui Eminescu) și astăzi se mănâncă mulți bani – direct, cu opera lui, indirect, sub pretextul numelui lui; ieri, d-abia haine și hrană, astăzi statuie și monumente de bronz, de marmură, de… hârtie velină – mai știu eu de ce! Atât de desăvârșită necunoaștere și părăsire în viață, ș-apoi, într-o clipă, atâta zgomot, atâta solicitudine și închinăciune după moarte!

27. Cum umbla Eminescu prin cămătari

Așa, odată ca totdeauna, înamorat și fără un ban, a venit de dimineață la redacție foarte amărât: avea acu, numaidecât, ‘nevoie de o sumă însemnată; dacă n–o găsea se împușca’. N-a voit să ne spună de ce anume acea sumă și de ce atâta grabă, a refuzat să meargă să prânzim ca după obicei împreună și a dispărut între noi. Seara, se afla… unde? La bal mascat la teatru. Trepădase toată ziua după un cămătar; îl găsise, din neorocire, luase iar bani cu procente orbești; își cumpărase un rând de haine de lux, (…) botine de lac, mănuși galbene, și, deghizat astfel cât putuse mai bine, umbla de colo, până colo, amestecat în mulțimea de gură-cască.

28. Cei care s-au apucat să-i schimbe lui Eminescu cuvinte în operă

Editorii sunt liberi să tragă câte exemplare vor, să le vânză cum și cât le place, să profite de pe munca și de pe urma sărmanului peirdut cât pot, sunt liberi; să rămână negustorul cinstit, și câștig bun să-i dea Dumnezeu; dar să stea la taraba lui și să nu s-amestece a poci opera artistului.

Citatele sunt din În Nirvana (18 iunie 1889), Ironie (iulie 1890) și Două note – de Ion Luca Caragiale, antologate în volumul ’Amintiri despre Eminescu’ (antologie și ediție îngrijită de Ion Popescu), Editura Junimea, 1971

Partea a cincea: Cum a fost și cum ar fi vrut să fie Mihai Eminescu

29. Mite Kremnitz (n.m. – scriitoare germană, cumnata lui Titu Maiorescu, traducătoare a lui Eminescu în germană) îl întâlnește pe Mihai Eminescu și îl găsește cărnos la față, nebărbierit, cu dinți mari galbeni, murdar pe haine

În sfârșit avui ocazia să văd pe acest om în carne și oase. El veni într-o dimineață pe neașteptate și rămase la masă la noi – aveam atunci gospodărie comună cu Maiorescu. Îl văd încă intrând în sufragerie, timid și stângaci, cu toate că nu era stingherit, neîndemnatic în fiecare mișcare, un om care după aparență cunoscuse tot așa de puțin disciplina corporală, ca și pe cea spirituală. Mai mult scund decât înalt, mai mult voinic decât svelt, cu cap ceva cam mare pentru statura lui, cu înfățișarea prea matură pentru 26 de ani ai săi, prea cărnos la față, nebărbierit, cu dinți mari galbeni, murdar pe haine și îmbrăcat fără nicio îngrijire. Natural că toate nu le-am observat la prima vedere, dar încet, încet, în timpul mesei, le-am văzut, aproape fără să-l privesc, căci eram atât decepțonată, încât mă durea deosebirea dintre adevăratul Eminescu și cel care trăise în închipuirea mea. Dealtminteri nu-i adresai niciun cuvânt și nici el nu părea să-mi dea vreao atenție. Stimulat de cumnatul meu, vorbi foarte vioi cu el și cu alți câțiva domni, mânca cu zgomot, râdea cu gura plină, un râs care mie îmi suna brutal. Numai când vorbea, peste masă, micuței mele nepoate, vocea lui, care altfel nu era deloc atrăgătoare, devenea uimitor de dulce și ochii împăienjeniți dobândeau o expresie simpatică. În vorbire, întrebuința în loc de dumneata, moldovenescu mata, care mie mi-a plăcut întotdeauna așa de mult.

30. Cum privea Eminescu și cum era mâna lui

Când ridica ochii de pe manuscript, nu privea pe nimeni, ci părea că se uită visător în depărtare, adesea mișcând în mod ritmic mâna, o mână mică de copil, bievoitoare, neîngrijită, poate nespălată.

31. Profesorul Eminescu

Eminescu nu venea (n.r. – să îi predea lui Mite Kremnitz lecții de română) zicând că n-are timp. Numai sâmbăta apărea regulat, invitat de cumnatul meu, la masă, pentru că seara se făcea ‘literatură’. (…) Lecțiile mele (n.r. – de la un anumit moment, fiind plătit și cu o sută de franci pe lună, Eminescu se prezintă regulat la Mite Kremnitz și o învață română) durau mai mult de o oră, pentru că el venea la patru și jumătate, după închiderea redacției, și seara, după ce lua masa cu noi, ședea așa de mult încât adesea îl trimiteam noi să se culce.

32. Mâncarea preferată a poetului: curmalele

Nu mi-a părut însă niciodată că s-ar afla în lipsă, nu mânca mult și nici din toate, ci știa să aprecieze mâncărurile alese. Curmalele erau mâncarea lui favorită și-i plăceau prăjiturile de orice fel, dar, cum am spus, nu mânca niciodată mult.

33. Părerea lui Eminescu despre femei

Cu toată lipsa de experiență, avea despre femei o părere rea, inspirată în parte de Schopenhauer. El credea că o femeie nu poate fi decât dornică de găteli și vanitoasă, trebuie să-și petreacă timpul urzind intrigi și flecărind. De fapt, o astfel de femeie era și idealul său; deși nu era oriental, în sensul, cum zicea el, că trândăvia i-ar fi mai plăcută decât lucrul, totuși în prejudcățile lui despre femei era oriental. O femeie gătită și pudrată îi părea mai atrăgătoare decât una care disprețuia orice fard; o copilă plină de capricii, fără judecată, îi părea cel mai frumos tip feminin.

Citatele sunt din Amintiri fugare despre M. Eminescu, încredințate de Mite Kremnitz fiului ei adoptiv, și publicate (în traducerea lui Paul Zarifopol) în Convorbiri literare, în 1933. Fragmentele citate sunt antologate în volumul ’Amintiri despre Eminescu’ (antologie și ediție îngrijită de Ion Popescu), Editura Junimea, 1971.

34. Eminescu, înscris la Filosofie, la Viena, se împrietenește cu Slavici
Eminescu era înscris la facultatea de filosofie, dar îl vedeam regulat la interesantul curs de economie națională a lui Lorenz Stein, precum și la cel de drept roman al lui Ihering, un tânăr oacheș, cu fața curată și rasă peste tot (…). Câteodată se plimba printre lecțuni, pe cordior cu alți tineri atunci mie necunoscuți. erau Toader Nica și Ioan Bechnitz, Ioniță Bumbac ori vreun alt bucovinean.

35. Ce îl enerva pe poet

Om de o veselie copilăroasă, el râdea cu toată inima, încât ochii tuturora se-ndreptau asupra lui. În clipa următoare se-ncrunta însă, se strâmba ori își întorcea capul cu dispreț. Cea mai mică contrazicere-l irita; muzica de cele mai multe ori îl supăra; șuierătura-l făcea să se cutremure; orișice scârțâitură-l scotea din sărite. Și adeseori îmi zicea:

– Taci, nu mai scârțâi!

36. Patriotismul lui Mihai Eminescu

El crescuse în Moldova, în Bucovina, la Sibiu, la Blaj, la București, și în multele lui cutreierări mereu în mijlocul poporului român, citise cronicarii și multe cărți bisericești, cunoștea literatura română în toate fazele ei, și în acum destul de lunga mea viață n-am cunoscut om stăpânit deopotrivă cu dânsul de gândul unității naționale și de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc. Încântat de trecutul românilor și de marile lor destoinicii, el era scârbit de prezentul după părerea lui urât, admira pe bătrâni și se uita cu însuflețire la viitorul luminos.

37. Plângea poetul?
Niciodată nu l-am văzut plângând și nu cred că era în stare să plângă, iar cu înduioșare numai despre muma lui l-am auzit vorbind.

38. Filosofia lui Eminescu
Cel mai hotărât gând al lui era că omul e din fire bun, că o dată oamenii toți au fost buni și că idealul social e ca iar să se facă buni cum au fost, dar acum în zilele noastre cei mai mulți sunt stricați și că stricăciunea s-a întins și se va întinde mereu câtă vreme nu va fi băgat cineva cu un bici ca pleasna de foc spaima-n oameni.

39. Cum a vrut Eminescu să fie
Pornind din gândul transcedental al stăpânirii de sine, Schopenhauer deosebește în om caracter inteligibil și caracter empiric. Mie mi se pare deosebirea mai luminoasă dacă vom pune întrebarea așa: cum vrea omul el însuși să fie și cum este el în adevăr sub stăpânirea împrejurărilor în care trăiește. E mai presus de toată îndoiala că omul cel adevărat e așa cum el însuși vrea să fie și că, răpusă de nevoie, firea sa se strică și se falsifică. Voi cerceta deci și eu, înainte de toate, cum voia Eminescu el însuși să fie, și numai apoi voi constata cum l-au stricat și falsificat grelele nevoie cu care a avut să se lupte în scurta lui viață. În timpul pe care l-a petrecut la Viena, el ținea mult să aibă locuință comodă, largă, curată, liniștită și luminoasă, să se îmbrace curat și bine, să-și aleagă mâncărurile după plac, să fumeze țigări fine, să-și gătească el însuși cafeaua Mocca și bea numai vinuri de calitate superioară ori apă curată. Așa l-am cunoscut eu și tot așa și-l vor fi aducând aminte și cei încă-n viață care au trăit atunci în legături mai apropiate ca dânsul.

Citatele fac parte din Amintirile lui Ion Slavici (care s-a cunoscut cu Eminescu la 1869/1870, pe când erau amândoi studenți la Viena), antologate în volumul ’Amintiri despre Eminescu’ (antologie și ediție îngrijită de Ion Popescu), Editura Junimea, 1971.

The post Redescoperirea clasicilor. 39 de harfe din viața lui Mihai Eminescu appeared first on Bookaholic.

Pe Ana Barton n-am întâlnit-o niciodată, nici măcar la telefon n-am vorbit, dar mi se pare că ne știm de-o viață. Am descoperit-o pe Facebook – iată că folosește și asta la ceva, până la urmă –, după aceea am început să-i citesc textele de pe blogul Inimă roșie cu lapte dulce, transformat ulterior în anabarton.ro și m-am îndrăgostit de scrisul ei viu, surprinzător, senzual, cu sinestezii uluitoare, cu ochii ei curioși, atenți, cu poezia tăioasă ori tandră, în funcție de stare sau de subiect.

A debutat târziu, în 2014, cu Prospect de femeie și Mamifer, ambele la Editura Herg Benet. Au urmat, în 2015, Foto Splendid. Viața socială – Colecția Costică Acsinte – Ediție specială Ana Barton și Cartea simțurilor – un volum colectiv (editor Dan. C. Mihăilescu), la Editura Humanitas. În 2016, apare romanul Jurământ de rătăcire, tot la Herg Benet, dar și volumul de interviuri Tot înainte! Amintiri din copilărie (Editura Curtea Veche), unde e prezentă și Ana Barton, alături de alți artiști români contemporani. A publicat, tot în 2016, volumul al doilea din Colecția Costică Acsinte. Doamne și domnițe, apărut la Editura Atelierele albe și volumul de proză Pervazul lui Dumnezeu (Humanitas).

Înainte să publice în volume, Ana Barton a fost… tot scriitoare, evident. Și-i dau cuvântul chiar ei să ne explice: „Scriu în mod public de 22 ani şi-am făcut şi niţică televiziune, adicătelea am fost producătorul unei emisiuni mişto care a fost considerată ca fiind prea culturală pentru un post comercial, iar asta acum 19 ani. Am fost aproape şase ani redactorul-şef al Grand’Or, cea mai frumoasă şi mai deşteaptă revistă românească, indubitabil cea mai bună revistă de lux de la noi!” (sursa: anabarton.ro). Am invitat-o la rubrica „Gastro-literare”, știind, fiind ferm convinsă chiar, că poveștile ei vor fi o încântare, că ne vom molipsi de verva și farmecul ei. Și, evident, că vom fi curioși ce a scris și ce va mai scrie mai departe Ana Barton.

Cine e personajul principal din bucătăria ta?

E nevăzut. Un fel de spirit al aromelor și gusturilor. Numai că el decide cum iese treaba, oricât de stăpână m-aș simți eu pe un fel de mâncare sau chiar pe toată bucătăria. Spiritul ăsta mă locuiește, e daimonul bucătăriei. Dacă sunt nervoasă, pune mai multă sare – bine, totuși, că nu excesiv de multă -, dacă sunt senină, pune prea puțină. Dacă sunt bucuroasă, mâncarea e foarte aromată, dacă sunt fericită, e explozie de arome orientale. L-aș numi Potrivitorul.

Pâine cu turmeric, cimbru, ardei kapia și nuci. Foto: din arhiva autoarei

Există mâncare în cărțile tale?

Da, da, cum să nu existe? Eu gătesc de când aveam doisprezece ani. Am făcut o prăjitură Joffre, nu tu o mămăligă sau un ou ochi. La paisprezece ani, eram deja prăjitureasa familiei și mă descurcam binișor și cu felurile nedulci. Personajele mănâncă, sunt și ele oameni.

Inimă roșie cu lapte dulce?

Eu am vrut doar sens figurat la sintagma asta, un fel de „inima vie e bună”, răutatea o învinețește, chiar o necrozează. Drept e că mi-au zis câțiva oameni că au avut în fața ochilor sânge cu lapte. Am un text care se numește așa și după el am pus supranumele site-ului meu. Asta până anul trecut, când am renunțat la acest supranume, mi s-a părut că anabarton.ro e suficient, era acolo ceva difuz edulcorat, pe care-l simțeam în plus.

Credit foto: Narcis Pop

Dacă ar trebui să seduci pe cineva cu ajutorul mâncării, ce i-ai găti (ce i-ai povesti că i-ai găti)?

Asta nu știu, n-am făcut. Să mă gândesc. Poate niște orez Biryani. Vezi tu, Florina, eu sufăr că noi, românii, suntem atât de conservatori când vine vorba despre mâncare. Am crescut într-o familie în care mama, bunicile mele, bunicul meu matern, unchiul meu, fratele mamei, mătușile mele au fost și sunt mari creatori de gusturi. Am crezut mult timp că așa e în toate familiile, dar am observat cu șoc că nu. Când eram studentă și stăteam în cămin, aveam reșou și mi-am cumpărat și cuptor. Și inventam o mulțime de feluri de mâncare, multe dintre ele având ca sursă puținătatea ingredientelor, că eram studenți săraci. Făceam o mămăligă și o turnam în tavă, puneam în ea cartofi fierți, foi de dafin, pastă sau suc de roșii, și-o dădeam la cuptor. Prietenii și vecinii mei erau înnebuniți. Supa de legume o serveam în boluri de sticlă cumpărate de la Piața Obor, în care puneam frunze mari de lăptucă. Turnam supa peste frunzele alea, iar deasupra puneam arahide sărate. Lăsam năutul să se înmoaie 24 de ore, apoi îl mai fierbeam câteva ore și-l făceam pastă, cu ulei de floarea-soarelui și lămâie. Știi, la noi se conservă carnea în untură. Ei, soacra mea de atunci, o basarabeancă mare meșteră într-ale gastronomiei, ne trimitea borcane cu carne de pui, vită sau curcan care se lăfăiau în unt. De două-trei ori pe an, da, dar era festin atunci, fie că întindeai untul ăla pe pâine, fie că găteai ceva cu carnea aia extraordinar de gustoasă. Începuserăm de la seducție, nu? N-ai cum să seduci pe nimeni cu mâncare nebună, dacă omul are papilele închise în cartofi prăjiți cu ceafă de porc.

Spui undeva că prima și poate cea mai gravă traumă a ta a fost mutarea din raiul copilăriei, la bunici, la oraș. Ce gust/ miros ai pierdut prin această ruptură?

Cel de ploaie în praf. Da, nu are legătură cu mâncarea, dar mie-mi dau lacrimile și, simultan, îmi vine apă-n gură atunci când simt mirosul ăla de primele picături de ploaie în praf. Primele, nu când se udă totul. Pe asfalt și pe ciment, ploaia miroase tot frumos, dar nu ca-n praf, nici pe departe. Mai e mirosul de roșie sau de ardei, și gras, și iute, când îi rupi cu mâna ta din vrej. Ar mai fi varza pusă în borcan vara, tocată mărunt și lăsată la soare. Și dulceața de pere. Și mirosul din odăițele din curte, a, și mirosul lânii nevopsite, când stăteam cu bunica și-o făceam gheme. Și-al fitilului de lampă stins acum o secundă. Al cartofilor copți în jarul din sobă, iarna. Al laptelui bătut, pus în oale mari, de pământ. Al celui mai bun cremșnit din lume, făcut de bunica mea. „Umpli cu vin alb o jumătate de coajă de ou… “

Rețeta bine păstrată de la bunici este…

Cremă de zahăr ars, cu blat. Zece ouă, un litru de lapte, bucățele de baton de vanilie – să nu fi auzit bunică-mea de vanilie în alte stări de agregare –, 300 de grame de zahăr, plus încă o cană, deci tot vreo 300, pe care îl caramelizezi în cratița specială pentru prăjituri. După ce l-ai caramelizat, îl lași să se răcească până se fac crăpături pe tot interiorul cratiței. Ai grijă la caramelizat, foc mic, amesteci tot timpul, să nu-l arzi. Altă grijă, tot mare, când miști cratița, ca să ajungă pe tot interiorul ei. Zahărul caramelizat e foarte periculos pentru piele, arde cumplit. Pui acolo amestecul de lapte, ouă, zahăr, bine omogenizat, și dai la cuptor, la un foc mic, cratița fiind poziționată la mijlocul cuptorului, nu jos, nu aproape de arzător. Te-apuci de blat, care e simplu: șase ouă, șase linguri de făină, șase linguri de zahăr, o cană cu nuci mărunțite. Ouăle se separă, se bat albușurile cu zahărul, se încorporează gălbenușurile și nuca amestecând ușor, paletat. Când vezi că la cuptor crema s-a coagulat, scoți crațița și pui blatul ăsta peste ea. O mai lași la cuptor încă vreun sfert de oră, te uiți pe geamul cuptorului, să vezi când e gata, și apoi stingi focul și scoți cratița. Lași să se răcească și apoi răstorni prăjitura cu grijă pe un platou rotund, special pentru torturi. Siropul de zahăr ars va îmbiba blatul. O dai la frigider și n-o ornezi cu nimic, ar fi păcat.

Prune cu cuișoare. Foto: din arhiva autoarei

Ce mănânci cu plăcere și ce nu ai putea să mănânci niciodată?

Roșii, cartofi fierți și copți, ceapă de apă, ardei gras, ardei iute, dar nu prea iute, vinete, varză crudă, castraveți, brânză de oaie, urdă, caș, piper, absolut orice condiment, orice fel de pește și fructe de mare, caise, piersici, fragi, coacăze, căpșuni, nectarine, struguri, pere, spanac, ștevie, untișor, lobodă, rucola, valeriană, mult verde, ce să mai. După cum vezi, eu nu prea mănânc mâncare gătită. Fac o salată de vară în care pun un strop de ulei de măsline, zeama unei lămâi, foarte puțină sare, frunze de mentă, busuioc sau cimbru.

Nu există niciun aliment pe care să-l resping, sunt unele care nu-mi fac chiar bine: merele crude, fasolea, varza murată. Carnea n-o prefer, n-o caut, dar nici nu mă strâmb dacă n-am încotro și trebuie s-o mănânc fiindcă oferta de legume nu e prea generoasă.Bulz „à la Ana Barton”. Foto: din arhiva autoarei

Mi-a plăcut mult textul tău de pe site, Mărțișoare. Scrii acolo: „să nu vă mai întrebe bărbatul «Ce-avem de mâncare?», de parcă v-ați născut cu responsabilitatea hrănirii lui”. E foarte adevărat, dar e o luptă grea: cu prejudecățile, cu obiceiurile, cu rolurile sociale ferm atribuite. Care ar fi, concret, primul pas pe care ar trebui să-l facă o femeie care e redusă la funcția asta de hrănire (eventual, și curățenie și îngrijirea copiilor)? Și sunt multe, teribil de multe…

Primul pas ar fi să schimbăm noi, părinții, lucrurile. Să nu mai vadă copiii noștri, fete și băieți, că mama gătește, iar tata mănâncă. Sau invers, că se poate și invers, însă mai rar. Tradițional, la noi, la români, chestiunea hrănirii întregii familii e responsabilitatea femeii. Și e incorect. Vin ambii parteneri de la serviciu, iar el deschide frigiderul și-ntreabă: „Ce-avem de mâncare?“. Păi, cum vine asta? Femeia nu tot de la muncă vine? De ce e numai treaba ei ce are familia de mâncare? Sau, dacă femeia nu spală vasele, se umple chiuveta. De ce? Pentru că așa am văzut noi, și femei, și bărbați, în familiile în care am crescut. Și am preluat modelul ăsta fără să ne dăm seama, fără să-l chestionăm. În fine, și pentru că educația de viață privată nu s-a calificat încă la atâta importanță încât să fie studiată în școli, ca materie de sine stătătoare.

Fiecare femeie are propriul ei „prospect”? Ce scrie în „prospectul de femeie” al Anei Barton?

Titlul primei mele cărți e dat de titlul unei proze-satiră pe care o conține. Am construit proza aia pe modelul unui prospect de medicament: compoziție, posologie, interacțiuni, efecte secundare. Însă întregul volum e alcătuit din povestiri care duioase, care mușcătoare, care duduind de umor, care dureroase, deh, ca viața. Am scris proza al cărei titlu e și al cărții gândindu-mă la prostia asta cu diferențele dintre femei și bărbați, de parcă am fi obiecte făcute pe bandă, femeile sunt așa, și înșiri caracteristicile, iar bărbații sunt așa, și iar le-nșiri. Nu ne face bine să conchidem când nu-nțelegem sau nu suntem de acord cu ceva sau cu cineva: „Eh, bărbat, eh, femeie!“. Oare copacii, când nu sunt de acord cu oamenii, zic la fel: „Eh, om, ce să-i faci?“.

Ai vreun tabiet culinar atunci când scrii? Cincizeci de cafele, ca Balzac?

N-am niciun tabiet culinar, dar, dacă mă apuc de scris dimineața, beau toată cafeaua din bol. Or, asta nu e bine, că încep la un moment dat să dinamizez suspect acțiunea pe care o scriu. Am pățit asta de vreo două ori, așa că pun și o cană cu ceai de fructe alături, să mai diminuez efectul de surescitare pe care mi-l dă cafeaua. Țigările nu-s tabiet culinar, așa-i?

Scena ta preferată despre mâncare din literatura lumii – repovestită în stilul tău?

Am două, te rog să-mi dai voie să le repovestesc pe amândouă.

Trecuseră prin Marea Roșie, știi, când odrăslise toiagul lui Aaaron și-apoi despărțise Moise apele sărate cu el. Foame nu cred că are cum să-ți fie când vezi zid de apă în stânga și zid de apă în dreapta, starea de miracol te scoate din starea de necesitate corporală. Ei, dar mereu mă gândesc cum mergeau ei pe jos, pe fundul mării, și ce vedeau de-a stânga și de-a dreapta. Și dacă le-a fost ușor când au ajuns la țărm, că nu poate fi ușor să se termine drumul minunii, nu? Ajung ei în deșert și-ncepe să le fie foame și sete, dar dau numai de apele amare. Și, na, credință, credință, dar, când începi să te temi c-ai să mori de foame și de sete, ai nevoie de un impuls, o dovadă. Și uite cum le dă Dumnezeu mana. Care să le țină și de foame, și de sete. O găseau dimineața, la trezire, împânzind deșertul. Și mâncau toți din ea, și se săturau toți. N-aveau însă voie să pună deoparte. Dar ei, ce să vezi?, n-au luat aminte și-au încercat să și dosească nițică, de frică să nu-i apuce foamea. Însă mana dosită s-a stricat și n-a mai fost bună de mâncat. Ei, asta-mi place mie, partea asta cu mana stricată, care n-a mai fost bună. O citesc în mai multe feluri. Întâi, ca ascultare. Frate, eu te hrănesc, îți promit că te voi hrăni patruzeci de ani, dar tu, care, orice-ai face, n-ai cum să te hrănești singur, nu ții seama de rugămintea mea. Apoi, ca îmbuibare. Eu îți dau cât să-ți fie bine, peste limita supraviețuirii, nu mai zic că nu cultivi, nu culegi, nu vânezi, nu prepari, e, așa, un fel de mâncare pentru bebeluși, la borcan, o iei cu tine peste tot, dar la mană nici linguriță nu-ți trebuie, bașca nu tre’ să te speli pe mâini, iar tu ce faci, pui deoparte? Dă-o-n mă-sa de treabă! Merge citită și ca „nemulțumitului îi ia Dumnezeu darul“. În fine, mana nici nu-ngrășa, că de-aia-mi pare mie rău că la noi n-a ajuns.

Cealaltă scenă e cu Cronos, căruia i-a zis tac-su: „Băi, mă detronași tu pe mine, care sunt marele titan? Ei, stai, tinere, că vezi tu. Nevastă-ta o să facă mulți copii, iar unul o să-ți uzurpe ție locul“. Și Cronos s-a speriat, aici e partea pe care-o iubesc eu, imaginea timpului căruia i se face frică să nu care cumva să piardă puterea. Că are dreptate, ce mai suntem fără timp, veșnicii veșnice? Să n-ai tu viață în corp, să nu-ți dai tu importanță în lume, să nu crezi tu că fără ce faci tu se surpă universul? Adică fără umor? Ei, nu! Și Cronos, speriat de… nu de moarte, că moartea nu are contract cu zeii, lua fiecare nou-născut al nevestei și, hap!, cu el pe gât, să n-apuce să se umfle divinitatea-n el și, mai ales, visurile de mărire. Că tac-su, Uranus, mare pișicher, nu-i zisese care dintre copii e uzurpatorul, așa că amărâtul îi mânca pe toți de proaspeți. Până s-a enervat consoarta, Rhea, care, împreună cu soacră-sa, Geia, au luat un bolovan și l-au îmbrăcat în scutece, iar pe bebelușul salvat, Zeus, l-au aruncat într-o peșteră de pe-o insulă, să-i dea capra Amaltheia numai bunătăți, că avea să fie stăpânul Olimpului, nu-i dai iască și rădăcini zeului zeilor. Asta cu piatra îmi amintește mie de anul 1997, pe toamnă, așa, când am ajuns acasă de la facultate și-am constatat cu soțul meu că nu avem nimic de mâncare. Am zis să deschid fereastra măcar, să intre aer curat. Dar la fereastra mea cine duios bătea? Un borcan cu mărar pus în sare, care avea în gură o piatră albă și rotundă, o frumusețe. O pusese bunica prietenei care-mi dăduse borcanul, ca să se-ndese bine mărarul cred. Am mâncat amândoi mărar cu sare, era cam macerat, dar bun, c-am găsit și-un colț de pâine uscată, pe care l-am fărâmițat frățește și din care am luat cu degetele. N-am mâncat tot, am lăsat și pentru a doua zi, că nu se-ntrevedea vreo amelioare a situației. Piatra o păstrez și astăzi, deși la divorț am discutat serios cui îi rămâne. Soțul mu a fost generos și-o am eu. Curios, îmi amintește de tinerețe, de studenție, nu de lipsuri. Și, în mod ciudat, de bietul timp, care, tras pe sfoară de conspiratoarele alea două, a ajuns să mănânce pietre. Apăi, dacă el însuși, Marele Timp, eu să zic bogdaproste că n-a fost, totuși, nevoie.

Toate fotografiile din articol fac parte din arhiva autoarei.

Credit foto imagine principală: Ovidiu Moisin.

The post Interviu cu Ana Barton: „Am crescut într-o familie de mari creatori de gusturi” appeared first on Bookaholic.

Hai s-o spunem de la început: “Travels in the Scriptorium” (2006) nu e cea mai “plăcubilă” dintre cărțile lui Paul Auster. Ceea ce nu o face mai puțin interesantă pentru cititorii pasionați ai autorului care, încă de la primul roman asumat, “Trilogia New York-ului”, a creat un adevărat cult prin felul absurd-existențialist-polițist în care mânuiește cuvinte și idei.

Dar e neplăcută pentru că așa vrea Paul Auster să fie, nu fiindcă și-ar fi ieșit din mână, cu toate că unii ar spune că e doar un exercițiu stilistic sau un experiment literar de atelier. Față de celelalte romane ale sale, remarcabile prin magnetism și prin plăcerea pe care o oferă cititorului, “Travels in the Scriptorium” este o nuvelă de 130 de pagini în care te simți de la început claustrat, încarcerat, supravegheat și neputincios. La fel ca personajul principal, Mr. Blank, un bărbat în vârstă care nu-și mai amintește nimic despre viața lui, despre locul în care se află sau despre motivele pentru care se trezește acolo. Dincolo de atmosfera apăsătoare, Paul Auster se delectează în a insista asupra fiecărei mișcări a bătrânului, dar chiar a fiecărei mișcări, inclusiv asupra celor intestinale, erectile sau a celor mai ridicole lucruri pe care le facem cu toții când suntem singuri. Aceasta nu este o narațiune, ci mai degrabă un “raport”, după cum ni se spune încă din prima pagină — clinic sau penitenciar, rămâne să ne dăm singuri seama pe parcurs.

Așa că, până la un punct, e o carte care pare să vrea să te respingă în loc să te cucerească. Să te enerveze și să te frustreze în loc să te facă să n-o mai lași din mână, să te trateze cu aroganță și pedanterie, până ajungi să-ți spui “Hai, frate, ăsta chiar face mișto de mine!” Cititorul obișnuit, aflat într-o călătorie spre Gărâna Jazz Festival, precum subsemnatul, de pildă, ar lăsa rapid cartea din mână și ar trece la “Mr. Vertigo”, o bijuterie luminoasă de bildungsroman cu un puști zănatic care învață de la Maestrul său cum să zboare. Asta dacă, la fel ca mine, ar avea-o la îndemână. Dar cum la Gărâna se zace mult pe iarbă, la soare, cititorul respectiv n-a avut de ales și a dat gata ambele cărți.

Cum a remarcat o prietenă căreia i-am zis pe scurt despre ce-i vorba (ceea ce nu o să fac și față de dvs. ca să nu vă stric cheful de lectură), nuvela asta a lui Auster are toate datele unui episod din “Black Mirror”. De altfel, nu m-ar mira o ecranizare sub bagheta lui Charlie Brooker, chiar dacă nu despre noile tehnologii e vorba aici, cât mai degrabă despre responsabilitățile care vin la pachet cu postura de creator al unei lumi, fie ea și ficțională. Desigur, poți găsi multe alte asemănări: cu filmul “Memento” al lui Christopher Nolan, cel puțin în câteva elemente ale intrigii, cu unele idei din Kafka, Beckett și “Șase personaje în căutarea unui autor” de Luigi Pirandello, dacă permiteți astfel de referințe popular-elitiste. La fel ca Pirandello, Paul Auster își face deseori apariția cameo în propriile scrieri, în care imaginea camerei încuiate revine și ea frecvent. “The Locked Room” este chiar titlul ultimei părți a “Trilogiei New York-ului”, în care apare o frază-cheie: “Această cameră, aveam să descopăr acum, era localizată în interiorul craniului meu.”

Metanarațiuni metafizice, enigme, labirinturi, identități eluzive și creiere în cuvă. Avem de-a face cu un puzzle întunecat și debilitant, cu accente horror, presărat cu penibilul existenței umane și cu absurdul unei detenții despre care nu știm nici măcar dacă e cu adevărat detenție, fiindcă pe parcursul întregii cărți Mr. Blank nu reușește să se convingă să încerce ușa.

Când Mr. Blank găsește pe birou începutul unei povești despre un alt deținut (pe nume Trause, o anagramă destul de evidentă) care, la rândul său, scrie un raport dintr-o garnizoană imaginară, cititorul obișnuit, ca mine, de pildă, răsuflă ușurat fiindcă, iată, în sfârșit, o narațiune care poate să aprindă cât de cât imaginația. Chiar dacă nu-i cine știe ce intrigă la mijloc, măcar se iese din casă! Partea cu adevărat interesantă vine când Mr. Blank începe să croșeteze diverse finaluri pentru povestea neterminată și îți dai seama că te afli, de fapt, în laboratorul de creație al lui Auster însuși: “Dacă o să se aleagă ceva din povestea asta, până la urmă, trebuie să existe o a treia explicație, ceva ce nimeni nu ar fi prevăzut. Altfel, e al naibii de previzibilă.”

Exact ce și-ar dori și cititorul de la povestea principală, cu toate celelalte povești în ramă ale sale. Fanii lui Paul Auster vor descoperi că fiecare personaj în afară de Mr. Blank — care s-ar putea să nici nu fie un personaj — este reciclat din romanele anterioare ale autorului, cu nume, prenume și personalitate. Dar cititorul nu va primi nicio explicație, lăsat să rumege de unul singur această parabolă care se joacă între autor, personaje și lectori, fiecare dintre ei călătorind dintr-un plan în altul al scriptoriumului claustrofobic din mintea unui scriitor obsedant. (Apropo, “scriptorium” înseamnă fix “cameră de scris” în latină.)

Somn ușor, D-le Blank. Luminile se sting.

The post Călătorii în craniul lui Paul Auster appeared first on Bookaholic.

Ovidiu Komlod (n. 1986, Râu Sadului) este heteronimul lui Laurențiu Malomfălean, cunoscut mai ales ca tânăr critic și redactor al unor reviste literare printre care și Echinox (între 2007 și 2010). A studiat la Cluj, fiind din 2014 doctor în filologie cu teza Imaginarul oniric hipermodern. Visul în literatura perioadei 1968-2001 și autor al volumului Nocturnalul „postmodern”. Când visele imaginează hiperindivizi cu onirografii, premiat în 2015 la Gala Tinerilor Scriitori de la București la secțiunea „Tânărul Critic al anului”. De asemenea, Ovidiu Komlod / Laurențiu Malomfălean este traducător din limba franceză și un mare pasionat de Georges Perec. A mai publicat poezie, proză, articole și cronică de carte în revistele Apostrof, Timpul, Tribuna, Poesis internațional, Observator cultural, Vatra, dar și la noi, pe Bookaholic. Volumul noapte-lumină reprezintă debutul său editorial ca poet și a fost finalizat în cadrul rezidenței FILIT în Iași (august 2016).

În noapte-lumină, cu dexteritatea, precizia și imaginația unui jucător profesionist de Sims, Komlod (re)contruiește spații familiare și figuri familiale cu care are niște socoteli neîncheiate, configurând un teren propice sondării sinelui și căutării identității. Invocarea recurentă a mamei, a tatălui, a originilor propriului nume, popularea spațiului cu detalii din copilărie și adolescență developează banda timpului, creând, de la un text la altul, impresia de autenticitate, de simulare post-factum a vieții, a unor lucruri trăite într-un trecut ce poate fi reconstituit în memorie. Scopul acestui demers este limpezirea contururilor propriei personalități, exorcizarea unor obsesii identitare, dar și împăcarea unor alter egouri, aspecte ce transpar de altfel și din organizarea textelor la nivel ideatic și formal. Experiențele fundamentale, dragostea, maturizarea, traumele, fricile, frustrările, singurătatea, preaplinul existențial și tot conglomeratul de contradicții pe care poetul vrea să le transpună în scris sunt filtrate și formatate de mâna criticului. Ca și cum ar potrivi ghipsul pe membrele fracturate, Komlod așază poemele în pagină cu o atenție grafică deosebită, știind exact când să taie versurile, când să alterneze ironia și cinismul cu dispoziția ludică, jongleriile lingvistice sau momentele de melancolie.

Traversată de o respirație sacadată, ritmată de numeroase trimiteri la ritualuri și practici religioase, în spatele cărora se poate ghici o răfuială cu tot ce înseamnă credință și a crede, poemele din noapte-lumină indică o conștiință poetică pe cât de calmă și echilibrată, pe atât de febrilă și compulsivă, care somatizează orice mic eveniment din cotidian. Asemenea personajului din Léon: The Professional, asasinul temut cu ritualuri înduioșătoare, care bea lapte și își scote planta pe fereastră ca să stea la lumină, Komlod ascunde, sub aparența de critic cuminte și calculat, o voce poetică de forță.

somatopsihoză

mi-ar fi de ajuns trupul unei bacterii

stomacul în care zace

mică și rea.

două secunde. cât un cutremur

coșmarul pământului vlăguit

să ne tot poarte prin cosmos

revolta inimii sale de fier.

nu mi-aș dori un astfel de trup

în stare să se trezească

la cea mai devastatoare emoție. nu

mai bine

prăbușit pe-o planetă infimă

atât de pustie încât să rămână la fel de pustie în

continuare

din noapte-lumină (Casa de Editură Max Blecher, 2017)

The post Poemul săptămânii: „somatopsihoză”, de Ovidiu Komlod appeared first on Bookaholic.

Alina Purcaru (n. 1982) a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București. A lucrat în presa cotidiană și a publicat constant cronici de carte și articole în revistele Observator cultural, Dilema Veche, Dilemateca, Noua literatură, Suplimentul de cultură sau, pentru o perioadă lungă, la noi, pe Bookaholic. Este coautoare a romanului colectiv Rubik (Polirom, 2008) și coordonatoarea volumului Povești cu scriitoare și copii (Polirom, 2014). În prezent este redactor la revista Observator cultural, iar volumul rezistență (Cartea Românească, 2016) reprezintă debutul ei ca poetă.

Experiența de lectură a cărții Alinei Purcaru calchiază senzația pe care o ai când intri într-un muzeu sau o galerie de artă. Puține volume de poezie reușesc să developeze cu asemenea finețe și sofisticare atâtea „peisaje lăuntriceˮ corespondente unor momente atât de variate din continuumul realului fără să facă zgomot sau fără să adauge un surplus de trăire, de substanță inflamabilă care să trădeze un subiect ultragiat, vulnerabil. În galeriile rezistenței se avansează în liniște, pe cele trei culoare, reprezentate de cele trei cicluri de poeme: salonul cu străini, fetele între ele și non sequitur. Textele de aici sunt mărturii, relatări și confesiuni care au concizia unor fotografii, brodând un background în care locurile tranzitate, imaginile, obiectele, chipurile și toate componentele realității, fie ele doar provizorii, pasagere, ocupă un loc important. Se creează o mitologie a lumii personale, a lucrurilor mărunte încărcate cu semnificație, a cutiuțelor doldora de nimicuri care au o poveste plină de farmec în spate.

Înotând împotriva curentului, în sensul că se distanțează de discursul poetelor furibunde, care au adus în poezia lor întreg arsenalul feminin pentru a se impune într-o lume a bărbaților, Alina Purcaru metabolizează altfel crizele identității la feminin. Potrivindu-și scriitura și suflul cu cochetărie (în sensul de rafinament), rezistență are ceva din delicatețea cu care o fetiță își netezește rochița înainte să iasă pe ușă și forța, îndârjirea unei „maratoniste fanaticeˮ care aleargă spre linia de finish a epuizării. Puternic interiorizate și intelectualizate, poemele bine strunite indică un imaginar exploziv, cu un mare potențial, care irizează discreția vocii poetice. Părând scrisă dintr-o singură suflare, rezistență este o carte despre o viață comprimată într-o zi sau care, datorită ritmului alert și abundenței detaliilor, se confundă cu o zi, iar atenția compulsivă la detalii, perfecțiunea frazării și multitudinea de flashuri vitaliste evocă atmosfera din Doamna Dalloway.

după ce multe au fost încercate

corpul de scos afară pe străzi
astăzi nu mai încape nicăieri.
dacă dai de el prin cărți proaste,
în vitrine de parfumerii,
unde e întodeauna rece și miroase a aeroport,
să îți păstrezi, te rog,
calmul:

în jurnalele de acum mulți ani
– dictando cu înflorituri violet –
parcă l-ai recunoaște:
stingherit, rușinat,
nedormit,
neglijat,
lihnit
și nicio știre n-o să iasă din el.

refuzat
totul s-a stors, aproape totul s-a consumat
și fiecare bucățică a fost numai bună pentru câte ceva.
dar –
nu suficient de fraged,
dar
nu suficient de rezistent –
plimbat, târât, sedus.
numai prin el mai pot să înțeleg
amânarea.

apără-te, i-am scrâșnit,
să nu te vadă,
ia-o ușor
și contaminează-i.

The post Poemul săptămânii: „după ce multe au fost încercateˮ, de Alina Purcaru appeared first on Bookaholic.

Recent, Călin-Andrei Mihăilescu a publicat volumul AFKA la editura Tracus Arte. A susținut un turneu de lecturi în Oradea, Cluj, Brașov și Timișoara, unde a prezentat alte două cărți coordonate de el: Criminalii şi crinii (2018) și La umbra Greciei în floare (2017), ambele semnate de Ion Stratan. Despre autor, Răzvan Petrescu scrie: „Într-o scrisoare din aprilie 1991, Daniel Barenboim sublinia: «Călin-Andrei Mihăilescu este o adevărată revelație. Sunetul bogat, rafinat și plin de culoare umple sala. Imaginea stereofonică a frazării oferă o extrem de precisă delimitare a notelor, dinamica este de excepție, iar tonalitatea, caldă, învăluitoare. De remarcat derapajele unei imaginații fără sfârșit, perfect controlate de umorul la pedală. Vastele cunoștințe de literatură comparată oferă partiturii o colosală fluiditate, cu care trece prin toată banda de frecvențe cognitive, fluiditate care nu se mai regăsește la vreun alt artist. Este atât de bun, încât poate face să sune splendid chiar și un pian mai vechi (cum ar fi un Bruckner din 1927), iar, pe o scenă geluită, nu are egal»”.

Cît timp rezistați la oraș? Care sunt perioadele cele mai prolifice pentru scris? Aveți nevoie să locuiți o perioadă în mijlocul personajelor despre care scrieți, să le asimilați particularitățile, stilul de viață, istoriile?

Cum regii nu ar spune-o-n ruptul capului, je n’entre pas dans la ville que je suis. Scriu mai ales la computer, într-un birou echidistant faţă de sat, oraş şi spaţiu virtual; scriu mai întins în nopţile şi zilele săptămînii, întrucît weekendurile mi le umplu meciurile de fotbal, finalele de tenis, mesele de familie, dansul, nunţile şi înmormîntările; la cele din urmă, dacă prind o clipă să însăilez vreun rînd de gînd printre plopi. Nu mă strecor printre personaje, fiind mai degrabă discret decît biograf. Dar de cum ajung în America Latină sau în Spania, nu pot să nu febrilizez în spaniolă; la Montréal sau Paris m-apucă de p(ulp)ană demonul frînc; în România caut să vorbesc cu şantierişti, elevate, caralii, vînzătoare, elevi, cumetri şi varii rurali (dar nu cu popi şi corporatişti), ca să fiu la zi cu schimbările argotice de peste an. Gen.

Locuiți din 1987 în Canada. Se poate compara viața rurală din Canada cu viața rurală din România? Care sunt provocările la nivel de limbaj atunci cînd surprindeți elemente și personaje care trăiesc la sat, de exemplu?

Nici eu n-am consăteni locali, nici Canada nu are sate. Nici mahalale. Are, în schimb, ferme, orăşele, rezervaţii ale nativilor şi ruine tot recente, fiind şi prea tînără şi avînd şi sumedenie de păduri, ape, munţi, plante, animale, total ca să aibă trebuinţă de utopii însătite. Canada e un experiment istoric — ţară, federaţie şi semi-continent — care nu s-a nimerit să descopere deliciile eternaţionalismului. Pe partea mea, dau rar de aşezări mici când umblu încoace-încolo, spre malul vreunuia dintre marile lacuri (locuiesc într-un oraş de necutremurat între Huron, Erie şi Ontario, un interlagos strategic, mundan aşezat), ori când mă opresc în vreo urbuliţă ontariană, la târguri sau pieţe, cu prieteni ce mă vizitează întru empatie turistică. Acolo fermierii nu-şi strigă marfa, aşa că diferenţelor de accent — cockney, libanez, scoţian, sîrbesc, ontarian, olandez, italienesc… — nu le rămîne decît să fie subţiri. Le spun acestor oameni de bine, fermieri, întru diferenţiere specifică faţă de vecinii din sud, care însumează o adevărată ţară, o ţară de ţărani, dacă nu punem şi New York-ul la cîntar. Ţăranii, că sînt fermieri sau nu, tind către psihoză, iar orăşenii, către nevroză. Acum că farma bate ferma şi pacienţii se înmulţesc mai repede decît populaţia, diferenţele, inclusiv cele lingvistice, dintre rural şi urban se reduc şi ele la fel de repede. Engleza canadiană e mai unitară decît româna, căreia două secole de ideologii naţionaliste nu au reuşit să-i ascundă considerabilele diferenţe dialectale sub obrocul unităţii. Mai pe şleau, engleza pescarilor din provinciile atlantice e cam aceeaşi cu limba vorbită de agricultorii din Manitoba ori de pădurarii din British Columbia. Un sătean din Bihor de-abia l-ar pricepe pe unul din Gorj, cam cum li se întîmplă francofonilor din Québecul rural cînd încearcă să comunice cu cei din enclavele nord-ontariene ori, acum aproape dispăruţi, cei din Manitoba. României, însă, de ce i-ar lipsi satele?

Care sunt datinile care vă inspiră sau pe care le contextualizați cel mai des în textele dvs?

Cu datul m-am bătut de mic, băiat fiind; crescând, mi-am făcut din polemică pod şi stil. De pe acest pod şi cu acest stil, cred că datinile şi dialectica sunt limite leneşe, de care mă feresc, uneori prea insistent şi pentru gustul meu: căci datinile îşi învinovăţesc enoriaşii ca nu cumva să le treacă prin cap să scape de ele; iar dialectica, un rotocol în jurul unei scuze, îşi ruşinează şi iconodulii, şi iconoclaştii. Refuzînd să aleg între vinovăţie şi ruşine, am tot încercat să pricep, de la caz la ucaz, cum datul este darul pervers ce acoperă un „luat” anterior; cum, altfel spus, datina acoperă o absenţă iniţială, pe care, prin repetiţie-până-la-automatism, cearcă să o ascundă. Datinile creştineşti pun sub obroc şi lipsa unei tradiţii propriu-zis proprii, şi fondul eclectic (egiptean, ebraic…) din care provin, şi cele multiplu-păgâne cu care concubinează de la începuturi. De-o pildă, (Moş) Crăciunul păgân e o figură înspăimântatoare, înainte de a fi, cathartic, darnică, după cum Crăciunul (post)modern este, făţiş, o sărbătoare a circularităţii vicioase şi inevitabile a capitalului. Preoţii şi alţi agenţi de marketing jonglează cu superstiţiile datului şi luatului, avertizându-ne, încruntat-înţelegător, că omul a evadat şi Domnul a evaluat. Datinile sînt bune: ele îi aşează oamenii la cozi, pe cititori şi scriitori la cozile lor ipocrite şi mutuale, şi cozile înaintea cometelor.

Dacă încerc să respect ceva? Proporţiile, poate. Când nu-i respect pe cei ce urmează o datină sau alta, însă, îi tolerez (câta vreme năravul ăsta nu-i împinge la fanatism sau la albinărit). În calitate de cetăţean, mă atrag dătinaşii a căror credinţă nu-i împiedică să dialogheze; ca scriitor, mă asupresc personajele care cred în forme devoratoare ale existenţei, inclusiv a celei proprii. Cei din urmă mă amuză, apoi îmi ciupesc un nerv tragic — cine crede în propria existenţă nu e decît e o ţeavă prin care viaţa nu trece în moarte. Unele personaje cărora am încercat să le zgîrii coaja celebrează „Sărbătoarea Împachetatului”; altele, pe cele ale „Premiselor solemne”; altele, numerele; altele, divinitatea infinitului mic; altele, încă, urmează ritualul făcutului cafelei matinale — doar ritualul e o gramatică ce învăluieşte experienţa (băutului cafelei, în acest caz), o domesticeşte întru sens şi o face repetabilă per tujur. Mai viabili îmi par cei care încearcă să se elibereze de datini făra a fi luaţi de valul inerţiei banale, inepte ori sinucigaşe. Libertatea este subiectul asupra căruia merită să te apleci şi, ameţind, să cazi în el.

Scrieți şi în engleză, franceză şi spaniolă. Citînd din AFKA „nostalgia e atuncea când nu te poți întoarce la limba ta, că e plută”.

Te-ntorci, întoarce-te-ai! Limba liberă — spusă, scrisă, suferită — e un ocean în furtună. Alţii —Nietzsche, Paul de Man şi epigogomanii lor, care sînt mai buni decît ai altora — cred că limba e o mare de nisipuri metaforic mişcătoare. Ne putem mişca mai uşor, în dans, plutind în mimesis ritmic peste înşelătoarele nisipuri sus-numite. Dar limba, cum cred şi uneori chiar mi se pare că o ştiu, e un ocean în furtună — nereprezentabilă, aşadar, cum ne-a pictat-o Turner. Reprezentarea limbii e falsificarea ei — e expresivitate ce tinde către puritate, către o linişte ireală. Limba se face plută doar prin alcoolurile care aruncă ulei peste ocean. Iar pluta e limba altora; pe ea, plictisul şi evervarea se amestecă nostalgic, spre-a nu cădea în exasperare. Nostalgia indusă de alcool ori de alte proteze chimice, cum ar fi sufletul neoţelit, sentimentalizează furtunile, le anesteziază într-un mit sau altul sau altul.

Să te-ntorci la limba ta cea liberă înseamnă, pesemne, să te-arunci din nou în furtună. Şi viceversa. Nu poţi stăpîni furtuna; nu poţi să i te împotriveşti; limba ta e vîrtejul, originea de care eşti luat — de care eşti luat tu! — de care eşti purtat, învîrtit, iubit, urît, înecat, amuţit. Această limbă nu se lasă atinsă nici de gîndirea-, nici de dorinţa de- putere, bani sau faimă (care sînt la fel de triviale ca identitatea). Furtuna ei de foc ce arde limbile de lemn prost, util şi ostenit, e spontană fără automatism, muzicală fără limită exterioară; e idee nudă, dialog plin, de nesfârşit; e metaforă sălbatică, prozodie transmundană, cuvînt propriu, dadaism al silogismului, joc de cuvinte. Aşa-mi sînt limbile care au avut gentila violenţă de-a mă vrea şi-avea, deşi mama e numai una. Dacă limba (română) e patria mea, e-o ţară făcută din graniţe doar.

Cît de ancorat sînteți în viața literară românească? Recent, ați susținut un turneu de lansări și lecturi prilejuit de apariția volumului AFKA.

Cît de cît — ivresse oblige. Şi am şi mulţi şi buni prieteni scriitori (cartea românească următoare e despre ei). Dar, cînd din nou mă lepăd de ancoră şi las lopeţile să-mi scape şi în furtună mă afund ca într-o mină şi nu ştiu dacă mai e drum de întoarcere, atunci văd că viaţa literară românească a rămas în aer, că ideea de cultură a rămas orfană de obiect şi că eu am rămas faţă-n faţă cu limba română. Că-i sînt dat ca un făt. În această înfăţişare, de cînd au plecat Nino Stratan, Luca Piţu şi Mircea Horia Simionescu, doar Şerban Foarţă ce mă mai face să nu mă simt de tot şui.

Certurile scriitoriceşti sînt aşa de vitriolante pentru că, dincolo de fudulia geloasă, miza lor e atât de mică. Găştile, cu scopurile şi snopurile lor, mă lasă într-o stare de nefremătare — c-orice sectă e infectă —, după cum mă lasă şi dorinţa de a face prozeliţi, că în scriitor, în profesor sau în general.

La lansările bucureştene şi banato-ardeleneşti ale volumului AFKA au pus umărul prieteneşte (drept pentru care le, iarăşi, mulţumesc) Adriana Babeţi, Alexandru Badea, Florin Bican, Romulus Bucur, Cosmin Ciotloş, Adrian Lăcătuş, Mircea Mihăieş, Vintilă Mihăilescu, Răzvan Petrescu şi Marcel Tolcea.

De multe ori, textele reușesc să reașeze realitatea în realitate, iar alteori să ofere cititorului o oglindă a fricilor, viciilor, stigmatelor sociale etc. Există vreun subiect de care ați fugi?

Nu scriu despre şerpi şi curmale; dar despre taţii altora, da. Cînd maturitatea se plictiseşte de sine, bărbatul începe să-i semene suspect de mult tatălui său; cînd bătrîneţea se adînceşte în pasivitate, el ajunge să le semene tuturor taţilor. Fugim de pater iute ca săgeata lui Zenon — doar ce-i natal e fatal, nu invers. Împotriva acestui monism resemnat să fie înţelept nu putem lupta straşnic decît cu ferocitatea, fericire şi foliile feromonismului. De aceea, nu fug de nici un subiect: despre-itatea e democratică precum haosul din care se formează legendele, prin aşchiere. Subiecte nu există; decît, poate, „la intrare” — dragoste, moarte, anghelică… —, puncte de pornire şi orientare în cursa cu obstacole a scrisului şi a cititului, chit că orice sistem de orientare este o cursă, o trapă a suflerului şi-a sufletului, un scandal subtil cît să nu poată fi ocolit.

Care a fost cea mai mare provocare scriind AFKA?

În AFKA am încercat două lucruri: să nu scriu roman şi să fiu autoare. Primul mi-a ieşit; de al doilea n-am reuşit să-l conving pe niciunul trecut de zece ani. Majoritatea prozelor din volum a fost publicată în ultimii cîţiva ani în Orizont-ul timişorean, într-o rubrică pe care am numit-o „Altele-s artele”. Dacă viaţa e în altă parte, artele trebuie că provin dintr-o exterioritate de care şi gîndirea atîrnă, mi-am spus. Textele s-au aşternut, pe cît pot şti, în singularitatea lor, fiecare materializînd cîte o poetică proprie (rebelă la cele existente, poate originală), cauză din care volumul rezultat refuză judecăţile generalizante despre el precum stratul de cauciuc de pe bunkerele nemţeşti din al doilea război bombele. Cititori educaţi mi-au spus, fără generalizări mieroase, că AFKA li s-a părut a fi à la Borges, Caragiale, Robert Walser, Gellu Naum, Donald Barthelme, Simone Weil, Nietzsche, Mircea Horia Simionescu, Kafka, García Márquez, Bruno Schulz, Cioran vesel… mă rog, ce să spun cînd e cam tîrziu să mă opun?

Iată şi provocarea de care m-am lovit ca de un défi al challenge-ului: am vrut ca textele şi tot volumul să vibreze între umor şi exasperare à cœur d’éon. Nu ştiu dacă am vrut-o destul de tare, că a ieşit o colecţie fără nici o lecţie, care imită impecabil, crede-mă, moduri de viaţă neatestate, ignorate sau delăsate. De pe partea asta, asemenea lucruri se numesc simulacre; de pe cealaltă, se numesc „Digitale quale”, „Grăsună, valea!”, „Nano domini”, „Bucureşti 2099” şi tot aşa. Universurile paralele (care se întîlnesc la infinit) şi cele în serie se ating, à cœur d’éon, prin idei, ecouri diverse, multe muzicale, şi jocuri de cuvinte. Acestea din urmă generează lingvistic, activ şi mental ideea dedublării universului, ferindu-l pe acesta de soarta trivială de-a fi un container aşa cum e degetul pentru puroi.

AFKA poartă cititorul într-un carusel de subiecte, referințe literare, registre de personalități, situații, stări. Cum este cînd se face liniște în aceste „ținuturi”?

Vor fi fiind mai multe straturi de linişte. Unul e al autorului, doar post scriptum omne animal triste. Altele, ţinînd de cititori, fac parte din ţinuturile lor. Unul vine din reticenţa consumatorului, din ce în ce mai pronunţată azi, faţă de recitire. O proză scurtă ar lua, în principiu, mai mult timp, prin recitiri repetate, decît un roman, după cum fragmentele lui Fr. Schlegel sînt mai mari decît întregul, iar Elveţia şi-ar tripla suprafaţa dacă un zeu i-ar face din munte, şes. Astfel de proze sînt amuţite — linişte de-Alzheimer, cancerul celorlalţi — prin graba nerecitirii. Apoi, cum proza scurtă e anti-romanescă, liniştea pe care romanul ar aduce-o aici ar fi o lăbărţare leneşă, confuză. Creşterile demografice din ultimele patru secole au făcut din roman un pact cu mediocritatea, mai decent decît kitsch-ul. Dacă scriitorii s-ar abţine de la scris romane, după douăzeci de ani republica literelor şi-ar aşterne de-un viitor mai elegant. Altfel, liniştea romanescă — placenta în care cititorul se simte învăluit şi norocos că a dat peste o pleaznă, un free lunch care să-i hrănească foamea de identificare — îşi va continua cursul popular şi populist.

În fine, vor exista, sper, cititori care să găsească în prozele astea oaze de linişte în mijlocul furtunii. Că-n miezul cuvintelor zace nu un nucleu dur, nu o anagogie, ci haREMul somnului adînc. Dar artiştii somnului sînt bizari, zen, geologici, precum artistul foamei închipuit de Kafka. Se spune că gîndacii îşi coboară antenele-n somn, dar sînt sensibili la cofeină.

Călin-Andrei Mihăilescu este scriitor româno-canadian şi profesor de literatură comparată şi filosofie. Cele mai recente cărţi: AFKA (proze, Bucureşti, 2018), Policing Literary Theory (coord., Leiden, 2018), Ion Stratan, Criminalii şi crinii (coord.; Bucureşti, 2018), Ion Stratan, La umbra Greciei în floare (coord., Bucureşti, 2017), Rereading Faces. Festschrift Matei Călinescu (coord., Bloomington, 2016). Coordonează The Romanian Literature and Culture Encyclopedia (Londra). Volume în lucru: Deunamor (în română), Un mundo astrocéntrico (în spaniolă), Beforia şi tetralogia Erosophy (ultimele două în engleză). A publicat, în engleză, franceză, română şi spaniolă proză, poezie, eseu şi articole pe diverse teme de literatură comparată, filosofie, teorie critică şi literară, estetică, hispanistică, literaturi naţionale (engleză, americană, franceză, română…), semiotică, istoria artei, istoria religiilor, mistică, magie, film, teorie lingvistică şi gîndire socio-politică.

Credit fotografii: arhiva autorului.

The post Călin-Andrei Mihăilescu: „Se spune că gîndacii îşi coboară antenele-n somn, dar sînt sensibili la cofeină” (interviu) appeared first on Bookaholic.

Te-ai întrebat vreodată ce citesc, poate chiar în aceste clipe, Marius Manole, Lia Bugnar, Ilona Brezoianu, Ilinca Manolache, Mihai Călin sau Radu Iacoban? Iată răspunsul.

Lia Bugnar, actriță, regizoare, dramaturg – unul dintre artiștii cu cel mai mare succes la public din orașul București. Dincolo de cariera în teatru, Lia Bugnar mai are o carieră pe care i-o cunosc doar apropiații. Este o cititoare redutabilă. Are la bază biblioteci și, mai mult decât atât, este cea care împarte deseori recomandări de lectură printre actori. De fapt, adevărul e că nu împarte doar recomandările. Lia Bugnar dăruiește cărți. E cel mai probabil cadou pe care ți-l va face vreodată. Ce se află pe noptierea dumisale? Am ‘Bărbatul făcut din bucăți’, cartea lui David Lodge, pentru că tocmai am citit ultima filă din ea și am ‘Cupa de aur’ a lui John Steinbeck, pentru că tocmai am citit primele zeci de pagini din ea, spune Lia Bugnar.

Acum, dacă tot ați aflat această informație în exclusivitate, mai aflați una: artista are o mini-bibliotecă și la toaletă. Cel puțin zece cărți stau mereu acolo – sunt dintre cele sortite recitirii.

Suprinzătoarea alegere a lui Marius Manole

Dar Marius Manole, probabil cel mai ocupat actor de teatru din România? Marius Manole se află, la ora la care redactăm aceste rânduri, în plină activitate de strângere de semănturi pentru campania civică #fărăpenali în funcții publice. Când nu e la repetiții, când nu are nici spectacol (rar), Marius e la el acasă citind din Clubul mincinoșilor, de Mary Karr.

Ilinca Manolache a împlinit pe 1 august frumoasa vârstă hristică: 33 de ani. Ocazie cu care se află în concediu legal de odihnă, undeva în Grecia. Ilinca este, cel mai probabil, la ora la care citiți aceste rânduri, pe plajă, are sub cap un ghiozdan plin cu cărți și citește. Cărțile din ghiozdanul Ilincăi din vacanța de vară 2018 sunt: Femeia de hârtie de Rabih Alameddine, Azi ca mâine și poimâine, de Faiza Guene, Maimuța goală, de Desmond Morris, un purpuriu de cărți de Milan Kundera și Jeffrey Eugenides și Femeile lui Lazăr, de Marina Stepnova.

Curiosul caz al domnului Iacoban

Să mergem mai departe la curiosul caz al actorului, regizorului și dramaturgului Radu Iacoban. Ce credeți dumneavoastră că se află în lectura domnului Iacoban? D.H. Lawrence, doamnelor și domnilor. D.H. Lawrence, un clasic prea puțin parcurs în zilele noastre. Și spune Iacoban: Ei, uite că pe noptieră există, dom’le, mai multe cărți, dar aia de e ridicată și deschisă mai abitir zilele astea – lecturată totodată cu nesaț și pe litoralul tradițional românesc – se intitulează ‘Sons and lovers’ și este scrisă de cetățeanul D.H. Lawrence. De ce această carte? Pentru că în primul rând nu făcusem cunoștință cu autorul despre care am descoperit că are o capacitate de descriere a secvențelor în mișcare uluitoare, pentru că e plină de elemente de început de secolul XX care mă fascinează și pentru că e bine să stai cu dicționarul căutând cuvinte care îți confirmă că nu știi foarte bine limba engleză.

Tânăra actriță Alina Petrică, angajată a Teatrului Mic, se află, de asemenea, în concediu legal de odihnă, în orașul catalan Barcelona. Din Barcelona, ea ne transmite următoarele: nu posedă noptieră și nici nu citește înainte de culcare. Dar! De obicei, dacă nu e de nevoie, citesc de plăcere, în perioadele mai lejere. Și când pun ochiul pe o carte, nu o las până nu o termin. Iaca tocmai stau cu burta la sorele spaniol și am început să citesc Jurnalul necenzurat al lui Nijinski. Sunt la pagina 2, deci nu pot să zic nimic deocamdată, dar pot să zic ceva despre ultima carte citită – Dragă inimă, a lui Vasi Rădulescu. Este superbisimă, delicată, adevărată (cred), autobiografică,cu povești de viață, cu inimă calde, e pentru cu oameni cu inimă bună. Tipu’ e un medic cardiolog, care chiar are talent la scris. O recomand. Pentru vacanță, e perfectă!

Autorul care l-a ținut pe Istvan Teglas o zi întreagă în camera de hotel pe alt continent

Istvan Teglas este actor al Teatrului Național din București. Îl puteți vedea însă în multe spectacole din alte teatre din capitală și din țară. Limba maternă a domnului Teglas este limba maghiară. Cu toate acestea, el a învățat limba română la un nivel de excelență și o vorbește acum mult mai bine decât colegi români get-beget. Și zice domnul Teglas: cartea pe care o am mai nou pe noptieră este Jurnalul necenzurat al lui Nijinski, am avut-o cu mine și în turneul recent din Asia. Mi-a stricat o zi întreagă, timp în care nu am mai ieșit din camera de hotel. În perioada respectivă a fost și ziua traducătoarei Raluca Rădulescu, așa că am felictiat-o pentru volumul în limba română și i-am scris – într-un fel ca să mă testez dacă simțurile într-adevăr îmi sunt reale – cât de mult m-a afectat această carte, la care mi-a răspuns că și ei i s-a întâmplat la fel

Actrița Mihaela Velicu are pe noptieră Femeia care aleargă cu lupii, de dr. Clarissa Pinkola. Este o carte cu povești și miturile femii sălbatice. Deci așa, Mihaela Velicu.

Marele nostru actor Mihai Călin tocmai se pregătește să aniverseze – atenție! – cincizeci de ani (așa a trecut vremea…). Și zice domnul Călin: nopiera-mi e fericită de a găzdui pe Philip Roth cu a sa ‘ Contraviața’. Și mă pregătesc pentru ‘3 etaje’ de Eshkol Nevo.

Charile Chaplin, tenis și ulei presat la rece

Actrița Ilona Brezoianu (carte de muncă la Teatrul de Comedie) are pe noptieră cartea Viața mea, de Charlie Chaplin. Sub Chaplin se află și volumul În culisele tenisului. Pentru că domnișoara Brezoianu (originară din Giurgiu) e o fire pragmatică. S-a apucat să joace tenis și vrea să vadă și cum e în culisele sportului alb. Cartea a fost primită cadou de la Mădălina Ciupitu, sufleor la Teatrul Național din București.

În încheiere, aflăm detalii și despre noptiera îndrăgitului actor Cătălin Babliuc (din Botoșani). Babliuc are pe noptieră Mă numesc roșu, a lui Orhan Pamuk (mai are puțin și o dovedește). După care urmează o autobiografie a lui Nikola Tesla – Invențiile mele. Domnul Babliuc ne exlică și de ce a optat pentru aceste volume: Voiam să citesc Pamuk de când mi-a zis Lia Bugnar că e scriitorul de suflet al lui Voicu Rădescu (n.r. – fondatorul Green Hours), m-a făcut curios. Îl înțeleg perfect pe Voicu, e excelent nenea Pamuk. Nu e ăla al meu de top, dar e pe acolo, sus. Tesla e un om care mă fascinează de ceva ani, am o mică obsesie pentru mințile astea care văd în profunzimea universului, în timp ce eu nu știu exact ce înseamnă ulei presat la rece.

The post Cărțile de pe noptierele actorilor appeared first on Bookaholic.

Anat Levin (n. 1973, Israel) este poetă, editoare și profesoară de creative writing. A publicat poeme în cele mai prestigioase reviste și cotidiene din Israel. A debutat în 2008 cu Anna mistovevet leat (Anna se învârte încet) care a primit Premiul Ministerului Culturii pentru Poezie. A studiat cinematografie și televiziune la Hunter College din New York și a absolvit cursurile de poezie ale școlii Helicon, în 1993. Cel de-al doilea volum de poezie al lui Anat Levin, Mouth to Mouth, a apărut în 2013 și a fost distins cu premiul „Acumˮ al Societății Israeliene pentru Scriitori și Muzicieni, primind, de asemenea, și „The Rabinovich Tel Aviv Fund for translation”, în urma căreia cartea a fost tradusă în limbile engleză și germană. Pe lângă poezie, mai scrie și proză, primul său roman, The Archivist, apărând în 2014. În prezent, locuiește la Givataim.

Poemele lui Anat Levin sintetizează experiențele unei femei cu rădăcini rusești într-un spațiu nou în care încearcă să-și propage, treptat, identitatea, pentru a-l îmblânzi. Relatările ei sunt de o discreție sfâșietoare, tensionată și tensionantă, întrucât accesarea amintirilor, a evenimentelor din istoria de familie se face într-un mod atipic, contraintuitiv. Confesiunea erupe brusc și scurt, expunând preț de doar câteva clipe subiectul poetic, așa cum fascicole de lumină provenind de la sirena unei mașini de poliție ar dezvălui fugitiv corpurile ghemuite ale unor refugiați într-un subsol. Cam așa s-ar putea descrie cadrul în care este fixată lirica lui Anat Levin, în care se vorbește despre traumă și despre adevărul personal printr-o gesticulație extrem de delicată. Reconstruirea propriei existențe într-un loc nou, deteritorializarea spaimei și a ororii, pe care oamenii le poartă cu ei oricât de tare se îndepărtează de locul în care le-au trăit, poveștile la singular care se pierd în magma colectivă sunt doar câteva dintre aspectele pe care textele poetei israeliene le organizează cu precizie și un cinism dureros în insectarul emoțiilor divergente pe care conștiința le inventariază.

O, mamă

1

Existau mai multe metode:
cu o curea peste palme dacă veneai târziu acasă,
cu o curea la fund dacă te certai cu surorile tale,
cu o curea pe o parte a corpului la întâmplare (brusc, unde se nimerea),
dacă joia uitai să ștergi praful în cameră înainte să pleci la școală,
dacă una dintre ceșcuțele portocalii de ceai pe care le-au adus de „acoloˮ se spărgea,
dacă erai prinsă visând cu ochii deschiși în timp ce te îmbrăcai de dimineață,
dacă citeai o carte (Revolta Angelicăi, pentru a nu știu câta oară) în lumina palidă a coridorului,
când era trecut de ora de culcare.
(Turnatul era întotdeauna încurajat.
Sora-turnătoare primea o bomboană, o cămașă nouă, o mică mângâiere).
Lovitura era cumplită, despica deodată aerul, rănind distanța
dintre palma grea și obrazul fin.
Pentru asta nu era nevoie de vreun motiv anume.

2

Și se spunea:
cinstește pe tatăl tău și pe mama ta
și ei te vor cinsti pe tine cu de două ori mai multe lovituri
și cu două palme sănătoase la fund
ca să-ți fie ție bine
și să trăiești ani mulți pe pământ
și să jelești cu capul sub plapumă; nu te mișca
pentru ca stelele să nu-ți
împungă rănile.

3

Existau două limbi.
Ei spuneau:
„Ea proastă
el hoț
ea fugit cu el
curva de anna
chiar și înapoi în Rusia – curvă
mama și ea – curvă
el oy vay, shvartze hayas
arabii, tfu yoptfoyomat
nu te mărita cu un shvartze
un român un tâlhar polonez vreun Buharin
dat lui un deget vrut să ia toată mâna
Profitorii suferă?
Am suferit.ˮ

Păpușa șchioapă era întrebată:
„Ai mai vrea o ceașcă de ceai, scumpo?
Ce frumos e azi, nu-i așa?ˮ

și mai exista o a treia limbă
pe care nimeni nu o vorbea.

traducere din limba engleză de Anastasia Gavrilovici

The post Poemul săptămânii: „O, mamă”, de Anat Levin appeared first on Bookaholic.

Pe lângă cărțile de luat la plajă, avem și în august o listă de 10 cărți interesante. La categoria ficțiune, un roman finalist la Man Booker, un roman nordic noir scris de regina romanului polițist nordic, un roman de secol XIX, o apariție insolită în peisajul editorial românesc și o recuperare necesară, o reeditare a, se spune, unuia dintre cele mai frumoase romane din Sud-Estul Europei și un remix punk de povestiri timișorene de dinainte și de după 1989.

Pentru nonficțiune începem cu un volum de Roland Barthes, Discursul îndrăgostit, un auxiliar la cea mai frumoasă carte despre iubire scrisă vreodată – Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit, o carte micuță despre un mare miracol – nașterea și dezvoltarea embrionului uman, o carte de memorii despre lumea în care trăim, o alta despre cel mai important simț al nostru, văzul, și felul în care ne construiește lumea și un volum de psihologie ce te invită la introspecție.

Vă doresc un august plin de lecturi frumoase!

Lapte fierbinte, de Deborah Levy (trad. Adriana Bădescu)

Este luna august şi două femei, mamă şi fiică, ajung într-un sat de pe coasta de sud a Spaniei. Rose suferă de o boală ciudată, iar medicii nu ştiu ce să creadă. Fiica ei Sofia a adus-o la o clinică privată pentru a găsi un remediu cu ajutorul doctorului Gómez, un medic ale cărui metode şi motive sunt controversate şi îndoielnice. Ameţite de căldură şi de oamenii seducători cu care intră în contact, cele două femei ajung să-şi analizeze, pentru prima dată după ani întregi, viaţa şi legăturile puternice care le-au ţinut împreună atâta timp.
„Tulburătoare, provocatoare şi impecabil scrisă, Lapte fierbinte de Deborah Levy este povestea mai multor generaţii ale unei familii şi a unei veri halucinante.” (Evening Standard)
„Minunată… Ceea ce face cartea lui Levy atât de bună este extraordinara imaginaţie a autoarei, poezia limbajului său, modalitatea sa de a găsi miracolul de fiecare zi, de a spune multe în puţine cuvinte, de a se mişca cu graţie între patos, pericol şi umor şi de a crea un personaj atât de interesant şi de surprinzător cum este Sofia.” (The New York Times)
„Un impresionant roman al vieţii interioare, pe care Levy o descrie cu o însufleţire ce aminteşte de Virginia Woolf… Uimitor.” (The Guardian)  (© Editura Litera)

Discursul îndrăgostit, de Roland Barthes (trad. Magda Jeanrenaud)

Discursul îndrăgostit cuprinde notele seminarului pe care Roland Barthes l-a ţinut la École pratique des hautes études în perioada 1974-1976, la care se adaugă o serie de pagini inedite din eseul Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit. Bazându-se pe lecturile sale din domeniul literaturii – în primul rând romanul lui Goethe Suferinţele tânărului Werther, dar şi multe alte opere poetice sau dramaturgice – şi pe alte forme de artă şi creaţie, pe care le îmbină cu experienţe personale şi cu propria reflecţie alimentată îndeosebi de psihanaliză şi filozofie, Barthes construieşte un discurs profund original despre îndrăgostire. Mai mult decât un studiu ştiinţific sistematic, cei doi ani de seminarii reprezintă o căutare, o explorare menită să explice sau cel puţin să lumineze orice experienţă de îndrăgostire în relaţie cu limbajul.

„Din inima furtunii care mă dezrădăcinează, mă deposedează de propria identitate, vreau să mă întorc uneori la origine – la originea mea. O pantă implacabilă mă face să alunec, să cobor (mă scufund) spre copilărie. Însă forţa care produce amintirea aceasta este ambiguă: pe de o parte, caut să mă liniştesc prin reprezentarea unui timp adamic, anterior oricărei îngrijorări din dragoste, oricărei nelinişti genitale, şi totuşi mustind de senzualitate; prin amintire, pun la bătaie timpul acesta împotriva timpului Îngrijorării îndrăgostite; dar mai ştiu şi că dragostea şi copilăria au aceeaşi natură: dragostea împlinită nu este niciodată altceva decât raiul a cărui idee fixă mi-a fost transmisă din copilărie.” (Roland Barthes) (© Editura Polirom)

Cel dintâi mister. Povestea ta – dinainte de a te naște, de Katharina Vestre (trad. Mihaela Apetrei)

Cel dintâi mister spune povestea ta (și a mea, și a noastră, a tuturor), de la concepere până la naștere, de la primele diviziuni celulare primitive până la următoarele nouă luni, când, copii umani gata-făcuți, ne luptăm să ne facem drum spre lume, pe o cale foarte îngustă.
Știai că expresia „iepurele a murit” (folosită pentru a anunța o sarcină) vine de la testele de sarcină făcute în anii 1920, când medicii injectau urina femeii într-o iepuroaică și apoi examinau ovarele animalului? Sau că micuțul mascul al viermelui de mare Bonellia viridis își petrece întreaga viață în interiorul femelei mult mai mari decât el, ca donator personal de spermă?
Acestea sunt două dintre numeroasele situații stranii pe care le vei găsi în Cel dintâi mister. Este povestea ta dinainte de a te fi născut, poveste în care Katharina Vestre conturează procesul miraculos din pântecul mamei. Este știință pe înțelesul tuturor, istoria științei, poveste și educație publică de cea mai bună calitate. O carte fermecătoare, distractivă, amuzantă, accesibilă, adresată tuturor și plină de informații. (© Editura Publica)

Vrăjitoarea, de Camilla Läckberg (trad. Ioana Ghișa)

Un nou roman din seria Fjällbacka.
Un copil dispărut. Când o fetiță în vârstă de patru ani dispare în vecinătatea orășelului Fjällbacka, locuitorii sunt cuprinși de groază. Cu treizeci de ani în urmă, o fetiță a dispărut în același loc și a fost găsită moartă.
O crimă. La acea vreme, două adolescente au fost acuzate de uciderea ei. Să fie într adevăr o coincidență că una dintre fete – acum o actriță faimoasă – tocmai s a întors în Fjällbacka? Inspectorul Patrik Hedström începe să investigheze cazul, ajutat de soția sa Erica Falck, scriitoarea de romane polițiste de succes.
O comunitate dezbinată. Dar pe măsură ce Patrik și Erica fac cercetări tot mai adânci, adevărul devine și mai întunecat, fiindcă se pare că toată lumea din acea comunitate strâns unită are un secret. Curând, vor trebui să se confrunte cu faptul că s ar putea să ascundă un criminal în mijlocul lor…

„Vrăjitoarea leagă trei perioade diferite și face paralele tematice interesante. Läckberg descrie într un mod convingător și terifiant cum fiecare perioadă a avut propria vânătoare de vrăjitoare, oferindu ne totodată un thriller extrem de alert.” (Skånska Dagbladet)

„Viața de familie și brutalitatea sunt subiectele preferate ale Camillei Läckberg. Intriga e condusă cu o mână sigură, iar ritmul acțiunii e trepidant… O sondare expertă a laturilor întunecate ale psihicului uman.” (Sunday Times) (© Editura Trei)

Papesa Ioana, de Emmanouil Roidis (trad. Claudiu Sfirschi-Lăudat)

Dacă ar trăi astăzi, Emmanouil Roidis ar fi – probabil – activist social și influencer cu peste 20 000 de fani. Însă, în 1866, când a publicat în Grecia Papesa Ioana, tot ce-a reușit să obțină a fost anatemizarea de către Sfântul Sinod. Satiră spumoasă, roman cu măști, comedie de moravuri și cea mai iconoclastă viață de Papesă scrisă vreodată, textul de față îl pune pe Roidis în compania unor Rabelais, Voltaire sau Swift – și îl face contemporanul nostru.

„În râs, și doar în el, stă diferența dintre om și bestie, și cu cât râzi mai mult, cu atât ești mai uman.” (Emmanouil Roidis) (© Editura Vellant)

E un pod pe Drina…, de Ivo Andrić (trad. Gellu Naum şi Ioana G. Seber)

La jumătatea secolului al XVI-lea, un paşă dă poruncă se ridice un pod peste Drina, râul care străbate orăşelul bosniac Vişegrad. Aşa începe istoria – cu pietre albe aduse de departe şi cu muncă zdrobitoare. Până la Primul Război Mondial, podul acesta, făcut din unsprezece arcade mlădioase, e martor al tuturor schimbărilor, suferinţelor şi tulburărilor care trec peste locuitori: stăpânirile se duc una după alta, scoţând din rădăcini o parte din obiceiurile oamenilor şi punând altele în loc, generaţiile cele noi îşi amintesc din ce în ce mai şters cum era traiul celor vechi, bătrâni şi tineri, creştini, musulmani şi evrei se întâlnesc pe pod şi privesc cum le trece viaţa, mai molcom ori mai aprig. Podul e martorul istoriei: şi al celei mari, plină de războaie, anexări, măriri şi decăderi de imperii, şi al celei mici, cu drame şi neînţelegeri omeneşti, cu împăcări cu soarta şi cu fericiri mărunte.
Salutat drept un „Tolstoi iugoslav“ – odată cu traducerea în franceză a romanului (traducere care a dat semnalul unui succes mondial), Ivo Andrić face în E un pod pe Drina… ceva mai mult decât o sobră frescă istorică: aceasta e însoţită de o fermecătoare plăcere, aproape orientală, a povestirii, dar şi de crude reprezentări literare pentru ceea ce se numeşte „mersul înainte al istoriei” – implacabil şi, de cele mai multe ori, nedrept. (© Editura Polirom)

Două surori, de Åsne Seierstad (trad. Claudia Roxana Olteanu)

Într-o dimineață de octombrie a anului 2013, Ayan Juma, de 19 ani, și sora ei, Leila, de 16, au părăsit casa părintească din Oslo, după care le-au transmis părinților prin e-mail următorul mesaj: „Pace, milă de la Dumnezeu și binecuvântare vouă, mamă și tată… Vă rugăm să nu fiți supărați pe noi”. Cele două surori luaseră hotărârea de a pleca în Siria și de a-i ajuta pe islamiști. Plănuiseră asta de luni bune. Sadiq, tatăl lor, pornește repede pe urma fiicelor în Turcia. Când ajunge acolo, acestea abia trecuseră granița. Sadiq este însă hotărât să le găsească.
Urmează povestea fascinantă, sfâșietoare a unei familii dezbinate. În vreme ce Sadiq își riscă viața încercând să-și aducă fetele acasă, soția lui, Sara, aflată în Norvegia, începe a se îndoi de viața pe care o duce în acea țară. Cum i s-au putut radicaliza copiii fără ca ea să știe? Ce ar putea să facă pentru ca fiii ei mai mici să nu împărtășească aceeași soartă?
Beneficiind de sprijinul familiei Juma, autoarea urmărește de la început firul întortocheat și dramatic al acțiunii. Cititorul călătorește, împreună cu Sadiq și Sara, de la casa acestora din Somalia la apartamentul din Oslo, apoi în Turcia și Siria, unde două surori adolescente sunt puse în fața urmărilor șocante ale faptei lor. Aventura celor două surori norvegiene este povestită în filmul documentar Only a father. (© Editura Corint)

Povestiri din garaj, de Goran Mrakić

Un remix timișorean punk al vieții de dinainte și de după ’89.
Poveștirile din garaj sunt tipice tranziției de tip balcanic, trăite în Timișoara înainte și după ’90: veri în care timpul se dilată, așa cum doar în vacanțele școlare o poate face, muzici interzise, trase pe casete, baruri locale, animate de legende de cartier, români, sârbi, șvabi și maghiari, Poli Timișoara, huligani, bătăi, ecouri ale primelor revolte care au declanșat Revoluția din decembrie ’89, afaceri stranii, crime, râuri de bere, scriitori și artiști de tot soiul, scene din viața de zi cu zi, întâmplări adolescentine și rememorări nostalgice. Toate desfășurate între betoane și Bega.

„Marea șmecherie pe care o face Goran în poveștirile lui e că are un fel de familiaritate în scris, ai impresia că-i știi de undeva personajele. Rockeri, punkeri și idealiști ajunși bătrâni și sictiriți într-un oraș care «era odată» par niște veterani ai unui război pentru optimism, ce a avut loc cândva la începutul anilor ’90. Război pe care l-au câștigat cam cum au câștigat sârbii mai toate războaiele din ultima vreme, à la Pyrrhus.” (Ovidiu Eftimie) (© Editura Nemira)

Feluri de a vedea, de John Berger (trad. Radu Șorop)

Feluri de a vedea, de John Berger, este una dintre cele mai inovative şi influente cărţi despre artă apărute vreodată în orice limbă. Publicat pentru întâia oară în 1972, volumul îşi trage inspiraţia din seria de emisiuni BBC despre care un critic Sunday Times a comentat: „Îţi deschide ochii în mai mult de o singură direcție: aplecându-se asupra felului în care noi ne uităm la picturi…va schimba aproape cu siguranţă felul în care tu le vei privi de-acum încolo”. Lucrul acesta deja s-a întâmplat.

„Influența seriei de emisiuni şi a cărţii a fost enormă… A supus atenţiei publicului larg zone ale studiilor culturale care astăzi sunt considerate teritorii comune.” (Geoff Dyer)

„În ultimii şaizeci de ani, marele John Berger (critic de artă, eseist, scenarist, romancier, poet şi artist) a adus contribuţii incalculabile felului nostru de a înţelege cultura şi politica, niciodată mai pregnant decât în Feluri de a vedea.” (The Village Voice) (© Editura Vellant)

Trezirea eroului interior. Douăsprezece arhetipuri care ne ajută să ne regăsim și să ne transformăm lumea, de Carol S. Pearson (trad. Mirela Foghianu)

După cum știm, eroii omoară dragoni, salvează domnițe la ananghie, descoperă și aduc înapoi comori. La încheierea călătoriei, deseori se căsătoresc. Au ajuns la un „final fericit” al drumului, în care „noul lor adevăr înnoitor” se manifestă în viața pe care o trăiesc – în comunitate, cu familia lor nouă și cu alți oameni. Acest model mitic descrie procesul psihologic al dezvoltării umane. În călătoria sa în viață, Eul-Erou poate fi călăuzit de douăsprezece arhetipuri – printre care Magicianul, Înțeleptul, Războinicul – descrise de Carol S. Pearson în cartea de față.
Trezirea eroului interior se adresează oamenilor aflați în oricare stadiu al drumului vieții: este chemarea la aventură pentru aceia care doar tatonează terenul sau care abia își încep călătoria; asigură susținere călătorilor care se află de mult timp pe drum; și este un instrument pentru oamenii care sunt deja departe în călătoriile lor, care caută modalități de a împărtăși și duce mai departe ceea ce au învățat.

„Atunci când suntem de părere că expedițiile noastre nu sunt importante și eșuăm în confruntarea cu dragonii noștri și în căutarea comorilor noastre, ne simțim goi pe interior și lăsăm un vid care ne afectează pe toți. Psihologii lumii moderne nivelatoare au un nume pentru cazul rar al cuiva cu «deliruri de grandoare», însă nu au nici măcar o categorie pentru cea mai răspândită maladie, delirul lipsei de importanță. Deși este adevărat că nu există un om mai important decât celălalt, fiecare dintre noi are câte un dar important de oferit – unul pe care nu îl putem dărui dacă nu reușim să pornim în călătorie.” (Carol S. Pearson) (© Editura Trei)

Cumpără cărțile din librăria online Cărturești (click pe titluri și/sau coperte)! Ai un discount special Bookaholic – 15% reducere dacă introduci codul 0ADYT44K atunci când faci comanda, la check out.

The post 10 cărți de citit în august 2018 appeared first on Bookaholic.

Cei care au încă aplecare să evadeze din cotidian și să arunce un ochi pe marile dezbateri intelectuale ale Occidentului, nu vor fi ratat ultimele revelații ale științei cognitive și vor fi auzit cu siguranță de Tversky, Kahneman, Thaler, Slovic și alții. Mai toate științele umaniste trec astăzi printr-un proces de recalibrare pentru că psihologia și sociologia experimentală au demonstrat convingător că oamenii gândesc și acționează altfel decât credeam.

Hans Rosling nu contribuie la această dezbatere, dar cartea lui, Factfulness – 10 reasons we’re wrong about the world, scrisă într-un limbaj cât se poate de simplu și accesibil, vine să întărească concluziile celor de mai sus. Suntem incapabili să înțelegem lumea din jurul nostru, a cărei complexitate și stratificare a depășit capacitatea noastră de analiză.

Rosling pune pe masă o idee simplă. În ciuda narativului promovat de mass-media a degradării constante, în ultima jumătate de secol umanitatea a cunoscut cel mai profund avans din întreaga sa istorie. Cifrele seci ale organizațiilor internaționale arată fără dubiu că miliarde de oameni au astăzi o viață mai bună decât acum câteva decenii, că populația lumii nu va crește necontrolat și că modernitatea a produs un miracol care trece neobservat.

Nu vreau să stric cititorului surpriza de a rămâne stupefiat de ideile preconcepute și greșite pe care le are despre sărăcie, sănătate sau dezvoltare economică în lume. Citind cartea lui Rosling și jucându-vă cu instrumente pe care le-a pus la dispoziția publicului (www.gapminder.com), veți înțelege că mult mai mulți copii decât credeți sunt vaccinați, că subevaluați considerabil numărul de oameni care au acces la apă potabilă și electricitate sau numărul de fete din Africa cu acces la educație. Suntem absolut orbi la proporția de nașteri și ne temem de suprapopulare, deși statisticienii au lămurit de multă vreme că populația globului se va stabiliza în jurul cifrei de 11-12 miliarde și că nu există indicii că va depăși această cifră.

Rosling nu propune o teorie, ci așază în fața cititorului cifre incontestabile care arată că lumea nu este ceea ce credem și că operăm cu o imagine a ei care era adevărată în anii 1960. Citindu-l, am trăit o revelație similară cu momentul în care am aflat că harta lumii pe care o învățasem la școală nu este o reprezentare realistă a dimensiunii țărilor și continentelor (https://thetruesize.com). Ce învățasem la școală nu era o minciună, ci lumea văzută dintr-o singură perspectivă, fără să ni se spună că există și altele.

Munca suedezului din ultimele decenii a demonstrat că cei mai educați și informați dintre noi aproape că nu au habar de schimbările profunde care au avut loc în Asia și în Africa. Operăm cu această imaginea deformată a unor continente sărace care nu vor putea ajunge vreodată din urmă Occidentul. Nu mai există un Occident bogat, distinct de o mare masă a țărilor sărace. Lumea este un continuu. Dacă împărțim veniturile tuturor oamenilor în patru categorii (până la 2$/zi, 8$/zi, 32$/zi și mai mult de 32$/zi), vom observa că cei mai mulți, 5 miliarde, sunt undeva la mijloc și sunt împrăștiați pe toate continentele, inclusiv în Occident. Cei 5 miliarde trăiesc cu undeva între 8$ și 32$ pe zi și doar un miliard trăiesc în sărăcie profundă. Este deplorabil că 15% din populația globului trăiește în sărăcie, dar acum jumătate de secol cifra era de 50-60% și în mai toată istoria omenirii a fost de peste 90%.

De ce avem o imagine atât de deformată a lumii? Explicațiile științifice și documentate le veți găsi la cei pe care-i menționam la început și nu doar la ei. Hans Rosling traduce în limbaj comun concluziile recente ale revoluției cognitive: avem o apetență pentru senzațional, suntem statisticieni catastrofali, nu gândim probabilistic, generalizăm cu prea mare ușurință, vedem peste tot creșteri liniare, ne uităm la cifre rupte din context, suntem fataliști, ne plac știrile negative și ne bazăm într-o proporție îngrijorătoare pe mass-media atunci când încercăm să discernem lumea din jur.

Factfulness nu este o carte scrisă de un optimist incurabil care crede că trăim în cea mai bună dintre toate lumile posibile. Dimpotrivă, Rosling este primul care recunoaște că există încă probleme grave, inclusiv unele care par insurmontabile, cum este încălzirea globală. Se descrie pe sine ca un „posibilist”, adică o persoană rațională care înțelege cifrele și ce spun ele și conștientizează că lumea este capabilă, astăzi, să rezolve mult mai multe probleme decât este dispusă să admită.

Cartea lui Rosling este și o lecție pentru modul în care privim România. Traversăm o perioadă de profundă revoltă socială în care o proporție semnificativă de cetățeni este nemulțumită de modul în care cetatea este administrată și guvernată. Totul pare un dezastru. Nu este. România din anul 2018 seamănă foarte puțin cu cea din 1990 și, dacă facem un efort să fim echidistanți, vom realiza cu ușurință acest lucru. Asta nu înseamnă că trebuie să fim îngăduitori cu proasta guvernare sau lipsa de pregătire a celor care administrează treburile publice. Rosling ne-ar spune să distingem între dorința justificată de mai bine și exigențele crescute pe care le avem și narativul care spune că România nu a progresat în ultimul sfert de secol. Cifrele arată altceva, iar mai binele pe care ni-l dorim trebuie să plece de la o poză realistă a țării și nu de la imagine închipuită și fără ancore în realitate.

The post Povestea cifrelor seci și lumea pe care refuzăm să o vedem: „Factfulness”, de Hans Rosling appeared first on Bookaholic.

380 BC. Platon scrie alegoria peşterii. Un prizonier care şi-a petrecut toată viaţa înlănţuit într-o peşteră, văzând doar umbrele proiectate de un foc din spatele său pe un perete, va crede că aşa arată realitatea. Filosoful este prizonierul care, eliberat, iese din peşteră şi înţelege adevărata înfăţişare a lucrurilor.

1793. William Blake preia analogia lui Platon şi scrie „Dacă porţile percepţiei ar fi limpezite, totul i-ar apărea omului aşa cum este, infinit. Pentru că omul s-a întemniţat singur şi vede totul prin deschizăturile înguste ale peşterii sale”.

1954. Aldous Huxley citeşte despre efectele mescalinei, un drog obţinut din cactus, devine curios şi face un experiment intelectual: îşi documentează experienţa de o zi cu mescalină şi felul revelator în care percepe realitatea sub influenţa drogului în faimoasa sa carte The Doors of Perception (Porțile percepției), al cărei titlu îl citează pe Blake.

1965. Poetul Jim Morrison foloseşte prima parte a titlului cărţii lui Huxley (sau citatul din Blake?) pentru a da numele formaţiei sale rock.

2018. Michael Pollan publică o carte despre psihedelice. Prologul ei se numeşte A New Door.

Am început descriind această leapşă peste secole cu analogii şi expresii despre cum percepem realitatea nu pentru a propune închiderea cercului cu întrebarea dacă, oare, „Light my fire” este despre focul din peştera lui Platon, ci pentru a scrie despre o carte. O carte publicată anul acesta, care repetă şi duce mai departe experienţa lui Huxley din The Doors of Perception.

Michael Pollan este un om serios. A fost pus de revista Time pe lista celor mai influenţi 100 de oameni din lume, predă scriitură la Harvard şi Berkeley, contribuie la New York Time Magazine şi este autorul unei serii de bestsellers, dintre care cea mai cunoscută la noi e Dilema omnivorului. Şi omul ăsta serios tocmai a scris (2018) o carte despre beneficiile psihedelicelor. Hm.

Cartea are un titlu – How to Change Your Mind – care atrage atenţia. Eu am crezut prima dată că este despre cum să ieşim din modele mentale rigide şi mă pregăteam s-o citesc pentru ceea ce predau la şcoală. Subtitlul însă, deşi lung, e revelator: What the New Science of Psychedelics Teaches Us About Consciousness, Dying, Addiction, Depression, and Transcedence. Şi, de fapt, chiar este despre cum să ieşim din modele mentale rigide. Doar că nu cognitiv, nici comportamental, ci luând o doză de psihedelice. Ce e simpatic e că Michael Pollan îşi începe călătoria asta ca orice om serios de şaizeci şi ceva de ani: cu reticenţă. Cartea e alcătuită din mai multe fire care se împletesc şi se completează reciproc: povestea psihedelicelor, călătoria autorului, cercetările medicale, efectul transcedental.

Povestea psihedelicelor. Nu vreau să vă stric plăcerea descoperirii. Spun doar că Pollan trece, bine documentat şi alert scris, prin istoria LSD şi a psiloscibinei, de la descoperirea un pic miraculoasă a dietilaminei acidului lisergic de către chimistul elveţian Albert Hofmann de la Sandoz până la reluarea recentă a experimentelor medicale cu psihedelice în spitalele americane; descrie pleiada de oameni interesanţi şi excentrici care au evanghelizat transformarea interioară prin consum de LSD, de la Aldoux Huxley la Timothy Leary (cu destinul său demn de filmele cu James Bond); aminteşte deschiderea iniţială a autorităţilor americane faţă de drog, ba chiar interesul secret al CIA, şi explică apoi contextul interzicerii politice a psihedelicelor în 1968, mai ales din postura de combustibil preferat al contra-culturii hippie.

Călătoria psihedelică a autorului. Pe la jumătatea documentării, Pollan realizează că nu poate să scrie o carte despre psihedelice fără să înţeleagă pe pielea sa de unde vine fascinaţia tuturor celor pe care îi intervievează. Aşa că încearcă, din raţiuni mai degrabă jurnalistice, câte o singură dată, pe rând, psilocibină, în vehicolul său natural, ciuperci magice, apoi LSD, ba chiar şi 5-MeO-DMT, numele criptat sub care se ascunde inhalarea fumului produs prin arderea veninului unei broaşte. Toate călătoriile (trips) sunt descrise frust, obiectiv, fără entuziasmul dubios al adepţilor convinşi, dar şi fără scepticismul conservatorilor moralişti. Încercările sale sunt făcute sub îndrumarea şi supravegherea unor ghizi specializaţi, ghizi despre care aflăm cu mirare că nu au fost vreodată cu adevărat deranjaţi de autorităţile americane. Din nou, fără prea multe spoilere, pot spune că, printre multe altele, Pollan îşi vede bunicul când se priveşte pe sine în oglindă, are revelaţii despre familia sa şi înţelege cu totul altfel una dintre piesele sale clasice favorite, suita pentru violoncel în Re minor de Bach, cântată de Yo-Yo Ma. Michael Pollan foloseşte propria experienţă pentru a face un detur prin psihologie şi descrie legătura dintre psihedelice, meditaţie şi o reţea funcţională din creierul uman denumită default mode network – practic maimuţa care ne vorbeşte în cap când nu suntem atenţi şi rumegă, stresată, ce s-a întâmplat şi ce va să vie.

Cercetările medicale. Aşa cum spune şi subtitlul, tratamentul cu psihedelice a fost cercetat ştiinţific pentru afecţiuni ca alcoolismul şi depresia sau pentru neliniştea existenţială a bolnavilor terminali. Timp de mai bine de zece ani, până la interzicerea acestor substanţe, şi în ultimul deceniu, după re-aprobarea experimentelor în spitale, foarte multe studii au confirmat efectul benefic al administrării unei singure doze de LSD sau psilocibină sub supraveghere de specialitate. Din ce în ce mai mult, comunitatea ştiinţifică medicală este deschisă la a afla mai multe despre potenţialul curativ sau paleativ al acestor substanţe.

Efectul transcedental. Aici cartea a devenit, pentru mine, şi mai interesată. Pollan relatează, ca un adevărat reporter de front, ce a aflat prin documentare, dar şi ce a experimentat direct. Experienţa mistică indusă, în setting-ul adecvat, de unele călătorii psihedelice este incontestabilă. În 1962, sub supravegherea lui Timothy Leary, se desfăşoară la Harvard un experiment în biserica universităţii. Studenţii sunt împărţiţi în două grupuri, iar grupul de test ia o doză de psilocibină. Din zece participanţi, nouă relatează apoi că au avut experienţe religioase profunde. Intervievaţi din nou după 25 de ani, subiecţii au descris experienţa ca pe unul dintre momentele cruciale din viaţa lor spirituală.

Evident, aceste călătorii nu sunt lipsite de pericole, iar Pollan trece în revistă şi efectele negative, de la accidente datorate percepţiei modificate (au fost consumatori călcaţi de maşină) până la bad trips, traumatizante, dar fără efecte pe termen lung. Interesant este că psihedelicele nu au risc major (în afară de accidentele menţionate mai sus) şi nu dau nicio dependenţă. Titlul cărţii este dat de constatarea făcută atât de cercetători, cât şi de cei care au consumat LSD sau magic mushrooms în căutarea unor experienţe transcedentale, că mintea se schimbă cu adevărat după consumul de psihedelice, iar pentru a obţine acest efect, fie el terapeutic sau revelator, e suficientă o singură administrare.

Am recitit ce am scris până acum şi mi-am dat seama că parcă sunt un cercetător obtuz: am luat cartea asta foarte bine scrisă, coerentă ştiinţific, iconoclastă, greu de pus jos şi generatoare de întrebări existenţiale şi am împărţit-o şcolăreşte în patru fire, A, B, C şi D, care tratează psihedelicele aşa şi pe dincolo. Şi, să ştiţi, nu i-am făcut dreptate.

Aşa cum şi-a obişnuit cititorii în cărţile sale de până acum, Pollan ia o temă şi o explorează pe toate feţele, cu obiectivitatea unui jurnalist neimplicat, dar cu talentul unui scriitor de foiletoane. How to change your mind e la fel, doar că subiectul este exploziv din multe puncte de vedere. Pollan îl deschide cu dexteritate de pirotehnist şi îl dezamorsează fără mănuşi şi fără să ocolească firul roşu.

The post How to change your mind. Cu psihedelice appeared first on Bookaholic.

Adrian Diniș (1986-2018) s-a născut și a trăit în București, unde a absolvit Universitatea Româno-Americană, iar apoi a urmat cursurile Facultății de Literatură Universală și Comparată a Universității din București. A debutat cu Poezii odioase de dragoste (Vinea, 2010), iar de atunci a mai publicat texte în diverse antologii de poezie sau proză, printre care și Cele mai frumoase poeme din 2010 (Tracus Arte, 2011), Cu faţa la perete (Brumar, 2013), Bungalou 6 (Mirador, 2016). A fost una dintre cele mai constante și vii prezențe în cadrul Clubului de lectură Institutul Blecher, unde a citit în mai multe rânduri și a participat activ la discuțiile aplicate pe text de după lecturile invitaților.

Puține sunt cărțile din care să transpară atât de clar o imensă și autentică poftă de scris și de trăit cum se întâmplă în Poeziile odioase de dragoste ale lui Adrian Diniș. Discursul lui are ceva din violența latentă, acalmia derutantă și imprevizibilul vulcanilor activi, coagulânu-se când în jurul unor narațiuni grave, contorsionate, febrile, jalonate de subiecte mari precum moartea, sensul vieții, Dumnezeu, când în jurul osaturii delicate a poveștilor de dragoste adesea neîmplinite sau prea devreme încheiate. De aici și oscilațiile de intensitate și de ton, textele sale urmând cu precizie o partitură tematică în care marile necunoscute existențiale se intersectează cu detalii mărunte, la limita cu insignifianța uneori, dar care umplu spațiul poetic cu emoție.

Deși cu preponderență narative și locvace, poemele lui Adrian conțin secvențe contrase, de o precizie și o cruzime tulburătoare, care contrapunctează frumos momentele de expansiune și candoare. Poezii odioase de dragoste este omogenizat de frisonul thanatic ce traversează volumul de la un capăt la celălalt, însă fără a cădea în meditații patetice sau voit profunde, ci, dimpotrivă, privilegiind tonul degajat, jucăuș și ironic prin care parcă subminează gravitatea problemelor. În majoritatea poemelor, scriitura este torențială, din ea răzbătând o anume urgență a confesiunii, o nevoie de a spune tot cât mai repede, dar și un exces de simțire, o hipertrofiere a realității care este adesea markerul poeților înzestrați cu un surplus de trăire, cu o anume optică asupra vieții și a scrisului, între care nu există linie de demarcație. Autoreferențială sau populată cu personaje care îl obsedează, pline fie de o  surescitare veselă, fie de o oboseală și o melancolie sfâșietoare, controlând supapa prin care se infiltrează elemente din sfera semantică a bolii  și a morții, poezia lui Adi nu este una morbidă sau descumpănitoare. Dimpotrivă. Debordând de elan vitalist și tinerețe, poezia lui Adrian reușește să acopere neajunsurile vieții și să o arate într-o altă lumină, înfrumusețând-o, așa cum pe unele blocuri iedera proliferează și acoperă în întregime zidurile scorojite și mâncate de umezeală.

Mamă, mamă

Pat de bebeluși din care am încercat și eu
să evadez ca dintr-o închisoare. N-am să mint,
căzăturile n-au fost întotdeauna ușoare.

Eu am investigat uciderea micii sirene.
Răpirea micului prinț. Mi-a ocupat toată copilăria.
Mint! Copilăria mea n-a durat mai mult decât
somnul întrerupt al părinților mei, decât scâncetul meu
liniștit de sânul cald și apoi de biberon.

Încerc să-mi dau seama dacă s-a petrecut ceva
în afara terenului de fotbal al copilăriei mele.

Nu am făcut niciun om de zăpadă,
dar am crezut în Moș Crăciun. Am investigat
și uciderea lui.

Toți mint când vorbesc despre mame.
Eu n-am să. Mama nu mai e frumoasă, dar a fost
frumoasă. Cea mai, mai ales când era însărcinată
cu mine. A fost și mai când m-a sărutat.

Pentru că atunci când m-a sărutat la maternitate
am fost cel mai fericit bărbat și se poate ca până și tata
să fi fost gelos pe mine și să nu-i fi trecut nici până azi.

O, ce mint! Mama a fost doar frumoasă
și acum e doar bună ca pâinea caldă
are glasul obosit și se supără din orice.

Și pe bune că mama se poate să se transforme
între-un aspirator gigantic. Mama încerca
să ne vindece de iubiri ratate cu ceaiuri,
plăcinte cu brânză sau orice alt fel de mâncare.

Cu toții i-am trântit ușa în suflet și am înjurat-o.
Și tot ea a luat cârpa uitată în colțul camerei
ca să spele singură pe jos și uneori o vedeai
când spăla cu rochia de pe ea.

Poate ar fi mai bine să mint
să spun că mama s-a transformat într-o zână
și toate obiectele casnice au prins viață
și au făcut toate treburile în locul ei. Că eu
n-am să mă transform într-o și mai mare dezamăgire.

Cine ar avea inima să șteargă cu mopul lacrimile ei?
Cine altul n-ar avea inimă în afară de mine?
Am crescut. Năzbâtiile mele n-o mai bucură,
iar poeziile mele o fac să plângă.

Mama plânge cu vin și tatei îi plăcea să bea
dar nu-mi explic de ce și eu fac asta.

Cu toții i-am trântit ușa în suflet și am înjurat-o
și ea ne-a ținut pe toți sub masă ca în pântec
deasupra străluceau un cuțit și tinerețea
și lucrurile care rămân mai bine nespuse.

din Poezii odioase de dragoste (Vinea, 2010)

The post Poemul săptămânii: „Mamă, mamă”, de Adrian Diniș appeared first on Bookaholic.

Protestul de pe 10 august a fost, poate, cel mai intens și variat de până acum. Am văzut oameni foarte diferiți aduși laolaltă de aceleași probleme sistemice ale statului, de piedicile puse luptei anti-corupție, de incompetența acestui guvern. Am văzut bucureșteni, oameni veniți de la mii de kilometri depărtare, plecați de foarte mulți ani din țară, oameni de 101 ani, oameni în scaun cu rotile, oameni tineri, corporatiști, bugetari, oameni veniți din toată țara, de la Satu-Mare, Oradea sau Timișoara, oameni din fieful lui Liviu Dragnea, părinți, copii, adolescenți, studenți, ingineri, IT-iști, muncitori, agricultori. Și, nu în ultimul rând, scriitori.

La câteva zile după cele întâmplate în acea seară & noapte, am vrut să aflu care au fost experiențele scriitorilor de la protest și cum percep ei reprimarea manifestației în contextul european în care ne aflăm, dar și în raport cu istoria noastră din ultimii 30 de ani.

Le-am pus doar două întrebări (și jumătate): 1. Cum a fost experiența ta personală de la protest? Ai avut de suferit din cauza gazelor sau a agresivității jandarmilor? 2. Cum vezi și interpretezi acum, după două săptămâni, cele întâmplate pe 10 august, în raport cu valorile democratice ale U.E. și cu istoria noastră din ultimele trei decenii? Dina Frînculescu, Răzvan Țupa, Radu Nițescu, Ana Barton și Radu Vancu răspund, în cele ce urmează, la acestea.

Dina Frînculescu    

foto: Alberto Groșescu

1. Am fost la protest cu fie-mea, Olga, care are un pic peste trei ani. În ziua aia era Prințesa curată ca o piatră şi glumeam cu ea că mergem la protest ca să spunem că vrem să fie şi țara noastră curată ca o piatră. Deja auzise vorbindu-se prin casă despre PSD-ul care fură de la copii şi nu era de acord cu aşa ceva. Am ajuns în Piața Victoriei cu un metrou împodobit de centenar, plin cu protestatari zâmbitori. Ne plimbam prin mulțime, lumea făcea poze, Olga se bucura că sunt multe steaguri şi chiar şi preferatul ei, cel cu frunza, eu îi explicam ce se strigă, când, deodată, simțim un miros ciudat şi înțepător. Ne retragem spre Antipa, pe lângă noi treceau tărgi cu oameni leşinați. Fie-mea întreba dacă au murit. Am zis că s-o fi întâmplat o ambuscadă şi de-asta au dat cu gaze lacrimogene, aşa că ne-am dus în parcare la Mega, departe de centrul pieței, să mâncăm liniştite biscuiți. Nu m-am gândit încă să plecăm. După vreun sfert de oră, gazele ne-au ajuns şi acolo. I-am pus Olgăi rochia pe față şi am fugit şi mai departe, pe Victoriei, unde credeam că vom fi la adăpost. Ceilalți oameni cu copii din jur îmi dădeau speranță că suntem într-o țară normală, unde nu e periculos să vii la protest. Totuşi, după încă câteva reprize de gaz şi fugă, în brațe cu fiică-mea speriată şi frecându-se continuu la ochi, am decis să plecăm. Nu o mai puteam ține acolo, oricât îmi doream să o învăț cât de bun e protestul şi cum putem schimba lucrurile în bine. A primit de la un domn un steag mic al României, cu care încă se mai joacă de-a protestatara – şi-l pune pe gură şi fuge prin casă. A doua zi, i-a spus vânzătorului de la aprozar că jandarmii au avut ceva cu copiii. Cam cu asta am rămas, şi cu senzația de neputință, dar şi de un pic de speranță de când coboram înapoi la metrou printr-un torent de oameni care urcau strigând.

2. Acum mi se pare că am intrat iar în absurd, că râdem cu jumătate de gură şi că ar trebui mai degrabă s-o învăț pe fie-mea cum se trăieşte în Germania de care am fugit mereu, decât cum să fugă de jandarmi. Eu am revenit în țară în 2013 crezând că e de ajuns să fii un om ok ca să fie bine şi-n jur, mi-am dorit mult să cresc noua generație de români normali, nu extraordinari, doar cât de cât acceptabili. Dar am senzația că mă zbat în vid. Mai rămân un pic, mai dau o şansă să ne facem mari, să nu-i mai alegem pe urmaşii celor care ne-au omorât bunicii şi ne-au spălat părinții pe creier, să ne vedem fiecare de treaba noastră. S-a share-uit mult în ultima vreme imaginea de la Revoluție cu pancarta pe care scrie „Copiii noştri vor fi liberi”. Copiii lor nu suntem liberi. Şi nici copiii noştri.

Răzvan Țupa

1 și 2. Țara te vrea violent și pentru așa știe mereu cine e de vină: celălalt

Ce s-a întâmplat pe 10 august începe să fie spus ca o poezie. Și, pe măsură ce se îndepărtează data protestelor, ceea ce rămâne în imagine este doar violența. Nu ne place, dar o iubim ca pe țară. Ca în toate instanțele în care cineva are de suferit, cel care e clar că a trecut limitele confruntării e descris de cei care l-au cunoscut în alte situații: „era om bun, saluta și își ajuta vecinii”. Ceea ce e normal, pentru că omul care dă în cap nu face asta chiar tot timpul. O bună perioadă din timp o petrece ascunzând asta.

După ce a murit Ilie Gâzea, care nu și-a mai revenit după ce a fost afectat de gazele folosite de jandarmerie în Piața Victoriei în timpul protestului, acuzațiile s-au întețit și dinspre cei care au văzut în asta o dovadă a modului haotic în care a avut loc „menținerea ordinii”, și dinspre specialiștii în locuri prin care nu ai voie să treci și unde nu ai de ce să te duci. Ne amintim mai greu faptul că șefi de închisori comuniste au explicat cam în aceiași termeni dispariția deținuților. „Erau oameni bolnavi și în vârstă”, spunea Vișinescu, parcă. Și el se credea nevinovat.

Experiența mea legată de protestul de pe 10 august pot să o reduc la câteva cuvinte destul de simple: nu m-am simțit în siguranță pe stradă. Și comparațiile nu mă ajută. Pentru că ceea ce sună „ca o poezie” putem să spunem clar că tocmai aia nu e. Pentru că, dac-ar fi, nu s-ar mai compara.

Ce mă interesează este că exercițiul învinuirii se plimbă dus-întors de la jandarmerie la protestatari. Și, când încep să se desfacă firele, descoperi că în orice mulțime sunt identificați în câteva zile cei care lovesc un jandarm (unisex) sau sustrag un pistol. Cu nume și prenume. Cu toate acestea, continuăm să auzim că protestatarii pașnici trebuie să se disocieze de cei violenți. Deocamdată nu i-am văzut pe jandarmii normali să se disocieze de cei abuzivi. Aflăm că o mână de jandarmi sunt investigați pentru abuz. Și totuși, cele două categorii par să aibă nevoie una de cealaltă. Și unii, și alții regretă când este vorba despre declarații publice. „Au avut o atitudine de recunoaștere și de regret. Cojoaca era și sub influența băuturilor alcoolice. În momentul în care ei au dat acele lovituri de pumn în scut, cei doi jandarmi erau în picioare. Nu au dat în jandarm, au dat în scutul jandarmului. Fata am înțeles că pierduse scutul undeva în învălmășeală”, zice avocatul celor doi indivizi arestați după secvențele din Piața Victoriei.

Acum aflăm că nici Liviu Dragnea, șeful partidului de guvernământ, nu se simte în siguranță. Sigur, argumentele lui sunt ceva mai generale și cu aer baladesc. Și el se crede nevinovat.

O să fie foarte greu de crezut pe cuvânt chiar atunci când o să o pățească în nume personal și nu prin angajați ai statului plătiți să gestioneze violența. Și atunci cine n-o să vrea să fie vinovat? Pentru că „la tot omul” nu-i place țara lui, dar o iubește. Și-acum se găsește el (sau ea) criminal în serie ori conducător abuziv să nu-și fi iubit țara? O să închei previzibil. Hitler și-a iubit țara, Mao și-a iubit țara, Ceaușescu a tratat-o la fel. Dar din gură poate oricine. Poezia începe dincolo de asta. Acolo unde putem să arătăm în câte feluri spunem „nu”.

Radu Nițescu

1. Povestea mea de la protest n-are cine știe ce acțiune. Am ajuns în Piața Victoriei pe la 7, cam așa, dinspre Romană. Câțiva prieteni mi-au zis să vin în față la Springtime, dar era prea aglomerat ca să răzbat până la ei, așa c-am rămas undeva prin dreptul gurilor de metrou de pe Lascăr Catargiu și ne-am întâlnit acolo. Erau mulți oameni în jurul meu care scandau, mă tot întâlneam cu cunoscuți, dar treaba părea liniștită, cum a fost și la alte proteste, așa că nu mi-a venit să cred când am auzit că s-au folosit gaze, nu înțelegeam pentru ce. Și mai auzeam din când în când explodând câte o grenadă de-aia și-mi amintesc că, deși n-a explodat niciuna chiar lângă mine, se simțea în aer, mă usturau ochii. Apoi, am început să văd ieșind din mulțime oameni care plângeau și se țineau greu pe picioare. Am vrut să mergem spre Antipa, să vedem ce se întâmplă și pe partea cealaltă, dar cum prin Piață nu părea de traversat, am luat-o înapoi pe Lascăr, ca să facem stânga pe vreo străduță și să ocolim cumva clădirea guvernului prin spate. Aici, pe Grigore Alexandrescu cred că eram, am dat de-o grupare de jandarmi aliniați câte doi, echipați până-n dinți, care au luat-o în pas alergător spre Piață, scoțând niște sunete care te băgau în sperieți, un fel de hăhăit lugubru. Aveai impresia că se duc la război. Ne-am continuat drumul și ne-am rătăcit pe lângă un depou de tramvaie, am ieșit spre Pasajul Victoria, unde deja era prea plin de jandarmi, apoi am mers spre Romană și ne-am retras la un pub, uitându-ne consternați pe net la ce s-a întâmplat.

2. Ce s-a întâmplat atunci mi se pare, cum altfel?, inacceptabil. Mai rău decât întâmplarea în sine mi se pare că a trecut timpul și, în loc de scuze și demisii, am văzut atâtea încercări de a justifica felul ăla de a acționa, de la declarațiile de la TV până la filmulețele postate pe facebook de Jandarmeria Română. Îmi place să cred că oamenii sunt revoltați și că o să ne reîntâlnim cât mai mulți în Piață cât mai curând.

Ana Barton

foto: Cătălina Flămînzeanu

 1 și 2. Traumatizantă a fost experiența mea personală. Am ajuns în Piața Victoriei în jur de ora 19:30. Văzusem deja de-acasă, uitându-mă la știri înainte să plec, mai devreme de ora 17:00, că jandarmii au dat cu gaze fiindcă erau acolo niște elemente turbulente care se împingeau cu jandarmii. Nu m-am îngrijorat, crezând că forțele de ordine, că de-aia sunt forțe de ordine, vor rezolva problema și îi vor extrage din rândul protestatarilor pașnici pe acei oameni violenți. M-am gândit că acei provocatori nu vor altceva decât să strice protestul, așa că vor fi luați de-acolo de jandarmi. Am apucat să citesc, înainte să închid computerul, și comentariul unei doamne, la o postare de-a mea pe Facebook, comentariu în care doamna spunea că jandarmii au dat cu gaze lacrimogene. M-am gândit că face parte din efortul lor de-a scoate violenții dintre protestatarii pașnici. Când am ajuns eu în Piața Victoriei, era o mulțime uriașă, care se revărsa inclusiv pe străzile adiacente pieței. Nu am ajuns în apropierea guvernului deloc, în zona în care stăteam cu prietenii mei și împrejur, cât puteam cuprinde cu privirea, protestul se desfășura normal, nu era niciun om cu comportament agresiv. Nu erau nici jandarmi în jurul nostru, eram oarecum în mijloc, la trecerea de pietoni care dă spre parcarea din piață. Undeva în jur de ora 20:00, au ajuns, aduse de vânt, primele gaze la mine. Era evident că se dau de mai departe, căci lângă noi nu erau jandarmi. Și veneau în rafale, parcă dinspre partea aia a pieței care dă în Iancu de Hunedoara. Dar eram și uimită de cum ajung așa repede și sunt așa de intense la noi, care eram așa departe? Când veneau gazele aduse de vânt, ne aplecam sau ne așezam, punându-ne eșarfe sau tricouri la guri, nas, ochi. Eu găsisem în dimineața aia un mesaj de la o prietenă din Canada, în care îmi zicea să nu plec fără apă și eșarfă la protest. Am și râs de ea: eșarfă la 30 de grade, femeie? M-a rugat să o ascult, spunându-mi că-mi va folosi dacă se va da cu gaze lacrimogene. Apucasem să văd la televizor înainte să plec că deja se dăduse, așa că am luat la mine două eșarfe, gândindu-mă că vreunul dintre prietenii mei nu are și i-ar folosi. Interesant e că nu am fost singura care a gândit așa. O foarte bună prietenă mi-a pus în mână o eșarfă, imediat ce am ajuns. Am crezut că mi-o dă să i-o țin un pic, dar a plecat, căutând pe cineva, iar eu am rămas cu eșarfa ei în mână. Pe-aia am și folosit-o toată seara, pe ale mele le-am dat unor prietene care nu aveau.

Și gazele n-au mai încetat de-atunci, veneau periodic, la câteva minute, în rafale. Totuși, vreo douăzeci de minute, nu le-am mai simțit. Ne-am gândit că e gata, s-a terminat cu gazele, am și vorbit între noi. Niciunul nu s-a gândit să plece. Pe la 21:30, dar nu sunt foarte sigură de oră, am văzut nori albi de gaze, nori denși, venind peste noi din toate părțile. Nu mai puteam respira nici cu eșarfele la nas și gură. Ochii ne usturau rău și lăcrimau continuu. Nici nu mai vedeam bine. Sunt uimită, foarte uimită, de faptul că, în timp ce mergeam spre intersecția cu Bd. Ion Mihalache, nu ne-am călcat în picioare, ci, dimpotrivă, ne-am sprijinit unii pe alții, ridicându-ne de pe jos, ținându-ne de braț, de cot, de umăr. Eram mii de oameni și niciunul nu a călcat pe altul. Or, asta arată ce fel de oameni erau în piață. Toți. Când am ajuns la colțul pieței cu Bd. Mihalache, m-a oprit o tânără care mi-a zis că mă citește, că a și fost la lansarea mea de la Iași, de acum trei ani, și că, dacă nu ar fi fost în piață, nu ar fi crezul că așa ceva e cu putință. Lumea retrasă pe bulevard striga „Nu plecăm!“. Și ne-am întors, dar n-am apucat să mergem prea mult, că iar au dat cu foarte multe gaze. Eu i-am zis bărbatului meu că vreau la toaletă, neapărat. El a spus că cel mai aproape ar fi Muzeul Țăranului. Eram vreo șapte prieteni care am pornit spre muzeu, de restul ne-am pierdut când ne retrăgeam din piață. La muzeu erau oameni, afară, la mese. Râdeau, mâncau, vorbeau. Din piață se auzeau zgomote ca de război. Mă întreb și azi cum este posibil, cum? Cum poți să vezi, să știi ce se-ntâmplă în jurul tău și să te comporți de parcă ai avea planeta ta, pe care o iei cu tine, ca pe-o păturică, și faci picnic în mijlocul câmpului de luptă? A fost halucinant, oribil, inuman. Am rămas vreo 15-20 de minute în curtea muzeului și-am pornit apoi pe strada cu Biserica Mavrogheni, spre Kiseleff. Acolo era un efectiv de jandarmi cu cai și câini. Oamenii le strigau „Rușine!“ și „Slugilor!“, dar ei nu au ripostat în niciun fel. Noi ne-am dus vreo sută de metri, poate două, pe Kiseleff și-am zis să ne-ntoarcem în piață. Atunci, cineva de lângă noi a zis că la ora 23:00 jandarmii au ordin să evacueze în forță piața. Era unșpe fără trei minute, noaptea. Și la și-un minut am văzut tunurile cu apă în funcțiune și oamenii alergând disperați pe Bd. Aviatorilor și spre noi, pe Kiseleff. Un nor imens de gaze s-a văzut acoperind Piața Victoriei. Oamenii care veneau dinspre piață erau foarte mulți, așa că ne-am mișcat toți care eram acolo mai în spate, pe bulevard, să le facem loc. Și mergeam mulți înainte, în sensul opus pieței.

Lumea era pașnică, scanda „Nu plecăm!“ și cam atât. Apoi, toată lumea s-a întors și iar am luat-o spre piață. Eu și prietenii mei ne-am oprit la un moment dat și ne-am așezat toți pe bordură, să bem apă, să fumăm o țigară, să ne tragem un pic sufletele. Am scos și niște covrigi uscați și i-am împărțit toți. Eram destul de departe de acel efectiv de jandarmi, poate o sută de metri să fi fost între noi și ei. În continuare nu se mișcau, ziceai că sunt statui de sare. Am văzut că și alți oameni s-au așezat pe bordură. Doar foarte puțini au rămas pe stradă, în picioare. Nu cred că eram mai mult de cincizeci de oameni în zona unde stăteam eu. Nu, sub treizeci să fi fost. De la noi către jandarmi. Și, deodată, am văzut oameni alergând dinspre strada cu Biserica Mavrogheni. S-au oprit repede, erau pe trotuarul celălalt, au început să vorbească cu cei pe care i-au găsit acolo. Atunci, fiindcă mă uitam într-acolo în clipa aia, am văzut cum efectivul de jandarmi face stânga, pe lângă mașina de jandarmerie în fața căreia stăteau, și dispare către piață. Am auzit cum cineva zice „Hai în piață, că e gata, jandarmii se retrag“. Numai că mie retragerea asta mi s-a părut bruscă și suspectă, drept care am strigat „Stați, nu!“. Și cei care m-au auzit au stat. Fix în clipa aia, dinspre strada cu Biserica Mavrogheni, au apărut mulți jandarmi care aruncau cu gaze și alergau tare spre noi. Pe cei care erau mai aproape de ei i-au prins și i-au lovit cu bastoanele. Noi am fugit prin parcul dintre Kiseleff și Aviatorilor, dar nu l-am traversat imediat, nu știam ce-am putea găsi în Aviatorilor. Momentul ăsta al hăituirii a fost foarte greu de dus. Cumplit. Aveam senzația că cineva m-a întors într-un timp vechi, cu trei sute de ani înaintea nașterii mele. Iar când ne-am hotărât să ieșim din parc în Aviatorilor, o prietenă de-a mea mi-a pus pe umeri eșarfa pe care i-o dădusem, mi-a strâns marginile ei lungi și peste piept și mi-a zis: „E mai sigur, Ana, ești singura care are bluză cu mesaj, nu știm ce ne-așteaptă când ieșim din parc“. Momentul ăla a fost iarăși unul înfiorător. Ne simțeam vânați pentru că protestaserăm pașnic într-o capitală europeană, capitala unei țări membre a Uniunii Europene, în anul 2018. Pe bluza mea scria, în română și în engleză, „Scriitoare româncă“, pe față, și „Vreau să scriu în România“, pe spate. Nu scria, scrie încă, n-am aruncat-o, n-o arunc, chiar dacă am luat atâtea gaze. Am trecut printr-un coșmar, oamenilor buni. Dar mă gândesc că altora le-au explodat grenade în față, în picioare, au leșinat, au fost bătuți. Altora, multora, le-a fost și mai rău. Și pentru aceeași singură „vină“ de a fi protestat pașnic. Că violenții au dispărut, evident, fără urmă. S-au întors, probabil, în galaxia de unde au venit.

A doua și a treia zi mi-a fost foarte rău. Cefalee puternică, diminuarea gustului, fața îmi ardea de parcă aș fi avut 40 de grade temperatură. Amețeală. Asta, sâmbătă și duminică. Luni au început înțepăturile intense pe piele, în zona gâtului, până pe piept și pe umeri. Miercuri m-am dus la medic, la o cameră de gardă a unui spital. S-au purtat frumos oamenii, mi-au dat antihistaminic și Vitamina C, mi-au dat Gelorevoice, că am laringită acută, dar analize toxicologice nu mi-au putut face, că nu făcea laboratorul din dotarea spitalului. Joi m-am trezit mai bine, dar după o oră mi s-a făcut rău, ziceai că am picioare de plumb și amețeam. Am zăcut în pat până la zece noaptea. Vineri a fost prima zi mai aproape de normal. Mai sunt un pic amețită, dar a fost prima zi per ansamblu bună.

3. Incalificabile le văd, incalificabile le-am văzut și atunci când cu șoc le-am trăit pe propria piele și pe propriul suflet. Nu există niciun motiv să dai cu gaze într-o mulțime de peste o sută de mii de oameni, motivând că sunt câțiva turbulenți, câțiva violenți în fața Guvernului, fix acolo unde sunt forțele de ordine care pentru asta sunt acolo: să facă ordine. Or, forțele de ordine s-au transformat în instrument de represiune pentru o sută de mii de oameni pașnici. Ce legătură poate fi între represiune și valorile democratice? Niciuna. La fel ca acum 29 de ani, la revoluție, și ca acum 28 de ani, la prima mineriadă. Diferența este că de data asta nu a murit nimeni. Eu le zic prietenilor de un an și jumătate că va fi represiune, ei mi-au zis că exagerez. În noaptea de 10 spre 11 august 2018, un prieten mi-a zis: „Te rog să mă ierți că am râs când ai zis că represiunea e aproape, să mă ierți, te rog mult“. Iar faptul c-am avut dreptate m-a durut și mai tare.

Radu Vancu

foto: Rareș Helici

Unei fete din jandarmerie i-a fost ruptă șira spinării.
Doi jandarmi au fost omorâți.
Zeci de jandarmi au fost răniți.
Polițiștii SIAS au fost atacați la Spring Time.
Dintr-un camion se descărcau cocktailuri Molotov.
Iohannis a cerut continuarea violențelor.

Sunt minciunile esențiale, toate susținute oficial la un moment dat, unele abandonate, altele încă prezente în documente oficiale.
Împreună, toate minciunile astea ar fi trebuit să compună narațiunea oficială a protestului din 10 august – care să justifice preluarea totală a puterii de către Liviu Dragnea.
Din fericire, mulțumea din stradă a fost și mai pașnică, și mai înțeleaptă decât a crezut Liviu Dragnea.

Însă e acum limpede: protestul din 10 august ar fi trebuit să fie echivalentul incendierii Reichstagului în 27 februarie 1933.
10 august 2018 ar fi trebui să fie echivalentul acelor zile din decembrie 1989 când Ion Iliescu a inventat teroriștii.
10 august 2018 ar fi trebuit să fie echivalentul lui 13 iunie 1990.

Toate minciunile de mai sus, toate intoxicările fuseseră pregătite pentru a fi lansate încă înainte ca protestul să înceapă. Aproape că nici nu mai conta ca realitatea să le verifice: ele erau un fel de self-fulfilling prophecies. Ajunge să anunți isteric, în conferințe oficiale de presă, că un protest va fi violent, ajunge să înghesui mulțimea ore în șir, ajunge să o sufoci cu gaze, ajunge să o lovești brutal & indistinct – pentru ca, de la un punct încolo, tragedia să se declanșeze. Ar fi, de fapt, un miracol să nu se declanșeze.
Și nu s-a declanșat.

Știm cum ar fi trebuit să arate narațiunea lor.
Acum e rândul procurorilor să documenteze cine au fost naratorii – și cine personajele vinovate.
Și să transforme narațiunea în dosare.

L-am auzit pe șeful de jandarmi Cucoș declarând: „N-am făcut altceva decât să îmi iubesc țara”.
Știți care au fost cele mai frecvente ultime cuvinte ale naziștilor condamnați la Nurnberg?
„Iubesc Germania”.

Poate că aveau de gând să își iubească țara cu premeditare, de vreme ce și-au ascuns numerele de identificare de pe căști sub benzi adezive.

Încă puțină iubire din asta – și ne-ar fi hăcuit în masă.

Însă, de data asta, au învins cei neînarmați. Fără să ne strigăm iubirea în conferințe de presă, fără să ne cucoșim cu ea, am avut grijă unii de alții. Ne-am salvat, la propriu, unii pe alții. Și exact așa vom salva și România de scelerații care o conduc.

Pentru că putem. Acum, după solidaritatea noastră din seara aceea îngrozitoare, știm sigur: putem.

Sursă imagine principală

The post Anchetă: 5 scriitori români despre experiența protestului de pe 10 august appeared first on Bookaholic.

Un interviu despre greutatea și frumusețea vieții de librar cu scriitorul Mihail Vakulovski, care e și librar în Brașov. Atenție, puteți să vă prăpădiți de râs citind cele ce urmează. Grijă mare!

Mihail Vakulovski, dumneata nu ești doar prozator, poet, doctor în literatura română, mai ești și librar. Ca atare, intri în contact în fiecare zi cu cei care cumpără (sau nu) cărți. Cum ai ajuns dumneata să lucrezi la librărie?

Aşa mi-a fost soarta (nimeni nu-i perfect). Am ajuns librar din întâmplare şi pentru că în Braşov, unde locuiesc din 2000, un filolog nu prea are ce să facă (am venit, din Bucureşti, ca redactor-şef la Editura Aula, apoi m-am întors la Bucureşti la Institutul Român de Istorie Recentă). Când a năvălit criza peste noi, a trebui să plec de la Zile şi Nopţi, unde fusesem redactor-şef vreo opt ani, după care am trăit din tradus vreo doi-trei (în tot acest timp făcând şi revista Tiuk!). Cînd trăgeam concluziile la sfârşitul anului era destul de bine şi din p.d.v. financiar, dar traducerea te suge, îţi ia toată energia, de aceea, când poetul Vlad Drăgoi m-a invitat la librărie, m-am gândit să accept provocarea, mai ales că primul contract e de trei luni, după aia văd io, mi-am zis. Vlad mi-a povestit la superlativ despre librăria din Piaţa Sfatului, eram conştient că nu-i posibil să fie chiar aşa, dar omul era mai mult decît încântat şi mi-a plăcut asta. Îi cunoşteam aproape pe toţi librarii de la Humanitas Braşov, majoritatea artişti şi poeţi, absolvenţi de Litere, ca mine, atmosfera era bună, am descoperit în câteva zile şi chestiile mai puţin plăcute, de care Vlad n-a scăpat nicio vorbă, dar în general poetul avea dreptate – e foarte frumos să lucrezi la Librăria Humanitas Braşov.

Rodul dragostei a doi studenți la Filologie

Cum e pentru dumneata, scriitor, să trăiești așa, între atâtea și atâtea cărți, librăria Humanitas din Brașov fiind una dintre cele mai plăcute din țara noastră? Care e frumusețea și care sunt neajunsurile vieții de librar în România?

Toată viaţa am trăit printre (multe) cărţi. Sunt rodul dragostei a doi studenţi la Filologie, m-am născut în ultimul lor an de facultate. Primele mele amintiri sunt legate tot de cărţi. „Camera copiilor” în casa părintească e vizavi de bibliotecă, îmi amintesc cum, adesea, în copilărie, ieşind din camera noastră, intram mai întîi în bibliotecă, răsfoiam nişte cărţi (înainte să ştiu să citesc) şi numai după aceea ieşeam din casă, practic aşa începea fiecare zi, trecînd printre cărţi. Acum – la fel, nu mai am unde să pun cărţile noi, aşa că le aşez lângă birou pe cele care urmează să fie citite – au crescut trei rânduri care depăşesc biroul. Deci, mă trezesc între cărţi şi vin la serviciul rai pentru cărţi. Cum să mă simt? (De cele mai multe ori, răsfoiesc cărţile înaintea autorilor lor, care adesea prima oară îşi văd cartea într-o poză postată de mine într-un album al librăriei). Da, Librăria Humanitas Braşov e deosebită şi datorită locului şi al clădirii în care-şi desfăşoară activitatea. Suntem în centrul centrului oraşului din centrul centrului ţării, în Piaţa Sfatului nr. 16, exact lîngă Biserica Neagră, în una dintre cele mai vechi clădiri din oraş, din secolul XVI, cu desene din aceeaşi perioadă. Desene păstrate datorită echipei arhitectului Bisericii Negre, Johannes Bertleff, care a câştigat un premiu internaţional pentru munca de păstrare a operelor din interiorul clădirii. Librăria e şi muzeu, mulţi dintre scriitorii care ne vizitează descoperind chestii pe care nu le mai văzuse nimeni înainte. Nora Iuga, de exemplu, s-a oprit fermecată sub un desen şi a exclamat: „Dar acesta e un peşte cu cap de copil!”. Bine, am zis, dacă ziceţi dumneavoastră, aşa e. „Nu zic eu, e evident!, a exclamat, iată un peşte cu cap de copil!”

Pentru a răspunde la partea a doua a întrebării, despre frumusețea și neajunsurile vieții de librar, ar fi nevoie de mult spaţiu şi timp. Foarte pe scurt, ca să te simţi bine în pielea de librar în primul rînd trebuie să ai noroc de locul în care e librăria unde lucrezi şi echipa din care faci parte şi, fireşte, să fii mulţumit şi de salariu (dar nu cred că există vreun librar român mulţumit de salariul său… confidenţial). Oricum, niciun om care nu a lucrat într-o librărie nu are habar – nici nu-şi poate imagina – cât de mult e de muncă la librărie (despre asta n-am să povestesc nici eu, normal, dar credeţi-mă pe cuvânt). Toată aura din jurul librăritului de care v-am povestit poate să pice imediat dacă ai un coordonator prost sau cretin sau invidios sau cu idei fixe ori dacă echipa nu e unită şi prietenoasă (şi da, şi unii „clienţi” îţi pot f… ziua). Sunt, ca de obicei, un norocos: de când lucrez la LHBv am avut doar colegi faini, cu care m-am înţeles destul de bine (de obicei), dar cred că suntem o excepţie, totuşi.

Curiosul caz al unei librării din insula Santorini

Ai vreo librărie preferată pe mapamond? De ce aceea? Ce îți place acolo?

Cel mai mult ţin la Librăria Humanitas Braşov, unde lucrez de trei ani şi şapte luni. Călătorim, eu şi Carmina (n.r. – soția scriitorului-librar), foarte mult. Dacă avem două-trei zile libere sau vreo invitaţie la vreun eveniment în vreun oraş cu aeroport, legăm evenimentul (cultural) de vreo călătorie în străinătate (mai greu ajungi la evenimentul din România decât la Roma, Barcelona, Monaco, Istanbul, Tbilisi, Ierusalim şi-napoi!). Ne luăm bilete şi cu un an înainte, când ştim că vom avea cîteva zile libere (în vacanţele şcolare, de obicei, Carmina fiind profesoară). Când ajungem într-un oraş, intrăm şi prin librăriile de acolo (dinainte să lucrez la librărie, dintotdeauna, de fapt).

Cel mai tare m-au impresionat două librării, ambele rodul unor oameni deosebiţi, care şi-au urmat visul. Una se află în Santorini, iar a doua, la Timişoara. Cînd ajungeţi în Santorini, trebuie să vedeţi neapărat şi Librăria Atlantis Books din Oia. De vis! (Am postat cîteva poze din librărie în albumul „Santorini (via Atena), aprilie 2018”). O librărie care te cucereşte chiar dinainte să intri, cu inscripţii haioase şi citate & aranjamente mişto. Făcută de doi tineri turişti, care, ajungând aici, n-au găsit nicio librărie-anticariat, aşa că au făcut una exact pe gustul lor (şi al meu), cu multe cărţi de poezie, dramaturgie, proză, ghiduri turistice, dar şi cu vedetele actuale. O librărie în care mai apar şi pisici, ţi se opreşte privirea şi pe câte un pat… la înălţime… Cealaltă librărie care mi-a plăcut enorm e La Două Bufniţe din Timişoara, librărie făcută – tot pe gustul meu – de Oana Doboși-Potcoavă și Raluca Selejan, între timp echipa lărgindu-se destul de mult.

Live din librărie

Cum ai învățat dumneata să fii un librar iscusit, ai avut modele? E de-ajuns să iubești cărțile? Sau cum?

Mi-a plăcut să-mi fac treaba pe oriunde am trecut, fie la catedră, fie la Academia de Ştiinţe, IRIR, redacţii de edituri sau reviste. Nu, nu e de ajuns să iubeşti cărţile, trebuie să le şi cunoşti, să ştii destule şi despre cei care le scriu, să-ţi placă şi de oamenii interesaţi de ele, să ştii ce să recomanzi şi ce să nu recomanzi… Îmi place să mă simt bine la muncă, să lucrez într-o atmosferă plăcută, cu oameni simpatici, relaxaţi, veseli şi deştepţi, sunt un hedonist care, totuşi, insistă să-şi facă treaba, ghidându-mă după un proverb rusesc – „Ţi-ai făcut treaba – distrează-te cât vrei tu!” („Сделал дело – гуляй смело!”). E adevărat că şi în timpul muncii mai arunc câte-o glumă, câte-o (auto)ironie, mai bag pe facebook câte-un live din librărie…

Ce sfat i-ai da unui tânăr care vrea să intre în frumoasa meserie de librar? Să facă pasul sau să-și caute de lucru prin cele străinătățuri?

M-am gîndit la asta când am avut anunţuri de angajare. N-am recomandat niciunui prieten să vină la librărie din două motive: salariul şi pentru că nu vreau să le schimb părerea despre profesia de librar.

Postezi pe facebook secvențe incredibile cu oameni care intră în librărie. Sunt adevărate, nu-i așa? Par prea bune ca să fie inventate. Zi-ne și nouă câteva, cinci, șapte, să ne aduci surâsul pe chipurile greu încercate de prezentul continuu.

Niciun scriitor n-ar putea să inventeze aşa ceva. Da, sunt adevărate… sută la sută, de aceea majoritatea se numesc Live din librărie. Sunt foarte diferite, majoritatea-s cu oameni care habar nu au ce e o librărie (avem uşa mereu deschisă, intră, „aici, într-o bibliotecă”, oricine, iarna să se încălzească, vara să se mai răcorească şi să se ascundă de ploi). Întreabă dacă avem… orice, de la machetuţe de maşinuţe la prezervative, mici, bere la pet… Majoritatea nu vor, de fapt, nimic. Le zic că avem. „Nimic”, de Mircea Cărtărescu, o foarte bună carte de poezie. „Poe… cum?” m-a întrebat una. Altele sunt drăguţe, altele, foarte simpatice (mai ales alea cu copii), altele, adevărate poveşti înţelepte, altele, bancuri. Mi-am însemnat sute, mii astfel de întîmplări, fără să le aranjez în vreo ordine, să fac nu ştiu ce topuri sau să intenţionez să le public. Dacă aş face o selecţie, ar ieşi o cărţulie care ar trezi hohote de râs, dar deja s-a publicat un jurnal de librar (autoare fosta colegă Anca Zaharia). Ar merge mai degrabă un roman inspirat din viaţa de librar (s-a făcut şi asta, dar nu contează, c-ar ieşi cu totul altceva. Oricum, recomand „Tu”, de Caroline Kepnes, roman tradus de aceeaşi Anca Zaharia).

„Aveți Baudelaire? E un scriitor străin care scrie ca Minulescu!”

Harfele?

Hai să-ţi copiez doar câteva din prima săptămână de muncă:

„vindeți rebus? nu? vindeți decât cărți, nu?”

***

„aici e și librărie sau vindeți decât cărți?”

***

una a venit cu 2 vederi din alea de 1,50 și mi-a dat un leu – „Am decât un leu, faci reducere?”

***

„Aveți ceva care să-i învețe pe copii să fie normali, un decalog pentru copii, ceva care să-i scape de Satana, domnule, un decalog pentru copii, ceva?”

***

Mămică: „De ce n-are celofan pe ele? Mai le ducem, se murdărește cărțile”. Fiu-so: „Să plecăm, să nu luăm, se strică fără celofanuri”.

***

„Aveț Masteru șî Margarita șî cât costî”?
iar la ieșire câinele a vrut să iasă prin geam.

***

„Aveți ceva despre Boia?” – „Avem un raft de Boia” – „Dar WC-eu aveți?”

***

„Aveți cărți?” – Da, e librărie. – „Și-s de vânzare?” – Da. – „Și cât costă?”

***

Aveți „Convorbiri cu Dumnezeu”? – Haideți, e la raftul cu religie. Merge la raftul cu religie, întreabă cât costă, zice „Ăăăă, hm…”, apoi pornește brusc spre peretele de sticlă, îi f… un cap, îi cad ochelarii…

***

Şi câteva din săptămâna asta:

„Aveți reduceri?” – „Avem promoțiile acestea…” – „Și reduceri? Reduceri că-i duminică!!!”

***

„Mama, te rooog” – „Nu sunt mama ta!”

***

La librărie, soțul vine la casă cu trei cărți groase, soția, cu o cărțulie pentru copii în mînă, ofticată:

„Da’ ce ți-ai luat atâtea?” – „Fiecare după capacități”, zice omu’.

„Vreau Agatha Christie” – Avem asta, asta, asta… – „Vreau Agatha Christie, dar ceva nou, nu vechiturile astea. Care-i cea mai recentă carte a ei?”

***

Bătrânică simpatică: „Sunt complet derutată. Caut ceva, dar nu știu ce”.

***

Fetiță de 1 an și: „Dacă nu vrei să fac caca pe mine, du-mă la WC!”

***

„Cărți cu povești pentru copii nenăscuți?”

***

„Aveți Baudelaire? E un scriitor străin care scrie ca Minulescu!”

***

Rând interminabil la librărie, singur la casă. Fetiță inimaginabil de sâcâitoare, cu telefonul în mîini, „Aveți cartea asta? Aveți cartea asta? Aveți cartea asta? Aveți cartea asta?” – toate foarte vechi pentru librărie. Îi arăt unde-s cărțile pentru copii, mă întorc repede la casă, ea se ține după mine, îmi bagă telefonu-n bot: „Aveți cartea asta?”. Îl chem pe-un coleg din spate, care eticheta cărți, i-o găsește: „Nu-mi place” zice, vine la mine, intră în față, îmi întinde telefonul… „ Aveți cartea asta?”…

***

Un rus tocmai s-a convins că brașovenii vorbesc foarte bine limba rusă (așa a zis el) și a insistat să-l învăț „La revedere”. L-am învățat „Adio”.

Cum sunt scriitorii din ziua de azi

Ții cenaclu, organizezi întâlniri între scriitori și cititori. A fost vreuna care ți-a plăcut în mod cu totul excepțional? Cum sunt scriitorii români în interacțiunea lor cu cititorii?

Da, organizez de mai mult de şapte ani CenaKLUb Tiuk, cenaclul-club al revistei-web Tiuk, revistă pe care o facem din 2000, împreună cu frate-meu (n.r. – scriitorul Alexandru Vakulovski), Carmina şi Dan Perjovschi. Am ajuns la a 108-a ediţie, au fost foarte multe întîlniri plăcute, nu numai cu scriitori, ci şi cu pictori, regizori, artişti, actori, realizatori TV, medici, istorici, editori, profesori, muzicieni, traducători, psihologi, fotografi, avocaţi… Au fost multe întâlniri de neuitat, de care-mi amintesc cu mare plăcere sau… cu durere, cum e ediţia cu Radu Niciporuc, care a murit la scurt timp după acea întâlnire fabuloasă, la care părea sănătos tun şi plin de viaţă… (afişele aici).

Scriitorii sunt de multe ori surprinzători, altfel decât ţi-i imaginezi citindu-le cărţile. Numai că asta descoperă cititorii, eu îi cunosc personal pe majoritatea scriitorilor de aici şi acum, aşa că ştiu exact pe cine invit la CenaKLUb Tiuk.

Să ne întoarcem la literatura dumitale. Ce mai faci, ce mai scrii? Când îi vei răsfăța pe fanii vakulovskieni cu un nou volum? Mai ai timp sau librăria îți mănâncă toată viața?

De cînd lucrez la librărie, nu mai am timp pentru scris. Şi nici energie, pentru că serviciul îmi ia cel puţin nouă ore pe zi, opt ore în librărie şi o oră în drum spre sau dinspre. Am mai scris doar existeme (respir poezie, oricînd şi oriunde), cronici şi recomandări de carte – publicate-n Tiuk, Steaua, Zile şi Nopţi –, am selectat o antologie de proză (nu prea) scurtă a lui A.I. Kuprin, un clasic rus care mi-a plăcut mult în şcoală. Am tradus, deocamdată, doar „Locotenentul major Rîbnikov”, despre care Daniil Harms spunea că e „cea mai bună povestire scrisă în limba rusă”. O povestire care-i plăcea foarte tare şi lui Gogol şi pe care Kuprin o credea cea mai bună operă a sa. Într-adevăr, e o proză foarte impresionantă, de 39 de pagini, dar care nu te lasă să-ţi iei o pauză de lectură dacă începi s-o citeşti. Dar, surpriză, următorul manuscris finalizat e… de proză. O carte începută în mileniul trecut, cred că în perioada bucureşteană (n.r. – Mihail Vakulovski a făcut doctoratul la București) sau chiar chişinăuiană. Prietenii ştiu că se numeşte „Footoaparatul”, dar la ultima corectură i-am găsit alt titlu: „Tata mă citeşte şi după moarte”; şi e exact despre ce zice subtitlul: „(poVeste 18 + / despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice)”.

Credit foto imagine principală: Vlad Rotaru

The post Nu o să îți vină să crezi ce se întâmplă într-o librărie. Interviu cu scriitorul Mihail Vakulovski appeared first on Bookaholic.

Vacanțele nu s-au terminat odată cu vara, mai e septembrie, și la final de sezon e cel mai fain la mare! Nu tu aglomerație, nu tu prețuri nesimțite, apa e mai caldă, parcă și soarele mai blând. Voi ce cărţi luaţi cu voi când vă duceţi la plajă? Dacă nu v-ați făcut planuri de lectură pentru ultima tură de vacanță pe anul ăsta, noi am împachetat deja câteva geamantane cu cărţi pentru voi.

Simptomele vacanţitei: soare, dor de ducă, concentrarea tinzând spre 0, muzici, faze şi terase. Multă lume citeşte pe plajă, dar adevărul e că nu există un tipar de lecturi de plajă: alegi ceva ce-ţi place şi se potriveşte ocaziei… estivale. Sau nu. Cu toate acestea, dacă străbaţi la picior o plajă autohtonă, vei avea surpriza să ocheşti pe cerşafuri sau pe șezlonguri nu doar titluri de chick-lit şi crime-stories, ci şi unele destul „grele” pentru contextul de lectură relativ light. Dar nu citeşti Platon pe plajă decât dacă nu ai înţeles cât de igienic poate fi un roman poliţist sau un thriller uşurel la peste 30 de grade.

Gestul poate fi motivat cumva sociologic, dacă vreţi: snobilimea se manifestă şi la plajă, unde, la fel ca pe stradă şi în mall, trebuie să ieşi la rampă cu ce ai mai bun. Cu hainele de duminică sau cu lecturile serioase (şi aici, există ierarhii vizibile: de la cititorul sclifosit de sud-americani, dar din ăia hard, nu cheesy, până la vilegiaturistul care-şi cară la plajă eseurile lui Jean-Luc Nancy). E o formă de autolegitimare destul de comună, aveți dreptate, dar ea e încă valabilă într-o societate care a deprins de (relativ) puţină vreme limbajul şi strategiile publicitare, libertatea de exprimare și îndrăzneala de a fi original.

Aşadar, ce vedeţi pe plajă NU e ceea ce pare a fi: domnişoara care face topless lângă voi în costum de baie ciclamen nu citeşte cu adevărat Terry Eagleton, nici domnul cu burtă care moţăie cu Seneca alături, nici sosia lui Gava care subliniază cu roşu un Heidegger ferfeniţat. Sunt doar niște falsuri simpatice şi inofensive, dar care spun ceva despre obsesia imaginii, la noi şi aiurea.

Hai, mai bine fiţi oneşti, că-i mai sănătos! Pe plajă, în tren, la ştrand citeşti ficțiune. Povești, adică. Orice fel de ficțiune, după gust și/sau dispoziție. Și vara asta, după un Bookfest generos, aveţi de unde alege, oricât aţi fi de selectivi. Slavă Domnului, normalitatea, atât cât există ea la noi, se reflectă în abundenţa titlurilor şi în oferta de carte care mulțumește pe toată lumea. Să începem.

Nu ştiu dacă mai există urmași ai celebrelor romane Arlequins, dar, dacă vă plac romanele de dragoste, puteţi citi Clar de lună pe strada Nightingale, de Samantha Young sau cărțile lui Meredith Wild, Aventurile unei fete de la oraș și Legătură fragilă, ambele best-seller-uri New York Times și USA Today (apărute la Editura Trei, în Colecția Eroscop).

Fanii romanelor polițiste autohtone pot citi sau reciti Rodica Ojog-Brașoveanu (comparată adesea cu Agatha Christie), și mai multe titluri ale autoarei au fost reeditate, în ultima vreme, la Editura Nemira sau la Editura Litera. Sau puteți încerca câteva dintre thriller-urile străine (nu numai nordice) din care Editura Trei a făcut un brand: Un loc sub soare, de Lisa Marklund, Capcana Margrave, Lee Child, sau Obiecte ascuțite, de Gillian Flynn, care a stat și la baza serialului HBO cu același nume (acum pe micile ecrane).

Cărțile fantasy merg mai bine cu muntele (zic eu), dar și la mare vă poate lua… valul și puteți aluneca în atmosfera lor. Și, oho!, are balta pește, ca să zic așa: romanele lui Stephen King din seria Turnul întunecat (Nemira) sau cele două volume Crucea de foc din seria Outlander, de Diana Gabaldon (tot Nemira). Sau, pentru segmentul young teens, romanele lui Brandon Sanderson din seria Născuți din ceață, apărute la Editura Trei (titluri de același autor găsiți și la Editura Paladin). Foarte faine sunt și aparițiile recente din zona fantasy ale Editurii Paladin, care are și niște foarte necesare serii de autor China Miéville și Neil Gaiman (neapărat de citit!): seria Assasin’s Creed, de Oliver Bowden, Cavalerul, de Gene Wolfe sau seria Pământul sfărâmat, de N. K. Jemisin.

Și la capitolul ficțiune (românească și străină) aveți de unde alege. Dintre cele românești, dacă aș fi în locul vostru, eu aș lua în geantă următoarele titluri: volumul de povestiri Matriarhat al Cristinei Andrei și o foarte interesantă ego-ficțiune semnată de Raluca Nagy, Un cal într-o mare de lebede (ambele din noua colectie de ficțiune românească „n’autor” de la Editura Nemira), Rămas-bun, de Radu Părpăuță sau Ierbar, de Andrei Dosa (ambele de la Polirom), Mandarina mult (și pe bună dreptate!) premiată a lui Răzvan Petrescu (Editura Curtea Veche), dar și ediția a II-a revizuită a Povestirilor mici și mijlocii semnate de supercvartetul Cosmin Manolache, Călin Torsan, Sorin Stoica și Ciprian Voicilă (Editura Curtea Veche).

Din ficțiunea străină e greu de ales, fiindcă sunt muuuulte, dar o să risc, totuși: Olga Tokarczuk, Rătăcitorii, dar și Călătoria oamenilor Cărții (care acum e și în ediție de buzunar la Polirom!) și superbul roman al lui Ivo Andric, autor de Nobel, pentru cine nu știe, E un pod pe Drina (tradus de Gellu Naum și Ioana G. Seber și reeditat acum la Polirom). Apoi Marguerite Yourcenar, Obolul visului. Poveste albastră, povestirile prozatorului israelian Etgar Keret, Și, deodată, cineva bate la ușă sau romanul Pădurea întunecată, de Nicole Krauss (toate apărute la Humanitas, în colecția Raftul Denisei). Și, deși nu sunt neapărat fresh new entries pe piața editorială, aș alege și două cărți foarte faine de la Univers: Oameni de porumb, de Miguel Angel Asturias (Colecția „Romanul Secolului XX”) și un foarte emoționant roman autobiografic norvegian, Darurile mamei, de Cecilie Enger (Colecția „Romanul Secolului XXI”). De la tânăra (dar ambițioasa!) editură Black Button Books neapărat Sufocare, volumul de povestiri semnat de Junot Diaz, iar de la Vellant, splendidul volum de povestiri (luuuungi, deci mai curând niște nuvele așa) Femei cu bărbați, de Richard Ford.

Sigur ca ar mai fi loc de încă două duzini de cărți, dar vara e pe sfârșite (am zis-o, ei, da!). Și, ca s-o spun pe-aia dreaptă, cred că nici n-aveți valize atât de încăpătoare…

Sursa foto imagine principală.

The post Septembrie de vacanță: cărţi de plajă, cărţi pe plajă appeared first on Bookaholic.

Septembrie înseamnă începutul toamnei literare și, în consecință, multe surprize și noutăți editoriale. Câteva au fost anunțate încă din august, dar, cel mai probabil, the best is yet to come.

Până atunci, mai avem puțin timp să ne punem la punct cu aparițiile cele mai interesante din august, o lună în care, deși s-a publicat puțin, tot a fost dificil să aleg (doar) 10 cărți interesante.

În materie de ficțiune, am ales două reeditări (Marguerite Yourcenar), două cărți aparținând unor scriitori consacrați, dar mai puțin cunoscuți la noi, unul semnat de scriitorul elvețian Guy de Pourtales (Pescuirea minunată) și una de scriitorul portughez Gonçalo M. Tavares (Un om: Klaus Klump. Mașinăria lui Joseph Walser), un roman istoric inspirat dintr-o poveste reală (Sub un cer sângeriu), două proze semnate de Ingmar Bergman, care au fost și ecranizate (tot de el, evident), și o antologie de proze scurte despre fosta Iugoslavie, care pare deosebit de interesantă (A fost odată o ţară. Panorama prozei de război din ţările fostei Iugoslavii). La capitolul non-ficțiune, am remarcat o carte pe gustul multor iubitori de cărți (Lumea scrisă, de Martin Puchner), un volum de Noam Chomsky, unul dintre cei mai cunoscuți politologi americani (Cine conduce lumea?), un altul despre studiul creierului uman (Mindsight: noua știință a transformării personale) și o apariție specială, volumul lui Horia Ghibuțiu în care sunt strânse texte apărute pe Facebook sub haștagul #ÎnTimpCeTuDormeai, texte cu care acum ceva vreme și eu îmi începeam diminețile.

Să aveți o toamnă literară minunată și spor la citit!

Lumea scrisă. Povești care au schimbat oamenii, istoria și civilizația, de Martin Puchner (trad. Anacaona Mîndrilă-Sonetto)

Martin Puchner ne poartă într-o călătorie fascinantă de-a lungul istoriei, în care ne dezvăluie rolul esenţial al literaturii în configurarea lumii de astăzi. Cu ajutorul a 16 texte fundamentale selectate din peste 4.000 de ani de literatură universală, ne arată cum a inspirat scrierea ascensiunea şi decăderea imperiilor şi naţiunilor, naşterea ideilor filozofice şi politice şi a credinţelor religioase. Vedem cum învăţăturile orale ale lui Buddha, Confucius, Socrate şi Iisus au fost transcrise de discipolii lor. Facem cunoştinţă cu Murasaki, o doamnă din Japonia secolului al XI-lea, autoarea primului roman din istorie, Povestea lui Genji. Îi urmărim pe Miguel de Cervantes, părintele romanului modern, luptând cu piraţii şi pe Goethe inventând conceptul de literatură universală. Puchner ne poartă în Troia, Pergam şi China, stă de vorbă cu laureaţii Premiului Nobel Derek Walcott în Caraibe şi Orhan Pamuk la Istanbul. El ne oferă mai mult decât o istorie a literaturii sau a tehnologiilor scrierii, arătând cum cărţile au influenţat istoria şi cum literatura ne-a transformat planeta într-o lume scrisă. (© Editura Polirom)

Obolul visului. Poveste albastră, de Marguerite Yourcenar (trad. Emanoil Marcu și Corina Neacșu)

Un roman și trei povestiri de o imaginație debordantă, în care ingeniozitatea și concizia construcției sunt duse la perfecțiune.

În Roma anului 1933, unde strălucirea trecutului e copleșită de umbrele prezentului, o monedă de 10 lire trece, într-o singură zi, prin mâinile a nouă oameni – între care un pictor muribund, o prostituată, un parfumier nefericit și o tânără care vrea să îl ucidă pe Mussolini. Incapabile să comunice, atât de diferite le sunt firile, personajele din Obolul visului – împovărate de iubiri sau de iluzii deșarte și în stare de gesturi eroice sau trădări abjecte – își întretaie astfel drumurile și destinele.

În Poveste albastră, textul care dă titlul volumului postum apărut în 1993, o corabie plutește pe mări exotice în căutarea unei comori dincolo de închipuire. Dar cele mai mari minuni de pe insula safirelor nu sunt pietrele prețioase, ci femeile pline de mister ale căror chipuri și gesturi pot aduce mântuirea sau blestemul. (© Editura Humanitas Fiction)

Pescuirea minunată, de Guy de Pourtalès (trad. Irinel Antoniu)

În mare parte autobiografic, Pescuirea minunată este romanul unei epoci și al unei iubiri imposibile. Geneva începutului de secol este zguduită de declanșarea Primului Război Mondial, care va provoca prăbușirea vechii ordini sociale. În mijlocul acestui tablou istoric, un tânăr pianist dintr-o familie ruinată se îndrăgostește nebunește de o femeie obligată să se mărite cu un bărbat bogat. Prin acest vârtej al războiului, al muzicii și al dragostei, eroul va răzbate spre un nou început, asemeni lumii noi care se naște după conflagrație.
Guy de Pourtalès (1881-1941) este unul dintre cei mai importanți scriitori elvețieni de limbă franceză. Cea mai cunoscută carte a sa este La Pêche miraculeuse (1937), care i-a adus marele premiu pentru roman al Academiei Franceze, a fost reeditată și tradusă în mai multe limbi, precum și ecranizată. (© Editura Univers)

Scene dintr-o căsnicie. După repetiție, de Ingmar Bergman (trad. Carmen Vioreanu)

Ediţie aniversară, cu prilejul Centenarului Ingmar Bergman.
„Lucrând la Scene dintr-o căsnicie, înainte să apuc să-mi dau seama, aveam deja şase dialoguri distincte despre iubire, căsătorie şi tot felul de alte lucruri care vin odată cu ele. Johan şi Marianne, sau Marianne şi Johan, şi-au dat voie să fie laşi, curajoşi, fericiţi, furioşi, îndrăgostiţi, nesiguri, satisfăcuţi, ipocriţi, perfizi, răutăcioşi, copilăroşi, mizerabili, afectuoşi, nemiloşi, proşti, neajutoraţi – pe scurt, fiinţe umane.” (Ingmar Bergman)
„După repetiţie este o reprezentare a artistului la apogeul carierei sale, aflat în culmea gloriei, pentru care arta – teatrul şi locul lui pe scenă – este viaţă, iar orice altceva este iluzie.” (The New York Times) (© Editura Polirom)

#ÎnTimpCeTuDormeai, de Horia Ghibuțiu

„Am citit pe nerăsuflate acest volum deopotrivă sincopat și rotund, fragmentar și sferic. Horia Ghibuțiu este un îndrăgostit de cuvinte și de idei, trăiește prin ele, respiră prin ele. În acest volum, pe care l-am devorat în mai puțin de o dimineață, jurnalistul strălucit (îmi măsor cuvintele!) este înlocuit de scriitorul autentic, cel care simte o nevoie vitală de a ne spune cum este ca luni la rând, când noi dormim duși, să porți, în zori de zi, povara lumii pe umeri. O carte despre sine și despre cosmosul mediatic în care autorul trăiește de decenii, despre cum poți rămâne pur și tânăr chiar atunci când te confrunți cu vitregii politice și idioție morală. O carte stenică despre timpuri astenice, un manifest pentru bucuria vieții în adevăr.” (Vladimir Tismăneanu)

„Parafrazându-l pe Caragiale, Horia Ghibuțiu simte enorm și vede monstruos, dar mai presus de orice este capabil să scrie despre toate aceste lucruri. Scrie hipnotic și te face să-l urmezi, indiferent de subiectul pe care-l abordează. Scrie cu migală, cu umor, cu seriozitate. Scrie pentru că știe să o facă. Mă bucur enorm pentru apariția acestui volum și sper ca toți cei care i-au așteptat în fiecare dimineață postările să-i savureze acum cartea, iar ceilalți să se bucure de poveștile ce se ascund în spatele celui mai obișnuit cotidian.” (Camelia Cavadia) (© Editura Trei)

Un om: Klaus Klump. Mașinăria lui Joseph Walser, de Gonçalo M. Tavares (trad. Cristina Bugheanu)

Un om: Klaus Klump și Mașinăria lui Joseph Walser fac parte din tetralogia Regatul a lui Gonçalo M. Tavares (alături de Ierusalim și Să înveți să te rogi în Era Tehnologiei). Un ciclu de „cărți negre” consacrat chestiunii răului, o oglindire a atitudinii ființei umane confruntate cu o situație extremă: războiul, violența și moartea. Scrisul minimalist al autorului, dezgolit de orice urmă de afectivitate, intensifică această privire deziluzionantă asupra realității, surprinsă în ce are ea cel mai teribil și mai primitiv.

„Toate frazele lui Tavares șochează, dar niciodată în mod gratuit. Sunt lumini proiectate asupra condiției umane. Kafka nu este departe.“ (Le Point) (© Editura Paralela 45)

Cine conduce lumea?, de Noam Chomsky (trad. Doru Căstăian)

Cel mai important activist intelectual al lumii oferă o analiză asupra puterii americane în schimbare, a ameninţărilor la adresa democraţiei şi a viitorului ordinii globale.
Într-o analiză incisivă şi minuţioasă a situaţiei internaţionale actuale, Noam Chomsky examinează modalitatea în care Statele Unite, în ciuda creşterii importanţei Europei şi Asiei, încă mai stabileşte, la nivel general, termenii discursului global. Inspirându-se dintr-o gamă largă de exemple, de la istoria sordidă a implicării americane în Cuba, la sancţiunile împotriva Iranului, Chomsky detaliază modul în care retorica americană despre libertate şi drepturile omului diferă atât de adesea de acţiunile sale. Analizează în profunzime conflictele din Irak, Afghanistan şi Israel/Palestina, furnizând detalii neaşteptate şi nuanţate despre mecanismele imperiale ale planetei noastre din ce în ce mai haotice. Şi, în noua postfaţă, se referă la alegerea lui Donald Trump ca preşedinte şi la ce înseamnă aceasta pentru societatea americană.
Necruţătoare şi meticulos documentată, Cine conduce lumea? ne furnizează înţelegerea indispensabilă a problemelor centrale ale timpului nostru, exact lucrul pe care îl aşteptam de la Chomsky. (© Editura Litera)

Sub un cer sângeriu, de Mark Sullivan (trad. Laura Karsch)

Pino Lella nu are nimic de-a face cu războiul sau cu naziștii. Este un adolescent italian obișnuit – pasionat de muzică, mâncare și fete –, dar sfârșitul inocenței sale e aproape. Când casa părinților săi din Milano este distrusă de bombardamentele Aliaților, Pino se alătură unei reţele clandestine care îi ajută pe evrei să se refugieze traversând Alpii din Italia către Elveția și se îndrăgostește de Anna, o văduvă frumoasă, cu șase ani mai mare decât el.
Încercând să-l protejeze, părinții îl obligă pe Pino, acum în vârstă de optsprezece ani, să se înroleze în organizaţia germană Todt, care opera în spatele frontului. După ce Pino e rănit într-o misiune de apărare a gării din Modena, este recrutat ca șofer personal al generalului Hans Leyers, omul de încredere al lui Adolf Hitler în Italia, unul dintre cei mai misterioși și mai puternici comandanți ai celui de-al Treilea Reich.
Având ocazia de a spiona pentru Aliați din interiorul Înaltului Comandament German, Pino suportă ororile războiului și ocupația nazistă luptând în secret, iar ceea ce îi dă curaj este iubirea sa pentru Anna și promisiunea unei vieți pe care visează că o vor trăi împreună. Bazat pe o poveste adevărată, Sub un cer sângeriu vorbește despre curajul incredibil și rezistența unui tânăr în timpul uneia dintre cele mai întunecate perioade din istorie. (© Editura Trei)

Mindsight: noua știință a transformării personale, de Daniel J. Siegel (trad. Mugur Butuza)

Clinician talentat și sensibil, dar și strălucită minte sintetizatoare a descoperirilor datorate cercetărilor neuroștiințelor și din domeniul dezvoltării copilului, dr. Siegel ne oferă o hartă ce ne arată drumul înainte. De‑a lungul anilor, scrierile sale despre creier, psihoterapie și îngrijirea copiilor au fost inovatoare, iar seminariile sale sunt extrem de apreciate în rândul specialiștilor.
Creierul, ne reamintește el, este un organ social. Observarea minții este conceptul central în „neurobiologia interpersonală”, un domeniu pe care dr. Siegel l‑a descoperit. Această abordare relațională a ceea ce se întâmplă în creier ne permite să înțelegem în ce fel interacțiunile zilnice ne afectează din punct de vedere neurologic, modelându-ne circuitele neuronale.
„Mindsight‑ul” joacă un rol integrator în triunghiul ce conectează relațiile, mintea și creierul. Pe măsură ce energia și informația traversează toate aceste elemente ale experienței umane, apar tipare care le modelează pe toate trei (iar aici creierul include și extensia sa, sistemul nervos din întregul corp). Această concepție este holistică în adevăratul sens al cuvântului, cuprinzând întreaga noastră ființă. Datorită mindsight‑ului, putem cunoaște și gestiona mai bine acest flux vital al ființei. (© Editura Herald)

A fost odată o ţară. Panorama prozei de război din ţările fostei Iugoslavii, antologie de Srđan Gagić, Dinko Kreho, Boris Postnikov (trad. Adrian Oproiu și Goran Čolakhodžić)

„Când am început să mă gândesc la acest proiect, am știut că misiunea lui nu este să stabilească un adevăr acolo unde istoria este încă timidă și încurcată de complexitatea evenimentelor sau este interpretată (cum altfel?) din puncte de vedere ideologice diferite, în funcție de interese naționale și/sau internaționale, și nici să ajute la obținerea unui cântar pentru măsurarea vinovăției sau nevinovăției unei părți sau a alteia. Până la urmă acest volum este, cred, ceea ce ar trebui să fie: o sumă de mărturisiri, fie că vorbim despre texte de literatură ficțională sau autobiografică, fie că autorii lor au fost prezenți sau nu pe teatrele de război din fosta Iugoslavie.“ (Adrian Oproiu) (© Editura Paralela 45)

Cumpără cărțile din librăria online Cărturești! (Click pe titluri și/sau coperte.) Ai un discount special Bookaholic – 15% reducere dacă introduci codul 0ADYT44K atunci când faci comanda, la check out.

The post 10 cărți de citit în septembrie 2018 appeared first on Bookaholic.

Yigru Zeltil scrie poezie, face traduceri, uneori și critică literară sau de arte vizuale și se pregătește să devină redactor al noii reviste Tomis. Are la activ, printre altele, două volume oficiale de versuri, „ulei de palmier” (2017) și „cacao” (2012, ambele la editura Tracus Arte). Are mai multe proiecte finalizate sau în lucru, dintre acestea menționăm „Institutul /rupere de rând/”, un site unde cataloghează cât mai multe dintre volumele de versuri care apar anual în limba română. În dialogul de față am pornit pe urmele volumului „ulei de palmier”, dar am ajuns mult mai departe:

Există multiple emoții pe care le putem observa, descrie sau sublima prin intermediul scrisului. Care este relația ta cu frica, de exemplu, mai ales în cadrul acestui volum, „ulei de palmier”?

„Frica”, scuze, este un cuvânt prea general. Sigur, mai eficient pentru noi rogvaivul (deși indigoul, bunăoară, putea lipsi, dar cifra șapte dădea mai bine) decât o listă a celor 7 milioane de culori pe care le poate percepe ochiul uman… Spectrul afectiv putem să-l legăm de cel cromatic, așa cum a făcut-o Liviu Cristescu în „Diagrama cîtorva sentimente de bază” (în volumul său de anul trecut, „Cu ochii în 4”), dar prefer cumva să las lucrurile mai difuze și mai ambigue, pentru că așa se prezintă ele în realitatea psihică.

Nu e neapărat de folos, când vine vorba de lectură, nici extrema cealaltă, particularizarea. În „ulei de palmier” se află o poezie, „centrul de emanație”, în care ai putea citi spaima mea particulară față de un eventual dezastru la centrala nucleară de la Cernavodă (unde nivelul radiațiilor de-acolo este monitorizat și anunțat continuu, ca pentru a ne liniști nevoia de control…). Totuși, sunt varii alte sisteme față de a căror prăbușire eu sau tu am simți neputință… Atâta doar că unele sunt condiționate de neprevăzut, pe când altele nu – și atunci poate interveni o anumită furie.

În a doua jumătate a cărții se vede sentimentul ăsta al meu față de refluxul prin care trece momentan lumea (vezi „Marea Regresie”, volumul îngrijit de Heinrich Geiselberger). Dacă alții cred că vom trece teferi și peste noul populism, eu am trecut de la amăgirile „progresului” și așa-zisei „belepoci” (pe cale de a apune?) la un pesimism crâncen… De data aceasta, nu e deloc o certitudine că ne vom reveni.

Și atunci sunt scindat între „frică” și „îndrăzneală”, între lamentabila ineficacitate a protestului (eventual urmat de o martirizare; spre deosebire de ce ar spune Vasile Ernu, nu mi se pare ceva tragic și măreț să-ți pierzi libertatea pentru un scuipat în ochii puterii sau doar un biet banc, ci o tâmpenie; aș zice că puterea aparține nu unor „genii malefice”, ci unor supertâmpiți) și lașitatea oricărei „rezistențe prin cultură”. De aici gestul meu dublu, vizibil în sfințirea, de a spune oblic anumite adevăruri și de a le învălui cu „dubioșenii” încă mai mari…

Când îmi amintesc de ministrul ăla care se oripila în fața paginii de manual cu „Monstrul din Loch Ness” și „Cântecul de noapte al peștelui”, chiar îmi vine să plec și să ard niște punți. Am rămas aici până acum doar din neputință și din sentimentalism, dar deja s-ar pune problema cât timp mai am până se împute tot peștele. De eventualitatea asta îmi este mai multă frică decât de inevitabilul greu de anticipat… (Oricum, dacă nu mai vine mâine, va fi fost deja prea târziu – de câte ori nu mi-am dorit să avem un cataclism și să nu mai trebuiască să mergem la școală… )

Nu se așteaptă nimeni din zona cosmopolită a artelor la posibilitatea unei contestări radicale a libertăților pe care le consideră de la sine înțelese, dar presimt că ne îndreptăm și în direcția asta, după ce instituțiile își vor închide robinetul pentru cine nu e „pe tradiție”. (Într-un univers paralel, poate că partidul deja s-a apucat de reeditarea „Cântării României”, iar istoricii literari își rescriu cărțile ca să înlocuiască tinerii „decadenți” cu veleitarii degrabă iubitori de neam…)

Dacă nu ar fi existat condiționările de tot felul, unde crezi că te aflai astăzi? Care-s condiționările cele mai periculoase pentru scris?

Cu siguranță nu m-aș fi aflat aici și acum. Atunci textele mele – dacă ar fi rămas scrise într-o oarecare măsură – ar fi fost mult mai radicale, poate mai puțin hibride. De exemplu, nu aș fi luat în considerare nicio apropiere de zona poeziei narative autobiografice…

Pe unii dintre autenticiști am ajuns să-i iubesc cumva (au o atracție, au ceva fresh, pot să comită în text alegeri interesante, ca T.S. Khasis sau V. Leac, chiar dacă nu au un control teoretic; iar când dinspre zona asta vin scrieri așa de frontale ca ale Elenei Vlădăreanu, nu pot să le ignor ca poet ce trebuie să aibă ceva perspectivă asupra poeziilor contemporanilor săi), dar îmi displace în continuare genul acesta de situare față de lume, față de poezie. Nu e asta abordarea în care să mă simt în largul meu, ar însemna să-mi trădez predilecțiile…

Aceste două plachete pe care le-am publicat „oficial” până acum, oricât de fidele ar fi viziunii mele (cu toate stângăciile, patetismele și excentricitățile care mă caracterizează), reprezintă un fel de compromis. Sunt texte care, deși se simt mai bine între paginile albe, pot fi aduse la o lectură sau, acolo unde este cazul, performate (așa cum am făcut cu „rezistență”, adaptând versurile la un instrumental după MC Hammer, sau cu „minimal”, care se poate adapta la anumite tipuri de piese techno). Recunosc, și așa sunt destul de capricioase pe alocuri, dar nu sunt texte hipercomplexe și nonliniare (cum nu sunt nici cele ale Cosminei Moroșan, care, apropo, au o strălucire la care aș fi vrut să pot ajunge…). Nici poezii „pure”, nici poezii narative extraplate; totuși, poezii aproape convenționale.

Am descoperit recent cărțile foarte interesante și greu de încadrat – cum ar fi „An Ideal of Living” – ale lui Eugene Thacker. De la „Cosmic Pessimism” pornește Georgiana Cojocaru într-o carte publicată în colecția platformei ODD, „To be emptied out to glorious non-returns”, care frapează mai întâi prin mijloace (nu poți să întrebi: e teorie „sau” e poezie?) și apoi prin ce se explorează în scriitura densă… E despre clonare și „diluarea dorinței”, „carantina” emoțiilor, „încorporarea informației din Celălalt”, „dinamitarea membranei protectoare” și „tragedia mutării membranelor”, când o formă de viață se extinde în afara sa – și acum o să citez chiar din engleză, fiindcă m-a năucit „tearing apart its insides into golden flame-licks of affect”… (Nu ar fi culmea limbii poetice, dar așa ceva nu-mi vine neapărat chiar dacă am învățat engleză de mic, încă îmi vine mai ușor în română să „poetizez”.)

E un nivel pe care sper să-l ating cândva în ceea ce scriu, iar cu fiecare epifanie a mea de genul acesta îmi dau seama ce am lăsat în urmă și, cu toate acestea, cât de mult mai am de parcurs. Am un ego care nu îmi dă pace uneori și se plânge că nu are recunoaștere, dar și că nu are cu cine să negocieze, însă știu că nici față de mine nu pot să am pretenții până nu mă cristalizez la înălțime. Și din cauza asta mi-am amânat sau anulat multe proiecte în care nu mă regăseam la un nivel înalt sau pentru care nu am fost, nu sunt încă pregătit.

Uite, am avut o obsesie pentru Tzara (am și încercat acum 10 ani să traduc cele „25 de poeme” din 1918, într-un moment când nu aveam de unde să împrumut traducerea lui Tzone…), încă îmi mai place, nu aș putea să privesc în urmă și să spun că nu a contat sau că mi se pare pueril acum, dar nu a fost un poet care să evolueze într-un punct cu adevărat dincolo de ordinea prea ordonată a literaturii, dincolo de speciile literare rigide…

Am scris mai demult despre „Avangardă și experiment. De la estetica negativă la cultura postmodernă”, teza de doctorat a lui Daniel Clinci, care mi-a deschis niște perspective dincolo de interpretările parțiale românești, de anumite înțelegeri simpliste (pe care și eu le-am perpetuat în moduri nefericite până atunci). Într-o zi, merg acasă la Daniel și îmi dă – „poți s-o păstrezi, nu mai am nevoie de ea” – un volum cu scrierile lui Marcel Duchamp, pe care îl cam ignorasem…

Până să citesc Thierry de Duve, credeam încă, precum mulți conservatori, că degeaba se (ab)uzează de readymade în arta contemporană, nu intuisem că poate reflecta nu numai libertatea de a așeza orice în rama de „operă de artă” pe care o oferă instituțiile, ci și un alt mod, substanțial diferit de cel tradițional, de a concepe actul creator în raport cu lumea, precum și rolul artistului… Abia atunci se înțelege de ce metodele artiștilor au ajuns să se confunde adeseori cu cele ale curatorilor și de ce înșiși curatorii se văd asemenea artiștilor.

Revenind la Duchamp (aproape aceeași ediție a volumului pe care îl am în față se găsește integral pe Internet), în afară de riguroasele eseuri de teorie sau critică plastică pe care le-a publicat, sunt reproduse acolo niște serii de texte care mă perplexează până astăzi prin imaginația infinitezimală pe care o captează fragmentar și prin mijloacele lor între categorii. Ca obiecte textuale aproape neidentificabile; sunt fragmente care reușesc din aproape în aproape, procesual, să obiectiveze o minte ce nu s-a lăsat și nu ar fi putut fi prinsă de rama limitativă a unor abordări date, tradiționale. Nu a avut dileme puerile de genul „să fac inginerie sau poezie?”, nu-l încăpea nicio graniță dintr-asta…

O altă întâlnire esențială… Când am intrat la facultate, un profesor mă întreabă ce fel de poezie citesc. Răspund teribilist: poezie franceză (și chiar așa era: de la clasicii postromantici/simboliști, trecând prin Apollinaire și avangardiști, până la Michaux, Queneau și Francis Ponge, aveam mulți preferați). Primesc recomandarea: să citesc poezie americană. Pe față schițez un refuz – mi se părea overhyped literatura americană – și pe la spate încep să o aprofundez; ajungând, în mod ironic, să o apreciez tocmai pentru latura experimentală, care e opusul a ceea ce respectivul profesor venerează…

Printre altele, îmi pică în mână „Locul nimănui”, o antologie disprețuită de mulți la vremea respectivă… Într-adevăr, a fost o greșeală editorială ca ai noștri să traducă forțat ceea ce au editat niște americani pentru publicul american avizat, fără a adauga explicații pentru publicul românesc, fără a-i adresa așteptările, iar selecția a fost și ea departe de a fi ideală. Dar faptul că nu era prezent mai nimic din poezia americană care le era familiară a intimidat, și pe mine tocmai asta m-a atras. Dintr-un Bukowski am citit… și am tras apa după aceea, dar din poeții ăștia ciudați și prețioși am avut multe de recitit și, căutând mai departe, am aprofundat niște lucruri… Uite, o fișă biografică de-acolo începea așa: „Eleni Sikelianos a primit două premii Gertrude Stein pentru literatură americană inovativă…” Și uite așa am găsit o întreagă lume nouă într-o gaură de iepure…

Pe Gertrude Stein nu am aprofundat-o decât după ce am început cursul de poezie americană modernă și contemporană pe care îl oferă gratuit în fiecare an, on-line desigur, University of Pennsylvania. Al Filreis și echipa sa au fost foarte curajoși să propună studenților din întreaga lume o curriculă populată mai mult de autori dificili, chiar dacă totul e ghidat prin close readings și teme de bun simț. De-acolo m-am îndrăgostit de „Tender Buttons”, dar a fost o iubire târzie, lucidă. N-am încercat să o mimetizez, m-am hotărât în schimb să-i adaptez textele în română (rezultatele încă nu mă mulțumesc).

Ceea ce scria ea nu era întocmai un dicteu (când a apărut mai târziu suprarealismul, nu s-a asociat cu acesta). Pentru ea, metoda din „Tender Buttons” – fiindcă, de fapt, și ea a avut mai multe metode, maniere, registre, chiar perioade, fiind oarecum îndatorată lui Flaubert în primele proze – era „realistă”, în sensul în care încerca să reprezinte percepții cât mai proaspete ale obiectelor din jurul ei – o jumătate de secol mai târziu, feministele au găsit multe lucruri interesante în deconstrucțiile ei ale spațiului domestic feminin –, influențată fiind de principiile pe care le experimentau prietenii cubiști în picturile lor și de empirismul profesorului William James, ale cărui cursuri le-a urmat.

În timpul procesului (în „Tender Buttons” și în scrierile următoare), ea ajunge să opacizeze spectaculos limbajul și exprimă niște intuiții fabuloase înaintea structuraliștilor, înaintea poeților Language (influențați de cum folosește ea limbaj deposedat de referent)… Așadar, o importanță pe care ar trebui să i-o admitem, ei și altor nume care nu au luat literatura de-a gata, importanța, oricât de contestabil ar fi astăzi criteriul inovației – pe de o parte, în ideea că modernismele au fost prea dure și au evacuat prea multe aspecte „umane”; pe de altă parte, postmodernismul a fost un pretext bun și pentru conservatorii naivi care nu privesc critic în urmă – și… oricât de academic sună toate acestea!

Și despre scrierile ei narative și teatrale ar fi meritat să scriu aici pe larg, dar mă opresc deocamdată. Dacă nu te-ai prins deja, mă identific, repet, cu acele nume ale literaturii – nu pot să n-o menționez aici și pe Bernadette Mayer, cu ale ei exerciții și experimente pe care, alături de sugestiile lui Ron Silliman, le recomand celor care caută să-și dea drumul la scris și să se individualizeze cu timpul – pentru care mijloacele scrisului nu sunt date pentru totdeauna și de luat ca atare, contrar bunelor practici mainstream de ieri și de azi. (Recunosc și că, uneori, mă mulțumesc cu genul de avangardisme care denotă pentru același mainstream pură gratuitate „snoabă” sau „teribilism”, fiindcă îmi satisface imediat apetitul ludic!)

Prin simplul fapt că am insistat aici asupra acestor nume, nu mă îndoiesc, voi atrage antipatii, darămite dacă aș spune – și nu cred că mi-aș retrage afirmația aceasta nici după ce m-aș „cuminți” – că genul acesta de autori sunt, în definitiv, „clasici” pentru mine. Pe clasicii canonici îi prețuiesc atât cât au putut să dovedească un nivel peste cel al epocii – vezi culmile meta ale unor Cervantes și Sterne… O parte chiar a clasicilor moderni din canonul umanist nu sunt satisfăcători din punctul acesta de vedere – ce poate fi Neruda pe lângă Pessoa? Doar un „bun” poet mainstream.

Apropo de Pessoa (datorită căruia, fie vorba între noi, am ajuns să învăț niscaiva portugheză), dacă nu aș fi suferit de atâtea condiționări și limitări inclusiv în straturile mele mai profunde, m-aș fi dedublat în niște heteronimi! Sau să aștept o formă de clonare? Ehe, a avea niște clone sau o formă de asistenți-poeți de curte care să scrie în locul meu și eu să mă retrag în postura de cititor… nu ar fi o nelimitare benefică. Mai benefic este să creezi știind că te menții în mișcare, faci sport – vorba lui Gili Mocanu și lecția lui Bogdan Ghiu: arta ca viață-activitate…

E vreun spațiu în care te simți protejat? Ce beneficii/monștri ar aduce o protecție „totală”?

Trebuie să precizez: formularea ta vine de la un anumit haiku din cartea mea, „nume de cod „fulg de nea”: „aici sunt protejat (?) / asta mă face / incredibil de frustrat”… Acel „aici” este nimic altceva decât spațiul meu natal, spațiul meu părintesc, apartamentul ceaușist din care n-am reușit să evadez și între pereții căruia am scris o mare parte a cărții, partea cea mai depresivă… „acasă”.

Dar nici acest „acasă” nu oferă protecție cu totul necondițională, de aici și măcinarea constantă a „dorului de ducă”, pe care nu-l mai pot controla… Însă, fără iluzii, odată cu instalarea într-un alt spațiu ar veni și responsabilități cu care ai mei nu m-au obișnuit, mărunțișuri de adult, și nu prea am de la cine să aștept sprijin necondiționat – vorba aceea, unpaid labor…

Așadar, deci și prin urmare… nu știu ce ar putea aduce „protecție totală” (?!). Am fost prin faze religioase și esoterice, am ars-o New Age fără a-mi găsi drumul… Nu mai știu cum vine treaba cu soteriologia. Am lăsat-o moartă (pentru moment, până nu mă „ard” cu iluziile lumii?). Orice ar fi, mai bine să fac lucruri bune pe lumea asta fără să mai țin „scorul” sau ceva… E suficient că alții caută să-și țină scorul – de la „gura lumii” s-ar putea să ajungem la „scorul lumii”, invenție inumană care deja provoacă drame în China.

Date fiind năravurile mele avangardiste, nu-mi place să admit că „scrisul” ar putea fi separat de „viață”, dar admit că există o diferență de nivel. Să dau un exemplu extrem: omul Vlad Drăgoi poate să ajute o bătrână să treacă strada (bănuiesc), în timp ce minus vlad drăgoi (alter-ego-ul său din cartea „Metode”) îi face o fatalitate (nu că s-a enervat, ci pentru a vedea ce se poate întâmpla). Virtualitatea textului îți permite multe care pot să sau, ca în cazul de față, nu ar trebui să se concretizeze. Dar prefer s-o iau ca în realitate: a avea posibilitatea de a distruge pentru a distruge și a alege, pe cât se poate, sporirea.

S-a sporit gradul de complexitate al eforturilor mele în timp, nu mai scriu ca acum 10 ani, când eram fără griji și, din fericire, mai și citeam sistematic – un rol important l-a avut, în liceu, o cărticică pentru pregătire suplimentară la bac, în care profesorul Octavian Soviany a strecurat multe recomandări de lecturi formatoare, pe care nici absolvenții de Litere nu le mai citesc –, dar încă bâjbâiam după mizele importante sau, vorba regretatului Mușina, după „lucrurile care contează cu adevărat”. Puteam să scriu texte substanțiale, care captează ceva profund și obsesiv din mine, dar alegeam adeseori doar să-mi fac „încălzirea”…

Peste alți zeci de ani, dacă voi reuși cumva să plutesc într-un mediu personal suficient de protector, îmi dau seama că s-ar putea să cad în vreun soi de solipsism – după cum am dat de înțeles mai devreme, deși contrariul pare mai evident, nu am indiferență totală la cei din fața mea, la contextul literar în care mă situez, am încercat să evit lucrul acesta, dar nu l-aș mai evita dacă mă copleșește definitiv sentimentul că „nu am cu cine” –, poate nu și manierism. Oricum, aș încerca să menajez mai puțin pe cei ce au valori diferite de ale mele… (De fapt, dacă dau semne clare de îmbătrânire, ar trebui să mă retrag, să știu când să mă retrag cu demnitate, nu să ajung să public fără discernământ.)

În glumă/ipotetic fie spus (fiindcă, în realitate, abia mă pot susține pe mine, dar încerc să nu fac tam-tam pe seama „ascetismului” meu), nu mi-ar fi displăcut să fiu un mic mecena, un mic Soros al literaturii experimentale, să le dau bani, acoperiș etc. – într-un cuvânt, să le acord stabilitate – celor dispuși să studieze chestiunile acestea și să scrie ceea ce nu merge scris și prizat dacă o ardem strict contracultural, oral, după ureche. Sigur, sprijinul meu financiar ar fi un factor necesar, dar nu și suficient pentru constituirea unei comunități în direcția asta, e nevoie de oamenii potriviți și de un context favorabil, inclusiv instituțional.

Dar nu sunt un Soros, nici măcar un Mușina, n-am alură de trendsetter, așa că poate nu-mi rămâne decât să aștept să apară mai mulți oameni care să rezoneze cu mine – o apariție dintr-asta neașteptată pentru mine este Sebastian Big, de care nu auzisem înainte să debuteze cu „Vată de sticlă”, o carte care mi-a schimbat așteptările de la mine și de la ceilalți – sau să mă mut eu într-un alt spațiu, cu care să pot rezona mai bine decât cel de aici! (Un exercițiu: luați indicatorii culturali cu care sunt măsurate țările și măsurați-vă pe voi ca indivizi! Dacă rezultatele nu seamănă cu cele ale țării voastre, atunci măcar știți de ce nu vă încadrați în peisaj!)

Alții mi-au recomandat să rămân în România, pe ideea că tot mai bine „rege chior în țara orbilor”, iar așa mă pot menține într-un „pionierat” și o rebeliune perpetuă (nu-mi fac speranțe că vom scăpa prea curând de ultraconservatorii cocoțați în instituțiile românești, mor ăia bătrâni și vin tineri deja bătrânicioși), poziție pe care n-aș putea să o mai am acolo unde literatura experimentală beneficiază de un mediu academic sau, cel puțin, para-academic, deci e mai greu să pretinzi un anume… „nonconformism”.

Pe de altă parte – și aici, iarăși, aș putea să-i antipatizez pe cei care cred ferm în ideea că scriitorul este neapărat un vizionar singuratic și un maratonist de unul singur –, mă seduce ideea că într-un asemenea loc mi-aș putea găsi, poate, o comunitate. Spun lucrul acesta chiar dacă/tocmai pentru că m-am format aproape complet solo, fără cenaclu, fără colegi de generație, fără emulație din afară – asta ar fi prima mea plângere, că n-am avut șansa unui spațiu de emulație care să mă stimuleze, așa că am mers și merg agale, deși nu știu cât timp mai am… –, cu foarte puțini oameni în apropiere cu care să întrețin niște conversații și niște lucruri…

În ultimul timp, mă rog, am avut parte de mai mulți oameni relativ, dar nu suficient de afini, adică nu simt de parcă am vorbi aceeași limbă, traducerea e anevoioasă fiindcă avem hărți și repere diferite, iar pe mine m-au încercat și niște probleme personale… Din cauza asta, sunt mai multe proiecte individuale și împreună cu alți oameni care au fost, din păcate, abandonate; au fost perioade în care nu mi-a ieșit nimic, chiar dacă poate părea din afară că sunt efervescent (doar o iluzie optică pe care o întrețin).

Cât privește cele spuse mai sus… Cred că aici e de vină instinctul ăla prea uman care îmi cere să fac parte din ceva mai măreț. Dar, ca să-ți ofer și aici o jumătate de răspuns la întrebarea 6, ceva mă face în același timp să-mi trag la intervale regulate preșul de sub picioare – oportunități refuzate și momente în care intransigența nu mi-a fost de ajutor…

Cum ți-ai imagina o personalitate creată din proprietățile obiectelor din jur, din geometria, volumul, culorile, interacțiunile acestora cu mediul? Te-ai regăsit vreodată în alte forme de „viață”?

De ce pui „viață” între ghilimele? Ar trebui, cel mult, să suporte literele cursive… Aici mă gândesc (și) la viața pe care o văd vitaliștii spinoziști – apropo, nu înțeleg nici acum prea bine care era problema lui Gellu Naum, care altminteri le vorbea pietrelor cu „bolnavii de spinoză”… ceea ce poate spune ceva despre îndepărtarea mea de suprarealism, poate – ajungând până la Deleuze și Rosi Braidotti: materialismul vitalist.

Iartă-mă că îți răspund la întrebare cu o întrebare și că fac un ocol prin cultură în loc să zic un da răspicat. De fapt, nu ți-aș putea oferi un asemenea răspuns succint fără să adresez chestiunea obiectivării, fiindcă îmi pun problema ce înseamnă o asemenea „regăsire” și ce este sensibil la ea.

Cu alte cuvinte… Fiindcă limbajul este, față de sunet sau imagine, strident inadecvat, aproximativ, nu îmi rămâne decât să „traduc”, și încă destul de speculativ: străfulgerările mele abia pot să intuiască o perceptualitate mai mult sau mai puțin străină de cea umană, în care sunt închistat. Apoi… ce înseamnă un rezultat sensibil? NASA au pus la dispoziție niște traduceri sonore brute ale undelor electromagnetice ale planetelor, dar sunt seci și abrazive, așa că niște băieți deștepți le-au transformat în muzică ambientală și au marketat rezultatele drept „Simfoniile Planetelor”. A treia cale îi aparține, de pildă, lui Iancu Dumitrescu, care evocă ciocnirile de energii cosmice la o scară și într-o durată mai sensibile, chiar dacă muzica lui e mai „inumană” decât impresiile premodernilor. Din fericire, dacă mă gândesc că erupția vulcanului Krakatoa din 1883 a produs 180 de decibeli!

Mai mult mă interesează registrul abia-perceptibilului; din punctul ăsta de vedere, gust ficțiunile speculative pe care mie mi le sugerează compozitorii și, mai ales, improvizatorii unei anumite scene contemporane (de unii numită reducționistă), unde urechea se lasă condusă, orbește și seducător, de texturi. E un areal care se lasă aproximat mai greu, cu rezultate mai rar convingătoare (la nivelul unui, să zicem, Beckett), așa că asta rămâne pentru mine o „temă” de făcut.

Nu știu în ce măsură am reușit să redau în „cacao” un anumit autobiografism al eului extins (care nu poate fi redus la persoana fizică și la biograficul trivial), adică să sugerez cât de mult mă definesc lucrurile, de la rozul lui Karim Rashid – sau, iată, agata roz pe care o antropomorfizez cam abuziv în poezia „Email: viață de mineral” – până la ce-i neștiut în corpul meu… Stai, ultimul aspect văd că este mai ocultat decât țineam minte.

Ceea ce mă obligă să fac o constatare: trebuie să-mi reconsider atitudinea față de corpul meu înainte de a accede cu adevărat la alte (feluri de) corpuri. (De la Hélène Cixous sau Michel Serres până la „O propunere de corpo-etică feministă: masculinități și filosofia diferenței sexuale” a lui Ovidiu Anemțoaicei, am o întreagă bibliografie în așteptare pe tema asta care sper că îmi va clarifica căutările sau îmi va oferi niște direcții de lucru.)

Oricum, interferențele dintre regnuri și planuri, nu doar ca tematică postumană obligatorie, mă simt nevoit să le explorez mai departe în ceea ce scriu, și asta mai mult decât teatralizările speculative care se pretind a fi fără rest, deși îmi plac și exercițiile, încercările astea de insolitare, chiar dacă poate fi și aici ceva exploatare… Mă duc cu gândul la idei precum cea de a face un joc video în care controlezi un curent de aer care ia pe sus petale de flori (jocul Flower pentru PlayStation 3) – ceva drăguț, dar ce se întâmplă mai departe?

Mi se pare important a găsi modalități imaginative, interesante și cumva etice în același timp de a ne plasa în acest orizont de după antropocentrism. În spațiul nostru, poete ca Gabi Eftimie și val chimic mi se pare că au schițat niște linii noi de sensibilitate (fiindcă mi se pare că și poezia poate oferi în continuare o anumită articulare). La Iulia Militaru se vede o descentrare și o deconstrucție binevenite, iar cu Anca Bucur deja avem un alt câmp de posibilități în pagină și în performance… Deja un subiect despre care ar trebui să scriu detaliat, dar mi-ar trebui să-l plasez și într-un context mai amplu, pentru care am nevoie de niște lecturi și o cercetare mai riguroasă! Vezi, ajungem tot la acribie, la academism…

Cred că nu ți-am răspuns „cu adevărat” la prima întrebare pentru că îmi vine mai greu să ies din propriile idiosincrazii și să articulez ceva prin distanțare… Îmi place să cred că, într-o anumită măsură, am deja o personalitate modelată în bună parte de proximități, relaționări și meteorologii, dar îmi este mai neclar la nivel conștient ce este „colaj” aici și ce este „înrădăcinare” ș.a.m.d. Într-adevăr, poate că este o asumare incompletă pe undeva…

„oricum ar fi să fie/ sunt o risipă de energie”

Cam multe calorii pe capul meu de locuitor! Când Matei Hutopila face critica epocii noastre de hipsteri care o ard hipstărește pe banii părinților, îmi torn singur cenușă în cap, deși sunt, poate, cantitativ vorbind, mai puțin vinovat de asta.

În loc să-mi fac facultatea în alt oraș și să încerc cumva să am și un job pe deasupra, am stat „eficient și comod” acasă în Tomis Nord. (Sincer, dacă aș fi putut, aș fi dat marea pe Brașov în timpul facultății.) Și sunt ani pe care i-am petrecut rafinându-mă într-un ritm moody (de altfel, „ulei de palmier” ar putea fi rezumată drept o cronică a depresiilor și anxietăților din timpul (post)studenției), în timp ce alții pe care îi cunosc au stat pe loc sau chiar au involuat cu scrisul, dar s-au folosit de timpul acesta făcând chestii mai importante pentru alți oameni…

Ce am scris până acum pare că nu a fost așa de important până acum pentru alți oameni. O parte din mine ar vrea ca situația să stea altfel, dar mi-ar fi greu să o planific, să fac ceva care să pară cumva accesibil într-o anumită măsură și să nu fie pentru mine un compromis, iar o altă parte din mine este prea deziluzionată, nu poate trăi din credința în „relevanța socială” a literaturii, însă nici nu mă văd făcând jurnalism sau activism (care necesită un curaj și o tenacitate pe care nici nu pretind că le posed).

Am fost diagnosticat cu sindromul Asperger, dar nu mi-am pus problema să fac activism din asta și nici nu mi-ar fi ușor, fiindcă în cultura română e foarte greu să-i faci pe oameni să te asculte dacă îți asumi o anume identitate (alta decât cea majoritară), adică planează din start asupra ta suspiciunea de sectarism ori „soroșism” (vezi critica lui Patapievici la adresa „sindicalizării” minorităților sexuale în „Omul recent”).

Nu-mi place să mă plâng, dar îmi provoacă multe probleme disfuncția executivă (pentru care nu există încă în România un tratament eficient), adeseori nu reușesc să-mi duc la bun sfârșit nici proiecte de care sunt pasionat, de aici și „neîngrijiri” ale mele pentru care am trezit mici repulsii. Neputând spune că am un handicap în toată regula (așa cum am avut probleme și pentru că sărăcia mea nu e suficient de lucie pentru a justifica un tratament preferențial, în timp ce eu încerc să evit să cer bani prietenilor pentru cărți sau deplasări, deși am nevoie de ele), mă paște stigma „leneviei” și chiar eu mă judec constant pentru că ratez adeseori cele mai mici obiective pe care mi le așez în față…

Scriitorul britanic Hamja Ahsan are o carte simpatică numită „Shy Radicals”, descrie o lume ficțională în care persoanele introvertite au dezvoltat o conștiință de clasă și pun la cale, contra suprematismului extrovertiților, un stat separatist numit Aspergistan, în care luminile și zgomotele puternice sunt interzise, conduita socială este reglementată printr-un limbaj al semnelor, iar aparatul de propagandă politică este redus la broșuri lăsate în spațiul public… Dă de gândit, nu? (Idei nu neapărat de „radicalizare”, ci de chestionare a ceea ce se întâmplă în societate și cum ar putea sta lucrurile altfel, preferabil cu mai multă compasiune și respect.)

Dacă ar fi să-ți pui singur o capcană, cu ce ai începe?

Scoaterea frânelor? Nu am mașină, toți ar trebui să aibă mașini, mai puțin cei ca mine. Așa că o iau pe jos și mă las dus de peisaj… (Oare dacă am mânca mai mult slow food, am consuma totodată și descrierile? Fotografia are și niște posibilități numai ale ei, dar e mai mult folosită pentru a ni se da, în cantități industriale, mură-n gură. Chiar dacă de dragul altor ecrane, iată că ne-am îndepărtat de televizor…)

Yigru Zeltil scrie poezie, face traduceri, uneori și critică literară sau de arte vizuale și se pregătește să devină redactor al noii reviste Tomis. A fondat în 2017, împreună cu Sebastian Big, editura electronică „khora impex”, unde a publicat „A Bibliography of Conceptual Writing” (una dintre primele tentative de a cartografia la scară internațională fenomenul literaturii conceptuale). Are la activ, printre altele, două volume oficiale de versuri, „ulei de palmier” (2017) și „cacao” (2012, ambele la editura Tracus Arte). A publicat articole și poeme în Tomis, Poesis Internațional, Echinox, Timpul, Tribuna, Vatra, Zona Literară, Revista ARTA, Gazeta de Constanța etc. Din 2018, coordonează site-ul „Fabrica de Literatură”. Printre proiectele sale se mai numără Institutul /rupere de rând/, un site unde cataloghează cât mai multe dintre volumele de versuri care apar anual în limba română.

The post Yigru Zeltil: „Am avut o obsesie pentru Tzara” (interviu) appeared first on Bookaholic.

La început de august, într-o joi, Iulian Tănase îi salută pe ascultătorii emisiunii „Guerilla de dimineață”. E 07:27 și tocmai s-a încheiat „Whiskey in The Jar”, de pe un album al formației Metallica, lansat în ’99. Din vorbă în vorbă, Mitoș Micleușanu – realizează împreună „Războiul sfârșitului săptămânii”, dar astăzi sunt pe baricade în locul altor colegi – îl întreabă:

– Părinții cărei vedete de la noi ai vrea să-i cunoști?
– Fuego. Aș vedea un documentar de trei ore cu mama lui. Există această legendă cum că acele tablouri, despre care noi știm că le-ar fi pictat Fuego, în realitate ar fi fost pictate de mama lui. (…) Când Adrian Ghenie pictează ce pictează, să mai pictezi căpițe în 2018…
– Ne întoarcem la Carul cu Boi, spune Mitoș Micleușanu. O să fie la modă. De fapt, nici nu știu dacă s-a demodat. E valabil.
– Carul cu Boi, da. S-a deșertat la Guvern, în Piața Victoriei, îi răspunde Iulian Tănase.

După emisiune, se duce să fumeze o țigară. S-a trezit la 05:00, și-a luat tricoul alb cu dungi negre și a venit în redacție. Iulian Tănase a semnat pentru campania „Fără penali în funcții publice”, inițiată de USR, și a participat la mai multe proteste față de hotărârile Guvernului PSD din 2017 și din acest an. „A fost importantă fiecare zi în care am ieșit. Dacă îți pasă, iei poziție”, spune el. „Aș vrea să trăiesc într-o țară în care să nu fie cazul să protestăm, dar ăștia îți confiscă energiile, viața, atenția. Strigăm și votăm ca să putem să stăm acasă să ne uităm la filme, să citim și să scriem, știind că sunt acolo niște oameni serioși care își fac treaba”.

Scrie despre asta și pe Facebook, uneori ca să-i încurajeze și pe alții să li se alăture protestatarilor. Una dintre postări a fost cea de pe 1 februarie 2017, cu patru zile înainte să iasă în stradă peste 500.000 de oameni din întreaga țară: „Dragnea ar trebui să priceapă deja că România nu este doar un Teleorman mai mare, după cum nici județul peste care a fost el ani de zile jupîn nu este doar o Românie mai mică. În seara asta, Dragnea s-a scos cu huliganii, pe care, după anumite surse, chiar el i-a scos la înaintare. De altfel”, a continuat, „huliganii au început să bubuie petarde cu mult înainte de a începe violențele cu jandarmii. Cît am stat eu la o șuetă cu niște oameni în partea de piață dinspre Lascăr Catargiu, au bubuit cîteva petarde destul de aproape de noi, creînd agitație și rumoare în jur. Însă penalul Dragnea își face iluzii dacă își imaginează că oamenii nu vor mai ieși la proteste. Eu am să ies în continuare. Altă întrebare?”. Atunci era vorba despre Ordonanța de urgență nr. 13, de modificare a Codului Penal, adoptată, noaptea, pe 31 ianuarie 2017, și despre un proiect de lege pentru grațierea unor pedepse, trimis spre dezbatere în Parlament.

Anul acesta, pe 10 august, a fost protestul diasporei, la care au participat români din străinătate și din țară, în jur de 100.000 numai în București. Iar de data asta a fost vorba despre toate jocurile unui Guvern controlat de peste un an și jumătate de președintele PSD Liviu Dragnea, condamnat la 3 ani şi 6 luni de închisoare cu executare pentru instigare la abuz in serviciu – decizie care nu e definitivă. Din acest tablou politic face parte și decretul din iunie, când Klaus Iohannis a revocat-o din funcție pe Laura Kövesi, procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție. Tudorel Toader, ministrul Justiţiei, făcuse propunerea de revocare, iar președintele refuzase să o demită, dar, până la urmă, s-a întâmplat, după ce Curtea Constituțională a decis că s-a ajuns la un conflict instituțional și, pe scurt, că Iohannis era vinovat.

În urma manifestației de pe 10 august, în jur de 450 de persoane au avut nevoie de ajutorul medicilor, căci jandarmii au folosit grenade cu gaz lacrimogen și au lovit și protestatarii pașnici din Piața Victoriei, pe motiv că nu s-au îndepărtat de huliganii care au pornit violențele. Ziua următoare, Iulian Tănase lăsat pe Facebook un mesaj care începe astfel: „Există multe motive pentru care PSD-ul urăște diaspora. După Mineriada din 13-15 iunie 1990, mulți români s-au cărat scîrbiți din țară. Acela fost momentul inaugural al exodului masiv care avea să urmeze. Cei care plecaseră din România, înainte de ’89, din cauza comunismului, n-aveau de ce să se mai întoarcă în țară, căci fesenismul nu părea cu mult diferit de pecerism. După aproape treizeci de ani de la Revoluție, încă se strigă «Jos comunismul!»”. 850 de distribuiri publice.

***

Născut pe 3 septembrie 1973, Iulian Tănase era în clasa a X-a când a venit Revoluția. Dintr-a VI-a locuia la Bacău, în gazdă, dar în vacanțe se întorcea în satul Cornet, de lângă Moinești, la părinți. Acolo era și în vacanța de iarnă din decembrie ’89. Aflase deja de la radio despre evenimentele de la Timișoara, care începuseră pe 16 decembrie și, ca mulți alții, s-a uitat cu familia la televizor. „Era ciudat, nici nu știam dacă era o scenetă de teatru sau era pe bune”. La vârsta aia habar n-avea la ce să se aștepte în ce privea schimbarea regimului politic. Iar din anii comunismului păstrase, printre altele, următoarele amintiri: că părinții au refuzat să se înscrie în PCR; că domnul Andrei, gazda lui din Bacău, îl înjura cu voce tare pe Ceaușescu în casă și asculta Vocea Americii și că într-a V-a părinții au cumpărat casete și un radiocasetofon Sanyo, care putea să înregistreze. „Țin minte că era concurs cu sora mea: cine ajunge primul la casetofon, pentru că atunci când era o melodie străină, în general italienească, mergeam să apăsăm să se înregistreze, să o ascultăm și când vrem noi”. Le plăceau Adriano Celentano, Toto Cutugno și Ricchi e Poveri, nu muzica ușoară românească. „La petrecerile noastre cu clasa din liceu, Queen era de bază. Erau mulți fani, printre care și eu. Am plâns în ’91, când a murit Freddie Mercury”.

Fotografie: Petrică Tănase

În ultimii ani, și-a înțeles emoțiile, iar o situație pe care a analizat-o a fost îndepărtarea de părinți la 12 ani, când l-au trimis la școală în Bacău, la aproximativ 40 de kilometri de casă. Atunci i-a fost greu, dar abia după vreo 30 de ani și-a dat seama cum l-au influențat, de-a lungul timpului, acele întâmplări. „Orice mi se întâmpla, nu mai sufeream. E bine să suferi când te desparți, totuși”. Și a ajuns la terapia prin scris, iar unele texte le-a inclus în volumul „Teoria Tăcerii”, apărut în 2016 la editura Herg Benet:

M-am născut într-o zi de luni, 3 septembrie, la ora 11, dimineața. Sînt al doilea copil al lui Ioan și al Nataliei. La nașterea mea, mama avea douăzeci și doi de ani, tata ‒ douăzeci și nouă. Am o soră cu doi ani mai mare, Simona-Natașa, care este cel mai bun om din lume. Medicul ginecolog care a asistat-o pe mama la naștere mi-a dat nota 9.
– De ce nu 10? am întrebat-o pe mama cîțiva ani mai tîrziu, cînd deja eram elev la școala primară.
– Pentru că nu ai plîns atunci cînd te-a atins domnul doctor cu palma pe spate, mi-a spus mama.
– De ce m-a atins cu palma pe spate?
– Pentru că așa se face.
– Și-ar fi trebuit să plîng?
– Da.
– De ce?
– Toți copiii care plîng primesc nota 10.
– Dar la școală nu e așa.
– Bineînțeles, dar tu nu te-ai născut la școală.

A și vorbit cândva cu părinții despre acea despărțire, cum a interpretat-o el, și și-a dat seama că ei doar își doriseră să ajungă la o școală mai bună. Până la urmă, acolo a învățat limba germană și tot în Bacău, în gazdă, la 16-17 ani, elev la mate-fizică la Liceul „George Bacovia”, a scris prima poezie. Nu mai are versurile, însă își amintește că, într-o iarnă, se uita pe fereastră cum ningea și avea impresia că fiecare fulg era o persoană care cădea din cer.

Apoi, în 1992, a dat admitere la Academia de Studii Economice (ASE) din București, când erau vreo 12 candidați pe loc, dar, pentru că a intrat la fără frecvență, nu se ducea la cursuri. În primii doi ani de studenție, a lucrat la o schelă de petrol din Modârzău, lângă Moinești, și venea doar în sesiune, să-și dea examenele. S-a întors acolo pentru că se simțea străin de Capitală, însă munca fizică – încărcarea și descărcarea diverselor materiale – îl posomora. Abia din anul III s-a mutat în București și a locuit în gazdă cu un prieten de la țară, și el student la ASE. S-a angajat la ziarul Tineretul Liber, unde a scris știri economice aproape doi ani și, după aceea, a fost redactor 13 ani la Academia Cațavencu. „A fost important că în redacție erau niște scriitori: Florin Iaru, Mircea Dinescu, Tudor Octavian, Ștefan Agopian, Cornel Ivanciuc”, spune Iulian Tănase. „De la ei am aflat o grămadă de chestii: autori de care nu auzisem, cărți pe care nu le citisem. Îmi amintesc cum mi-a spus odată domnul Tudor Octavian, domnu’ nea Tudor, cum îi ziceam noi, că a văzut integrala Cehov într-un anticariat. Erau vreo 13 volume și a spus să le iau, pentru că e bine să ai Cehov în casă”. Iar de scriitorul Dan Stanciu a rămas apropiat.

Crede că multă vreme a scris prost, pentru că nu-și găsea vocea și, până și-a șlefuit-o, s-a lăsat influențat de alții. Întâi de Marin Sorescu, care îi plăcea pentru că avea haz; un timp, a admirat poezia lui Mircea Cărtărescu și-apoi a ajuns la Gellu Naum, de la care a învățat cel mai mult. L-a cunoscut fugitiv, în 2000, cu un an înainte să moară. „Dar pe Lygia Naum o vizitam săptămânal și vorbeam la telefon. Eram mai mulți care gravitam în jurul ei”.

Cu Sacha și Adora, copiii lui, în 2016 . Fotografie: Iulian Tănase

Așa cum gravitau în jurul lui copiii la atelierele de storytelling. A lucrat chiar și cu 20 și s-a bucurat, mai ales că știe cum să se descurce cu ei. Spre deosebire de copii, adulților – a ținut și pentru ei workshopuri – le este mai greu să se prostească și să se joace. Uneori, i-a ajutat să dea jos măștile, de pildă la întâlniri cu tema „Povestește-te pe tine însuți/însăți”, când trebuiau să aleagă două sau trei momente importante din viața lor, despre care să vorbească la persoana a III-a. Discuțiile aveau scop terapeutic, iar unii își făceau curaj pentru narațiune, în timp ce alții șovăiau. Pentru el nu e complicat să se joace, căci are doi copii: Adora, 8 ani, și Sacha, 6 ani, care a devenit personajul principal dintr-o carte publicată anul trecut, „Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat”, cu ilustrații de Alexia Udriște. Și el, și sora lui știu să facă jocuri de cuvinte și a observat asta și pentru că i-a mai luat la atelierele pentru copii. Acum îi vede cam la două săptămâni, pentru că locuiesc la Mangalia cu mama lor. Nu i se pare o situație dramatică, deși cei mici nu mai sunt fizic aproape de el, așa cum nici el n-a mai fost de ai lui după mutarea la Bacău: „Au părinți divorțați, fac naveta la București să stea și cu mine, dar îi văd luminoși și veseli. E important să simtă că sunt iubiți și celelalte detalii se rezolvă”.

***

În 2015, PNL l-a propus pentru funcția de director al Institutului Cultural Român (ICR), iar grupul parlamentar al PSD, pe Radu Boroianu, care a primit mai multe voturi. Până atunci, Iulian Tănase publicase în România volume de poezie și proză, printre care: Iubitafizica, Sora exactă, Trusa instalatorului de umbre, Adora și Oase migratoare și fusese premiat în Germania, cu „Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est” și în Austria, cu „1+1+1=1 Trinitate / Literatură”. Dar după nominalizarea la președinția ICR, pentru că îl sprijinise pe Klaus Iohannis în timpul campaniei electorale, cu un an în urmă, nu au venit doar aclamații. „Am simțit cum se abate asupra mea un val de ură și de heităreală și de tot felul de acuzații, că aș fi scris eu cărțile lui Iohannis, că nu știu ce, cum am ajuns eu la Iohannis. (…) După aceea, mi-am zis că nu mai vreau să am de-a face nici măcar cu perspectiva unei funcții publice”, a povestit pentru blogul celmaibuntata.ro.

Dar, într-o Românie în care scena politică e un mare semn de întrebare, au spațiu și dialoguri dintr-astea. În viață și pe Facebook:
„– Tata, ce înseamnă muiepesede? mă întreabă Sacha.
– Înseamnă să-i tragi pesedeului una în față. Muie înseamnă față, îi zic.
După vreo jumătate de oră:
– Tata, da’ muiepesede în ce limbă este?
– În slovenă, Șușu”.

Imagine principală: În Piața Victoriei din București. Fotografie: Facebook Iulian Tănase.

The post [Portret] Iulian Tănase: „Aș vrea să trăiesc într-o țară în care să nu fie cazul să protestăm” appeared first on Bookaholic.

Gökçenur Ç. (pseudonimul lui Gökçenur Çelebioğlu) s-a născut în 1971 și a absolvit Universitatea Tehnică din Istanbul, fiind inginer în domeniul electric, cu un masterat în Administrarea afacerilor. Poet și traducător emerit, a publicat, începând din 1990, în numeroase reviste turcești, debutând la 35 de ani cu volumul Her Kitabın El Kitabı (Manualul fiecărei cărți, 2006). În anii scurși de atunci, au urmat Söze Mezar (Mormântul cuvântului, 2010), Sırtında Bunca Sözcükle (Împovărat de atâtea cuvinte, 2012), Doğanın Ölümü (Moartea naturii, 2014) și recenta Issız İncir Ağacı (Smochinul gol, 2016). Poezia sa a apărut în traducere în italiană (L’unico modo per vedere 13 merli tutti assieme, 2011), în sârbă (U svetu smo mi, u svetu su reči, ovde je sve tako savršeno, 2012) și în bulgară (Паметник на неизразимото, 2016). A tradus în limba turcă numeroși poeți și prozatori, de la Wallace Stevens și Paul Auster la Igor Isakovski și Ivan Hristov. În 2016, Casa de Editură Max Blecher a publicat volumul Enciclopedia lucrurilor uitate, o antologie bilingvă din poezia lui Gökçenur Ç., în traducerea lui Claudiu Komartin.

În aliajul poeziei sale, Gökçenur Ç. introduce câteva elemente cu care poeții de astăzi sunt mai puțin înclinați să opereze, din teama de a nu părea anacronici sau excesiv de sentimentali, indivizualizându-se în climatul poeziei contemporane printr-un discurs articulat în jurul unei evidente fibre metaforice și alegorizante. Adânc înrădăcinate în filosofia și tradițiile orientale, dar și în lirica unor precusori din diferite generații, de la Rūmi la Nâzım Hikmet și la İlhan Berk, poemele din Enciclopedia lucrurilor uitate reprezintă hibridizarea armonioasă a efuziunilor în fața frumuseții lumii și a impulsurilor de abstractizare a realității cu date factuale și componenta concretă, cablată la existența imediată a subiectului poetic, „un inginer de vârsta a doua căsătorit, având un copil”. Astfel, în poezia lui Gökçenur Ç. au loc atât interogațiile referitoare la suflet, la căutarea sinelui, forța cuvintelor, emoțiile și candoarea, revelațiile de un anumit patetism, cât și observațiile grave, oboseala rutinei, frustrarea și discursul reactiv în fața unui sistem politic opresiv. Explorând și instrumentând totodată marile necunoscute ale umanității, precum dragostea, moartea, cunoașterea, divinitatea, autorul Enciclopediei lucrurilor uitate reușește să creeze o poezie predominant solară, care acceptă suferința ca pe o parte circumscrisă vieții, contrapunctând momentele de febrilitate lirică prin decupaje din cotidian și scenarii în care narațiunile individuale sunt descifrate ca extensii ale unui mecanism universal ce funcționează cu precizia unui orologiu.

Laudă acțiunii concrete a mâinii

Mi-am așezat capul pe pieptul tău dezvelit,
sângele îmi șiroia din nas
pe stomacul tău alb, către pubis.
Am spus: „Cuvinte, am crezut că ele mă pot salva.
Nu mai cred că o imagine poate fi
mai șocantă decât o lovitură în gât.
Cât am fost de naiv să cred că reacția în lanț
pornită de poemele mele va schimba lumea —
cei care schimbă lumea sunt cei care
nu se tem să atingă lucrurile cu mâinile goale,
mâinile lor nu se deosebesc de picioarele animalelor,
cei care pot să-și lege șireturile dintr-o mișcare,
care pot bate un cui fără să-l îndoaie,
care pot să deschidă un borcan cu capacul înțepenit
care își hrănesc mâinile ca pe niște păsări de foc
care își udă mâinile ca pe oleandri
care își ascut mâinile de noapte
care spintecă realitatea cu mâinile
care răspund lumii cu aceeași măsură
cei care schimbă lumea nu sunt cei cu idei bune,
ci aceia care au puterea de a distruge fără frică.

Ideile bune apar și dispar pretutindeni
pentru că o idee bună nu înseamnă nimic
până când un activist destructiv pune mâna pe ea.

Un vers dintr-un poem, chiar dacă e mai tare
decât o gleznă, mai subțire decât o bărbie,
gol și ușor ca osul unei păsări,
articulat ca o vertebră din coada unei reptile,
drept ca o tibie sau greu ca un os de elefant,
nu poate lăsa o vânătaie
pe câmpul trupului. Vezi, folosesc iar cuvinte fără sens,
ochiul se-nvinețește când e lovit, și asta e tot.
Mai bine aș fi în stare să lovesc cu pumnii decât
să scriu poezie.”

traducere de Claudiu Komartin

The post Poemul săptămânii: „Laudă acțiunii concrete a mâinii”, de Gökçenur Ç. appeared first on Bookaholic.