Mina Decu a debutat la editura Charmides cu volumul „Desprindere” (2018). Este masterandă în Filosofie și Studii europene și-l traduce pe Roberto Bolaño. Volumul ei se deschide cu două citate din Maurice Blanchot și Roland Barthes. Pe urmele textelor Minei, am ajuns aici:
Ce faci atunci când nu mai găsești „ceva care să te facă să simți”?
Simt, ce să fac?!
În vremurile astea dubioase, putem influența sau schimba ceva cu textele noastre? De exemplu, scrii: „îți place să vezi bărbați/ atingându-se/ sărutându-se”.
În măsura în care ceea ce scriem noi (mai ales poezie, despre care ştim cu toții cât de „citită” e) ajunge şi în alte bule de oameni care nu gândesc la fel ca noi, ăstia care ne ştim, cu siguranță că poate schimba, măcar influența. Nu ştiu, cel puțin un cpf-ist se poate revolta dacă citeşte versurile astea şi poate deveni vocal, le poate reproduce, şi astfel ajung şi la alții, care se pot gândi: băi, poate şi mie mi-ar plăcea să văd bărbați sărutându-se, ia să mă uit mai fără prejudecăți. Ei, nu, glumesc, nu cred că un cpf-ist ar spune asta, bine, poate în mintea lui… nu mă pot opri din a spera. :)))
Ce poate face însă, ce scriu eu, atunci când îmi exprim liber ideile, cu privire (mai ales) la vremurile astea, cum le spui tu, „dubioase”, e să deschidă drum şi altor oameni care rezonează cu ele, să simtă că pot să vorbească şi ei, că e ok şi că e frumos să spunem ce ne place, chiar dacă e în dezacord cu ceilalți, uneori, mai ales când e în dezacord cu ceilalți. Gata, că am scris o grămadă şi parcă nu am spus nimic. În rest, după cum spunea Augustin cel Sfânt: „Iubeşte şi fă ce vrei.”
Image may be NSFW. Clik here to view.
Din ce se compune „anatomia tăcerii” între doi oameni?
Din descompunere.
Când observi că ceva înainte cunoscut devine necunoscut….
…. ori scoți lupa, ori dispari.
Tăcerile, secretele, lucrurile nespuse capătă forțe mai mari, se muzeifică de cele mai multe ori. Tu scrii, aproape parafrazându-l pe Wittgenstein: „doar ce nu se spune poate arde până la capăt”.
Da, uneori verbalizarea distruge, erodează, reduce la penibil, obligă la asumare, o asumare nu neapărat constructivă, ci o asumare a unor lucruri care au ajuns să-ți aparțină prin accident, prin aducerea lor în lumină doar din cauza faptului că nu ai putut să-ți ții gura. Iar atunci, după ce fapta a fost pecetluită prin vorbă, nu mai ai altceva de făcut decât ori să mergi mai departe, ori să evadezi.
Muzeificare… mmm, nu, nu cred în muzeificare, dar cred în diafanizare, adică în ceva ce îți trece toate lucrurile astea, pe care tu le-ai pomenit, într-un teritoriu transparent, la care doar tu (şi eventual partenerul/a de tăcere, secret, lucru nespus) ai acces, pentru că doar tu ştii cum arată ele în lumină deplină, chiar dacă ai ales să le păstrezi după perdea, în obscuritate. Cam asta.
Scrii într-un poem „nu pot rezista în bumbăcel încălzit pe sobă/ îmi trebuie neapărat o lamă rece pe omoplați”. De multe ori reținem extremele, lucrurile nefaste, tragice. Care au fost cele mai bune lucruri care au apărut (totuși) în perioade călduțe și sigure?
Confortul şi iluzia că ai putea, totuşi, să mergi mai departe.
Atunci când citim, creierul nostru face conexiuni noi, descoperă drumuri neuronale mai puțin bătute iar materia albă crește în volum. Memoria se îmbunătățește, se activează noi zone din creier, se dezvoltă gândirea. Nu o spunem noi, o spun cercetătorii. Ca să nu mai vorbim de lărgirea orizontului, de cunoașterea unor lucruri noi, de înțelegerea în profunzime a unor fenomene, a relațiilor umane sau, pur și simplu, de plăcerea nebună a citirii unei cărți senzaționale.
Sănătatea este mai mult decât un corp sănătos. Înseamnă și o minte sănătoasă. La acest lucru s-a gândit Medlife când a venit cu ideea foarte frumoasă de a face în sălile de așteptare de la clinicile lor câte o bibliotecă. De ce? Pentru a-ți ocupa și antrena și mintea atunci când te duci să ai grijă de corp.
Biblioteca este un alt mod de a face bine. Știți bine, la medic mergem de obicei cu emoții. Ne doare ceva, așteptăm un diagnostic, așteptăm rezultatul unor analize, așteptăm o veste bună. Ce-ar fi să ne deconectăm mintea și să evadăm într-o carte? Sigur, poate vom avea timp să citim doar câteva pagini, dar așa ne relaxăm mintea pentru câteva minute și descoperim o carte nouă pe care să o citim apoi în tihnă acasă, după ce dăm fuga la librărie. Este, cu siguranță, mai sănătos pentru mintea noastră decât să stăm pe telefon sau să ne facem griji în legătură cu ce ne doare. Mai ales că, spun studiile, mintea influențează enorm corpul și starea de sănătate.
Pentru că biblioteca este a voastră, a citititorilor și pacienților Medlife, vă invităm să votați ce cărți să intre în ea! Am făcut o listă cu cele mai diverse titluri, multe dintre ele noutăți, pe care vă invităm să le votați. Puteți alege una sau mai multe cărți. Titlurile preferate de voi vor intra în Biblioteca Medlife și vă veți bucura să le găsiți acolo atunci când mergeți la medic!
În plus, Medlife oferă un abonament medical tip business pentru unul dintre cititorii care a votat ce cărți să intre în bibliotecă. Alegeți titlurile preferate, apăsați butonul de votare, treceți-vă mailul, astfel ca votul vostru să fie înregistrat și să puteți intra în tragerea la sorți. Veți fi contactactați doar dacă ați câștigat.
Câștigătorul va fi ales cu Random.org dintre toți cei care au votat, indiferent care sau câte au fost alegerile lor. Deadline: 12 octombrie. Câștigătorul va fi anunțat în cursul zilelor de 15-16 octombrie. Succes!
Aceasta este doar o mică parte din inițiativa Medlife de a promova prin lectură o minte sănătoasă într-un corp sănătos. Vor urma și alte surprize care încurajează lectura și deschid porțile minții și ale sufletului cu ajutorul celor mai bune prietene ale noastre, cărțile.
Am avut ocazia să discut cu Cătălin Dorian Florescu despre cel mai recent roman al lui: Bărbatul care aduce fericirea (tradus de Mariana Bărbulescu la editura Humanitas). Pendulând între Delta Dunării și New York și acoperind o perioadă de mai bine de un secol, romanul lui Cătălin Dorian Florescu descrie, alternativ, două povești pe care abia în final le vedem aduse în același punct. Desigur că, având ca punct de pornire un teren atât de vast, discuția noastră a putut acoperi plaje la fel de întinse.
Aș vrea să încep cu o întrebare care atinge numai tangențial tema din Bărbatul care aduce fericirea și, de fapt, tema din mai toate romanele dumneavoastră, de vreme ce în multe dintre ele găsim filigranată tema călătoriei. Dar, mai întâi, o chestiune de context. Începând cu secolul al XIX-lea, intelectualii noștri încep să călătorească și să se minuneze (în fața unei locomotive cu aburi, a unui vapor sau în fața exoticului British Museum). De aici încolo, lumea se deschide. Plecând din acest punct îndepărtat și ajungând la romanul dumneavoastră, credeți că o călătorie ( fie ea de voie sau de nevoie) poate avea forța de a ne modifica interior? Așa se întâmplă cu personajele dumneavoastră odată ce-și asumă statutul de călător/emigrant.
Este greu de spus. Nu i se poate ura nimănui o călătorie de nevoie. Desigur, nu dorim să trebuiască să ne dezvoltăm prin faptul că, prin nevoie (adică prin frică, prin foamete, prin fuga din fața unei dictaturi și a unui sistem) a trebuit să fugim. Cine o face, descoperă lumea și trebuie să-și descopere lui însuși calitățile de personalitate necesare pentru a reuși. Este ceea ce sper că am reușit să fac și eu în emigrație, prin recursul la literatură. Vrei sau nu vrei, în momentul în care pleci de nevoie la un drum lung, nu știi unde ajungi, dar dorești să supraviețuiești și trebuie să-ți mobilizezi toate capacitățile. Poți deveni o victimă sau să biruiești. Nu depinde numai de tine, depinde și de cultura în care pătrunzi, dacă îți dă șansa să te împlinești. Dar, fundamental, depinde de tine. Să vă dau un exemplu: la 15 ani, am ajuns în Elveția fără să știu limba germană. La 18 ani, deja începusem să scriu în această limbă. Există acele noduri, acele răscruci de drumuri în viața fiecăruia unde se decide, în baza hotărârilor pe care le iei, dacă vei trăi liber sau nu, dacă te vei rata sau vei trăi conform talentului și posibilităților tale. Iar drumul înapoi pare deseori, mai ales când ai plecat din totalitarism, imposibil. Emigrantul politic – altfel decât Ulise, care după mulți ani s-a întors în Itaca la Penelopa lui – nu avea drum de întoarcere. Era altfel decât emigrația din zilele noastre, unde măcar știi că îți rămâne accesul la țara natală.
Eu am învățat germana repede și am știut că vreau să învăț germana literară (și acesta e un lucru deosebit în Elveția, unde se vorbește dialectul). La 15 ani, varianta cea mai ușoară ar fi fost să învăț acest dialect pentru a fi acceptat. Dar am învățat germana literară, care a fost esențială ca bază pentru a putea începe să scriu literatură începând cu vârsta de 18 ani. Dialectul e complicat, e o germană medievală și, învățându-l de la început, te supui unor amalgamări care inevitabil creează confuzie. La mine nu s-a întâmplat. Primul punct nodal, prima răscruce de drumuri, m-a făcut să-mi găsesc vocea interioară, chiar dacă prin intermediul unei limbi străine: am învățat bine limba germană. La 18 ani, am avut parte de cel de-al doilea punct nodal: am început să scriu în acea limbă. Deci, simplul fapt de a călători nu schimbă nimic. Ce contează este atenția pe care ți-o acorzi ție însuți, precum și posibilităților de a te împlini, posibilități care se ivesc pe parcursul marii aventuri sau călătorii care este viața.
Nici cine rămâne pe loc nu rămâne nemișcat la nivel psihic. Aceleași momente de răscruce vor exista și în viața lui. Dacă reușește să-și păstreze caracterul, personalitatea vie și empatică, și acesta poate fi un drum de viață plin de sens și importanță. Deci, călătoria în sine nu duce la o schimbare, la o mare transformare, decât atunci când într-adevăr îți asumi această responsabilitate. Poți să te victimizezi (și o fac și mulți emigranți) și să te simți ca într-o capcana, sau poți să crești și să te împlinești.
Doar apoi vei vedea dacă, în relația pe care o vei avea cu noua cultură, vei reuși să îți lărgești identitatea, să te lași transformat de noua lume. De multe ori, emigranții se strâng ca un cocon în mica lor lume nostalgică, în care își cultivă amintirile de acasă. Dar ai nevoie și de sprijinul țării în care emigrezi. Abia atunci când se întâlnesc aceste două dimensiuni putem vorbi într-adevăr despre o emigrație pozitivă, care are un deznodământ fericit.
Vorbeați mai devreme despre puncte nodale și despre emigrare. Acestea sunt teme care se regăsesc și în Bărbatul care aduce fericirea, de vreme ce personajele dumneavoastră sunt puse față în față cu nevoia de a-și (re)inventa identitatea. E benefică sau e periculoasă această pendulare identitară? Să ne gândim că bunicul lui Ray, personajul din cartea dumneavoastră, își schimbă din mers identitățile, în funcție de interlocutor.
E vorba despre un soi de adaptivitate pe care emigrantul e nevoit să o aibă. Pentru cei care nu au citit romanul, viitorul bunic al lui Ray este, la începutul cărții, un băiețel de 14 ani care trăiește în ghetoul emigranților din New York. În acel cartier, la 1900, existau de toate: violență, tuberculoză, holeră, foamete, frig. El nu știe de unde vine, iar în ghetou sunt italieni, evrei, irlandezi și nemți, cele patru mari populații care au migrat. El este copilul tuturor, este cel care își reinventează viața zilnic pentru a putea supraviețui. Și o face într-un mod foarte frumos. Când femeile italience îi dau de mâncare, el le povestește exact ce vor să audă: că este italian, ba chiar folosește numele de Pascuale. Când este irlandez, spune povestea foametei irlandeze, când este evreu, spune povestea foametei evreiești din Galicia. Deci, în cele din urmă, este o chestiune de inventivitate. El se inventează zilnic și nu suferă din această pricină. Aceasta nu e problema lui. A avea o identitate e un lux atunci când trebuie să supraviețuiești. La urma urmei, e vorba despre un oportunism benefic. Același lucru se întâmplă astăzi cu emigranții din lumea arabă sau africană. Ei nu emigrează spre Germania sau Suedia din dragoste pentru aceste țări, despre care la început cunosc numai câteva clișee, ci pentru că ei caută un loc în lume unde să le fie bine și unde să se simtă în siguranță.
Bărbatul care aduce fericirea este bunicul lui Ray care, prin vocea lui, face auditorul să plângă și să râdă în același timp. Îmi pare că nu lăsați ca aspectul acesta sonor să rămână numai la nivel de nuanță, pentru că de fiecare dată când bunicul lui Ray începe să fredoneze, nu uitați niciodată să adăugați și versurile cântecelor, care, într-un fel, ritmează întreaga carte. Eu, una, am simțit chiar nevoia să dublez lectura cu o audiție. Acest artificiu e numai o chestiune de atmosferă, de recuzită sau e mai mult decât atât? La un moment dat, unul dintre personaje primește un disc de la fiul stabilit în State, un disc pe care scrie: „Ascultă asta, asta-i America!”.
Muzica a fost, atunci, în condițiile grele în care trăiau emigranții europeni din ghetourile americane, o mare consolare. Era muzica de acasă cea care-ți făcea bine, care te ajuta să-ți amintești sau să plângi (dar și plânsul făcea bine). Un motiv esențial în viața emigrantului era muzica. La fel era bucătăria de acasă, la fel scrisorile de acasă – fac parte din tot spectrul acelor lucruri esențiale pe care le iei cu tine sau pe care le aștepți în emigrație.
Să începem cu irlandezii: ei plecau în jurul lui 1850 pentru că înduraseră trei ani acea așa-numită „foame a cartofului”. Fără a mai avea cum să supraviețuiască, erau duși la nave, iar în noaptea de dinaintea plecării dansau și cântau, după care plecau pentru totdeauna. Drumul ținea aproape două luni și, dacă nu mureau în timpul călătoriei, ajungeau în ghetoul din New York, unde muzica devenea unul dintre elementele de bază pe care nu li-l putea lua nimeni. De pildă, o combinație dintre muzica și dansul irlandez și cel al sclavilor negri a devenit stepul. Iar cel mai mare dansator din acele timpuri (1850-1860) era un bărbat de culoare chemat Master Juba, care amalgama stilul irlandez cu cel black. Era o somitate pe atunci și există surse care vorbesc despre dansul lui, considerat uimitor. Până astăzi, există în cântecele irlandeze rămășițe ale acelei traume din perioada de emigrare. Plecarea, dorința de reîntoarcere acasă, dorul de familie – toate acestea sunt teme predilecte ale cântecelor irlandeze. Nu puteam să descriu acestă lume fără să le prezint și cântecele, care sunt un fel de soundtrack al emigrației.
Personajul meu (băiatul de 14 ani) are, desigur, acest instrument foarte puternic: vocea. Fetele care îl ascultă și care-l numesc „bărbatul care aduce fericirea” se găsesc și ele într-o situație disperată. Dezonorate, născând niște copii din flori, ele alegeau să avorteze și se găseau închise în niște case până în momentul nașterii. El era acolo, prezent, și le cânta.
Toată această lume a cântecului s-a transformat mai târziu în ceea ce povestesc și eu în roman: în lumea show-ului, unde emigranții mergeau și umpleau sălile de teatru. Pe scenă erau alți emigranți care își prezentau talentul, care cântau, dansau, povesteau sau făceau, fără talent, dar cu mult entuziasm, orice ca sa primească aplauze. Lumea varieteului se chema atunci Vaudeville. Era cea mai la îndemână cale a lor de a deveni americani: să ocupe acea nișă a show business-ului. Tot acest context a devenit pământ fertil pentru cultura americană. Acesta e fermentul din care, mai apoi, o mulțime de emigranți au găsit o casă și au devenit celebrități, mulți dintre ei fiind uitați atunci când a sosit epoca filmului mut și cea a radioului. Și bunicul lui Ray dorește să ajungă pe scenele teatrelor din New York. Acesta este marele său vis american.
În a doua poveste paralelă o avem pe Elena, care provine din Delta Dunării, unde știrile pătrund, la 1930, cu întârziere. Este un univers închis, unde lupta cu existența este la fel de mare ca în New York. Din când în când, se află câte ceva despre lumea din afară. Din când în când, pătrunde muzica lumii exterioare și în Deltă. Este vorba de acel disc cu muzică americană ademenitoare, care va spori dorința mamei Elenei să ajungă în America. Dacă în ghetou muzica avea rolul de a alina durerea, avea deci un rol analgezic, pentru Elena ea are un rol emancipator, pentru că o ajută să își găsească propria chemare.
Un alt motiv care traversează romanul dumneavoastră este acela al publicisticii. La începutul romanului, bunicul lui Ray vinde ziare pe la colțurile străzilor din New York. Trecând la celălalt fir narativ, doi pescari din Delta Dunării găsesc un ziar deja învechit, încearcă cu greu să-l descifreze și ajung la concluzia: „Mai bine să rămâi aici, în Deltă. Aici avem tot ce ne trebuie”. Ne conectăm cu lumea în care trăim sau preferăm să ne izolăm? Sau, și mai bine, care ar fi calea de mijloc?
Sistemul ne oferă multe posibilități de a ne distra, de a ne sustrage de la responsabilitățile noastre. Chiar și în momentul în care credem că ne informăm e posibil să ne diluăm, de fapt, într-o multitudine de amănunte. Ceea ce contează este să ne concentrăm numai asupra a ceea ce e cu adevărat important: care sunt valorile pentru care am lupta, care sunt emoțiile pe care le avem, care este poziția noastră față de anumite teme. Însă, pentru toate acestea, ai nevoie de timp și de liniște. Sistemul îți va oferi întotdeauna alternative, pretinzând că o face spre binele tău, dar adevărul e că nu-l interesează deloc situația ta. Important este ca tu însuți să-ți găsești libertatea pe care media doar ți-o promite. Când știi exact ce valori ai, ce principii ai, te sustragi într-un fel sistemului, pentru că nu mai ai nevoie de propunerile pe care el ți le oferă. Nu ai nevoie de al zecelea app, de un nou smartphone, nu ai nevoie de toate acele informații digitale. Conectându-ne la o asemenea lume, riscăm să devenim superficiali. Pentru mine, cel mai important este să ajung în profunzimea lucrurilor.
Deci nu aș urma sistemul în absolut toate propunerile pe care el le lansează. Le-aș alege eu pe acelea de care am absolută nevoie și m-aș gândi ce trebuie pentru ca, la sfârșitul vieții, să privesc înapoi și să spun că am trăit o viață pe care am reușit să o investesc cu sens, și că nu am trăit ca un dement, fugind de la o propunere la alta. Știu, însă, cât de importante sunt platformele digitale în estul Europei, pentru ca cei care vor să schimbe ceva în aceste vremuri grele să se poată mobiliza. Dar lumea concretă este cea în care trebuie să trăim, este cea în care trebuie sa ne împlinim și să ne solidarizăm.
Romanul dumneavoastră este unul cu miză. Ce a fost mai dificil de dus la bun sfârșit: să conturați profilul personajelor (știu că există un model real pentru bunicul lui Ray) sau să creați zgomotul de fond care să acopere o durată de mai bine de un secol? Bănuiesc că vorbim despre un întreg laborator de creație pe care a trebuit să-l construiți.
Exact. Am construit un astfel de laborator de creație. Însă nu unul static și steril, ci unul mobil, alcătuit din oamenii pe care i-am întâlnit și din locurile pe care le-am vizitat: New York, Delta Dunării. Dar nu m-am ferit nici de bibliotecă, citind și consultând albume de fotografie, citind cărți de bucate, ascultând material sonor din perioada despre care scriam (Edison a făcut primele lui filme atunci, pe la 1890, în ghetoul newyorkez). Deci m-am folosit de toate mijloacele și de toate simțurile pentru a înțelege. Mi-a plăcut să descopăr această lume compusă, de fapt, din alte mici lumi, pentru că a trebuit să înțeleg lumea nemților, a evreilor, a italienilor și a irlandezilor care au emigrat în New York în jurul lui 1900.
Important este că, prin intermediul muncii de cercetare, reușești să recreezi culisele, care devin apoi mai mult decât o recuzită, pentru că te fac să înțelegi contextul în care îți plasezi personajele. Astfel, înțelegi esența modului în care acei oameni trăiau. Dar toate acestea nu sunt suficiente pentru a-ți forma o viziune asupra acelei lumi. În cele din urmă, trebuie să știi ce reprezintă viața pentru tine, cum se comportă omul și ce este el ca fiu al timpurilor sale. În fiecare dintre cărțile mele, aceste lucruri se văd diferit. În Iacob se hotărăște să iubească, tatăl personajului central este un adevărat om al vremurilor sale (trece prin foamete și război) și face orice, chiar și cel mai mare rău, pentru a supraviețui.
De fapt, aceasta este misiunea unui roman: să descrie omul și timpul pe care el și-l însușește. Pentru mine, un roman descrie în primul rând o lume. E ca și când personajele ar trăi în fața ochilor cititorului. Iar acesta va înțelege într-un mod subiectiv și personal, în baza propriei structuri psihice, a propriilor valori, așteptări, dorințe, tabuuri etc.
Prin descriere, romanul lasă multe posibilități de reflecție și interpretare cititorului. În cele din urmă, nu există un singur roman, ci o multitudine de romane. Fiecare citește altfel și fiecare se citește pe sine însuși prin intermediul unui roman sau al unui text literar. Ca autor, adaug descrierii și propria viziune, dar nu într-un mod invaziv, pretinzând că lucrurile sunt așa și nu altfel.
În cartea dumneavoastră, reușiți să acomodați două contrarii: apartența și non-apartenența. Bunicul lui Ray nu avea familie, și tocmai de aceea îți inventează o descendență fantastă. Elena, pe de altă parte, își abandonează mama și trece de la o familie adoptivă la alta. Și totuși, în finalul romanului, Ray și Elena ajung să se cunoască unul pe celălalt tocmai prin intermediul poveștilor lor de familie.
Într-adevăr. Pentru mine, acest roman este unul care vorbește despre necesitatea de a povesti. Elena și Ray trebuie să iasă din propria lor izolare: Ray, pe de-o parte, trăiește, ca bunicul său, cu o sută de ani în urmă, această isterie a visului american de a deveni faimos, însă fără să reușească vreodată. Elena (mai dură, crescută în comunism, fără părinți) ajunge să fie vidată de sensibilitate. Fiecăruia îi revine, de fapt, o anumită sarcină: aceea de a începe să aibă încredere și de a-și povesti viața unul celuilalt fără frică și fără minciună. Numai așa poate începe o poveste, poate chiar una de dragoste.
Aș încheia acest interviu întrebându-vă dacă deja aveți pe masa de lucru un nou roman.
De data acesta, laboratorul meu este Bucureștiul. Am stat în București două luni anul trecut, și alte două luni anul acesta. Aveam o idee, una încă neclară, iar impactul orașului asupra mea a transformat acea idee, schimbând-o din temelie. Cunoscând orașul și văzându-l, așa cum am văzut New York-ul în ultimul meu roman: ca printr-o prismă, lăsându-l să transpară prin toate acele frânturi și cioburi ale sale, reușești să creezi acel laborator din care poți alege mai apoi detaliile de care ai nevoie. E un mod de a privi lumea și de a te apropia de ea, de a te mira în permanență. Aceasta numesc eu o relaționare poetică cu lumea, iar datorită ei, la un moment dat, emerge la suprafață o idee sau o temă.
La fel se întâmplă și cu prima propoziție care poate apărea brusc. „Râul primea morții cu blândețe, ca și cum ar fi știut că sunt niște morți deosebiți” – aceasta este prima propoziție din Bărbatul care aduce fericirea, și pot spune că a apărut ca o insulă dintr-un ocean. Dar cred că un roman începe, de fapt, cu mult înainte. Începe cu această relaționare romantică, poetică și empatică cu viața.
Îl puteți întâlni pe Cătălin Dorian Florescu odată cu turneul de lansări și sesiuni de autografe care va începe în luna octombrie:
Oradea – Librăria Humanitas, marți, 16 octombrie, ora 18:30
Cluj – Librăria Humanitas, miercuri, 17 octombrie, ora 18:30
Brașov – Bookfest, Aula Universității Transilvania, vineri, 19 octombrie, 17:00
Sibiu – Librăria Humanitas, sâmbătă, 20 octombrie, ora 17:00
Timișoara – Librăria „La Două Bufnițe“, luni, 22 octombrie, ora 18:30
Cătălin Dorian Florescu este un scriitor elvețian de origine română care s-a născut la Timișoara, unde a locuit până în 1982. La vârsta de 15 ani, a părăsit țara împreună cu părinții, iar de atunci traiește la Zürich, în Elveția, unde a studiat psihologia și a lucrat pentru mai mulți ani într-un centru de reabilitare a persoanelor dependente de droguri. Din 2001, trăiește ca scriitor liber-profesionist.
A scris 6 romane – Vremea minunilor (2001), Scurtul drum spre casă (2002), Maseurul orb (2006), Zaira (2008), Jacob se hotărăște să iubească (2011), Bărbatul care aduce fericirea (2016), și un volum de proză scurtă – Buricul pământului (2017). Cărțile lui sunt traduse în mai multe limbi străine și apar în limba română la editurile Polirom și Humanitas. În primăvara lui 2019 îi va apărea, la editura Residenz din Viena, o carte/eseu cu titlul Libertatea este posibilă.
Pe lângă romane și proză scurtă, autorul a mai publicat eseuri și articole în antologii și în publicații de limba germană.
Este laureatul unor distincții precum: Premiul Chamisso (2001), Premiul Anna Seghers (2002), Premiul Josef von Eichedorff pentru întreaga operă literară (2012), Premiul Andreas Gryphius (2018) pentru întreaga operă literară.
Romanul Jacob se hotărăște să iubească s-a vândut în 80 000 de exemplare în spațiul german.
Cumpără cărțile lui Cătălin Dorian Florescu din librăria online Cărturești! Ai un discount special Bookaholic – 15% reducere dacă introduci codul 0ADYT44K atunci când faci comanda, la check out.
Nu știu alții cum sunt, dar eu simt că e imposibil să ții pasul cu evenimentele toamnei literare. Lansări, cluburi de carte, conferințe, festivaluri literare, apariții noi, în septembrie s-a simțit că e tot mai greu să te decizi unde să mergi seara sau în weekend. În ceea ce privește cărțile noi, toamna literară a început timid, dar hotărât, numai bine să ne adaptăm (din nou) la ritmul rapid al lansărilor.
Am combinat, ca de obicei, cărțile de ficțiune – două romane italiene: Băieții străzii, de Pier Paolo Pasolini (un roman tradus pentru prima oară în limba română) și Singurătatea numerelor prime, de Paolo Giordano (o reeditare necesară), un roman ce a primit Premiul Goncourt în 2015 (Busola, de Mathias Enard), un altul care este o meditație asupra timpului (Cox sau mersul timpului, de Christoph Ransmayr), un thriller scris de regele suspansului (Mort la datorie, de Stephen King, ultimul volum din trilogia „Bill Hodges”) și o colecție de proză scurtă a unui autor ce a primit Premiul Pulitzer (Refugiații, de Viet Thanh Nguyen).
Selecția de non-ficțiune cuprinde o carte mult-așteptată: o colecție de eseuri a istoricului Yuval Noah Harari (cel care a cunoscut succesul mondial cu Homo Deus) – 21 de lecții pentru secolul 21; o carte a unuia dintre cei mai de seamă psihoterapeuți ai secolului XX, Voința de sens, de Viktor E. Frankl (cunoscut mai ales datorită volumului său de memorii Omul în căutarea sensului vieții), un volum ce-și propune să deslușească din perspectiva științelor comportamentale misterele creierului uman (În mintea celorlalți, de Nicholas Epley) și o nouă apariție în minunata colecție de știință a Editurii Publica, Înțelepciunea lupilor, de Elli H. Radinger.
Să aveți un octombrie fabulos și lecturi minunate!
Cumpără cărțile din librăria online Cărturești! (Click pe titluri și/sau coperte.) Ai un discount special Bookaholic – 15% reducere dacă introduci codul 0ADYT44K atunci când faci comanda, la check out.
Cătălina Florina Florescu a publicat la Editura Tracus Arte volumul „Teatru”, volum scris inițial în limba engleză. Volumul a beneficiat de o serie de lansări atât în țară, cât și în străinătate. Regizorul de teatru și operă Andrei Șerban scrie pe coperta a patra a cărții: „Teatrul în care crede Cătălina Florescu te provoacă. Nu poți rămâne indiferent, ea te obligă să iei o atitudine sau cel puțin să alegi ce îți comunică ție mai mult: între teatru de idei, teatru înclinat social sau un teatru mai personal, care se uită la corp ca printr-un caleidoscop al emoțiilor”. Să descoperim împreună personajele și subiectele din volumul „Teatru” în cele ce urmează:
În volumul „Teatru” abordezi subiecte care îi preocupă pe tot mai mulți dintre noi: descoperirea trupului, libertatea individului, trecerea de la un regn la altul, tipologii de gândire și mentalități etc. Unele subiecte ajung mai ușor la cititori și public atunci când se pot identifica cu un personaj. Cum e pentru tine, ca scriitor, să observi cât de greu se schimbă sau evoluează inteligența emoțională, umanitatea, mentalitățile?
Pentru că predau la facultate, în fiecare semestru lucrez cu grupuri de 16-20 de studenți pe care îi cunosc pentru prima oară și doar pentru câteva luni, cât ține un semestru academic. Și datorită lor, dar și în funcție de cum pregătesc textele selectate, din discuții și jocuri, descopăr dacă sau cât s-a schimbat lumea din mine și din jurul meu. Scriu însă și pentru că nu-mi ajung, iar asta nu e vanitate. Când creez personaje de teatru, într-o mică măsură, mă multiplic. Je est un autre spunea Rimbaud, iar pentru mine asta este important, cum eu devin un altul, o alta, mai mulți, cum uit de mine, cea cu nume fix, cu aceiași ochi albaștri, fata pe ale cărei tălpi se simte gustul de Dunăre de la Tulcea, dar și cea pe care diluat și cubist se vede Statuia Libertății în aceeași mișcare unduitor-migratoare făcută de mulți alții înaintea mea și care va continua după mine. Când ies din mine sunt firul altora de mătase ajuns la mine, mișcarea e continuă, de adăugare, pentru că trăim să acumulăm, să ne regăsim, să iubim. Mentalitățile nu se schimbă ușor, este nevoie de sacrificiu, de luptă în stradă, de mult scris de calitate, de scos rădăcinile care stau de pomană și plantat altceva, de confruntat cu argumente solide figurile și discursurile autoritare. Câteodată trebuie să riscăm să o luăm de la zero: adrenalina unui început este ceva ce trebuie să experimentăm măcar o dată în viață!
Image may be NSFW. Clik here to view.
Te-ai gândit vreodată la tine și ca la o activistă?
Încerc să ocolesc definițiile pentru că, deși pot transmite claritate pe moment, de fapt, pentru mine, ele îngrădesc. Ador provocările intelectuale, îmi place să denunț prostia și demagogia, pot fi foarte cruntă și crudă, dar menirea mea nu este să mă urc pe mese și să strig cine sunt. Sunt aici ca să îi ascult pe alții, descopăr poveștile lor și le adaug pe ale mele. Este și mult umor sarcastic moștenit pe filieră paternă în scrisul meu. O constantă a firii mele este încăpățânarea: Eu când vreau să fluier, fluier, ca să citez un film românesc, numai că în cazul meu este dacă am ceva de spus, voi spune.
Scriu pentru că sunt două tipuri de tăcere: cea a prostiei și fricii, pe de o parte, și cea strategică, pe de alta. Pe prima o combat activ în postările de pe social media, în ce vorbesc cu studenții mei, pe a doua prin ce scriu. Nu sunt atrasă de bunurile materiale, nu mă obsedează ultima colecție Gucci sau să am o casă mare, îmi păstrez banii ca să călătoresc și să văd cum iubesc, vorbesc, trăiesc, mor alții – ce e viața pentru ei. Toate astea mă inspiră și lor li se adaugă poveștile celor dezavantajați social și politic, la margine, pentru că am fost pe muchie în viață și am contemplat hăul din fața mea. Este înfricoșător, te poate doborî. În momentele grele, atunci când nu știam cum se declină durerea, doar o simțeam cum îmi acoperă corpul și mintea de parcă o forță mă împingea în apă tot mai mult, două melodii îmi răsunau în minte: aria „Nessun dorma” din opera Turadot de Puccini și melodia „Non, je ne regrette rien” a lui Edith Piaf. Morala e izbitor de simplă: dacă ai norocul să nu cazi în prăpastie, fă-l și pe celălalt să nu cadă.
Textele tale par făcute pentru a fi jucate și la fel de accesibile între copertele unei cărți. Ce piese ți-ai dori să se joace în România?
Toate! Mia pentru că femeile din țară trebuie să învețe să nu le fie rușine să își arate corpul, să vorbească despre durere exact așa cum este, nu ca o slăbiciune, ci ca pe o parte a noastră, să învețe să integreze corpul social cu cel intim. Cele trei personaje feminine vorbesc despre corp și fluiditatea acestuia în ciuda presiunilor sociale.
Cățelul sinucigaș și Laika este piesa istoriei care se repetă pentru că aduce în prim-plan frica colectivă de un străin care refuză dintr-un experiment poate naiv, poate lăudabil, să observe care este limita cetățeniei, ce aduce sau cum umilește ea. Mai mult, cățelul este bisexual și, din câte am observat în țară, prea mulți români îi urăsc pe cei care au alte preferințe decât cele heterosexuale. Piesa vorbește despre sacrificiul altora care sunt mai vulnerabili, cățelul căruia i se alătură Laika.
Ce rămâne după viață? ne reamintește cum limbajul poate încarcera creând frica în fața exteriorizării emoțiilor care pot paraliza pishic.
Eu, însă, mă confrunt cu altă problemă, anume, lumea nu știe de mine. Nu stau acasă decât vara, apoi devin invizibilă. Ar fi bine ca cei din diaspora să nu fie chemați doar la un miting (n.a. 10 august 2018), să nu li se ceară suportul când românii de acasă sunt disperați, ar trebui să nu fim tratați de parcă ne-am uita la România ca printr-un glob de sticlă. Cum vedem noi țara și lumea în general și cum transpunem asta teatral/creativ nu poate decât să fie parte din evoluția noastră ca popor și ca limbă. Sper ca interviurile pe care le dau să nu fie doar un exercițiu de scris tot pentru mine. Ce m-ar ajuta este să fac ca piesele mele să ajungă la regizori interesați de teatrul românesc contemporan (e-mail meu: fflorescu@pace.edu).
Ai scris acest volum în engleză. Cum se schimbă procesul de gândire și scriere după o perioadă de ședere în alt spațiu, este la fel de firesc să scrii în ambele limbi?
Câteodată, cuvintele se plictisesc și ies afară din mine. Cum sunt prelucrate apoi nu ține de o limbă anume, cât mai ales de multe rescrieri și workshop-uri. Îmi place să primesc feedback la ce am scris pentru că, dacă este spus pertinent și obiectiv, atunci pot schimba ceva ce nu am văzut prima oară când am scris. Dacă feedback-ul e însă deplasat, răutăcios, spus ca să fie spus, atunci nu îl iau în considerare. Am învățat să disting între cuvintele spuse din invidie și cele rostite cu har. De asemenea, am așteptat să scriu creativ, mi-am dat timp să cresc. Am publicat în engleză foarte multă critică literară și culturală, scrisul meu este interdisciplinar combinând medicina umanistă și critica tradițională. Rigurozitatea muncii de cercetare a fost continuată și în scrisul creativ.
Prima carte scrisă în limba română, Inventing me/Exerciții de retrăit (n.a., editura Scrisul românesc, 2011), a apărut târziu și a fost scrisă într-un moment în care aveam nevoie de limba română pentru că mă sufocăm în Statele Unite.
Nu îmi pun singură piedici în ce limbă (să) scriu, deși trebuie să admit că o fac mult mai frecvent în engleză din singurul motiv că predau și sunt în contact cu cei de aici zi de zi. Varianta finală a textului tipărit însă trece prin multe metamorfoze și nu contează dacă la început a fost în engleză sau în română. Iar în timp ce montez textul, îl rescriu de multe ori, îl revizuiesc, fie că e în limba română sau engleză: știu, simt, textul se reface. Cuvintele sunt bătăi ale inimii, schimbă-le ca să placă unui grup limitat și ai să vezi că te vei/vor opri. Impune-le o limbă, un sigur fel de a simți, te vei trezi mort.
Există vreun avantaj, ca dramaturg, pe care simți că-l ai locuind în America?
Avantajul este că descopăr mai multe realități în același timp. Cum am spus anterior, predau unui grup de studenți care se schimbă de la semestru la semestru și de la curs la curs, care provin din medii și culturi diferite, cu orientări sexuale și religioase variate, astfel încât nu am cum să nu descopăr cum suntem prinși unul într-altul. Nu știu cine aș fi devenit dacă aș fi rămas în țară. Nu mi-am dorit să plec, așa s-a întâmplat. Am vrut să mă întorc după ce am terminat doctoratul, așa nu mi s-a întâmplat. Unul dintre motto-urile mele favorite este Nosce te ipsam (știu, știu cum este în original, dar nu mă identific la masculin, nu încă, [sic]). Știindu-mi preferințele, slăbiciunile, dorurile, fluditatea, stând în țară nu aș fi văzut atât de clar ce înseamnă să fii la plural/multicultural decât dacă aș fi fost în permanentă legătură cu teatrul, arta, cinematografia, pulsul stradal al vieții sociale, decât dacă aș fi stat cât mai departe de vulgarul din politică și îngrădirea din religie. Asta sunt eu, un om complex de simplu, care refuză tăcerea sau să i se zică ce și cum să facă. Nu cred în manuale, cred în libertatea de a gândi pentru tine însăți.
Ce rămâne după viață?
Mereu zic că după viață rămân iubirea, lumina, apa, elementele care sunt mai mari decât noi și pe care am avut miracolul să le ținem în noi pentru un timp. Aș vrea însă ca întrebarea, luată din titlul uneia dintre piesele mele, să se schimbe, adică nu ce rămâne după, ci ce este acum, când ne trezim. De exemplu, ne trezim iubind sau urând, vrem să ne schimbăm sau să ne lăsăm duși de alții unde vor ei, ce facem noi pentru noi ca să rămânem în starea de dorință intensă, care este cea mai fantastică chestie. Când a fost ultima oară când ai simțit că te-ai (re)îndrăgostit de tine pentru că asta e nu narcisism, nu ține de oglindă sau de un băiat tulburat de propria reflecție, ține de labirinturi interne și externe, concave și convexe în care ne pierdem prelungind să ne găsim.
Cătălina Florina Florescu este absolventă a facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti. A plecat în Statele Unite, unde a obţinut un masterat şi un doctorat în literatura comparată, specializându-se în critica de teatru şi medicina umanistă. Este autoare a mai multor cărţi, cum ar fi Transacting Sites of the Liminal Bodily Spaces; Disjointed Perspectives on Motherhood; Of Silences in Munch, Beckett, Hopper, and Hanson (A Monograph); The Night I Burned My Origami Skin; Transnational Narratives in Englishes of Exile şi două în limba română, Inventing Me/Exerciţii de retrăit şi Teatru. Predă cursuri de teatru şi literatură la Pace University în Manhattan, NY. A prezentat la Harvard, Sorbonne, Columbia University, New York University, etc.
Credit fotografie principală: arhiva personală a autoarei
E ora trei după amiaza. Musca muncește din greu să ajungă la marginea halbei. Înoată de o jumătate de oră. E insuportabil: soarele o bate în cap, valurile și spuma o obosesc, berea o îmbată. Cu mințișoara înecată în alcool, bănuiește că va muri curînd.
Halba zace uitată pe masă de aproape o oră. Marea nesfîrșită în care vietatea își pierde mințile de disperare nu are decît două degete răsuflate pe fundul recipientului din care a băut Popescu, portarul de la Primărie. El bea regulat în timpul programului. Zice că se duce să se pișe și să tragă o țigară – și dă berea pe gît fulgerător. Îi mai rămîne timp și de cîteva fumuri. Dar azi nu a avut noroc. L-a văzut contabila, Ghirdănescu sau Ghirlănescu. Așa că a lăsat înciudat pe fundul halbei două degete de lichid. Ce nu știe Popescu e că scorpia nici nu se dusese la bancă, cum i-a zis sus și tare primarului, ci a zbughit-o drept la second hand-ul unde băgau marfă nouă. Așadar, contabila nu numai că nu s-a uitat în paharul portarului, ci a încercat să camufleze pachetul voluminos pe care plănuise să-l ascundă în cutia imprimantei. De o oră, berea a rămas pe masă neatinsă, în așteptarea chelnerului. Pînă și halba s-a scîrbit cînd s-a procopsit cu insecta înăuntru.
Nae, chelnerul, sprijinit într-un cot, își savurează victoria. Toată dimineața gonise musca prin bucătărie, fără succes, cu șervetul, cu palma și cu Libertatea. Acum, o privește satisfăcut și o plimbă cu degetul spre centru. Clienți nu sînt, iar insecta îi sugerează, nu se știe de ce, naufragiul Titanicului, la pachet cu salvarea lui Di Caprio. Asta pentru că berea e dulce, îi explicase el Eleonorei, picolița. Muștele trag la dulceață ca la căcat. Fata l-a privit neîncrezătoare. Cum naiba? Berea e amară. Ea nu pune niciodată gura pe bere. Singurul lucru care-i place e „Tămîioasa“, îndoită cu sifon. Da’ nu cumva să dea dracu’ să-i intre ei vreo gînganie în pahar, că schimbă foaia. Așa a făcut chiar de dimineață, cînd l-a repezit pe Ghiță, bucătarul, care încercase să o piște de fund. I-a zis, cu voce tăioasă:
— Ți-o tai, dacă mă mai atingi! Numai gagicu’ meu pune mîna pe mine!
Nimeni nu știa că bucătarul uitase aseară carnea de mici pe masă… Nu multă, cam o oală întreagă. A fost tare deprimat, nu i se mai întîmplase așa un pocinog niciodată. La patrușcinci de ani e semn de bătrînețe, și-a zis. Ce să vezi?, cu o oră mai devreme își spunea pe drum că niciodată nu s-a simțit mai tînăr. Era hotărît, după o lungă chibzuială, să divorțeze de Mimi și să înceapă o viață nouă cu Miriam. Nimeni nu o știe încă pe Miriam, dar or s-o știe toți! E un înger tînăr, numai mușchiuleț și fibruță, niciun pic de grăsimioară. Se vor îngălbeni de ciudă. Apoi, cînd a intrat, a văzut mizeria și a simțit duhoarea. S-a ofilit. A spălat, a dat cu oțet și nu s-a prins nimeni, numai pe blestemata de muscă n-a păcălit-o. Și-a mirosit mîinile înainte să-i prindă fetei între degete o bucățică de bucă. A ciupit-o pe Eleonora, e adevărat, dar fără intenție, de ciuda micilor. Acum, cînd se uită la ea, îi vine să roșească. Gîndurile vesele au fost definitiv întoarse cu fundu-n sus. Și dacă îl toarnă, mizerabila? Îi strică toate ploile.
Fata, însă, l-a și uitat, că nu e rea la suflet, e doar spurcată la gură. E, și ea, deprimată, dar din alt motiv. Corneluș, noua ei cea mai mare iubire, o traduce, e sigură de asta și nu e în apele ei. Azi noapte a adormit înainte să… Cică a fost obosit. S-au certat de cum s-a crăpat de ziuă, iar el a plecat trîntind ușa. Adio! Deși e iulie, Eleonorei îi tună și-i fulgeră. Nu poate sta locului și adună nervoasă puținele resturi de pe mese. Ia halba buclucașă de sub nasul lui Nae. Musca e cu un picioruș la mal. Și-l agită de zor, încercînd să se agațe de sticla lipicioasă. Eleonora se înseninează brusc, ia un pai strivit și o scufundă la loc.
— Corneluș, iubi, vezi tu pe dracu’! șoptește ea înseninată și zîmbește crud. Ia să vedem, cît mai reziști?
Continuăm serialul dedicat vieții și operei marilor noștri clasici. După Creangă și Eminescu, a venit, iată, rândul lui Nenea Iancu, cel mai cosmopolit, cel mai modern dintre scriitorii noștri din secolul XIX. Singurul care n-a avut pusee de xenofobie, șovinism sau antisemitism. Caragiale, așadar.
Caragiale a văzut, cum se spune, lumina zilei în satul Haimanale (astăzi Ion Luca Caragiale), județul Prahova. Familia sa cobora dintr-un bucătar grec sosit de la Constantinopol în suita domnitorului Caragea.
Caragiale a crescut într-o familie care se desfășura pe trei direcții majore: arta (îndeosebi teatrul), negoțul și funcționăreala. La maturitate, le-a făcut pe toate, a fost cel mai de seama dramaturg român din toate timpurile, berar (istoria l-a consemnat ca pe unul dintre rarii berari din Țara Românească în stare să dea faliment) și, desigur, o lungă perioadă funcționar cu diferite grade de răspundere în statul român (inclusiv director al Teatrului Național).
După ce a pus mâna pe o moștenire, Caragiale, lămurit definitiv cu România (fusese acuzat și de un plagiat), s-a dus să trăiască în Exil.
A murit la Berlin, în anul 1912, la șaizeci de ani.
Iată harfele:
1. Micul Caragiale și școala. Caragiale a fost un elev eminent (premiant!), dar, din diferite motive, îndeosebi financiare, nu s-a străduit prea tare să-și termine vreodată studiile.
2. Caragiale și Eminescu. Caragiale a fost ziarist și coleg de redacție cu Eminescu (și cu Slavici). La moartea lui Eminescu (care-l ținea de canalie de când se încurcase și Nenea cu Veronica Micle), a scris cel mai frumos necrolog din câte i s-au scris poetului. Caragiale îl știa pe Eminescu de când era adolescent și umbla ca sufleor de teatru prin țară.
3. Caragiale și obsesia pentru perfecțiune în chestiunea virgulelor. Caragiale singur și-a dat porecla de Moș Virgulă, porecla a fost pe placul tipografilor exasperați că ziaristul împiedica tipărirea ziarelor (și a cărților, desigur) până nu-și verifica riguros fiecare semn de punctuație. Caragiale se justifica punctând că toți se vor uita în istorie peste umărul lui să-l prindă cu vreo greșeală.
4. Caragiale și muzica. Meloman înrăit, Caragiale și-a dat o palmă când a audiat prima dată Beethoven. Mai exact, se povestește că audia Simfonia a V-a.
5. Caragiale și moartea la Berlin. Dramaturgul s-a stins dintr-o boală a inimii (tot neamul Caragiale a suferit de inimă). El mai avea și arteroscleroză. Caragiale fuma foarte mult și în noaptea morții ar fi fumat și mai mult decât de obicei.
6. Caragiale și rămășițele sale pământești. Vagonul care aducea în țară să fie înmormântate cu onoruri rămășițele sale pământești s-a rătăcit în mod curios prin Austria (pentru rigoarea habsburgică). Se povestește că rămășițele pământești ale dramaturgului au mai vagabondat în acel vagon două săptămâni încheiate, în timp ce țara îl aștepta acasă.
7. Caragiale și copiii săi. Caragiale a zămislit prunci, atât în cadru conjungal, cât și în afara lui. Primul său născut, copil din flori, a ajuns scriitor faimos – Mateiu Caragiale. Matei a apărut dintr-o relație cu Maria Constantinescu, angajată a fabricii de tutun Belevedere. O excelentă lucrare despre cei doi Caragiale – Ion Luca și Mateiu – a scris de curând Ion Iovan. Cartea se numește MJC și a apărut la editura Polirom. Mateiu Caragiale a scris Craii de Curtea-Veche, socotit de mulți cel mai bun roman din istoria literaturii române.
8. Caragiale și femeile. Caragiale se îndrăgostea iute, iubea furtunos și era nestatornic. E faimoasă dragostea dumisale pentru o tânără pe nume Fridolina, căreia îi trimitea buchete de flori pe tren, dramaturgul fiind cantonat pe atunci într-un oraș de provincie, în scopuri artistice. „Ce faţe Fridolina? O doresc de-mi seacă sufletul… Cu ochii ei albaştri, cu capul ei frizat”, putem citi într-o epistolă a scriitorului datată 1883. Nenea Iancu i-a încornorat, cum s-ar spune, și pe amicii dumisale Mihai Eminescu și Constantin Nottara. De altfel, idila cu nevasta actorului s-a consumat chiar în casa lui Nottara, care – spune frumos legenda – l-ar fi prins pe Nenea în halatul său de baie și încălțat cu papucii săi de casă, în postludiu. I-ar fi reproșat atunci nu atât amantlâcul cu nevasta, cât utilizarea fără consimțământ a halatului, dar și a papucilor. Cu Eminescu a fost alta, că Veronica Micle era disperată când Nenea îi aducea în atenție că ar putea să îl facă pe poet să se bată cu el, să îl împuște! Și doamna Micle (că era măritată cu un terț, profesorul Micle) era dezgustată de cât de canalie, de cinic și de lipsit de scrupule se înfățișa Nenea.
9. Caragiale și însurătoarea. Nenea și-a pus pirostriile târziu, la treizeci și șase de ani, amorezat de fiica unui arhitect pe nume Gaetano Burelly. Și-a cunoscut viitoarea nevastă – unde altundeva? – la teatru. Caragiale i-ar fi cerut-o arhitectului a doua zi după ce a văzut-o pentru prima dată și întâiași oară.
10. Caragiale și fiica lui Delavrancea. Caragiale era la cataramă cu Barbu Delavrancea, ceea ce nu l-a împiedicat să o găzduiască la Berlin pe fiica acestuia, pianista Cella, mai tânără cu peste patru decenii (!) decât dramaturgul. Și chiar acolo la Berlin, cu nevasta în casă… cine poate să mai știe, că doamna Cella în memorii e delicată. Povestește doar că Nenea îi spunea Aghiuță și o punea să îi cânte din Beethoven.
11. Caragiale și moda. Caragiale se purta prin târg îmbrăcat la costum de haine, era din punct de vedere vestimentar un impecabil moftangiu. Purta joben și își ungea mustățile cu unsori franțuzești, care îi dădeau și mai mare trecere la damele timpului.
12. Autoportretul lui Caragiale. Caragiale scrie în 1909 în Începem! ca despre sine: „Sunt o fiinţă foarte complexă! Capriţioasă şi statornică; impresionabilă ca un copil incult, blazată ca un filozof istovit, mahalagioaică şi aristocrată; aici primitivă, aici ultra-rafinată, iau în glumă împrejurările cele mai grave şi sunt gravă faţă cu cine ştie ce nimicuri. Mă înnebunesc după evenimente de senzaţie, vesele sau funebre, parade, accidente, crime, sinucideri, scandaluri”. Găsim autoportretul impecabil.
13. Caragiale și România. Când a părăsit Bucureștiul la 1904 pentru a se stabili la Berlin, dramaturgul scria așa: Nu mai pot trăi aici. E prea grea duhoarea. Din Germania îi scria lui Vlahuță într-o epistolă: Pentru nimic în lume n-aș părăsit acest colț de viață străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleași mutre, aceleași fosile care conduc viața publică, otrăvindu-te numai cu privile lor stupide și bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat și atâta tot. Aerul de aicea îmi priește, sunt mulțumit cu ai mei și n-am ce căuta într-o țară unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iară munca și talentul, viții demne de compătimit.
— Tu vrei placă și eu ți-o cumpăr, da’ mergem împreună să văd cu ochii mei ce prostie ți-ai ales. Bani nu-ți dau pe mînă.
Am coborît la Unirea, apoi am luat-o în sus, pe lîngă Manuc și am ajuns în Lipscani. Bunicul se uita disprețuitor la magazinele cu sclipici.
— Tata, săracu’, străbunică-tu Sile, s-a angajat aici în ’43, băiat de prăvălie. N-a stat mult, numai pînă-n ’46, da’ i-a fost de învățătură, că, după aia, degeaba încercau să-l păcălească șmecherii. În ’44, era deja mîna dreaptă a patronului. El ținea cheile. De atunci a învățat că lumea vrea să-ți ia banii și-atît.
— Era zgîrcit?
— Da, mă, puiule, tata era tare zgîrcit, zice bunicul cu duioșie, pînă mi-a luat o pereche de pantofi, mi-au crescut picioarele și-am intrat la liceu. Da’ acum mă gîndesc c-a făcut foamea în ’47, cînd m-am născut eu. Numai cine a făcut foamea înțelege.
Se oprește și se uită în colț, unde e restaurantul La Mama.
— Aci era, odată, o chestie mare, îi spunea Regina, un soi de Mall mai mic. Mărfuri de tot soiul. Bună. Trainică. În prăvălii se vindea tot ca acum, la grămadă. M-a adus în ’57, să văd. Ce să văd, nu mai era nimic.
Bunicul are 71 de ani, e cam caraghios și pedant, le știe pe toate și e tare bătrîn, deși tata îmi zice că e încă verde și c-o să trăiască o sută de ani. Aoleu, o sută de ani!, o veșnicie!
— Patron era unu’ Leibovitz, bătrînul, continuă el, că era și un tînăr domn Leibovitz, dar plecase în pelerinaj la Țara Sfîntă și nu s-a mai întors. Domne, patronu’ lu’ tata avea pe dracu-n el. Știa să vîndă, jidanu’. Vindea tot. Mirosea clientu’ de la un kilometru și-și făcea gheșeftul mai bine decît o fac o mie de corporatiști de-ai voștri.
De unde o fi știind bunicul cuvîntul corporatist n-am idee. Se uită prea mult la televizor.
— Se uita la tine și într-o clipă te ghicea. Te privea în ochi. Comanda marfa la fix, nu greșea niciodată. N-a fost vreodată-n pagubă. Dă-l în pizda mă-sii. Tata a învățat de la el cît nu-nvățați voi în zece școli. Să fi văzut ce aducea acasă de la magazie, te cruceai!
Mergem împreună pe Lipscani și eu sînt cu gîndul numai la placa mea. Dar moșul s-a oprit și nu se dă dus mai departe. Acum, naiba, uite că ne-am poticnit în față la restaurant, dar nici nu intrăm în el.
— Într-o zi, străbunicu-tău l-a văzut cu ochii lui pe Leibovitz bătrînul că iese de la tejghea și se duce într-un colț. Își strîngea capul între mîini și mormăia. C-o fi, c-o păți, l-a descusut. Nici tata nu era venit cu pluta, învățase și el cum să ia omu’. Leibovitz avea mai multă încredere în el decît în fiu-su. Jupînul tocmai venise de la dentist, își pusese dinți de aur în toată gura, pricepi?, ca să țină banii în casă. Da-n ziua aia, își ținea capul în palme și rotea niște ochi de nebun. «Te doare, jupîne?» Săracu’, a dat din mînă. «Vasilică, tu auzi ceva?» «Ce s-aud, jupîne?» «Muzica.» Tata a făcut ochi mari, mari. «Cîntă Zavaidoc.» Tata a ciulit urechile și și-a făcut cruce cu limba. Nu se auzea decît un difuzor răgușit, de afară, o reclamă la Gladys. «Jupîne, te doare ceva?» Omul a rotit niște ochi aiuriți și, în loc să-l repeadă, a oftat. «Vasilică, puiule, aud. Eu aud ceva. Tare.» Respectuos, tata a așteptat urmarea. «Aud Radio România. Uite, acum s-a-ntrerupt! Cică e un comunicat important pentru țară!» Pauză. «Vorbește Regele!» Tata și-a zis: s-a țicnit bătrînul. N-a zis-o cu voce tare, că nu era nebun. «Hai afară, jupîne.» Difuzorul gîjîit de alături repeta aceeași reclamă. Și unde nu-ncepe, nene, Leibovitz să răcnească ca din gură de șarpe. Zicea, cuvînt cu cuvînt, vorbele Regelui. Vorbea ca Maiestatea Sa. Tata a chemat lumea din jur și s-a strîns omenire ca la urs. Iar domnul Leibovitz nădușea. Atunci a vîndut tata tot ce era-n prăvălie, și-ar fi vîndut-o și pe bătrîna Libovitz, de-ar fi putut-o căra jos pe scări. Vezi ce școală bună?
— Și – întreb eu – ce zicea?
— Cine să zică?
— Regele…
— A, nu contează. Cică căzuse Antonescu. Era 23 august. Tata mi-a arătat prin ’64 banii pe care i-a făcut atunci.
— Nu mă-nnebuni!
— Da, domne, s-a strîns lumea ca la urs. Însă bietul jidan își strîngea capu-ntre palme, de ai fi zis că-i crapă. Banii ăia nu mai aveau valoare, da’ erau frumoși.
— Și?
— Nici un și. Era de la dantură. Domnu’ Leibovitz prindea Radio Romînia cu dinții.
— Și?
— Și nimic. În ’46, a plecat din țară, în Israel, iar tata s-a angajat magazioner la Grivița, că avea acolo un văr. Cum ți-ar veni unchi, nu știu dacă-l știi. Un terchea berchea. Mai știi ceasul ăla cu locomotivă, pe care l-ai spart cînd erai de trei ani?
— Ce ceas?
— Ei, tata l-a adus. În ’52 Aducea mereu cîte ceva. Slavă Domnului, nouă nu ne-a lipsit nimic!
— Lasă asta! Da’ cu dantura lu’ ăla cum s-a rezolvat?
— Nimic, s-a obișnuit. A zis că acuma, dacă vin rușii, e mai bine să-ți ții gura închisă.
— Și?
— Și ce? Nu ți-am spus c-a șters-o-n Israel în ’46? I-o fi scos acolo. Să nu-mi spui că nu-ți place – îmi zice el, arătîndu-mi skateboardul din vitrină –, că mă supăr!
— Se poate, bunicule?
SĂ NE CUNOAȘTEM POEȚII. O inițiativă a site-ului nostru: (și mai multe) interviuri cu poeți din vremurile noastre, oameni care trăiesc și scriu printre noi. Începem cu poeta Livia Ștefan. Iată, Livia.
Livia Ștefan, poetă mai ales. Cum e să fii poet în România mileniului III, ce are specific o viață de poet în zilele noastre?
Nimic extravagant și mai nimic ieșit din comun. Încă mai există o oarecare prejudecată și o etichetare a poetului drept boem. Chiar și eu aș spune că poetul e ceva mai proletar, câteodată lumpen, sau mic-de-tot burghez, struggling, în timp ce prozatorul e un upper middle class. Ne lipsește investiția în poezie, în România. Nu avem burse de creație, nu mai cumpără nimeni poezie, nu are nimeni drepturi de autor. Se mai întâmplă însă și lucruri frumoase: mai ești invitat la câte un festival prin afară și asta e o bucurie. Cunoști oameni, locuri. Spui și tu că, datorită poeziei, am ajuns aici. Și e bine.
Pentru aceia care au deschis mai târziu ochii către poezie, dacă mergem la librărie și vrem să citim cărți de poezie de Livia Ștefan – ce să căutăm? Detaliați-ne un pic viața și opera. Cum ați ajuns să scrieți poezie?
Păi, am ajuns să scriu poezie prin liceu. Dacă o țineam și la liceu cu compunerile, poate ajungeam prozatoare. Însă cu poezia era mai ușor să fac față tăvălugului care a fost adolescența. Totul era haos, nu aveam nici timp și nici chef de rigurozitatea impusă de proză și eram și prea deprimată pentru asta.
Și, prin 2012, am scos și prima carte – re.volver, la Casa de Pariuri Literare. Nu cred că se mai găsește în librării, dar se mai găsește cea de-a doua carte, Lolita32, apărută în 2016 la Casa de Editură Max Blecher.
O să vă întreb vulgar, ca non-poeții, se poate trăi din poezie? Ce ar trebui să se întâmple pentru ca să se poată? Din ce trăiește o poetă a timpului nostru?
Nu se poate trăi din poezie, nu în România. Mai primești onorarii pentru lecturi, mai mari în străinătate, dar mă bucur că, în ultimii ani, au început totuși și la noi să fie plătite lecturile publice. În rest, pentru cărți și de pe urma cărților, nimic – cel puțin la editurile mici, care reinvestesc profitul în alte cărți de poezie. În rest, joburi care mai de care, fiecare se scoate cum poate. O poetă a timpului nostru, așadar, muncește ca orice om.
„Totul se pliază numai pe nevoile patibularilor însetați de putere”
Țara. Ce părere aveți despre țara noastră, despre timpul prezent și despre viitor. Cum vezi dumneata viitorul României? Te interesează?
Țara. Țara este frumoasă, dar oamenii mă enervează în ultimul hal. Prezentul e oribil. Se putea și mai rău, când aud asta, înnebunesc de nervi. Tocmai pentru că s-a putut și chiar a și fost mult mai rău. Dar când văd cât suntem de piloși, șpăgari, rasiști, homofobi, săraci cu duhul, cât de atașați suntem de corupție, de capra vecinului, de eternul merge și așa, cât suntem de predispuși la manipulările unui partid, cât de slabi suntem la capitolul cultural – păi, fără cultură socială, politică, artistică o țară nu are nici un fel de viitor clar, nu un viitor care să îți ridice moralul. Ba justiția, ba homosexualitatea, totul se pliază numai pe nevoile patibularilor însetați de putere. Totul gravitează în jurul unui cult al personalității sau altuia. Și asta mă enervează. Dar faptul că referendumul nu a fost validat, faptul că au loc proteste, din ce în ce mai multe, asta mă face să sper într-o trezire a interesului pentru starea penibilă în care ne aflăm și necesitatea civică de a schimba această stare. Mă bucur că sunt din ce în ce mai mulți români care, ca mine, s-au săturat.
Emigrare. De ce nu ați emigrat, dacă nu ați emigrat? Ce vă ține acasă?
Aici am un răspuns foarte simplu și poate banal: nu am avut ocazia, până acum, să emigrez. Nici nu am făcut nimic în privința asta. Că familie, că iubire, chestii simple.
Nu avem burse de creație, nu mai cumpără nimeni poezie, nu are nimeni drepturi de autor. Se mai întâmplă însă și lucruri frumoase: mai ești invitat la câte un festival prin afară și asta e o bucurie. Cunoști oameni, locuri. Spui și tu că, datorită poeziei, am ajuns aici. Și e bine.
Livia Ștefan, poetă
Implicare civică. Este Livia implicată civic? Merge la vot? Protestează? Cum își manifestă cetățenia?
Foarte, Livia este foarte implicată. Votez sau boicotez de fiecare dată, în funcție de ce trebuie și ce este normal. Protestez de fiecare dată, de când cu Roșia Montană. Și încerc să discut cu rasiștii, homofobii și alții asemenea până mă enervez. Presupun că, în mintea mea, am impresia că, discutând cu astfel de oameni, mai ales că nu mă pot abține, voi reuși măcar să le implantez o idee despre ceea ce e just și despre cum să atingem o normalitate. Dar avem nevoie de mulți ani și mulți oameni care să stea de vorbă cu alți oameni, avem nevoie de o altă cultură, și nu știu când o vom avea.
Literatura română astăzi. Care e treaba cu literatura română la zi? Dacă am vrea să citim o pleiadă de tineri poeți, un purpuriu (cum greșit, dar just se spune) de versuri, pe cine ne recomandați și de ce? Cum să procedăm?
Rodica Draghincescu (n. 1962, Buziaș, județul Timiș) este o poetă, prozatoare, eseistă și traducătoare stabilită în Franța. După încheierea studiilor de filologie la Universitatea de Vest din Timișoara și publicarea unor volume de poezie importante, care au reliefat prezența femininului în literatura generației ’90, precum Fiecare avem sub pat niște fotografii de care ne este rușine (1995), Obiect de lux ascuțit pe ambele părți (1997), Ah! (1998) și EU-genía (2000), Rodica Draghincescu devine scriitoare de limbă franceză. Îi apar în Franța volume de poezie (La poussière du soir, 2001; La lune n’est pas un simple mouchoir, 2003; Ra(ts), 2012; Rienne, 2015), romane, eseuri și interviuri cu personalități ale literaturii europene, reunite în Entretiens avec Rodica Draghincescu (2004). A fondat în 2010 revista Levure littéraire și a funcționat ca liant între mai multe culturi, traducând poeți polonezi, luxemburghezi, belgieni, italieni și francezi.
În 2018, R.D. revine la scrisul în limba română odată cu volumul FRAHT, ce va apărea în luna noiembrie la Casa de Editură Max Blecher. Discursul ei de aici este exploziv, dar bine calibrat, visceral și agresiv fără să fie isteric sau patetic, articulând imagini, idei, probleme și subiecte cât se poate de incomode și de actuale. Instrumentele cu care operează poeta se plasează în zona unei conștiințe feminine ultralucide și neconcesive, care nu evită și nu ezită să denunțe cu acuitate și ironie disfuncționalitățile lumii, ierarhiile și discriminările, traumele familiale și miturile scrisului, spărgând bula clișeelor legate de femininul liricoid.
Un centru de interes în textele din FRAHT îl constituie complexitatea limbajului, care devoalează nu doar o răfuială cu limba română, ci și cu ideea de prelucrare și cosmetizare a poemelor, cu sclipiciul neologismelor și întregul spectru de tendințe și locuri comune specifice discursului poetic al momentului. Când scormonește în trecut, când critică instituțiile statului, când subminează logica patriarhală în care funcționează lucrurile sau eviscerează iubirea de orice romanțiozitate, Rodica Draghincescu o face cu precizia și scrâșnetul unor mașini de carting, a căror trecere prin peisaj nu are cum să te lase indiferent. Cu o obsesie, cu o intensitate a nevoii de adevăr care poate doar Marianei Marin i-a mai reușit într-o manieră atât de autentică și febrilă, R. Draghincescu se repoziționează în poezia românească, după optsprezece ani de tăcere în care a acumulat suficientă tensiune pentru a o descărca acum, prin noul ei volum de poezie, „cu grija glontelui care se dă înapoi în cocoșul flintei doar ca să-și ia avânt”.
ex tunc
există iubire doar pentru debili și proști. slavă îngerilor
arcași care și-au tăiat aripile și care acum își scuipă
cuvinte de amor între ei luând în râs luna și relieful ei
adipos hepatic văzut printr-o sticlă murdară pe care
o orbitează încă în rotație sincronă theia
nimeni nu iubește destul când este iubit prea mult
și deci prin comparație cu zădărnicia și disperarea
craterele creierelor îndrăgostite disproporționat par
de sus în jos niște maree de uscat pe cerul nopții
interioare
nu există decât amintiri personale și premature în
care visăm că ne cresc dinți peste tot și în același timp.
suntem vecini de copilărie sau de bătrânețe și ne facem
confesiuni (capricii dureroase dar utile afecțiunilor
neuro-musculare)
nu există iubire pentru inteligenți. ei stau și ascultă
doar ce li se spune indiferenți și cu nimicnicia
identității pe limbă (presimțirile și întrebările și
dorințele în care ne pipăim orgolioși și străini).
stăm unul peste altul cu putere și ne calculăm
certitudinile și îndoielile. în această situație realitatea
se compune ca o casă exotică din flăcări și fum.
totul depinde din ce ochi o privim și cu câtă intensitate.
în ferestrele ei carne roșie la proțap și în suc propriu
există foamea de celălalt și senzualitatea ei asamblată
din verbe și oglinzi de vorbit. timp biografic pe harta
spermelor lumii timp de țigară și vin negru băut din
podul palmei ca dintr-un ambalaj antic la căderea zilei
(deipnon).
iubirea este o porție culinară care trece dintr-o cutie
craniană într-alta ca la piață porcul boul și mielul
înjunghiați și tăiați cu sau fără os.
nu există decât fapte de idei colecții private de fapte
și mai ales de întâmplări ierarhizate pe mărimi și
consistențe și interese și slăbiciuni ca niște lanțuri
trofice din ace cu gămălie și ace boante
nu putem cădea prin iubire mai mult decât un
orb cățărat pe-o groapă prismatică (orice iubire se
instaurează ca un joc sinucigaș cu ghizduri împrejur
cu cât joci mai mult cu atât întreprinzi o acțiune
zadarnică din care chiar vei pieri căutând-o de sens).
există feluri și feluri de a admite că atunci când ne
visăm pe noi cu alții noi chiar credem că ne-am deprins
cu viața și moartea și că suntem destul de încăpători
și de lucizi ca să avem de toate ba chiar mai ieșim din
somn din când în când și cu folos.
îmi întorc inima de buzunare o golesc de mărunțiș:
e gravă și goală nu zornăie nu se înșiră pe podea
e doar un simptom în sine de lucruri căzute în muțenie
și dizgrație. cum aș mai putea supraviețui prin ea când
ea a devenit un obiect de artă numerică (ticăitul ei
e un beculeț verde care pâlpâie doar când i se răspunde
cu un alt ticăit). mi-e casa o măcelărie euforică
iubirea nu este ce se crede că este și nu duce sub nicio
formă spre divinitate ea nu este nici măcar o igienă
mentală o tantră înșurubată în sexul minții ca într-o
curte japoneză
tandrețea nu este nici măcar un regulament inferat
din două premise și două coarde vocale de soprano
sfânta tandrețe este o nimica toată o aberație prin
atingere în care dacă ceva a fost dat și atins altceva
decât datul și vătămatul va urma cu necesitate din
ceea ce a fost dat si lezat. până și lui aristotel i-a
fost frică de cuvinte cu retrovizor sau de femei prevestitoare.
și acum
eu
aici. cu gura plină de cuie. corectez gramatica iubirii.
cum iese câte-un adevăr afară îi și înfig cu pumnul
niște cuie în căpățână: cilindrice spintecate ciocâlteie
fuscele spițe trepe și ținte. și nu pot să spun cât mă
doare când cuvintelor mele le intră cuie în tălpi
din interior văd cum se repetă și se schimbă totul
până la marele cui cerebral
pe urmă vinovăția
ca un himen electric și circular
din volumul FRAHT, în curs de apariție la Casa de Editură Max Blecher
O dată m-am pomenit sub pernă cu andrelele ei, de era să mă înțep în cap. Noroc că erau înfipte într-un ghem și țepele nu ieșeau prea mult în afară. Ghemul era din cîrpe roșii. Pfui, și ce m-am speriat cînd am găsit în ghiozdan alt bulgăre, de smoală și cu dungi tot roșii ca sîngele. Cînd am dat cu degetul pe ele, s-au luat. Eu cred că era sînge de-adevăratelea. Știau toți că bunica e-ntr-o ureche. Și eu știam. Mama tot spunea că mama soacră avea s-o mierlească în curînd, prea era dusă cu capul. Care mamă soacră? Tata dădea din cap: „Taci, nu vorbi așa în fața copilului”. Cine era mama asta a doua nu știu, deși mama mea vorbea deseori la telefon despre ea cu prietena ei cea mai bună, tanti Marcela. Eu am căutat-o în camera lu’ mamaie, dar nu era nimeni, pe cuvînt de onoare. Săraca, nu era nimeni acolo, în camera ei. Era numai ea, singură singurică.
Mamaia mea prinsese obiceiul să ascundă lucrurile. Nu știu unde le pitea. Tata chiar a zis o dată, mai încet, cică să nu-l aud, dar numai mamaia era cam surdă, eu nu și l-am auzit: „Ca un cîine. Le pitește ca un cîine și uită”. După o vreme, ne-am obișnuit. Iar cînd mama făcea curățenie și ne gonea de acasă, tot le găsea. Astă primăvară, începuse să-mi fure din lucruri și să le ascundă. De unele mi-a părut bine. Dinții de lapte îmi erau nesuferiți, îi țineau ai mei într-o cutiuță și se tot făleau cu ei cînd venea cineva în vizită. Mie mi se par scîrboși dinții, mai ales dacă îi scoți din gură, cum făcea mamaie cînd și-i punea în pahar. Ea credea că nu o văd, dar eu tot am văzut. Apoi, un moț blond de păr, de la un an, legat cu o pamblică albastră – am zis bogdaproste cînd s-a dus. Necazul e că tata le-a găsit pe toate în pod, după cărămizi, după gălețile cu var, sub trafalete. Era un turnuleț de mărunțișuri de-ale mele pe care-l legase în niște mătănii. Pusese o cruciuliță a Maicii Domnului în vîrf. S-a supărat rău de tot. A chemat-o pe mama și amîndoi au muștruluit-o rău. „Ești nebună, mamă, potolește-te, că te dăm”, i-a zis. Tot n-am înțeles. Bunica nu e mamă, că n-are nici un copil pe aici.
Dar ea nu s-a potolit. Cînd au încuiat totul și tata a ascuns cheia, a început să umble noaptea prin casă. Săream din somn, tremurînd ca varga, cînd mă pomeneam cu ochii ei ațintiți asupra mea, ca ai pisicii Mița. Dar pisica noastră e cuminte, nu ca bunica. Ea îmi lua capul în palme și mi-l frămînta, de credeam că e un burete. Nu apucam s-o întreb nimic, că izbucnea în lacrimi. Așa a scăpat, că n-am pîrît-o. Dar mi s-a făcut un pic frică de ea. Am încuiat ușa de la cameră. La sfîrșit, s-a scrîntit rău. M-a luat și m-a dus în spatele casei. Mi-a zis „Stai aici, băiete, și nu te mișca, să nu ieși din cuvîntul meu, că-i de rău.” După aia, a luat toporul cel mic și a tăiat cocoșul, iepurele Gică și o broască verde. Așa mi-a fost o frică de Gică cu gîtul tăiat, că am făcut pipi pe mine. Un pic. Cum pîndeam așa, înfricoșat, a amestecat sîngele-ntr-un lighean și m-a uns pe față, pe mîini, pe picioare. Bolborosea și se înroșise la față. M-a uns peste tot și eu încremenisem. Mirosea tare urît și am început să răcnesc. Tata a alergat și, cînd ne-a văzut, așa i-a cîrpit un dos de labă, c-a căzut mamaie în popou: „Nebuno, la Mărcuța să putrezești!”. A două zi au venit niște neni și au luat-o. Strigă, săraca, din gură de șarpe: „Giuvaerul meu, giuvaerul meu!”. Mi s-a făcut milă de ea, că nu vrea să plece. „Du-te învîrtindu-te”, a zis mama și m-a luat în brațe. „N-o să-ți mai facă rău, puiule.”
După ce a plecat, n-a fost bine deloc, ceva s-a-ntîmplat. Într-o zi, acum o lună, am căzut din picioare și m-am lovit la cap. S-a învîrtit casa cu mine și poc! Apoi m-au dus de la școală acasă. Am stat în pat că nu mai vedeam bine. După aia am venit aici, unde e tare urît. Mi-a arătat nenea doctoru’ în oglindă că nu mai am păr pe cap. Am plîns de ciudă. Acu’ stau toată ziulica, cît e de lungă, într-o cameră de sticlă. Îi aștept pe tata și pe mama, da’ ei vin mai pe seară. Mă plictisesc pîn-atunci de-mi vine să țip, ca mamaie.
Am ajuns acasă la Nora Iuga cu un buchet de narcise galbene, pentru a afla chiar din prag că aceasta este culoarea ei preferată. Mă pregătisem pentru o întâlnire scurtă, căci, la cei 86 de ani împliniți, mă așteptam ca scriitoarea să obosească destul de repede. Da’ de unde! După cinci ore de discuții și fotografii, eu mă simțeam deja epuizată, dar Nora Iuga nu dădea semne că ar fi obosit – mereu se mai găsea ceva de povestit, o amintire care ieșea la suprafață, un subiect pe care nu-l abordasem. M-au uimit memoria, luciditatea și energia de care dă dovadă, dar și căldura, sinceritatea și interesul cu care își tratează interlocutorii. M-am despărțit de Nora cu părere de rău, căci e practic imposibil să n-o îndrăgești pe scriitoare după câteva ore petrecute în compania ei.
Pornind de la întrebările mele, discuția a divagat constant spre alte teme: creșterea copiilor, traduceri, fotografii (mi-a povestit cum a fost fotografiată la ghena blocului și în cimitir), pantofi și coafuri, perioada în care a avut interdicție de publicare în timpul comunismului. Mi-a mărturisit că nu suferă de singurătate, fiindcă este într-un dialog permanent cu sine și că, înainte de a locui în Germania, nu era o persoană atât de volubilă și de deschisă, însă experiența Occidentului a schimbat-o. Nora Iuga a luat viața de la capăt la 50 de ani și de atunci pare să o trăiască din plin – pentru mine, scriitoarea e o imagine vie a energiei creatoare care nu ține cont de vârstă.
(O precizare: acest interviu a fost realizat în martie 2017, pentru un proiect diferit de rubrica Bibliotecă de scriitor, proiect care nu s-a materializat. Sper să vă aducă o adiere de primăvară prin intermediul fotografiilor. Image may be NSFW. Clik here to view. )
Oooh, mi-e foarte greu să spun… Primele rafturi de bibliotecă încep din holul de la intrare, care e micuț, e adevărat, dar în afară de cuier am cei doi pereți plini cu rafturi. După aceea intru în bucătărie, unde există un geamantan și trei saci plini – cărți de care nu mai am nevoie, pe unele vreau să le dăruiesc unor școli. Pe urmă intru în sufragerie, unde am, după cum vezi, vreo patru corpuri de bibliotecă, unele mai mari, altele mai mici, în orice caz asta însemnând doi pereți plini de cărți, bașca scrinul, deasupra căruia s-au format deja niște turnulețe de cărți.
După aceea, când ajung în dormitor, este cel mai grav, pentru că, în afară de două corpuri cu polițe pline – acolo am și reviste –, sunt foarte multe teancuri de cărți așezate pe jos, pe care am început, cu chiu, cu vai, să le sortez, luându-mi în ajutor o fată tânără. Vreau să le dau în păstrare după plecarea mea de pe acest pământ spre alte zări mai calde. (Râde.) Am vorbit cu directorul de la Biblioteca Națională, care era foarte încântat să-mi primească numai opera mea: cărțile publicate, manuscrise, facsimile, cărți care sunt deja terminate, dar nu le-am dat spre publicare niciunei edituri, traduceri, începuturi de cărți, ajunse până pe la 50 de pagini și întrerupte. Cred că am cel puțin vreo patru sau cinci pe care nu știu dacă mai am răgaz să le termin, pentru că sunt mereu chemată la seri de lectură, la televiziune, plecări în țară și în străinătate.
Sunt mult mai solicitată decât eram în tinerețe și lucrul ăsta pe de-o parte mă ține în viață, căci altminteri sunt un om totalmente singur, și spun asta nu ca să mă plâng, dimpotrivă, pentru că singurătatea îmi face foarte bine. Eu nu fac parte dintre bătrânii care suferă din cauza singurătății, mă bucur grozav dacă se întâmplă să am o zi în care sunt sunată numai de trei ori la telefon. La mine, singurătatea nu este un timp gol, sunt într-un permanent dialog cu creierul meu și lucrul ăsta nu numai că mă împinge spre creație – pentru că ce altceva e scrisul decât vorbitul cu tine însuți? –, dar mă ajută să-mi mențin memoria trează. Scrisul e o discuție între tine și tine, ce poate fi altceva?
Mai țineți o evidență a cărților?
Ei, aicea este, ai pus punctul pe i, draga mea. Cea mai mare pierdere în ceea ce privește relația unui scriitor bătrân cu cărțile lui, pe care le-a iubit ca și cum ar fi vorba de familia lui – fără să exagerez, cărțile sunt rudele mele cele mai apropiate –, este faptul că, din ce îmbătrânesc, e ca și cum ele ori ar fi murit, ori ar fi plecat pe undeva prin străinătate, de multă vreme.
Am încercat de câteva ori să le pun pe căprării – adică rafturile de filozofie, de istorie literară, de eseuri, de beletristică, poeziile aicea, proza dincolo, traducerile separat, în sfârșit –, dar nu mi-am făcut o listă, nu le-am așezat alfabetic, le-am ordonat mai degrabă după format, dar nici criteriul ăsta nu l-am respectat. E foarte ciudat, cu cărțile nu am putut să fiu ordonată, deși sunt o persoană foarte ordonată altminteri – bunicul din partea mamei a fost german – și am lucrat la Biblioteca Centrală de Stat vreo 12 ani, așadar mă pricepeam la treaba asta.
Tot scoțând câte o carte de care aveam nevoie, le puneam în alte părți sau unele peste altele și acum s-a produs în biblioteca mea o debandadă totală. Tot mutându-le, habar n-am unde sunt acum, nu mai găsesc nimic, doar dacă intervine nu știu ce hazard care-mi poartă pașii și mâna într-acolo. Așa că bibliotecile astea ale mele câteodată îmi vine să le-arunc pe toate, pentru că îmi umplu casa de praf și-au ajuns inutile, eu oricum nu mai găsesc cartea pe care o caut și asta mă enervează îngrozitor. (Într-adevăr, am căutat amândouă câteva dintre cărțile despre care mi-a vorbit și n-am reușit să dăm de urma lor, deși Nora ținea minte că le văzuse pe undeva – n.r.)
Doar două cărți, pe care le consider cele mai frumoase cărți din biblioteca mea, pe alea le-am pus împreună într-un loc și știu să le găsesc imediat. E vorba de un volum cu opere complete de Rimbaud, mi l-a dăruit o doamnă din Paris și e o carte nemaipomenit de frumoasă – pe Rimbaud îl iubesc la nebunie. (Admirăm calitatea ediției franceze, cu pagini fine – n.r.) A doua este un Blecher, tot opere complete. La Blecher țin enorm, îl consider singurul scriitor român de talie europeană pe care-l avem până în ziua de azi, scriitura lui nu este deloc tradiționalistă, nu poți citindu-l să spui că are o gândire mai prejos decât cea a unui Thomas Mann sau, știu eu, un Heinrich Böll.
O altă carte deosebită este aceasta, o antologie de poezie românească tradusă în suedeză, scoasă la Stockholm de institutul lor cultural, o carte foarte frumoasă. Și, dacă tot ești la mine, poți s-o pozezi la pagina unde sunt eu. (Râdem.)
Bibliotecile au, ca și oamenii, o viață a lor, au trecut și ele, săracele, prin tot felul de întâmplări. Ceea ce numesc eu scrin avea și o parte superioară cu vitrină, unde țineam cărțile vechi în limba germană, legate în piele. Acum a rămas doar partea de jos, e din lemn de cireș cu intarsii, moștenire de la bunicul. Când a fost cutremurul din ‘77, în legănarea aceea teribilă, scrinul s-a răsturnat înspre mijlocul sufrageriei, unde eu eram în picioare. În același moment, s-a răsturnat și corpul din stânga – pe atunci era altul, mai masiv – și ăsta a fost marele meu noroc, pentru că cele două au căzut în așa fel, încât s-au sprijinit unul pe celălalt, lăsând un spațiu între ele. M-au trântit jos, sub ele, dar, în afară de un hematom de la cot până la umăr, nu am avut nimic decât o spaimă îngrozitoare. Era întuneric beznă în casă și nu știam ce se întâmplă, am crezut că a venit sfârșitul lumii. Cărțile din vitrină cădeau pe mine și eram convinsă că s-a prăbușit de fapt zidul și că mă loveau cărămizile. Mai târziu am sacrificat un șifonier vechi pentru a face o nouă bibliotecă în locul celei din stânga, care s-a dezmembrat la cădere.
Se pare că mi-au plăcut foarte mult literele, fiindcă am învățat devreme să citesc, adică pe la jumătatea clasei I primare – eu am mers la școală de la șase ani și câteva luni. Atunci locuiam la bunici, pentru că părinții, fiind artiști – mama balerină și tata violonist –, erau mai mult plecați prin turnee în Germania, Belgia, Olanda, și nu veneau prin țară decât cel mult o dată pe an. Bunicul meu era funcționar, avea bacalaureatul și o diplomă de merit. În vremurile acelea, 1937–1938, dacă aveai bacalaureatul, erai considerat un intelectual. Cândva, funcționărimea bucureșteană a reprezentat ceva cu totul deosebit, ceea ce numim noi acum societate civilă.
În momentul în care am început să formez cuvinte și mi-am dat seama că ele capătă sensuri, joaca asta m-a pasionat din ce în ce mai mult. Ea mi-a fost alimentată de către bunicii mei, care îmi cumpărau săptămânal reviste pentru copii – pe vremea aia erau vreo trei: Universul copiilor, Dimineața copiilor, Curentul copiilor. Exista un editor care era și scriitor pentru copii – cei mai în vârstă poate își amintesc de el, se chema Nae Batzaria. (Creatorul faimosului Haplea – n.r.) Pe vremea aceea, erau și seriale cu un erou care era urmărit în toate întâmplările lui, de obicei erau povești triste cu copii sărmani: „Sărmanul Adrian”, un altul se chema „Ina, fetița prigonită” – ca să vezi că le mai țin minte și acum. Erau și alte cărți care ni se recomandau la școală, de Emil Gârleanu sau Brătescu-Voinești, care erau inspirate din viața animalelor. Se cultiva iubirea pentru natură, mila față de animale – niște metode educative care creau un fel de societate umană.
Aveam de mică o atracție specială pentru citit, totdeauna am crezut că este o surpriză între coperțile unei cărți, lăsată în mod special pentru mine. Pe la vârsta de opt ani, am văzut pe biroul bunicului o carte pe care scria Adolphe, numele autorului era Benjamin Constant. Bineînțeles că eu, silabisind, am citit „A-dol-phe”. De unde să știu eu franceza pe atunci? Am deschis cartea, literele erau cele pe care le învățasem la școală, dar când am încercat să citesc, nu înțelegeam absolut nimic. Mi s-a părut, crede-mă, așa un miracol, și mă întrebam: „Cine mi-o fi lăsat mie darul ăsta nemaipomenit?”. Cred c-am ajuns la vreo zece pagini, tot silabisind și neînțelegând nimic, dar până la urmă am lăsat-o baltă.
După ce părinții mei s-au întors în București – au fugit într-o noapte din Germania, când Hitler a ajuns la putere –, mama a început să se ocupe foarte serios de educația mea. Este interesant că nu-mi cumpăra cărți speciale pentru copii – poate o făcea din instinct, nu știu. Deși era balerină, era o femeie extraordinar de inteligentă. Țin minte că una dintre primele cărți pe care mi le-a luat a fost de George Sand, era în franceză. Aveam deja o profesoară particulară și mai aveam și ambiția de a descifra sensurile – pentru mine, cuvintele erau permanent niște enigme care trebuiau dezlegate. Acest François le Champi a fost prima carte pe care am citit-o în franceză. M-a fascinat foarte tare, fiindcă era vorba de un copilaș orfan de vreo opt-nouă ani, iar când băiatul a mai crescut, între el și George Sand, care era o domnișoară, s-a născut o iubire, o atracție ca între o femeie tânără și un adolescent.
S-ar putea ca aceste lucruri citite de copil să-mi fi format nu numai cheful de lectură, ci să-mi fi maturizat puterea de percepție asupra unor lucruri mai serioase, ceea ce a fost un imens câștig pentru performanțele mele la liceu și la facultate, căci am fost o elevă bună. Este extraordinar ce poată să facă literatura și cum poate să modeleze caracterul unui copil care mai târziu începe să gândească într-un anume fel. De pildă, n-o să-ți vină să crezi că eu am început să iubesc tipul german citind cărți care erau împotriva nemților! Era perioada în care naziștii ocupaseră Franța și apăreau cărți ale scriitorilor din Maquis, Rezistența Franceză. M-a mirat întotdeauna spiritul ăsta al francezilor, care rămâne fin și rafinat, chiar și atunci când vorbesc despre dușmanii lor. Cărțile lor aveau o orientare antifascistă, dar reprezentau personajul german nedându-i la o parte trăsăturile de caracter pozitive.
Eu le găsesc nemților foarte multe defecte, deși am câștigat cel mai mult de pe urma limbii germane, nu de pe valoarea literaturii pe care o scriu. Am primit ordine și medalii de la Președintele Germaniei, mai nou și de la Președintele Johannis, pentru că i-am tradus pe nemți și i-am promovat. Am un sentiment dual față de germani. Pe de o parte, văd că sunt aroganți și-i privesc de sus pe ceilalți, și câteodată te pot umili, dar în același timp nu pot să nu îi iubesc pentru rigoarea lor, pentru caracterul lor, pentru faptul că nu-și calcă cuvântul niciodată. Evident, nu pot să semene cu românii niciodată, iar eu, ce să fac, îi iubesc pe români așa cum sunt.
Aveți cărți la care țineți foarte mult dintr-un motiv sau altul?
Lecturile sunt uluitor de importante în formarea personalității unui om. Îmi dau seama acum, cu o luciditate extraordinară, care cărți anume au reușit să mă facă ceea ce sunt. Micul Prinț de Exupéry este cartea mea de suflet, cartea care m-a impresionat cel mai mult, m-a și format ca om care iubește lumea, viața, natura, seninătatea. Poate de-asta tinerii cititori de astăzi mă iubesc și vin special să m-audă – sunt naturală, nu am alt merit. Nu îl consider pe Exupéry un foarte mare scriitor, dar e câte o carte care-ți place și te marchează, cum mi-a plăcut la nebunie Spuma zilelor de Boris Vian.
Așa, pot să spun că James Joyce, cu Ulise, rămâne pentru mine cel mai mare scriitor. Eu am învățat să scriu proză după James Joyce și culmea e că nemții – acolo am avut foarte multe cronici – m-au comparat tot timpul cu Joyce, fără să le fi spus în vreun interviu că pe mine chiar el m-a marcat. În Ulise, Joyce face treceri la alt gen de scriitură de la un capitol la altul, și atunci eu, care am visat întotdeauna la o carte totală, în care să trec pe neobservate de la poezie la proză, de la poezie în vers liber la poezie în vers cu ritm și rimă, la eseuri, la dialog dramatic, mă gândeam să îmbin toate genurile într-o carte și am cam reușit pe ici, pe colo.
E imposibil să-mi imaginez un scriitor care să nu fi învățat să scrie citind cărți. Chestiunea asta cu creative writing care se poartă acum mă exasperează – câteodată am porniri foarte brutale, dar mi se pare o deprofesionalizare. Scrisul în sine are totuși o anumită noblețe – nu vreau să spun acuma că omul care face literatură e un om superior, doamne ferește, el poate să fie chiar și un criminal sau un om total lipsit de caracter. Dar este un act de creație, scriitorul e ca un fel de Dumnezeu, care dă viață unor personaje, reușește să cunoască sufletul omului, și atunci cum poți să vii tu – cine ești tu, chiar dacă ești Herta Müller care a luat Premiul Nobel –, să cobori creația la nivelul unei meserii? Ce Doamne iartă-mă, tu vrei să mă recreez pe mine, tu vrei să mă înveți cum să gândesc? Când eu scriu într-o tăcere totală, între patru pereți, doar cu această foaie de hârtie pe care mi se mișcă mâna, și creierul meu tot în cap e, nu e în afara mea? Nu există nimic mai intim decât scrisul, mă înveți cum să fiu intimă cu mine?
(Îi spun că unii oameni au probabil nevoie de un imbold, pentru că e dificil să te dedici scrisului fără a avea garanția că cineva te va citi și te va aprecia vreodată – n.r.) Nu e greu să te dedici actului scrierii pentru că nu te lasă-n pace, el te trage de mânecă, simți o dorință teribilă să scrii. Din punctul ăsta de vedere, scrisul seamănă cu pornirea erotică spre cineva, iar inspirația seamănă foarte tare cu excitația. Asta nu se învață, aparține corpului tău. Crezul romanticilor că poetul e Marele Ales și că inspirația e trimisă de Dumnezeu, să mă ierte, dar eu cred că inspirația îmi vine de la amprenta mea hormonală.
Îmi spuneați la telefon de anii de facultate când vă petreceați foarte mult timp la bibliotecă…
Îmi pare bine că n-ai uitat. Am o teorie care ar putea să-i deranjeze pe unii oameni: nu întotdeauna acasă te familiarizezi cu cărțile și cu cititul, și nu e nevoie să ai casa plină de cărți pentru a-ți face într-adevăr o cultură solidă. Eu mi-am făcut marea cultură în facultate, când de la cursuri fugeam pe Dacia, la Biblioteca Relațiilor cu Străinătatea. În primii doi ani, mergeam la Biblioteca Fundațiilor, vizavi de Palat, și după aceea am descoperit minunea asta de bibliotecă de pe Dacia, cu o terasă superbă, toată din sticlă, care dădea direct în Parcul Ioanid. La facultate făceam literatură universală cu Vianu – și dacă nici ăsta nu a fost un profesor mare, nu știu cine ar putea fi –, mă duceam la fișier și căutam, să zicem, E.A. Poe. Începeam cu poeziile – pe vremea aia aveam o memorie de elefant și rețineam toate poemele –, după aceea treceam la povestirile fantastice, le luam în ordine până reușeam să citesc aproape toate cărțile lui Poe.
Stăteam în fiecare zi până la zece seara, când se închidea biblioteca. Nimic nu mi-a plăcut mai mult în timpul facultății decât să citesc. Acolo ne întâlneam iubitorii de lectură, oamenii care frecventau zilnic biblioteca aveau niște afinități intelectuale foarte puternice. Mai coboram câteodată pentru o mică plimbare în Parcul Ioanid, să fumăm o țigară pe bancă și să comentăm lucrurile pe care le citeam, se nășteau idile, poate unele durau, altele erau numai sezoniere – astea sezoniere erau cele mai frumoase.
Îmi amintesc și acum de un domn care citea și el tot pe terasă, era extraordinar de bine îmbrăcat și avea trăsături foarte fine. N-avea mai mult de 28-30 de ani, eu eram o puștoaică, aveam cam 20 de ani, și îl admiram pentru că avea o anume noblețe. Avea însă o infirmitate, mergea șchiopătând, altminteri era foarte frumos. Totul a început printr-un schimb de priviri, apoi am intrat în vorbă și ne-am împărtășit ideile despre anumiți scriitori. Nu cred că există o iubire în care să te poți cunoaște mai bine, tu, femeie, și el, bărbat, decât pe calea lecturilor preferate, discutând despre poveștile din cărți.
Am citit imens în perioada aceea, creierul meu a absorbit enorm și m-a format atât de tare, încât acum rămân uluită cât de multe lucruri știu, cât de proaspătă e încă această cultură făcută prin lecturile de atunci. Mi se pare curios că nu am uitat nume de cărți și de autori. Acum, dacă m-aș apuca să citesc ceva, cred că peste o săptămână am uitat totul. Ceea ce rețin cel mai bine este ceea ce traduc. Atunci când traduc, transpun textul în intimitatea gândirii mele, îl fac al meu, și nicio clipă nu pot să mă desprind de ideea categorică că eu sunt scriitorul acelui text în limba română. Limbile au încărcătura lor emoțională, limba germană e rigidă, e mult mai rece, redată mot-a-mot în română ar fi artificială, de necitit. Eu trebuie să găsesc un corespondent care să placă cititorului român, altfel se întreabă: „Dar de ce e Günter Grass un scriitor atât de mare, când scrie ca și cum ar lătra un câine?”. Nici nu trebuie să păstrezi neapărat stilul autorului, trebuie să reușești să modelezi emoția germană într-o emoție românească, cumva, ceea ce este destul de greu și totuși nu, pentru că, dacă simți ambele limbi în egală măsură, poți să le-mpaci. Multe dintre lucrurile acestea le-am învățat de la Oskar Pastior, care era un poet experimentalist. A tradus niște poeme de Petrarca și nu a păstrat nici forma de sonet, nici figura feminină – în varianta lui Pastior, aceste poeme de dragoste sunt adresate unui bărbat. Eu susțin sus și tare că un bun traducător nu poate să fie decât un foarte serios trădător – trădezi originalul, că pe acela cititorul nu-l vede, pentru a-i oferi o limbă curată, pură, în română.
Care sunt cele mai vechi cărți din bibliotecă?
Cărțile astea îmbrăcate în piele, cu caractere gotice, sunt cele mai vechi, dar nu ne-au aparținut nouă, au venit mult mai târziu în biblioteca tatălui meu, care le-a cumpărat de la un evreu bătrân, foarte bogat, care avea pasiunea cărților. Sunt publicate între 1817 și 1827. Sunt opere complete de Goethe, Schiller, Kleist, Lessing, Hölderlin – marii scriitori germani, și romantici, și clasici. Mai am câteva lexicoane de Brockhaus și Meyers, foarte vechi, de la 1885. E o plăcere să te documentezi după viziunea de atunci, găsești multe lucruri care nu s-au schimbat nici astăzi.
(O întreb despre niște tomuri masive legate în piele – n.r.) Cărțile din scrin sunt colecții legate de Illustrirte Zeitung, reviste din timpul Primului Război Mondial, le avem tot de la domnul evreu. Dar eu, care am fost destul de neglijentă cu aceste cărți care ar putea să fie o valoare în ziua de azi, l-am lăsat pe băiatul meu să se joace cu ele. Avea vreo trei ani și-i plăceau cărțile cu ilustrații, iar revistele astea erau pline de poze cu soldați, cu tancuri, cu tunuri. Rupea foile, trăgea cu creioanele, sunt un dezastru acum, cred că niciuna nu mai e întreagă, le țin acolo mai mult de ornament.
Care sunt cărțile care au intrat recent în bibliotecă?
Nu mi-am mai cumpărat cărți în ultima vreme, pentru că citesc mai greu, din două puncte de vedere: pe de-o parte, îmi obosesc ochii, pentru că scriu ore-n șir, pe de alta, uit destul de repede ceea ce citesc. Adevărul este că literatura actuală nu prea-mi place. Singura literatură pe care pot să o citesc cap-coadă cu o plăcere imensă și să n-o uit este literatura japoneză. Pot să-ți spun toate cărțile astea pe de rost, adică țin minte fel de fel de amănunte, pentru că japonezii sunt foarte deosebiți de toți ceilalți scriitori – exceptându-i pe ăștia foarte noi, care au început să-i imite pe americani. Autorii mai vechi – Kawabata, Mishima, Kōbō Abe, Yasushi Inoue, Tanizaki – au această tradiție de a nu trata problemele sociale și politice, tot timpul ei lucrează pe dinăuntrul individului, cu sfâșierile și dramele interioare, parcă ți se face permanent o disecție. Când îmbătrânești, nu mai poți să ții pasul cu ce este actual și cred că din cauza asta mă refugiez în autorii japonezi, pentru că nu sunt foarte contaminați de literatura vestică, modernă.
Lumea asta civilizată, care nu visează altceva decât să creeze o ordine în care să-i fie mai bine, să câștige bani mai mulți, să călătorească mai mult și, dacă s-ar putea, să nu mai muncească absolut deloc și numai mașina să facă totul – zău că ne-ndreptăm spre dezastru, pentru că un om trebuie să se miște, să lucreze, și cu mâinile, și cu creierul, că de-asta ni s-a dat tot ce ni s-a dat, ca să folosim, pentru că altfel parcă ne-ngropăm de vii.
Nebunia asta cu socialul, cu politicul, cu tehnica nu mă interesează deloc. Mi se pare că toate astea în exces sunt împotriva umanului, a naturii. Când trăiam în Germania și începeam să duc tratative cu o editură pentru a-mi publica o carte de proză, mi se punea întrebarea: „Și unde este aspectul politic? Arătați-ne și nouă paginile unde vorbiți despre atrocitățile care s-au făcut în timpul comunismului”. Nemții nu au cum să se disculpe pentru ororile îngrozitoare pe care le-au făcut decât arătând că, la rândul lor, comuniștii au făcut chestii mult mai groaznice, și atuncea cine poate să-i ajute să li se atenueze învinuirile? Artiștii și scriitorii veniți din est, din țările care au fost subjugate de comunism. Le spuneam că pe mine mă interesează numai viața mea și a individului.
Păi, în timpul comunismului am avut interdicție de publicare opt ani. Ce trebuia să fac, să scriu un roman numai despre cum a suferit suflețelul meu când opt ani de zile am avut căluș în gură și n-am mai avut voie să public un rând, și aveam deja 40 de ani? Pentru o poetă e groaznic, la 50 de ani majoritatea poetelor nu mai scriu nimic. Eu m-am reapucat și scriu și acum.
Dragă, nu știu sigur nici acuma. Dinu Flămând lucra la Centrala Editorială și apoi s-a mutat la Editura Enciclopedică, unde lucram și eu, și ne-am împrietenit bine, că scriam amândoi și eram colegi de birou. După Revoluție, având lecturi într-un grup mai mare, undeva la Bistrița, a venit la mine și mi-a zis: „Uite, Nora, trebuie să-ți spun, nu am absolut nicio vină, sunt convins că ai să mă-nțelegi”. Când a terminat facultatea, fiindcă era un student foarte bun, a fost repartizat să lucreze la Centrala Editorială, aflată în subordinea Consiliului Culturii. Șeful lor era unul Măciucă – nume predestinat –, care primește de la Cabinetul Doi, condus de tovarășa Ceaușescu, o listă cu nume și i se pune în vedere ca toți autorii de pe listă să fie supuși acestei interdicții de publicare, să fie scoși din librării și din biblioteci, ca și când n-ar fi existat niciodată. Și atunci Măciucă s-a dus la redactori, printre care era și Dinu Flămând, și le-a pus câte un teanc mare de cărți pe birou. Le-a spus să facă un referat pentru fiecare, în care să demonstreze că aceste cărți sunt periculoase pentru formarea tineretului comunist, că induc idei capitaliste. Pe masa lui Flămând a nimerit al doilea volum al meu, Captivitatea cercului. El l-a citit și i-a spus șefului că nu știe ce motiv să-i găsească, și atunci Măciucă i-a zis: „Ei, trebuie să punem un diagnostic. Scrie și tu erotism morbid, care duce pe căi greșite morala proletară”. Ceea ce nu era foarte departe de adevăr, fiindcă totdeauna am avut o înclinație puțin mai scandaloasă – bine, că niciodată nu aș putea să scriu cu atâtea obscenități cum se scrie astăzi, dar atacam într-un fel mai discret acest subiect.
Mie mi se pare însă că nu ăsta era motivul, motivul era de altă natură și mai direct, dacă vrei, împotriva regimului. Pe lângă titlurile cărților mele – volumul de debut se chema Vina nu-i a mea, al doilea Captivitatea cercului –, aveam acolo poezii în care spun, de pildă: „Dușmanul meu numărul unu/ Azi nu te primesc în pat/ Pentru că vreau să-mi spăl/ Umilința și sângele azvârlite-n obraz”. Chiar asta intenționam, ca cititorul să înțeleagă – și probabil că nu le-a scăpat. La cenzură le-au mai lăsat, dar și-au dat seama că sunt prea multe.
După opt ani de tăcere, s-a mai deschis armonica – fiindcă așa se spunea pe vremea aceea, adică cenzura a devenit mai relaxată – și atunci am primit un telefon de la Florin Mugur, care lucra la Cartea Românească: „Nora, adu-mi un volum”. „Tu ai înnebunit? Nu știi că…” Și el zice: „Gata, s-a deschis armonica”. „Păi, eu n-am mai scris, credeam că niciodată n-o să se termine.” „Nu se poate să nu ai nimica!” Și, într-adevăr, mai scrisesem mici poezioare, însemnări pe colțuri de șervețele, când beam votcă cu prietenii la restaurantul scriitorilor. Eram în plină potență creatoare între 40 și 50 de ani. Noroc că n-am aruncat șervețelele, le-am băgat în fundul scrinului într-un dosar, era un volum gata făcut. Se cheamă „Opinii despre durere”, a fost primul volum cu care am luat Premiul Uniunii Scriitorilor. M-am pensionat la 52 de ani și am scris primul roman, Săpunul lui Leopold Bloom. (O întreb dacă mai are șervețelele, dar aflu că le-a aruncat – n.r.) Am fost foarte neglijentă cu persoana mea, cu cariera mea, n-am păstrat deloc lucruri de-astea.
Ați făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?
Da! Măi, dar ești fantastică, ce intuiție poți să ai! Am furat, de la o bibliotecă din Sibiu, Biblioteca Astra. Nu am putut să mă abțin și am furat un volum de Arthur Rimbaud. Împrumutasem un teanc mai mare de cărți, asta era o cărticică subțire, numai cu Une saison en enfer. Am dat teancul înapoi și pe-asta am dosit-o într-o plasă – probabil că bibliotecara nu s-a uitat cu atenție pe fișă și eu am plecat cu cartea. Nu au descoperit nici mai târziu, am scăpat foarte ieftin. Nu știu dacă mai am cartea pe undeva, i se rupsese prima copertă. Ulterior, povestind întâmplarea, mi s-a spus – și probabil circulă ideea asta – că furtul de cărți te înnobilează. Am reținut ideea și m-am mândrit cu fapta mea.
Pe lângă Joyce, aveți și alți scriitori preferați?
Școala mea de proză rămâne James Joyce, cartea mea de căpătâi rămâne Ulise – dovadă că primul meu roman se numește Săpunul lui Leopold Bloom. Din toți autorii traduși, Günter Grass mi-a dat cea mai mare bucurie, pentru că, dacă Joyce mi-a răspuns dorinței mele supreme de a putea să scriu cartea totală trecând prin toate genurile fără granițe despărțitoare, fără punctuație de niciun fel, fără majuscule – adică o curgere permanentă dintr-o apă stătătoare într-una curgătoare, că viața așa e, și gândul așa e, și visul așa e, nu sunt statice, se diversifică și se ramifică tot timpul –, pe Günter Grass l-am citit cu o dragoste nemăsurată, pentru că mă citeam pe mine. Noi avem niște asemănări formidabile în scriitură, adică cinismul, satira acidă, inventivitatea limbajului, umorul fără zăgazuri. Günter Grass este extraordinar de viu și de inventiv, în scrisul lui m-am regăsit total.
Mi se pare că singurul prozator român sută la sută european, care se încadrează perfect în literatura vestică, este Max Blecher. Îmi place destul de mult și Mateiu Caragiale, e un scriitor foarte rafinat și cred că avea o înclinație homo – știi foarte bine Craii de Curte Veche și povestea aia cu plimbările nocturne în parcul pustiu, deghizat în femeie. Dintre poeții noștri, îmi place Gellu Naum. Și îl ador pe Urmuz, un deschizător de drumuri în poezia experimentală, cu mult înainte de Dadaism – e uluitor ce face el în numai câteva poezioare, după care se sinucide. Ca poet îmi mai place foarte mult Paul Celan, pentru că am reușit să intru foarte profund în intimitatea lui de om care a suferit îngrozitor.
Bine, poetul meu preferat rămâne Rimbaud, pe care-l iubesc pentru opera lui, dar și pentru aventurierul care a fost. Miron Radu Paraschivescu a scris în prefața volumului meu de debut că, deși Rimbaud a dat tonul modernismului în poezia secolului XX, în literatura română nu au fost prea mulți poeți care să se fi înrudit în spirit cu acest poet uriaș, în afară de Gellu Naum și Nora Iuga (râde), și atunci mi-a confirmat imensa mea atracție pentru Rimbaud.
Dintre poetese, îmi plac Sylvia Plath și Christine Lavant, o scriitoare austriacă cu mult mai mare decât Ingeborg Bachmann. Ea face un lucru pe care nu l-am mai văzut la nimeni: scrie poezie religioasă, dar într-o manieră atât de modernă, încât îi dă o notă de frivolitate. Adică umblă cu mesaj divin într-o manieră neașteptată, care șochează – mie mi se pare că e genială. Din literatura română, foarte multă vreme am apreciat-o pe Angela Marinescu drept cea mai bună poetă a noastră. Și acum susțin același lucru, deși – eu schimbându-mi foarte mult stilul, făcând mult experiment lingvistic și punând pedala foarte apăsat pe formă – a început să mă deranjeze un pic visceralitatea ei, violența limbajului axat pe cruzime și un erotism morbid. Această schimbare de percepție mi se trage poate și din mediul occidental, unde se tinde spre o poezie care să vadă și partea frumoasă a lumii. Noi pierdem foarte mult dacă rămânem în zona asta a urâtului, a hidosului, a scârbei.
Cu poezia românească contemporană sunteți la curent?
Da, sunt la curent, dar eu nu am nimic în comun cu ea. Nu pot să neg că acești tineri nu sunt foarte buni, unii dintre ei. Cunosc teorie literară până-n vârful unghiilor, sunt tobă de carte de poezie. Claudiu Komartin e un tip foarte fin, foarte citit, la cenaclul pe care-l organizează vin enorm de mulți tineri. Acest lucru este și bun, pentru că face o școală de poezie de bună calitate, dar și riscul este foarte mare, pentru că ei se citesc între ei și încep să semene unii cu alții. Deja, de câțiva ani de zile, poezia românească tânără a început să bată pasul pe loc, zic eu.
Avem câțiva poeți care-mi plac foarte mult, unul este Stoicovici – vine din zona sârbească a Banatului –, pe care l-am remarcat de la primul volum, dar acum a început și el să se plafoneze cumva. Altul foarte bun este Andrei Dósa, care e ungur – ca să vezi că ăștia amestecații parcă vin cu o altă viziune decât românii. Dacă există la ora actuală un poet tânăr pe care eu îl consider cel mai original, acela e Robert Gabriel Elekes. Scrie la nivelul poeziei bune din Occident, pentru că e șocant la fiecare pas, e diversificat la fiecare pas. A publicat un singur volum, eu l-am descoperit, eu i-am făcut postfața și sunt înnebunită după cum scrie. Este nu doar un excepțional poet, ci și un excepțional actor și balerin – adică este artistul total. Eu aștept în continuare să mai deschidă ochii și ceilalți tineri că se poate face poezie și în felul acesta. Nu știu dacă Elekes a fost atât de citit, deși a luat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut și premiul de poezie de la Botoșani. (N-am reușit să găsim cartea lui Elekes, deși am căutat-o peste tot – n.r.)
(O întreb dacă sunt și alți autori mai puțin cunoscuți pe care îi recomandă – n.r.)
Există o foarte bună scriitoare care mi se pare că nu este prizată cum trebuie și recunoscută la justa ei valoare: Veronica Niculescu. Este excepțională și atât de diferită de tot ce se scrie acum! Îl recomand și pe Constantin Abăluță, un scriitor extraordinar, care abordează toate genurile posibile cu brio, dar nu este citit și văzut de critică. E un om în vârstă, a fost tradus și în străinătate, până acum aveau timp să-l descopere și să devină mai cunoscut, dar nu scrie nimeni despre el, cred că nici nu-i deschid cărțile, deși e un scriitor foarte bun.
Cărțile pe care le-ați scris au un loc anume în bibliotecă?
Sunt aici, lângă mine (Îmi arată corpul de bibliotecă de lângă măsuța la care lucrează – n.r.). Rafturile astea sunt singurele în care s-a păstrat o oarecare ordine, aici am poezie românească. (O întreb dacă are o carte preferată dintre cele pe care le-a scris – n.r.)Lebăda cu două intrări e cartea mea preferată, e și cea mai greu de citit, nu are o temă, nu are un conținut, e scrisă de la început până la sfârșit fără niciun fel de punctuație, curge asemenea gândurilor. Sexagenara și tânărul e cartea preferată de Occident.
Ce mai citiți în afară de literatură japoneză?
În ultima vreme, mă atrag cărțile care nu sunt scrise de scriitori. A început să nu-mi mai placă excesul de literaturizare, nu mai suport pentru nimic în lume cosmetizarea literaturii, figurile de stil, metaforele, nici măcar epitete nu folosesc. Am citit cu o plăcere nebună o carte de proză scurtă scrisă de regizorul și actorul Florin Piersic jr., un om extraordinar, un talent multiplu. E atât de natural, că nu simți nicio clipă că scrie literatură, iar asta este un mare câștig. Întâmplarea a făcut să-l cunosc acum două săptămâni pe regizorul Alexander Hausvater, am fost la o cafea și am stat de vorbă vreo trei ore. Mi-a dat un cărțoi mare, tot cu proză scurtă, inspirată din viața lui, și m-a rugat să-i fac o postfață, ceea ce mă onorează. Asta e chestia la care lucrez acum.
Eu mă uit pe Realitatea și de multe ori invită un individ foarte simpatic, cu un umor nemaipomenit, care vorbește exact ca la mahala. Are niște ochi negri bulbucați și obraji rotofei, e tare drăgălaș, îl cheamă Duminică și declară foarte nonșalant că este țigan. Are o limbă atât de savuroasă, că nu mă satur să-l ascult. Nu-și caută expresiile, nu vrea să epateze prin limbaj, dar e atât de inteligent, încât am început chiar să-l iubesc pe Duminică, aproape că l-aș pune printre scriitorii mei preferați. (Râde.)
La ora actuală, bibliotecile nu-mi mai sunt indispensabile ca înainte. Dimpotrivă, nu mai am ce face cu ele. N-am fost niciodată un om care să recitesc anumite cărți, chiar dacă mi-au plăcut foarte mult, pentru că m-am bazat întotdeauna pe o foarte bună memorie. Am încercat să reiau acum câțiva ani Muntele vrăjit de Thomas Mann, pentru că mă impresionase foarte tare nu atât povestea de iubire dintre Madame Chauchat și Hans Castorp, cât discuțiile dintre Naphta și Settembrini, filozofie pură. Când am reluat-o, am avut o revelație, pentru că acum m-a atras de la prima propoziție, o citeam pe nerăsuflate, ca și cum începusem o carte nouă. Măi, fată dragă, și când am ajuns la discuțiile dintre Naphta și Settembrini, mi s-a dezumflat tot interesul! Nu am regăsit nimic din ceea ce mă atrăsese înainte și n-am citit mai departe, pentru că mă durea să am această decepție – ceea ce înseamnă că, prin lecturile noi care se suprapun peste ce-am iubit cândva, noi ne transformăm cerebral și emoțional față de cum eram atunci. Pentru că, iată, acum îmi plăcea acțiunea, omenescul, povestea de iubire, iar ceea ce era strict cerebral nu mă mai interesa.
Pe de altă parte, nu pot să spun că nu mă interesează lecturile cu un text teoretic. De pildă, am făcut recent o călătorie în Elveția, a durat treizeci de ore cu trenul – mi-e frică de avion, dar ador călătoriile cu trenul – și ce să-mi iau eu să citesc treizeci de ore în tren? Am luat Nietzsche – Ecce Homo, Dumnezeu e mort, Despărțirea de Wagner –, am citit tot volumul, a fost o încântare.
Mă chinui de ceva vreme, pentru că am ambiția să citesc cărțile grele, care nu m-a părăsit nici în ziua de astăzi, dar trebuie să-ți spun că am început-o de cinci ori și mai departe de 50 de pagini nu pot să trec, și e ditamai cărțoiul – e vorba de Omul fără însușiri de Robert Musil. (Îmi corectează pronunția franțuzită – n.r.) Nu știu ce are, nu mă atrage, are un stil îngrozitor de rigid și de rece, nu fac priză.
Cum vedeți aplecarea spre lectură la ora actuală, în România?
Poate cărțile vor ajunge niște exponate în muzee, cum sunt mașinile vechi de scris. Cei tineri probabil că nu-și mai fac biblioteci, că n-au de ce, acum cărțile se stochează în computer. (Îi spun că, din câte am observat eu, există încă dragostea pentru cartea fizică – n.r.) Poate că e o plăcere de colecționar, mai degrabă, nu de lectură. Și cărțile astea pe care le-am strâns în lemnăria asta nenorocită cred că se vor duce toate la gunoi. Cum dracu’ am putut să conviețuiesc atâția zeci de ani cu ele…
Nu mi-e frică de moarte acum. Înainte eram terorizată de ideea asta, acum am început să mă obișnuiesc cu ea, dar plec din lumea asta destul de tristă, pentru că ceea ce ni se proorocea încă de pe vremea studenției mele – se vorbea foarte mult că Galaxia Gutenberg va muri, eu credeam că e doar o formulă – îmi dau seama că e mai aproape ca oricând, pentru că oamenii au uitat să scrie de mână. Eu sunt disperată când un tânăr îmi trimite un manuscris pe e-mail, pe care o prietenă mi-l aduce scos din cuptorașul laptopului, și doar două rânduri scrise de mână. Draga mea, nu exagerez deloc, dar am senzația că sunt niște gheruțe de pisică care au zgâriat pe foaie, nici nu pot să înțeleg ce scrie, și asta am observat la nu știu câți. E normal să uiți scrisul de mână, dacă folosești numai calculatorul.
Aveți povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?
Când am intrat în adolescență, pe la vârsta de 13-14 ani, am dat în bucătăria doamnei Weiss – pe atunci locuiam cu chirie la o evreică, în Sibiu – peste un teanc de cărticele din colecția „Femei celebre”, despre viețile curtezanelor. Le citeam cu o plăcere nebună. Eram destul de sărăcuți și dormeam în aceeași cameră cu părinții mei, eu citeam aceste cărți la bucătărie, băgate în cartea de istorie, ei mă vedeau învățând, dar eu îmi imaginam că sunt Lola Montès sau Madame de Pompadour. Pe atunci învățam la școala de maici și pe de-o parte îmi doream să mă călugăresc, dar când citeam poveștile astea visam să devin curtezană. Chestia asta mi-a rămas în minte atât de profund încât, studentă fiind, am avut o experiență foarte ciudată, aproape o obsesie, de care am scăpat în momentul în care am găsit explicația. Vreun an de zile mă trezeam noaptea, la ora două, spunând aceeași propozițiune: „Să vină călăul să-mi taie capul cu toporul”. Dup-aia adormeam, dar nu-mi dădeam seama de unde-mi venea mie fraza asta. Și, într-o zi, făcând curat prin casă, găsesc o carte după mobila din sufragerie. Pe copertă era o draperie roșie de catifea, un butuc, un călău cu mască, care ținea de păr un cap tăiat, sângerând. Când am văzut imaginea aia, mi-am dat seama că e exact ce spun eu la două noaptea. După ce am găsit cartea și am făcut conexiunea, nu m-am mai trezit noaptea. Probabil că în subconștientul meu s-a creat un sentiment de vinovăție. Fiind o fetiță virgină, inocentă și dorindu-mi intens să fiu curtezană – iar să fii curtezană era considerat atunci un mare păcat –, în mintea mea a trebuit să-mi însușesc destinul acelui personaj până la capăt.
Forugh Farrokhzād (1935-1967) a fost o poetă și regizoare născută la Teheran. De numele său se leagă schimbări majore survenite în tradiția poetică persană, precum și primele atitudini feministe care au zguduit codurile sociale din Iran înainte ca acesta să devină republică islamică. La doar 16 ani, refuzând aranjamentele făcute de familie, adolescenta Farrokhzād se căsătorește cu un bărbat cu 12 ani mai mare decât ea, gest aproape scandalos pentru comunitatea iraniană în care femeile nu își alegeau niciodată soţul. Căsătoria nu va dura prea mult, întrucât poeta resimte convenţia conjugală ca pe un factor ce îi îngrădește libertatea și care o privează de implicarea activă în viaţa culturală, astfel încât divorţează, pierzând în acest fel și dreptul de a-și mai vedea singurul fiu. Poziţia ofensivă faţă de establishment-ul literar, care îi desconsideră poezia și îi respinge primele volume de poezie, precum și combaterea patriarhatului în societate o plasează pe F.F. în atenţia marelui public. Peste puțin timp pleacă în Anglia, unde urmează studii de film și începe să colaboreze cu regizorul Ebrāhim Golestān, realizând documentarul The House is Black, cel mai important film regizat de Farrokhzād, premiat la Festivalul de Film Documentar de la Oberhausen.
Forugh Farrokhzād nu s-a impus doar ca poetă și cineastă de prim-plan, ci și ca personalitate culturală cu un spirit liber, revoluţionar, care a semnalat pentru prima dată în spaţiul persan problema inegalităţii dintre bărbat și femeie, poetica sa având astfel și un dens halou feminist. A publicat cinci volume care, așa cum sugerează atât titlurile, cât și nucleul lor tematic, gravitează în jurul binomului libertate-captivitate: Captiva (1952), Zidul (1956), Revolta (1958), O altă naștere (1963) și Să dăm crezare începutului deanotimp rece (apărut postum). Discursul elaborat de F.F. se singularizează prin energia inovatoare, prin curajul de a monta texte tranșante, menite să detabuizeze sexualitatea și să mitralieze convenţiile legate de nevoile și comportamentul erotic al femeilor. Traversate de o febră a eticii în detrimentul esteticii, poemele din Să dăm crezare începutului deanotimp rece reliefează nu doar o conștiință neconcesivă, care articulează printr-o autoironie amară și sarcasm, alteori printr-o delicatețe dezarmantă nevralgiile lumii, ci și o poetă tehnică, stăpână pe mijloacele sale, care știe cum să gradeze intensitatea și să mixeze registrele, reunind în același construct fragilitatea și forța, exclamațiile pline de un anumit patos și observațiile glaciale, tăioase. Considerată o Sylvia Plath a Iranului, Forugh Farrokhzād moare la doar 32 de ani într-un accident de mașină, încheindu-și prea abrupt existenţa dedicată încercării de a înţelege lumea și tectonica violentă a realităţilor sociale.
O fereastră
O fereastră pentru a vedea.
O fereastră pentru a auzi.
O fereastră ca o fântână
țâșnind din inima pământului
și deschizându-se pe întinderea
acestei recurente tandreți albastre.
O fereastră ce umple mâinile mici ale singurătății
cu ofrandele nocturne ale parfumului stelelor generoase.
O fereastră de unde poți invita soarele
să împărtășească singurătatea mușcatelor.
O fereastră îmi e de ajuns.
Vin din țara păpușilor,
din umbra copacilor de carton
ai unei grădini dintr-o carte ilustrată.
Din secetoasele anotimpuri vin
cu experiențele sterile ale prieteniei și ale dragostei
în străduțele prăfuite ale inocenței,
din anii creșterii literelor pălite ale alfabetului
în băncile unei școli tuberculoase,
din clipa când copiii erau în măsură să scrie
cuvântul „piatră” pe tablă
și când graurii îngroziți își luau zborul din arborii bătrâni.
Vin din rădăcinile plantelor carnivore
și creierul meu tresare de țipătul de spaimă
al unui fluture crucificat în caiet cu un bold.
Când încrederea atârnă de frânghia fragilă
a dreptății
și în întregul oraș
inima lămpilor mele se face bucăți-bucățele,
când ochii copilăroși ai dragostei mele
erau legați cu batista neagră a legii
și fântâni de sânge țâșneau
din tâmplele zvâcnind ale dorinței mele,
când viața mea
nu mai era nimic, nimic, nimic altceva decât tic-tacul ceasului
de perete,
am înțeles că trebuie, trebuie, trebuie
să mă-ndrăgostesc.
O singură fereastră mi-e de-ajuns,
o fereastră spre clipa cunoașterii, privirii, tăcerii.
Acum lăstarul nucului
a crescut îndeajuns ca să poată explica frunzelor tinere
ce este zidul.
Cere-i oglinzii
numele salvatorului tău!
Tremurând sub picioarele tale, pământul
Nu-i oare mai singur ca tine?
Profeții au transmis epocii noastre
mesajul lor pustiitor
și aceste explozii succesive și acești nori otrăviți
ecouri nu-s oare ale versetelor sacre?
Ei, prietene, ei frate, ei tu de același sânge cu mine,
când vei ajunge pe lună,
să scrii și data masacrului florilor!
Visele întotdeauna cad
de la înălțimea naivității lor și mor.
Eu miros trifoiul cu patru foi
crescut pe mormântul vechilor înțelesuri.
Femeia înmormântată
în lințoliul său de așteptare și puritate
oare tinerețea mea era?
Aș putea urca din nou treptele curiozității
ca să-i spun bună ziua bunului Dumnezeu
care merge pe acoperișul casei noastre vechi?
Simt că-i prea târziu.
Simt că momentul e partea mea de istorie.
Simt că masa e o falsă distanță
între părul meu și mâinile acestui străin trist.
Spune-mi ceva!
Ființa care-ți dăruiește
tandrețea trupului ei viu,
de la tine ce-așteaptă, de nu înțelegerea
sentimentului de a fi vie?
Spune-mi ceva!
La adăpostul ferestrei mele,
păstrez legătura cu soarele.
traducere din limba persană de Gheorghe Iorga
din Să dăm crezare începutului de anotimp rece (Tracus Arte, 2015)
Poți sa dispari de-adevăratelea numai dacă ești uitat. Nici măcar eu nu îi știu numele. Și nici înfățișarea. O fi scund, roșcat, tînăr sau bătrîn? Nimeni nu știe. Tot ce pot să spun e că învățase să se ascundă de când se știa. Și învățase pentru că avea talent. Numărul unu la „v-ați ascunselea“, la disimulare, erou al regimentului la spionaj pe echipe. Colonelul Gheorghe Adăscăliței, om altminteri serios, a spus în fața trupei:
— Bă, ăsta… (i-a căutat în gînd numele vreo zece secunde, timp în care nu s-a auzit nici musca) ă… cred că s-a ascuns în căcat.
Nu era departe de adevăr, căci el n-a spus niciodată, nimănui, unde s-a pitit. Regimentul a luat foarte bine la aplicație, iar colegii i-au dat de băut, pe șest.
Se putea transforma, după voie, în orice, dispărând din raza vederilor. A dat cu flit gagicilor insistente. Doamne, cît l-a căutat fata aia, Elena, cea cu ochi albaștri și cu o pată maro pe fesa dreaptă! A bălit după el vreo zece ani, pînă s-a măritat. Uneori, se trezea noaptea și îi simțea răsuflarea, îi simțea parfumul stătut care o făcea să se înece.
— Tu ești? șoptea ea, foarte, foarte încet, de teamă să nu o audă soțul.
Da’ de unde, dormea ăla de ai fi zis că tăiase lemne toată ziua.
Așa i-a fraierit și pe șefii pizdoși la datorie.
— Unde e… încercau ei, pe rînd (Constantinescu, Paulescu, Moșoi și Guglea, ăștia au fost toți, dacă nu mă înșel), ăsta… Cum mama dracului îl cheamă? Zi-i să-i zic…
Iar colegii dădeau din umeri.
— Marin, spune careva.
— Fugi, mă, îl cheamă Mitică…
— Ba Spiru.
— Fane.
— Adilă.
Și tot așa.
Când a făcut accident, a dispărut cu mașină cu tot, lăsând martorilor declarații confuze și contradictorii. Călcase un copil pe trecerea de pietoni. Cei care se aflaseră la o distanță necesară și suficientă s-au încurcat în explicații din ce în ce mai complicate. Polițistul a tras o înjurătură și și-a împins cascheta spre ceafă. Martorii pulii.
Cine s-a aflat măcar o perioadă suficientă în preajma lui a priceput că nu fuga îl caracteriza, ci capacitatea lui de cameleon de a se confunda cu infinitul materiei, până i se pierdea urma.
Culmea e că s-a însurat, ca orice om, dar, dacă-l întrebi acum pe naș, nu știe să-i spună pe nume. Nașul e contabil, lucrează încă la Trans Mond, e un om cu memorie de elefant. Deși nășise zece cupluri, cînd venea vorba de el, zicea „ăla” și tăcea, încurcat și rușinat. Și cu asta, basta.
Nici nevastă-sa, Mia, o femeie admirabilă, nu poate spune nimic despre el. Au un copil împreună și, culmea, băiatul are un nume, Ștefănuț. E un copil cuminte și tăcut, fără tată. După divorț, n-a plătit niciodată pensie alimentară, pentru că Mia nu a mai putut spune, la tribunal, cum îl chema pe fostul. Iar în acte nu s-a găsit nimic, deși biata femeie plătise un avocat bun, poate cel mai bun.
Cred că nu e nevoie să spun că nu și-a plătit datoriile. Chiar și azi, Marcel, Nae și două bănci îl caută în zadar. Nae încă mai socotește cei zece mii de euro dați pe ochi frumoși, în Vinerea mare, ca și cum ar fi încă ai lui, dar puși bine. Nu și-a ținut cuvântul niciodată și nu l-au prins, pentru că toți au uitat cine, ce și cînd promisese.
Cu toate astea, a fost iubit, nu temut, invidiat, iar nu disprețuit. La început, era darnic, iubitor, fascinant. Apoi, devenea tăcut, enigmatic, fascinant. Apoi dispărea, ștergînd din capul celorlalți toate amintirile, lăsînd în aer cuvîntul fascinant. Nici eu nu știu de la cap la coadă o istorie de-ale lui, una personală, tragică, dramatică sau cu happy end pe care s-o povestesc. Bănuiesc că era un singuratic. Tot ce știu e ultima întîmplare, care începe și se sfârșește în toamna lui 2007. Dacă aș fi poet, aș spune că era un anotimp de catifea, bronz și mătase. Dar naiba s-o ia de toamnă, nu despre asta e vorba. Era în spital. Făcuse un infarct. Cînd mi-a sosit mesajul, m-am urnit de mi-au trosnit oasele bătrîne să plec să-l caut. Doar că el, privind ecranul monitorului de la căpătîi, înțelesese ce i se pregătește și s-a hotărât să mă înfrunte în stilul lui propriu. A respirat adînc, deși îl dureau coastele. La nouă seara, cînd am intrat în cameră, era ancorat zdravăn cu cabluri, perfuzii, senzori. Eram numai noi doi în spitalul pustiu. Nu mi-am scos, din mantia-mi celebră, mult mai celebra coasă, pentru că n-am avut niciodată așa ceva. M-am apropiat, cu gînd să-i pun mâna pe frunte. Asta e tot.
Știu că nu o să mă credeți, dar, în clipa aia, a dispărut, s-a făcut una cu ustensilele medicale. Cea mai tare figură din toate pe câte le încercase. Și-a reținut răsuflarea, și-a oprit bătăile inimii, iar oasele i-au devenit transparente.
Din nefericire pentru el, eu am răbdare. Am oftat, m-am așezat tacticos la capul patului și, de vreo cîțiva de ani, îl aștept. În cameră nu se-aude nici pîs.
Mai este doar foarte puțin până la cel mai important eveniment literar al anului, Târgul de Carte Gaudeamus – cel mai important pentru că majoritatea editurilor își planifică cele mai importante apariții în funcție de cele două mari târguri de carte, iar la Gaudeamus, prin tradiție, ne așteptăm să găsim cele mai multe cărți de seamă.
Am făcut o selecție cu cărțile apărute luna trecută și care ar merita o privire. Nu mi-a mai ieșit o listă de 10 pentru că cei de la Publica au început toamna în forță și, nevoită să aleg între 3 cărți foarte bune și foarte diferite apărute la ei, nu am putut să mă hotărăsc, așa că le-am pus pe toate 3 și vă las pe voi să o alegeți pe cea care vă interesează cel mai tare (Factfulness, de Hans Rosling, De ce mâncăm animale, de Jonathan Safran Foer, Tu, copilul tău și școala, de Sir Ken Robinson și Lou Aronica).
În rest, am vrut să semnalez o nouă ediție a unei cărți-cult, O cameră doar a ei, de Virginia Woolf, un nou volum semnat de Ioana Pârvulescu, Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor, o carte care m-a intrigat foarte mult, Citește, te rog, citește! (cred că sunt eu într-o fază livrescă pentru că am cumpărat foarte multe de genul ăsta în ultima vreme), și, tot din categoria non-ficțiune, o carte de popularizare a științei: Blues pentru găurile negre și alte cântece din spațiul cosmic.
La capitolul ficțiune, am ales O logodnă foarte lungă, de Sébastien Japrisot (un roman ce a avut parte și de o ecranizare interesantă), Noduri, de Domenico Starnone (văd că, încet-încet, recuperăm tot mai multe cărți din literatura italiană contemporană, ceea ce e foarte bine), Liliacul, de Jo Nesbø (în materie de literatură polițistă Jo Nesbø e de neratat), un nou roman de Vlad Zografi (Șapte octombrie) și O zi mai lungă decât veacul, de Cinghiz Aitmatov.
Vă doresc lecturi plăcute și timp suficient pentru toate cărțile lui noiembrie!
Cumpără cărțile din librăria online Cărturești! (Click pe titluri și/sau coperte.) Ai un discount special Bookaholic – 15% reducere dacă introduci codul 0ADYT44K atunci când faci comanda, la check out.
Geta nu-i fitecine. Nu numai că are bani – și ăsta nu-i un aspect de neglijat –, dar e fată cu carte, cu casă și cu gust. Și-a făcut școala și școala vieții pe bune, nu în umbra vreunui parvenit. Ea a ales întotdeauna și ziua de mîine, și pe cea de poimîine. Pe Geta nu o face nimeni din vorbe, imediat răspunde de-ți vine să intri în pămînt. Atunci, unde-i problema? La el. Îl chema Sandu, îl cheamă Alexandru, îi zice Sandi. Putea să-i zică și Sandu? Nu, nu putea. Sandu e pentru mitocani. Și uite că, de o jumătate de oră, el trilulește în baie. Of. Geta strînge tare pleoapele. Oftează pe mutește și o să facă riduri. De-ar putea să se urîțească numai pentru o zi, să-l alunge. Pentru că trebuie, mă-nțelegi?, trebuie să-l șteargă din listă. Orice despărțire e cu scîntei și cu regrete. Iar aici va fi despărțire! Dar Geta e sentimentală, urăște scandalul, lacrimile, urletele și regretele. Toate despărțirile ei, și au fost cîteva, s-au petrecut lin. Niciodată nu a păstrat picior și chilot de bărbat în casă.
Trebuie să spunem că Alexandru e mai mic decît ea cu cinci ani. Și stă aici de cîteva luni. L-a învățat tot ce știa. L-a frămîntat ca pe-o plastilină. A fost cel mai supus, mai maleabil, mai atent și de viitor iubit al ei. A ascultat-o orbește.
Dar ce mojic, ce ratat, ce bețiv, ce mitocan potențial fusese! Îl agățase-ntr-o discotecă. Beat, rîgîind, cu pantofi călcați pe ștaif, cu cămașa-n dungi, asudat și mirosind din greu a colonie și a țărănie, mitocanul i-a zis de-a dreptul: „Hai să ne futem”. Geta a orbit pe loc și așa a fost. Ce mai, dezastrul perfect. Au rîs de ea și Silvia, și Atena, și Sparta, adică Dora. Dora e cu adevărat o spartă, nici nu are rost să comentez. Dar recunoscuseră toate, trei luni mai tîrziu, ce energie de vis pulsa în carcasa ghiolbanească a masculului… Ce ai făcut, dragă? Strălucești! Te-ai operat? Uite, despre asta era vorba. Ce bărbătuș adorabil, ce mascul feroce era dacă înlăturai zgura! Trebuia doar să vezi ce se ascunde dincolo de coajă.
Geta a rînit din greu. L-a spălat, l-a dus la manichiuristă, l-a tuns la stilistul ei, i-a pus lingura, furculița și cuțitul în mînă, i-a șters din creier și de pe chip rînjetul și vorba lată și i-a furat, literalmente, inelul de oțel de la deștu’ mic, de care nu se despărțea nici în somn. L-a învățat să nu mai rîgîie, să nu se mai mire, să nu mai rîdă ca la comédie. I-a educat entuziasmul și ritmul haotic din pat.
Și acum? Acum nu-l mai scoate din baie, nu-l mai dezlipește de oglindă, nu-l mai rupe de la iPhone-ul pe care i l-a dăruit și nu-i mai adie mirosul originar, de mitocan. Și-a pierdut farmecul. Iar Getei îi vine să plîngă. Ea l-a adus în casă. Ea l-a crescut. Cum să rupi o parte din tine fără să suferi?
Cînd iese, în sfîrșit, din aburi, ras și pomădat, în halatul alb, moale, în care îl înfășase ea de la bun început, Alexandru rămîne interzis. Geta plînge de mamă focului.
— Ce-i, pisi? spune el și-i bagă mîna pe sub fustă.
Robert Gabriel Elekes (n. 1985, Brașov) este poet, performer și traducător, doctor în filologie cu o lucrare ce tratează opera scriitorilor germani din România anilor ʻ70-ʻ80. A publicat volumele: aici îmi iau dinții-n spinare și adio (Tracus Arte, 2015), pentru care a primit Premiul Național „Mihai Eminescu” și Premiul „Iustin Panța” pentru debut, și o dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine (Casa de Editură Max Blecher, 2018). Din 2015, organizează în localul brașovean Tipografia seria de lecturi „Dactăr Nicu’s Skyzoid Poets”, ajunsă în toamna lui 2018 la ediția 33.
În cel mai recent volum al său, Elekes developează narațiunile efervescente și pline de contradicții ale unui subiect poetic cu o identitate supraetajată, alternând cadre din viața unui profesor universitar care se dedă la escapisme, cu cele ale îndrăgostitului mereu pe drumuri, ale prietenului solidar, ale singuraticului care își contemplă frustrările și nefericirile, păstrând în permanență un suflu (auto)persiflator. Deșurubând truisme și inserându-le în contexte cu finalități ironice, punând în lumina reflectoarelor detaliile intime și documentând cu o cruzime frisonantă viața în cele mai dureroase realități ale ei, Elekes șterge liniile de demarcație dintre existență și scris, mizând pe efectul sincerității absolute.
Șampania textelor din o dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine o constituie temporizarea perfectă a instrumentelor și registrelor manipulate, în sensul că inserțiile funny, aliterațiile și asonanțele, metaforele de o naivitate jucată și confesiunile dezarmante sunt bine potrivite și dozate, explodând la momentul corespunzător pentru a crea efectul programat, exact ca într-un foc de artificii. Cinematice și bizare pe alocuri, ușor lynchiene, scenariile lui Elekes relevă consubstanțialitatea imaginației și a realității imediate, întrucât nu se poate face o distincție clară între filmul proiectat de minte asupra lucrurilor din jur și invers, poezia lui fiind rezultanta suprapunerii până la confundare a celor două „optici”.
Vocea din o dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine relatează experiențe ce par modificate de niște lentile ale surmenării și epuizării, experiențe trăite on the road, între București și Brașov, între festivaluri de poezie, proteste și nopți etilice, între toalete CFR, camere de hotel, săli de curs, sufrageria familiei și lumile virtuale. Luându-și prietenii și membrii familiei în aceste aventuri halucina(n)te, pline de umor și cruzime în același timp, ca pe niște talismane care poartă noroc, Robert Elekes propune un exercițiu de spațializare a emoțiilor sub pretextul unei introspecții pe cât de hilare și entertaining, pe atât de alarmante și angoasante.
prima casă
orașul ăsta plin
de locuințe-n care
oamenii nu mă mai vor.
undeva în bartolomeu
la jumătate de drum
între nefamiliști și lidl
mama își ține capul într-o mână
și telecomanda în cealaltă
și butonează departe de sine.
sora mea picură în veceu
o she-jesus oarecare
transformă apa în sânge în timp
ce în privire îi îmbătrânește poza de profil.
în bucătărie supa o mănâncă pe bunica
la creier, la mațe, la cancer,
în timp ce se gândește la cum mâine trebuie.
tremură și bunicu-n pat,
se scobește în nas, face biluțe mici
și încearcă să dea coș cu ele
în urechea motanului care toarce
la picioarele lui goale și reci
și îngrozitor de albe.
nu mai e spațiu între ei,
nici o lamă de respirație nu mai încape.
chiar și fantoma tatălui meu
e ceva negru turtit
înghesuit la geamul din sufragerie
care se uită la mine cum trec
prin fața blocului
și mă îndrept
spre lidl, spre nefamiliști –
nici eu nu mai știu.
L-am întânit pe Ivan Stankov la librăria Humanitas Cișmigiu într-o dimineață friguroasă de noiembrie. Am vorbit mult, în limba română, pe care o iubește atât de mult, despre literatură și muzică, Bulgaria și România, trecut și prezent. Poate puțin și despre viitor. Ivan Stankov se afla de data aceasta în România pentru a-și lansa volumul Amintiri despre apă, re minor, tradus de Mariana Mangiulea Japot, și apărut la editura Humanitas anul acesta. Dincolo de o carte cu inflexiuni fantastice despre propria copilărie, satul natal și Dunărea cea impetuoasă, volumul a fost gândit și ca o avertizare pentru compatrioții săi. Alături de celelalte două volume, alcătuind împreună o trilogie, Amintiri despre apă e gândit ca o avertizare privind riscul iminent al morții Bulgariei, a satelor și orașelor sale, în urma comunismului și a intensei emigrări din ultimele trei decenii.
Înainte de toate, cum se face că putem purta această discuție în limba română? Când și în ce context ați învățat-o?
Am învățat limba română în câteva etape. Prima etapă a fost în copilărie. Până la 5 ani, am stat în satul meu natal, care e pe malul Dunării, și acolo se mai vorbea română, sârbă și bulgară, bineînțeles. La 5 ani, am plecat cu familia mea la Ruse și a început uitarea. Apoi, la facultate, am făcut Litere la Veliko Târnovo, unde era pe atunci o lectoriță de limba română. Pe vremurile acelea, nu se făcea română la Universitate, dar era facultativ, așa că m-am dus la curs. Ea era foarte drăguță, ne-a luat cu cântece copilărești, cu versuri din Eminescu și de atunci am în memorie multe poezii românești: „Vezi rândunelele se duc,/ Se scutur frunzele de nuc,/ S-așează bruma peste vii /– De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?”, „Dar un luceafăr răsărit/ Din liniștea uitării/ Dă un orizont nemărginit/Singurătății mării”. Știu multe. Apoi, fiind deja profesor la universitate, am obținut un concurs pentru un post de lector la Universitatea din Craiova, în 1998. Și patru ani am fost la Craiova. Acolo a fost prima mea întâlnire cu marea literatură română. Neavând studenți la început, adică încă nu începuse anul universitar, am mers prin librării și am cumpărat câteva cărți. Una dintre ele era un volum foarte frumos, „Simbolismul românesc”, și, neavând ce să fac, am început să traduc simboliștii români. Și am văzut eu: „George Bacovia, wow, ce ușor!”. A mers ca și cum ar fi scris în bulgară. Apoi Dimitrie Anghel, „Ah, amintirile-s ca fulgii rămași uitați în cuiburi goale!”. Cu Minulescu am avut primele probleme, apoi cu Ion Pillat, care mi-a plăcut enorm și acum îl consider simbolistul meu preferat. A mai fost și Arghezi… bine, eu nu consider că Arghezi a fost un simbolist adevărat, adică e mult mai aparte pentru mine. E un mare poet, însă. O mare problemă am avut cu Ion Barbu, nu m-a lăsat să pătrund deloc, până azi. Și Marin Sorescu la fel. Cu Nichita Stănescu nu ai nicio problemă, dar Marin Sorescu e mai complicat. Nu știu românii cum îl percep. Știu că e considerat un mare poet și este în continuare, dar e mai greu de tradus.
La Craiova a avut loc și prima întâlnire cu cărțile lui Mircea Cărtărescu, mi-au dat studenții să citesc: „Domnʼ Profesor, uitați aici o carte, nu știm dacă o să vă placă”. Am citit în aceeași seară douăzeci de pagini din Orbitor, volumul întâi, și am zis: „Gata, cartea asta trebuie să o traduc, pentru prietenii mei din Bulgaria, să vadă ce se întâmplă, ce chestie au românii”. Am întrerupt cititul, nu citesc niciodată cartea pe care o traduc, pentru că vreau să o citesc traducând-o și scriind-o, să nu știu ce urmează în capitolul următorul, pe pagina următoare. Vreau să am impresia că eu scriu cartea. Și strategia asta de tradus îmi place.
Tocmai terminasem de tradus în 50 de zile primul volum din Orbitor, 16 ore pe zi, o nebunie. N-aveam cursuri, studenții aveau doar examene. Deci o lună și jumătate, două luni muream acolo pe Orbitor, fără să intenționez să apară cartea, să vorbesc cu edituri, să semnez contracte, nimic, nimic. Am văzut apoi într-un anunț că la București se lansează niște audiobooks la Humanitas, cu Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Noica și Mircea Cărtărescu. „Unde, băi fraților?” „La clubul Prometheus”. M-am uitat pe hartă și le-am zis: „Hai cu mine la București!”. Și am plecat împreună la București, ne-am dus la Prometheus, erau deja acolo Liiceanu, Pleșu… Când a intrat Mircea Cărtărescu, m-am ridicat de pe scaun și l-am întrebat: „Sunteți domnul Mircea Cărtărescu?”. „Da, sunt eu.” „Păi, eu mă numesc Ivan și am tradus Orbitorul în limba bulgară. Dacă vreți să stăm puțin de vorbă…” „Ah, să știți că eu am un băiețel mic și trebuie să plec imediat acasă.” Pe atunci, Gabriel avea câteva luni doar. „Eh, atunci mă gândesc eu ce să fac cu traducerea…” „Dar stați puțin, sunteți bulgar?” „Da, sunt bulgar.” „Aaaa, păi atunci hai să stăm de vorbă putin dupa eveniment.” Și atunci am avut prima conversație literară cu Mircea și a fost începutul unei prietenii care durează până astăzi. Și care o să fie până la sfârșit.
De atunci, am început să traduc, însă nici până astăzi nu mă consider traducător profesionist. Nu, eu sunt un profesor la Universitate care predă limba bulgară, atras de literatura asta neomenească. Nu aveam cum să nu fiu, era în destinul meu. Mai ales că citeam în carte despre mama lui, venită de la țară, care era țesătoare într-o fabrică, exact ca mama mea. Povestea cum a fost în spital și cum făcuse pareză facială pe partea stângă și eu eram în spital cu același diagnostic. Vă dați seama, e un destin. Apoi m-am întors în Bulgaria, cu volumul al doilea din Orbitor a fost ceva mai ușor, iar pe al treilea l-am tradus fiind deja la București. În anul 2008, am obținut alt concurs și patru ani am stat la București, la Universitate, la Facultatea de limbi și literaturi străine, unde am avut și colegi foarte buni. Colegă mi-a fost și Mariana Mangiulea Jatop, care mi-a tradus cartea în limba română. Știe foarte bine limba bulgară, cu toate nuanțele, mama ei fiind din Bulgaria. Când am ajuns aici, s-a întâmplat ceva foarte frumos. Fiind prieten cu Mircea, i-am zis: „Mircișor, hai să te invit la mine în clasă la bulgară”. „Bine, măi Ivan.” Și facultatea înnebunise: „Vine Mircea Cărtărescu, se duce la ăia de la bulgară!”. Au venit atunci mulți studenți, am comandat un tort în formă de carte, pe care scria Orbitor, și l-am mâncat împreună. Pozele de atunci, din 2008 sau 2009, încă stau acolo în fața cabinetului de limba bulgară. Prin prietenia mea cu Mircea Cărtărescu am câștigat mult, am făcut și mulți prieteni, Bogdan Popescu, Ioana Pârvulescu. Am cunoscut mulți scriitori, stăteam la Parcul Kiseleff, eram pe Barbu Delavrancea și Clubul Țăranului era la câteva minute de mine. La fiecare lansare eram acolo, eram la curent cu ceea ce se întâmplă în literatura română. Îmi plăceau mulți scriitori, mă simțeam ca la mama acasă (râde).
Prietenia aceasta cu Mircea Cărtărescu v-a influențat și felul de a scrie proză?
Da, nu numai. A fost o întâlnire care mi-a schimbat multe păreri, în primul rând conceptul meu de literatură. M-am întâlnit cu o literatură absolut liberă, cu un scriitor foarte liber, neomenesc de liber. Nu se poate așa ceva în literatură, să ai atâta curaj, să te arunci în apele cele mai profunde ale ființei tale proprii. Asta e ca și când ai ieși pe stradă să te dezbraci, să te dezbraci de piele, să-ți arăți inima, coastele. E ceva ce în literatura noastră încă nu s-a întâmplat și n-o să se întâmple. Deși eu știu că e o invenție, dar știu cât de dureros e să te implici tu, cu tot ce ai, în acea invenție. Mi-a schimbat și gustul literar, am devenit mult mai pretențios cu tot ce mă înconjoară în literatura bulgară. Citesc două-trei pagini și gata: dacă textul nu mă împiedică, de ce să stau să-l citesc? Dacă treci așa prin el nu are niciun sens. E ca și cum ai trece printr-o apă și apoi apa uită că ai trecut pe acolo, și tu uiți că ai trecut prin ea. Deci nu te-ai întâlnit cu nimic.
Absolut, da, o provocare foarte mare. Cartea lui Mircea m-a cutremurat, de fapt, m-a schimbat cu totul.
Atât în romanul dumneavoastră, Amintiri despre apă, cât și în operele lui Mircea Cărtărescu, narațiunea evoluează frecvent spre fantastic. Este spațiul balcanic prielnic acestei literaturi fantastice?
Da, cu siguranță. Asta e marea noastră asemănare cu culturile sud-americane. Aici popoarele, oricât ar fi de dezvoltate sistematic, tot sunt la distanță mică de cultura tradițională. A trecut foarte puțin timp de când literatura a început să domine atât de mult încât folclorul să devină un exponat în muzeu. Asta se întâmplă în culturile noastre. Chiar în secolul al XX-lea folclorul era foarte viu. Ce e folclorul? E un sistem cultural care e bazat pe alți algoritmi ai gândirii. Bulgarii și românii, dar și grecii, sârbii și macedonenii, sunt foarte aproape de minune. De minunea ca un fapt al vieții. Aici lumea crede în minuni, chiar crede în minuni. Așa că generația noastră a avut marele avantaj să povestească minuni fără să mintă.
Aș vrea să intrăm puțin în lumea cărții dumneavoastră, Amintiri despre apă. Critica de la noi o consideră un roman, dumneavoastră i-ați dat subtitlul „povestiri”…
Nu eu, ci Humanitas a scris pe copertă acest subtitlu, „povestiri”. În bulgară nu este definită nici ca roman, nici ca povestiri.
Dar dumneavoastră cum o percepeți, cum ați gândit-o, mai mult ca un roman sau ca un volum de povestiri?
La întrebarea „roman sau povestiri?” eu trebuie să răspund da (râde). Ăsta ar fi răspunsul adevărat. Eu nu vreau să fie roman, conștient, pentru că îmi dau seama că nu am gândire de romancier. Ca să gândești ca un romancier există o altă construcție a gândirii. Trebuie să fii interesat de istorie, de motivele și consecințele ei, de lanțul ăsta complicat al legăturilor. Fiecare istorie e fără sfârșit și tu trebuie să studiezi fiecare lanț care o compune, să-i fii fidel. Dacă scrii un roman, trebuie să fii fidel istoriei. Dacă nu, e roman fantasy, dar și acolo e multă istorie. Eu vreau să mă rup de ea, să evadez din carcera ei în care suntem oricum în fiecare zi. Am vrut să scriu fragmente literare care să aibă legături între ele, unul cu altul, și toate împreună. Și cărțile la fel: primul volum să aibă legătură cu al doilea, al doilea cu al treilea. Personajele din Amintiri despre apă sunt aproape aceleași în al doilea și al treilea volum. Și chiar povestesc despre același timp: cărțile nu sunt despre anii ʼ50, apoi ʼ60, ʼ70, făcând o istorie. E, de fapt, aceeași istorie în toate volumele, doar că… Asta era ideea mea ascunsă și nu știu dacă mi-a reușit, de aceea nu o împărtășesc cu alți oameni: cele trei cărți trebuiau să povestească istoria creșterii limbajului, a gândirii, transformarea din gândirea mitologică, trecând prin profunzimea auto-reflexivă, psihologică, și ajungând la faza a treia, când apare un dezinteres față de frumusețea limbajului și o simplificare a acestuia. În primul volum, limba în sine trebuie să fie cea mai vizibilă, în al doilea mai puțin, în al treilea aproape invizibilă, ca să sublinieze ideea de singurătate. Pentru că în al treilea volum toată lumea stă deja în străinătate, în al treilea volum moare Bulgaria. În al doilea moare orașul Ruse, iar în primul moare satul. Asta era ideea, însă nu știu încă dacă am reușit, mai ales că mai am două-trei povestiri până termin volumul al treilea. E interesant că nu am putut să repet, să mai scriu ca în primul volum. Și acum văd că în volumul al treilea nu pot să scriu ca în al doilea. Ori am epuizat modelul anterior de a povesti, ori m-am schimbat eu, așa cum nu poți să faci baie de două ori în același râu, cum spune Heraclit. Atât de mult m-am schimbat și am pierdut puterea limbii, încât nu mai pot să scriu așa cum am scris la început. Nu știu ce se întâmplă la acest „nivel” al cărților, o să văd ce-o să simt când voi termina al treilea volum.
Sau poate actul în sine de a scrie v-a transformat.
Cu siguranță. În primul volum, apare satul meu natal, acolo erau părinții mei, prietenii mei, cei tineri au plecat și au murit între timp, într-adevăr satul moare… Dar eu îl iubesc și îmi plăcea să mă duc acolo, pentru că era lângă Dunăre, ea e personajul meu. Eu sunt Dunărea. După ce-am scris cartea, am ajuns din nou la țară și satul mi s-a părut atât de trist, atât de golit de sens, ca și cum în cartea mea eu l-aș fi omorât, scriindu-l.
Și scriindu-i moartea, până la urmă.
Da, absolut. Și orașul moare, dar ce-i drept mai ficțional, ca Bulgaria, care se transformă într-un ghețar. În timp ce în România lumea ară, Bulgaria e un ghețar pe malul drept al Dunării. Am vrut să fie o avertizare. Desigur, multe sate au murit, dar și orașe, Babilonul, de exemplu, sau țări au dispărut și o să dispară. Dar omul rămâne, pentru că e nemuritor, iar asta îmi dă curajul să fac ce vreau eu cu țările și cu orașele.
Dar de ce această viziune pesimistă a morții Bulgariei?
Un sfert din populație a emigrat, aproape 2 milioane de persoane sunt în Spania, Italia, în alte țări. Vă dați seama că dacă Bulgaria avea înainte 9 milioane de locuitori, asta înseamnă un dezastru. Prognosticul pentru 2040 este o populație de puțin peste 5 milioane. Prin urmare, țara se topește, asta e clar, și nu există din păcate nicio speranță de schimbare, să se schimbe ceva în viața politică și socială care reprezintă motivul trist al plecării. Vă dați seama? Un om să-și părăsească patria din cauza cuiva, pentru că toate motivele sunt concrete: puterea, mediocritatea. Mi se pare că la noi, la fel ca la voi, și chiar ca în toată lumea, mi se pare că mediocritatea organizată se află la putere. La noi se spune că crima organizată este puternică, dar nu asta e problema mare. Problema mare e mediocritatea organizată. Ea este acum la putere, iar intelectualii, artiștii sunt băgați în colț. Ăsta e unul dintre motivele care m-au împins să scriu despre moartea țării, am vrut să fie o amenințare, o avertizare, să se sperie puțin. Trebuie să te temi. Dacă Bulgaria moare peste 500 sau 5000 de ani, asta nu te doare. Dar dacă moare în fața ta și tu te uiți cum moare, asta e o mare durere, pentru că este patria ta. E mama ta. E trist să vezi cum dispare, cum sunt multe sate moarte și cum în orașele de provincie e multă sărăcie, și tristețe peste tot.
În România este la fel. La noi se tot discută dacă procesul acesta va fi vreodată reversibil, dacă acești oameni se vor întoarce. Credeți că e posibil?
Nu, nu cred că este posibil. Bine, o să se întoarcă să moară aici, așa cum în prezent se întorc pensionarii la țară ca să moară acolo unde s-au născut. Așa o să se întoarcă și compatrioții noștri din străinătate: vor lucra acolo până vor ieși la pensie la 60-70 de ani și vor veni aici să își cheltuie pensia, fără să își dea seama că pentru pensiile celorlalți care au rămas aici nu o să mai fie cine să muncească. O să fie un dezastru. Mă tem foarte mult. Eu am trăit în câteva epoci istorice, pe când nu era curent electric, apoi a venit comunismul, după aceea am trăit în democrație. Am pățit multe din cauza acestei viteze enorme cu care s-a dezvoltat viața. Bine, am și primit destule de la viteza asta, am văzut mult mai multe decât generațiile care au trăit secole în șir în același mod. Iar acum, în 40-50 de ani, atât de mult s-a schimbat lumea. Nu numai din cauza tehnologiilor digitale. Lumea s-a schimbat din cauza călătoriilor. Oamenii călătoresc mult și la mare viteză. Vă dați seama, ajungi în Antarctica în 15 ore. Atât e până în Peru! Peru e o altă lume. Sau în Japonia la fel, ajungi în aceeași zi. Pe vremuri, ca să ajungi la Giurgiu plecai cu 2 zile înainte pentru că te duceai cu carul. Acum 50 de ani. Așa că am vrut să se simtă și asta în cărțile mele, timpul ascuțit, care te poate tăia, care poate să îți facă răni. Viteza asta poate să fie și bună, dar ea poate fi pentru omenire atât un mare bine, cât și o mare tragedie.
În volum apare cumva pe fundal comunismul, iar eu l-am simțit cel mai mult chiar în prima povestire, „Laptele”, prin foamea fetiței. Cum a influențat comunismul evoluția satului bulgar?
La început a fost oribil. A luat pământul oamenilor cu forța, ca să-l bage în cooperativă. Apoi s-a mai stabilizat situația, iar la sfârșit a fost dezastru, pentru că pesticidele otrăveau culturile, lumea nu mai știa al cui era pământul, nu-l mai simțea ca o parte organică din ea. Înaintea cooperativei, omul și pământul erau soți, erau căsătoriți – pe moarte, nu pe viață. Și apoi a apărut o distanță atât de mare între cei care lucrau și pământ, încât uitaseră că sunt rude, nu aveau o limbă comună. Mergea tractoristul acela și ara și nu mai știa al cui e pământul ăla și așa mai departe. Astfel, consider că a fost un pic artificială restituirea pământului după comunism. Bine, le-a restituit pământul în granițele lui reale, dar lumea nu-l mai simțea la fel, nu-i mai știa mirosul, era alienată.
De la lansarea volumului „Amintiri despre apă. Re minor”, de Ivan Stankov, miercuri, 14 noiembrie, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Credit foto: Ioana Nicolaie
Prin urmare, și comunismul a contribuit la moartea satului, nu doar perioada de după și exodul în străinătate.
Normal, da, mai ales prin cooperative, pentru că oamenii care nu mai aveau pământ să lucreze în sat plecau pe la diferite șantiere în țară, prin mine. Scopul care era? Să fie alcătuită clasa proletară, trebuia să fie urbanizată țara. O mare greșeală. Pentru că, așa cum vedeți și în România (bine, sunt și orașe mari), mentalitatea majorității e aproape rustică. Sunt încă vii legăturile cu satul. Desigur, cei care sunt orășeni sunt orășeni. Dar la noi jumătate din populație și-a schimbat modul de trai în anii ʼ50, s-a dus în oraș. În 40 de ani, mulți au murit, iar cei care au rămas vii nu mai știu cum era la țară și sunt cu un picior la sat și cu unul la oraș. În orașe îi vedeți cum cresc găini în curtea blocului. E bine să mănânci carne ecologică, dar nu e treaba ta să crești găini când ești la oraș. Nici să ai acolo un loc unde să te duci cu sapa să ai grijă de niște roșii pe care să le bagi toamna la borcan.
În România există aceeași identitate dublă și cumva contradictorie. Din asta se nasc și niște conflicte sau asperități între tineri și părinți, care apar și în cartea dumneavoastră.
Generația dumneavoastră, cea tânără, sunt acei evrei care au uitat Egiptul, au uitat lumea satului, iar între tineri și părinți conflictele apar mereu. Există totuși și ceva bun în asta. Noi, cei născuți în anii ʼ50, ba chiar și ʼ60, aveam părinți născuți în ʼ30 și ʼ40. Iar în ʼ60, când a venit muzica noastră, părinții nu erau pregătiți. Când a venit literatura noastră, ei nu erau pregătiți. Când au venit filmele noastre, ei nu erau pregătiți. Era o prăpastie între cele două culturi. Practic, ne iubeam în casă, dar nu aveam cultură comună. Acum părinții și copiii ascultă aceeași muzică, se uită la aceleași filme și acestea sunt muzica și filmele întregii omeniri. Atunci era cultura comunistă, care era despărțită de cultura europeană și mondială. Așa că acum măcar prăpastia asta nu mai există.
Ați pomenit muzica, iar următoarea întrebare chiar despre asta era, pentru că am observat în titlul primului volum, „Amintiri despre apă”, cuvintele „re minor”. Următorul volum este în „sol minor”. De ce această prezență muzicală? Care e legătura dintre literatură și muzică pentru dumneavoastră?
Asta e o glumă cu cititorul, dar o glumă serioasă. Pentru că voiam ca cele trei volume, primul în re minor, al doilea în sol minor și al treilea în la major, să compună blues armonia, care e cel mai simplu sistem muzical. Fiecare copil care începe să cânte la chitară învață aceste trei acorduri și prin ele poate cânta 80% dintre cântecele din a doua jumătate a secolului XX. Deci e o codificare muzicală care descrie timpul, din anii 60 până astăzi, în ziua jazz-ului ca să zic așa. E un timp simplu, pe care fiecare poate să îl înțeleagă așa cum fiecare poate să înțeleagă această blues-armonie.
Și mai voiam să vă întreb ceva, m-a intrigat acest fapt: ați pus câteva versuri din „Shine on you crazy diamond” la început, cu tot cu notele muzicale. De ce ați făcut asta?
Este o provocare pentru cititori. Pentru că acum multă lume are cultură muzicală. E ca și acum ai deschide o partitură, ți-ai lua chitara și ai începe să cânți. Și ai și versurile în față. Am vrut să fie o carte și de citit, și de cântat. Deci e o provocare, un joc, bineînțeles. Pe de altă parte, voiam să se deschidă cartea prin muzică pentru că în fiecare volum domină o compunere muzicală. În Amintiri despre apă domină Recviemul lui Mozart, care însoțește scena cu Judecata de Apoi, în volumul al doilea este dominantă Johannes-Passion de Bach, iar în al treilea volum este Fuga lui Bach în Si bemol major, în care Bach își scrisese numele, pentru că Si bemol este B, La major e A, Do e C și Si este H. Practic, Bach își scrisese numele prin aceste acorduri, iar Fuga lui este superbă. Cu ea se termină al treilea volum, care spune: „Bine, Bulgaria moare, dar viața merge mai departe”.
Am remarcat, de asemenea, natura minimalistă a titlurilor, alcătuite dintr-un singur cuvânt. De ce ați ales această formulă?
În privința asta totul e intenționat. Nu voiam ca titlurile să povestească. În al treilea volum, pentru că se numește „Nume sub zăpadă”, titlurile sunt doar numele personajelor, care nu înseamnă nimic. Voiam ca titlul să nu spună nimic. Când un titlu spune multe, n-ai de ce să citești povestirea. Pe de altă parte, sunt niște titluri care imită cărțile din Biblie, din Vechiul Testament.
M-am gândit că poate vreți să redați prin ele și natura elementară a satului.
Și asta, și asta. Apă, lapte, pietre, pâine, ploaie. Am căutat și asta. Am vrut ca cititorul să se întâlnească cu ceva primitiv, mitologic. Iar cartea asta e bazată într-adevăr pe fragmente mitologice care sunt minunile. Minunile sunt fragmente mitologice pentru că nu fac parte din realitatea asta.
Și mi s-a părut că se îmbină partea de religie creștină cu partea păgână.
Așa este. Asta face creștinismul când e adoptat în Bulgaria în secolul al IX-lea. Mai rămân niște probleme, pentru că păgânismul mai e viu încă două secole. Deci, până devine cultură oficială, totală… și nici nu reușește, de fapt, pentru că fiecare sat are biserică, dar are și o grămadă de sărbători cu obiceiuri păgâne. Așa că păgânismul există încă și mi se pare foarte frumos. Și e viu, de aceea culturile noastre sunt atât de apropiate de latino-americani. Într-un interviu, jurnalistul îl întreabă pe Marquez: „Ce părere aveți despre realismul magic?”, iar Marquez răspunde: „Domnule, nu există realism magic, ăsta nu e un curent literar, ăsta e modul în care noi trăim aici”. Ăsta e modul lor de a trăi, realitatea lor. La fel se întâmplă și în cazul nostru, pentru că folclorul e despărțit de marele timp.
Fantasticul va fi păstrat sau va dispărea treptat în celelalte volume?
Încetul cu încetul, scade, dar rămâne, bineînțeles, așa, într-un grad mai verosimil și acceptabil. Voiam ca fiecare carte să fie diferită totuși.
Și cumva dispariția fantasticului reflectă trecerea de la sat la oraș.
Și la întregul continent. Europa este spațiul în care se desfășoară acțiunea în volumul al treilea. Sunt locurile în care eu am trăit mai mult timp, orașe pe care le cunosc: Paris, Viena, dar nu numai capitale, sunt și orașe mai mici, pe care le cunosc. Altfel, ar fi fost artificial. În toate aceste orașe este câte o apă. Iar Bratislava, Belgradul, Budapesta și Viena sunt toate pe Dunăre. Am băgat și Bucureștiul, bineînțeles, pe care îl știu pe de rost.
Am observat că primul volum, Amintiri despre apă, începe cu o figură feminină, mai precis cu o femeie în vârstă. A fost intenționat acest fapt? Și care ar fi rolul feminității în lumea satului?
În prima povestire am vrut să bag începutul și sfârșitul. Să încep cu începutul și sfârșitul, care coexistă. Adică străbunica, ce e la un pas de moarte, și fetița, care de-abia acum își începe existența, sunt limitele unei vieți normale. Dar știți care e paradoxul? Sunt vieți normale, dar omul nu acceptă niciodată că se apropie de sfârșit. Străbunica știe că o să moară, dar nu crede că o să moară. Deci asta e problema. Iar micuța nu știe nimica, acum trebuie să învețe alfabetul vieții. Prima confruntare cu viața pentru ea este foamea, cea mai primitivă și mai crudă. Există o astfel de legendă în familia mea, așa că aveam și legenda, și sistemul ăsta teoretic: să încep o carte care să fie poetică printr-o scenă și printr-un portret care e urât. Omul bătrân poartă fața morții – el este frumos pe dinăuntru și radiază bunătate, dar ceea ce a scris viața pe fața lui nu e estetic. Și voiam ca estetica urâtului și estetica frumuseții să se afișeze încă din prima povestire.
Am observat, de asemenea, că viața și moartea sunt chiar interșanjabile la un punct în povestirile dumneavoastră. Care e raportul dintre ele pentru locuitori, cum l-ați gândit? De multe ori, viața trece în moarte și mai ales moartea trece în viață, prin acele scene în care morții reapar și se reîntâlnesc cu cei vii.
Am vrut să ating și eu un moment literar foarte iubit în literatura bulgară. Literaturii bulgare îi place să schimbe locurile vieții și morții. Sunt multe cărți și multe versuri care descriu un tablou al lumii de dincolo atât de frumos, încât ai vrea să mori pe loc ca să mergi acolo să vezi cum e. Pe de altă parte, e ceva foarte omenesc, formulat de Dostoievski, care nu-și putea imagina un om fără ideea de nemurire. E cea mai omenească idee, pentru că e singura care se luptă, cu destul de mult succes, cu moartea. Moartea și viața nu se confruntă pentru că sunt chestiuni diferite, însă moartea și nemurirea da, pentru că cea din urmă o șterge pe cea dintâi. Așa rămân numai viața și nemurirea – cât de simplu și cât de frumos. Trebuie doar să crezi, însă e absurd. Tocmai de aceea cred, pentru că e absurd, spune Tertulian. Credința e bazată pe absurd. Și lumea de dincolo e absurdă. Știm că oamenii nu mai sunt, dar sperăm că sunt, iar speranța e mai puternică decât știința. Așa că am lăsat liberă ideea de lume de dincolo să preseze cartea și să molipsesc și eu cititorul – să fie liniștit că moartea nu e atât de periculoasă.
În povestirea Malul apare un fel de Judecată de apoi deasupra Dunării. Reapare acest episod și în celelalte volume?
Nu, pentru că ea (personajul) zboară acolo în cer, așa că nu am cum să o cobor de acolo (râde). Nu, cred că o Judecată de Apoi e suficientă. Mai sunt câteva morți, din ce în ce mai puține. În al treilea volum, am zis că nu moare nimeni. Și am două-trei povestiri care duc personajele la moarte, nu am cum să le salvez, și totuși le las deschise, dacă cititorul vrea, personajul se sinucide, dacă nu vrea, nu se sinucide. Moartea e mult mai puțin băgată în seamă, pentru că povestirile sunt concentrate în timpuri mai scurte, individuale. Adică timpul este personalizat, nu mai este timpul colectiv din primul volum. Toate personajele din volumul al treilea sunt alienate cu totul, fiecare a părăsit țara. Cei doi gemeni din primul volum își continuă viața la Roma, trăiesc unul lângă altul, sunt căsătoriți cu două surori și totuși nu-și vorbesc de ani de zile. Și eu am în experiența mea dovezi că asta există.
Și cumva crește și frica de moarte a acestor personaje, odată ce se îndepărtează de sat?
În volumul al doilea se mai gândesc, în al treilea nu se mai gândesc deloc, pentru că sunt concentrați pe viața de acolo. În ultima povestire, da, acolo Păianjenul, personajul din primul volum, un roman adevărat, urmează să se sinucidă asemenea lui Petronius, autorul lui preferat. El se gândește la chestiile astea. În ultima povestire, când moare țara, personajul principal îi salvează memoria. Muzician pe vapoarele de croazieră, el ajunge și găsește Bulgaria și Dunărea înghețate. Nava nu poate să înainteze, iar cei de la bord la un festival de muzică clasică la Ruse și ajung acolo la satul lui natal. Și vede el așa, pe malul Dunării, un delușor – erau monumente funerare. Vede acolo monumentul Anușkăi. „Dar cum, ea e înmormântată la Ruse, cum se poate?” Mai dă zăpada la o parte și îl găsește și pe-al lui – scrie „născut în 1953” și un gol în locul anului morții. Era ca și cum ar fi citit cartea viilor și a morților. Decizia pe care o ia e să se întoarcă la vapor după caietul cu texte și să copieze numele, anul nașterii și anul morții de pe toate monumentele. Ca și cum le-ar pune pe un stick, ca să fie păstrată memoria. Măcar atât să fie salvat.
Aș mai avea trei mici întrebări. Pentru că ați pomenit lumea de dincolo, România apare, cel puțin în primul volum, ca țara de dincolo, de dincolo de Dunăre. Și există un episod simpatic, în care băieții erau la pescuit și încep să strige înjurături în română și li se răspunde în bulgară. Cum evoluează relația dintre Bulgaria și România în următoarele volume, apare România mai mult?
În al doilea volum, copiii care pleacă cu pluta din sat până la Ruse sunt arestați de militarii români și sunt băgați la Zimnicea. Asta chiar mi s-a întâmplat. Am mers cu pluta pe Dunăre, ne-au arestat românii și ne-au ținut la Zimnicea într-o cazarmă, arestați acolo. Noi aveam pe plută găini, am mâncat în arestul ăla 4 găini (râde). Ne-am și certat cu ei, dar nu ne puteam înțelege, pentru că ei vorbeau limba literară, iar noi practic nu știam nimic din limbajul ăsta oficial, știam doar înjurături. Iar în volumul al treilea, o povestire se dezvoltă în întregime aici, la București, la facultate, la parcul meu de lângă Muzeul Geologic. Eu sunt atât de îndrăgostit de România, încât nu aveam cum să nu o includ. Atunci era lumea de dincolo, acum e lumea de aici. În România mă simt extraordinar.
Următoarea întrebare este despre Dunăre, un fel de personaj în sine în Amintiri despre apă. M-a intrigat faptul că la începutul discuției noastre ați spus că Dunărea sunteți dumneavoastră. În ce măsură va definește acest fluviu?
Era și un joc cu ce spunea Gustave Flaubert, „Madame Bovary cʼest moi”. Eu sunt Dunărea, pentru că o știu în toate fazele, în toate anotimpurile, în toate stările și în toate nuanțele, cum reflectează cerul sau plopii de pe malul românesc. Am avut multe conversații cu acest fluviu, i-am trăit o mare parte din viață. Deși uneori sunt mâniat pe el că nu mă ține minte. Mă duc la el și nu mă recunoaște. Îmi vine să plâng: „Păi, știi că eu te-am făcut personaj?”. El trece și uită. Te mângâie când faci baie în el, doi metri dup-aia nu te mai știe. E ceva fantastic Dunărea. Pe de altă parte, e mare. Râulețele alea de munte sunt micuțe, apropiate, sunt ale tale. Dunărea e atât de indiferentă, doar morții sunt mai indiferenți decât Dunărea. E înspăimântătoare când stai alături de ea, dar e atât de frumoasă.
Și o ultima întrebare: când este programat să apară al treilea volum din trilogie și este în plan o traducere a celui de-al doilea volum în limba română?
Eu sper să fiu gata până la Crăciun, ceea ce înseamnă că în ianuare-februarie ar putea să apară al treilea volum. Iar al doilea, mă tem să mă gândesc la chestia asta. Dacă nu se cumpără primul volum, nu știu dacă al doilea are șanse să fie tradus. Dacă se vinde bine și dacă merge bine, e posibil ca Humanitas să îl traducă.
Marin tocmai ieșea de la subsol, cînd un zgomot gutural, intens și dens ca un tunet i s-a rostogolit în urechea dreaptă, apoi în cea stîngă și a făcut un gogoloi în cap. Dar pe cer nu era nici pic de nor. Marin s-a dus pîn’ la poartă, s-a uitat lung în stînga, în dreapta. Nimeni. Așadar, s-a întors pe loc, convins că i s-a părut.
Valentin îl aștepta pe Marin în prispa casei. De-abia se înserase, prima sticloanță secase, iar Marin, precum v-am spus, coborîse în pivniță să mai scoată una. În clipa aia a auzit și Valentin strănutul. Uriaș, violent, ca și cum ar fi ieșit dintr-un nas cît un tulnic. Valentin s-a lăsat, instinctiv, sub masă, acoperindu-și capul. Dar n-a urmat nimic. Dar senzația nasului enorm, care și-a lăsat nările ude pe masă, nu l-a mai părăsit toată seara și n-a mai băut nimic.
Irinuca, fata mică a lui Marin, a sărit ca arsă. Își scria tema pentru a două zi, cînd bubuitul fornăit a răsturnat-o de pe scaun. Nedumerită, s-a uitat la mîinile ei, amîndouă fleșcăite și lipicioase. Ceva foarte mare strănutase peste ea. Iar rochița i se pătase. Tocmai aceea pe care o iubea cel mai mult. A izbucnit în plîns.
Gabriel tocmai descărca navetele de bere la magazinul universal din colț. L-a văzut, peste gard, pe Marin care ieșise la poartă cu mîna streașină la ochi și bubuitura l-a măturat din drum. L-a tîrît zeci de metri și l-a depus năuc între cioburi și navete, la picioarele popii Andreicuț.
Părintele se sprijinea în poarta bisericii. Pe el, valul zgomotos l-a izbit în plin și l-a lipit de gard, cu o forță inimaginabilă. Popa a simțit că-i sar plămînii în gît, iar rinichii îi coboară în călcîie, ochii i se umflă, gata să-i iasă din orbite. Noroc că senzația s-a terminat înainte să înceapă. Popa a răsuflat ușurat. Anteriul îi era vîscos ca o meduză. „Mulțumescu-ți Ție, Doamne!” a apucat să-și zică și l-a luat cu leșin. A rămas agățat de gard, ca un bețiv.
În același momnt, supersonicul despica aerul, chiar deasupra satului. Pilotul, Vasile Popescu, și copilotul, Barbu Văcărescu, au apucat să vadă norul din față crăpîndu-se în două, apoi ceva ca un nas uriaș și luminos străbătînd cerurile a slobozit o ploaie gelatinoasă care le-a spart avionul. Hublourile au sărit în bucăți și le-au intrat cu viteza fulgerului în carne. Cu un efort orb și automat, Vasile a acționat ejectarea. S-au prăbușit în cîmp, ca niște arici dureroși.
Exact în același timp, ceva mai departe, hăt, în Capitală, Grigoraș ieșea în balconul imens al Casei Poporului. Era liniștit, satisfăcut, senin, iar chipul lui rotund și roșu strălucea mulțumit. Totul decursese conform planului. Iar el, om în toată puterea cuvîntului, emisar al acestui popor neliniștit, leneș și nerecunoscător, înclinase balanța dreptății în direcția cea bună. Aștepta acum cu conștiința împăcată recunoștința mulțimilor. Să vină odată! Făcea în cap socoteli scurte, dar complicate și îi sălta inima de bucurie. În clipa aia, catapeteasma cerului s-a crăpat, iar viforul strănutului a spulberat clădirea cea mare de pe fața pămîntului. A rămas un morman de piatră, împănat cu sînge și cu oase. Grigoraș se uită năucit. În cap i se înfige o grindă care tremură scurt în aer și se prăbușește odată cu el, fixîndu-i țeasta de pămînt.
În același timp, în crîșma de la ieșirea din Pantelimon, Mironaș își șterge nasul cu degetele, se uită la tochitura pe jumătate mîncată, acum plină cu muci și cu coji cafenii, o dă deoparte scîrbit, ridică halba de bere și-și zice singur:
În curtea unei ceainării din București, Anca Vieru își așază rucsacul mov pe spătarul scaunului. Apoi, povestește că, de obicei, preferă să-i asculte pe ceilalți și că nu vorbește cu ușurință despre viața ei personală. Poartă ochelari cu rame subțiri, are părul tuns bob și, când îi vine în gând vreo amintire care îi stârnește râsul, își dă bretonul la o parte cu inelarul. De pildă, când își aduce aminte că nu-i plăcea de nicio culoare să scrie comentarii literare pentru orele de limba română de la școală. În schimb, se pricepea la matematică. „Le dădeam apă la moară profesoarelor de română”, spune ea. „Nu le băgam în seamă, uneori nu făceam temele”. Pe una dintre ele a supărat-o pentru că a purtat în clasă cercei din bănuți de aur. „Abia îmi făcusem găuri în urechi și i-am spus că nu pot să-i scot, pentru că mi se astupă. Țineam o bentiță peste urechi, ca să nu se mai vadă cerceii”. Până când a făcut o infecție și a renunțat să-i mai ascundă.
Anca Vieru a debutat în 2015, la 54 de ani, cu volumul de proză scurtă Felii de lămâie, după ce și-a făcut curaj, căci știa că urma să afle cum primesc cronicarii și alți cititori povestirile ei. A schițat într-un carnețel primul text – a uitat despre ce – într-o cafenea, prin 2007 sau 2008, când a avut câteva ore libere după jobul de la Ambasada Canadei, unde e și astăzi angajată pe plan local. Până atunci, citise cu atenție beletristică și rămăsese oarecum descurajată din cauză că frazele ei nu aveau fiorul poetic pe care îl căutau profesoarele de limba română în compuneri. Crede că nevoia de a relata a apărut în urma întâmplărilor ce i-au atras atenția de-a lungul timpului și din dorința de a le păstra sub forma cuvintelor. S-a apucat la un moment dat de un roman, dar s-a oprit după ce a comandat cărți de scriere creativă de pe Amazon. Pe măsură ce citea, își dădea seama de greșelile pe care nu le evitase: „În ce privește acel point of view, parcă făceam ping-pong între personaje. Pe aceeași pagină erau toate punctele de vedere. Am zis că poate e bine să mă gândesc întâi la ceva mai scurt, am scris niște povestiri, m-am mai întors și la roman. Intrasem într-o fundătură. Îmi lipsea feedback-ul”. L-a primit în 2012, la un curs de creative writing organizat de Revista de Povestiri și ținut de scriitorii Florin Iaru și Marius Chivu. Ei au sfătuit-o să publice, ceea ce a făcut după ce a finisat textele pe care le avea în sertar și după redactarea unora noi precum „Zâni și iubi” și „Ochiul de iepure”.
***
Născută pe 25 octombrie 1960, Anca Vieru a copilărit și în București, și la bunici, la Brașov, unde ajungea cu trenul. Mama ei lucra la o bibliotecă, era absolventă de Istorie, iar tatăl era inginer geolog. Cu el are legătură o pățanie de demult, care i-a rămas întipărită în memorie. Într-o zi din 1968, anul în care trupele Pactului de la Varșovia – printre ele și din Uniunea Sovietică –, au invadat Cehoslovacia, pentru că nu avea cu cine să o lase acasă, a luat-o cu el la un birou, să-i dea datele unui ofițer. Era mai degrabă o activitate de actualizare a informațiilor, nimic îngrijorător. „Aveam 8 ani, bunicii ascultau Radio Europa Liberă și auzisem vag niște lucruri. Nu știu cât înțelesesem”, spune Anca Vieru. „La un moment dat, s-a auzit o bufnitură și am întrebat: «Aoleu, au venit și la noi rușii?». Lui tata îi venea să intre în pământ, iar ofițerul a zis: «Plecați repede de aici, mă fac că n-aud»”.
Zece ani mai târziu, Anca Vieru termina Liceul „Ion Creangă”, la profilul matematică-fizică. Atunci i-a trecut prin minte să dea admitere la Facultatea de Matematică, dar i se părea dificil să se descurce după absolvire, mai ales dacă ar fi fost repartizată la țară. „Simțeam că nu aveam vocație de profesor, chiar dacă îmi plăcea să lucrez cu cifrele”. Până la urmă, a ales Politehnica și s-a înscris la Facultatea de Energetică, unde a fost prima pe lista studentelor. Tabelul cu studenții admiși era separat, că ei aveau să înceapă cursurile după un an de armată. La Politehnică l-a cunoscut și pe actualul ei soț, dar nu s-au mutat împreună până când nu s-au căsătorit. Cât au fost studenți, era complicat să găsească locuri de muncă, astfel încât să reușească să se întrețină singuri; mai dădeau când și când meditații la matematică. După cei cinci ani de studii, ea s-a angajat la un institut de cercetări energetice, ICEMENERG, și a rămas până în ’88. Atunci s-a mutat la Institutul de Studii și Proiectări pentru Îmbunătățiri Funciare.
Image may be NSFW. Clik here to view.
În 2013, cu soțul ei. Fotografii din arhiva Ancăi Vieru
Înainte de Revoluție, prin excursiile organizate de Biroul de Turism pentru Tineret, a vizitat cu soțul ei, printre altele, Moscova, Leningrad – astăzi Sankt Petersburg – și Dresda. De acolo a fugit o româncă din grupul lor, cu toate că participanții erau supravegheați permanent. Din moment ce nu cunoșteau pe nimeni în afara țării, ei doi nu-și făcuseră planuri să părăsească România. „Mi se părea de speriat să pleci fără să-ți aranjezi ceva înainte”, spune Anca Vieru. „Mulți care plecau aveau o cunoștință, știau unde o să doarmă”. Însă, până la urmă, a devenit și ea suspectă. Într-una dintre zilele petrecute în Dresda, a luat cu soțul ei trenul spre orașul Meissen, aflat la vreo 22 de kilometri distanță, căci auzise că era impresionant. Nu s-au întors la timp la cină, iar când au revenit în cameră, un responsabil de grup i-a luat la întrebări.
***
Pe 21 decembrie 1989, ea nu a ieșit în Piața Universității, însă, în seara următoare, își amintește că doi colegi au intrat într-o librărie aflată vizavi de locul de muncă și că au rupt „operele lui Nicolae Ceaușescu”. Ca mulți alții, Anca Vieru se aștepta ca după Revoluție să meargă lucrurile mai bine în România, așteptare care izvora dintr-o „naivitate colectivă”. În iarna lui 1990, unii colegi de-ai ei erau nedumeriți în legătură cu activitatea Frontului Salvării Naționale (FSN), partid politic al cărui președinte era Ion Iliescu, până într-o zi, când un coleg i-a întrebat pe mai mulți: „Voi ați trecut prin centru? Ați văzut clădirea CC-ului? (n.r. – Comitetul Central al PCR) N-ați văzut că balconul ăla, unde apăruse Iliescu, avea puține urme de gloanțe, pe când Biblioteca Națională a fost ciuruită?”. În ce privea raportarea la FSN, Anca Vieru observa atunci că apropiații și cunoștințele aveau păreri diferite. „S-au despărțit familii. Era o nebunie, cum a început să fie și acum. De asta spun că pare că suntem într-o buclă. E tot așa: o ură între cele două tabere. O lipsă de înțelegere”. Era o Românie la fel de divizată ca cea din luna octombrie a acestui an, când a fost referendumul pentru redefinirea familiei în Constituție, cu scopul de a limita definiţia familiei la căsătoria între un bărbat și o femeie. De data asta, Anca Vieru n-a votat, deși, în general, alege să își exprime opțiunile politice. „Am boicotat pentru că nu mi se pare normal să fie îngrădite drepturile unor oameni”.
Image may be NSFW. Clik here to view.
O fotografie făcută acum 19 ani
După ’90, voia mai degrabă să lucreze în informatică. A dat testele la o astfel de firmă, însă n-au selectat-o și, la scurtă vreme după aceea, a găsit postul de la Ambasada Canadei, unde a rămas până astăzi. Între timp, a terminat și un master în comunicare managerială la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, pentru că a simțit că mai avea nevoie de o pregătire, dincolo de cea de la Politehnică.
***
La prima lansare de carte, a Feliilor de lămâie, la Librăria Humanitas Cișmigiu din București, a avut emoții, mai ales că a venit o grămadă de lume, chiar foști colegi cu care nu mai vorbise de mulți ani. Apoi, unii cititori au felicitat-o pentru povestiri și i-au trimis fotografii cu volumul din diverse locuri, iar alții i-au scris că nu i-a atras cartea. „E normal, nu are cum să le placă tuturor. Dar un volum de povestiri e mai norocos, pentru că fiecare poate să găsească un text care să-i placă. În cazul unui roman, dacă nu te atrage subiectul…”. Cum s-a întâmplat cu Spulberatic, pe care l-a publicat anul acesta, tot la editura Polirom. Au venit reacții pozitive, dar și negative, în mare măsură pentru că abordează perioada comunistă. Chiar a citit un comentariu pe un blog, în care cineva menționa că de-asta i-a dat doar trei steluțe pe Goodreads: pentru că ar fi „un subiect saturat”. Însă mai importante decât perioada sunt personajele, spune Anca Vieru, și cum trăiau ele atunci.
Toamna lui ’89 îi rămăsese în memorie ca o sumă de momente parcă fără legătură între ele, în care colegii (cu o singură excepție) erau siluete lipsite de consistență, ca niște imagini de film pe care nu se străduise să le rețină. Septembrie se derulase după tiparul cunoscut al anilor trecuți. Oamenii stăteau la cozi la zarzavaturi, se întorceau acasă cu sacoșele din care se revărsau vinete, roșii, castraveți, apoi începeau prepararea conservelor pentru iarnă. (…)
Au venit apoi zile agitate și tulburi, cu speranțe și spaime. Revoluția, cu entuziasmul nebun când a căzut Ceaușescu și cu groaza de după, când teroriștii pândeau de peste tot, deși nimeni nu-i vedea, când gloanețele loveau de oriunde, iar un covor bătut înainte de Crăciun dădea palpitații tuturor.
În general, simte că i se potrivește ritmul lent de lucru; în timpul săptămânii scrie puțin sau mai face muncă de cercetare seara, după serviciu. O singură dată și-a luat o săptămână de vacanță doar pentru redactare, când nu mai avea mult până la finalizarea romanului Spulberatic, căci avea impresia că bătea pasul pe loc.
Și deja a dat o sumedenie de amănunte despre viața personală și profesională: „Cred că n-am mai vorbit niciodată atât de mult”, spune ea. La plecare, ia rucsacul mov de pe spătarul scaunului, îl pune pe umărul stâng și se îndepărtează fără grabă.
