Despre călătoria oamenilor pe Lună se va vorbi și se va scrie câtă vreme vor fi copii care să o admire pentru prima dată. Nici un robot trimis la distanțe cosmice în alte galaxii nu poate înlocui emoția pe care o stârnește în noi să știm că cineva în carne și oase, cu probleme acasă și copii obraznici, a descins din ceruri și a pus piciorul pe cea care ne luminează blând nopțile. Dincolo de patos, vă recomand cartea lui Chaikin și vă propun să o priviți din al unghi decât cel al eroismului pe care aselenizarea îl încarnează.

Programul Apollo este ceva dincolo de cei 12 astronauți plecați în vârful unei rachete cu 160 de milioane de cai putere și ajunși în peisajul dezolant al Lunii. Peste 400.000 de mii de oameni au pus umărul pentru a realiza ceva ce părea irealizabil. Este o întâmplare despre ce rezultate putem obține dacă ne urnim inteligența colectivă. Povestea programului Apollo merită reluată acum că se vor împlini curând 50 de ani. Este o fereastră deschisă în inima Occidentului care astăzi are de rezolvat niște ecuații deloc simple: cel mai important proiect politic al păcii s-a gripat, încălzirea globală va fi cea mai mare provocare științifică a omenirii de până acum și avem să rezolvăm cât de repede problema distribuirii bunăstării pe care reușim să o creăm ca societate.

Reușita Apollo și NASA acelor ani țin în miezul lor niște lecții importante nu doar despre știință și curaj ci și despre democrație, libertate, competență și meritocrație. Un mesaj vine înspre noi dacă știm să-l citim: pesimismul și defetismul de astăzi nu sunt insurmontabile pentru că avem capacitatea colectivă de a rezolva probleme complexe dacă nu cădem în abisurile negre și distructive ale ființei umane.

Este aproape incredibil că de-a lungul celor 17 zboruri ale misiunilor Apollo nu a murit niciun astronaut în spațiu. Singurii care au plătit prețul suprem au fost uciși într-un foc mistuitor în modulul de comandă al lui Apollo 1 în timpul unor teste. Cu prețul celor trei vieți, NASA a învățat și lecțiile care a făcut-o să aselenizeze de șase ori fără ca cineva să mai pățească ceva: responsabilitatea deplină a fiecăruia pentru ceea ce face sau nu face și competență absolută.

Frank Borman, căpitanul primilor trei astronauți care au înconjurat Luna (fără să aselenizeze) cu nava Apollo 8 a povestit că momentul în care a avut certitudinea că inginerii și fizicienii de la NASA știau perfect ce fac și că într-un timp foarte scurt un om va păși pe lună. Când o rachetă înconjoară Luna, există o scurtă perioadă în care comunicațiile cu Terra se întrerup complet deoarece ea se află la mijloc între navă și Pământ, blocându-le. Fizicienii calculaseră că semnalul radio va fi pierdut la 68 de ore, 58 de minute și 4 secunde de la decolare și va fi restabilit la 69 de ore, 31 de minute și 34 de secunde. Calculul fusese corect până la ultima secundă spre surprinderea echipajului. Un exemplu similar a fost modulul lunar al lui Neil Armostrong al cărui motor pentru aselenizare mai avea combustibil pentru doar 18 secunde la finalul procedurii.

Programul Apollo este și o hârtie de turnesol dintre dictatură și democrație liberală pentru că-l putem compara cu eforturile similare ale Uniunii Sovietice. Oamenii de știință erau de multe ori amenințați și terorizați și nu puține sunt cazurile în care astronauții ruși au murit în chinuri groaznice, în rachete insuficient testate pentru că, în cursa nebună a Moscovei cu Washingtonul, viețile lor eram complet lipsite de importanță. De partea cealaltă, NASA a avut grijă ca astronauții de pe Apollo 8 să aibă surpriza unui curcan la sute de mii de kilometri de pământ pentru că ziua de 24 decembrie i-a prins în spațiu. Familiile astronauților aveau difuzoare speciale în casă unde puteau asculta toate conversațiile care aveau loc între ei și centrul de comandă NASA din Houston. Nici chiar în cazul Apollo 13, când misiunea a fost întreruptă de o explozie și urmată de o călătorie plină de suspans înapoi pe Terra, aceste conversații nu au fost secrete. Toată planeta a putut urmări în direct aselenizarea lui Apollo 11, fără nicio secretomanie. În egală măsură, cei 600 de milioane de oameni putea fi martorii unui eșec de proporții cosmice.

Cuvintele rostite de Neil Armstrong au fost ale lui, fără intervenția nimănui. Ca să le demonstreze acest lucru prietenilor săi, comandantul Apollo 12 și al treilea om care a pășit pe Lună, Pete Conrad, a pus un pariu pe 500 de dolari că primele sale cuvinte vor fi o glumă legată de înălțimea sa (era scund) și nu un scenariu primit în plic de la Casa Albă. Și au fost:

Whoopee! Man, that may have been a small one for Neil, but that’s a long one for me.

Cartea lui Chaikin abundă cu poveștile personale ale astronauților și ale oamenilor de la NASA. Uneori aceste detalii pot părea obositoare, cititorul fiind mânat de curiozitatea călătoriei spre Lună. Totuși ele reușesc să transmită ceva ce am realizat de abia la finalul cărții. Această realizare epocală a fost pusă în scenă de oameni care mine și ca voi, oameni care aveau probleme conjugale, indigestii, aroganțe, făceau gripă și grătar în curte. Sigur, fiecare dintre ei avea ceva excepțional, dar nu erau super-oameni. Reușita lor este un tribut al inteligenței colective.

Pentru mine, un liberal cu valențe libertariene, programul Apollo mai ascunde o lecție. Aselenizarea a fost în mare măsură reușita unei birocrații care a funcționat formidabil. Statul nu trebuie să fie mereu repetentul clasei. NASA este o lecție despre meritocrație și despre o agenție guvernamentală așa cum trebuie să fie. Singura ingerință politică în programul Apollo a venit chiar la debutul său când președintele Kennedy a anunțat în 1961, spre stupefacția unei națiuni, că un american va păși pe Lună până la finalul deceniului. De la acel punct încolo a fost treaba specialiștilor să facă minunea posibilă. Președintelui Nixon nu i-a fost permis, în ciuda insistențelor, să ia cina cu cei trei astronauți din echipa lui Armstrong în seara de dinaintea zborului pe Lună. Medicii NASA se temeau că ar putea prinde o infecție care să le pună viața în pericol și carantina la care au fost supuși nu a putut fi întreruptă nici de către cel mai puternic om al planetei.  

Veți citi despre aselenizarea cu emoția unui copil. Nici nu poate fi altfel. Dincolo de emoție este important să realizăm că nu trebuie să ne lăsăm deznădăjduiți de problemele complexe pe care le vedem în față. Cu puțin noroc avem știința și capacitatea să le găsim soluții adecvate. Celor care sunt tentați să spună că Apollo a fost a mare aflare în treabă și că miliardele cheltuite puteau fi mai bine folosite pentru eradicarea sărăciei sau vindecarea unor boli, le spun că se înșală. O civilizație este și suma ambițiilor sale. Fără această genă care l-a dus pe Columb în America și pe Armstrong pe Lună, Occidentul nu ar fi avut ingredientele necesare care să-l facă să viseze și să lucreze, anapoda uneori, către o lume mai bună și mai dreaptă.

Găsiți cartea pe Amazon aici – A Man on the Moon: The Voyages of the Apollo Astronauts, de Andrew Chaikin

The post A Man on the Moon: The Voyages of the Apollo Astronauts, de Andrew Chaikin appeared first on Bookaholic.

A fost o plăcere să discut cu Barbu Cioculescu despre promoții literare și povești din culisele vieții culturale din anii ’40, de la prietenia lui cu cei din așa-numita „generație a războiului”, până la strânsa prietenie dintre Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu.

Am pornind de la cărțile de memorii scrise de Barbu Cioculescu, așa ca Povestind despre atunci sau Amintirile unui uituc, ajungând să închegăm o discuție cât se poate de liberă și degajată, tema centrală rămânând, desigur, literatura.

Încep prin a vă mulțumi că m-ați primit aici, în casa din Strada Turnescu, nr. 5, o „casă- muzeu”, cum avea să o numească Monica Pillat.

Cu drag. În ultima vreme, mi s-a tot întâmplat să vorbesc despre generația mea, despre epoca pe care am trăit-o. Ultima dată am vorbit, alături de Claudiu Komartin, despre o temă care îmi era extrem de dragă: Constant Tonegaru. Eram în apele mele, ca să zic așa.

Da, la sfârșitul lui februarie s-au împlinit o sută de ani de la nașterea lui Tonegaru. Dar ați cunoscut întreaga generație a lui „Tonel”: Ion Caraion, Mihai Crama, Tudor George (Ahoe) sau Dimitrie Stelaru.

În cărțile dumneavoastră spuneți că nu aveți memoria chipurilor, ci pe aceea a vocii. Povestiți-mi despre câteva dintre aceste voci.

Oamenii au întotdeauna obiceiul de a considera trecutul mai fericit și mai realizat. Prezentul pune întotdeauna probleme complicate și, deseori, oamenii devin neliniștiți privind la prezent. Armonia trecutului are o patină a lui. Așa se vorbește, de pildă, despre perioada interbelică.

Multă lume crede că, prin tata, am avut ocazia să cunosc cele mai mari nume ale literaturii din epoca pe care am trăit-o. De fapt, însă, scriitorii, actorii, artiștii plastici, muzicienii se întâlneau la Capșa și-n alte cafenele din București. Acasă veneau mai ales rudele. Dar și familia Streinu, de care eram într-atât de apropiați, încât aproape deveniseră o parte din familie. Dar au mai existat și vizite ocazionale, dintre cele mai deosebite. Lucian Blaga, Camil Petrescu, Felix Aderca sunt doar câteva nume.

Evident că un tânăr critic literar, care publica săptămânal o cronică sau două, așa cum era tata atunci, primea multe astfel de vizite.

Îmi permit o mică divagație, fiindcă tot ați pomenit de Vladimir Streinu. Îmi amintesc că, în Amintirile lui, povestește despre prima întâlnire pe care a avut-o cu Șerban Cioculescu. Și spune că s-a simțit atunci la fel cum s-a simțit Caragiale când l-a întâlnit pe Eminescu.

Au fost foarte apropiați. Îmi amintesc în detaliu anumite momente din viața lor. Când tata a fost închis, de pildă, noi am avut în casă, timp de zece zile, agenți de securitate care voiau să aresteze pe oricine ar fi călcat pragul casei. Între timp, telefonul suna fără întrerupere, iar la celălalt capăt al firului auzeam vocea îngrijorată a lui nenea Nicu [n. r. Vladimir Streinu]. Eu închideam de fiecare dată telefonul, pentru că știam că, dacă voi continua discuția, se va ști pe fir cu cine anume vorbeam, iar eu nu voiam să-l pun în pericol pe Streinu. Dar el suna, din nou și din nou, iar eu închideam de fiecare dată. A fost ca un fel de joc absurd la telefon.

Îmi aduc aminte de ziua în care tata s-a întors acasă după arest. În sufragerie era o masă lungă, iar tata și Streinu stăteau fiecare la câte un capăt al mesei, privindu-se lung, în tăcere.

Mai târziu, după cum știți, și Streinu a fost închis. Prima dată când a revenit în casa noastră după eliberare, puțin cenușiu la față și tuns scurt, s-a repetat aceeași scenă: ei doi stând la masa din sufrageria noastră în tăcere, privindu-se îndelung.

Când a murit Vladimir Streinu, am avut o mare teamă pentru tata. A simțit atunci că a rămas singur. Într-atât erau de apropiați. Cu toate că, în literatură, aveau de multe ori păreri diametral opuse. Țin minte, încă de când eram mic, discuțiile lor tot mai aprinse. La vârsta aceea, nici nu-mi imaginam că certurile lor țin numai de chestiuni literare. Mi se părea că se ceartă de-a dreptul.

Cred că un asemenea prieten a fost, pentru mine, Alexandru George. Eram, ca să zic așa, cam cum erau Streinu și tata.

Micile ricanări dintre Vladimir Streinu și Șerban Cioculescu țineau numai de rezoluții literare. Politic, au fost mereu pe aceeași lungime de undă.

Da, din acest punct de vedere au fost întotdeauna de aceeași parte a baricadei. Vladimir Streinu, de pildă, era foarte apreciat de Armand Călinescu, liderul țărănist din județul Dâmbovița. Când a trecut de partea dictaturii regale și a ajuns prim-ministru, l-a căutat toată noaptea pe Vladimir Streiu, ca să-l aducă la un minister, iar Streinu s-a ascuns. N-a vrut să fie element politic într-o trădare. Iar pe urmă niciunul dintre ei (nici el, nici tata) n-a mai făcut niciun fel de politică.

Apoi, după ce Streinu a ieșit din închisoare, a urmat o perioadă fastă pentru el: a fost numit șef de editură și a început să călătorească ceva mai mult. Prin 1969, am făcut o vizită la Paris, unde l-am vizitat pe Eugen Ionesco, care-mi fusese profesor la Sf. Sava. M-a întrebat de Streinu și, când i-am spus că este directorul Editurii pentru Literatură Universală, nu s-a bucurat prea tare.

Conceptul acesta de generație literară a făcut carieră la noi, ducând, de fiecare dată, la mici războaie de anduranță. Discuția începe undeva prin anii ’30, odată cu o serie de conferințe intitulate Problema generațiilor. Dumneavoastră spuneți că simțiți că sunteți în afara unei generații, undeva între „generația războiului” și promoția ʼ60.

Din păcate, această generație a războiului n-a putut da toate roadele de care ar fi fost capabilă. Mai mult decât o generație pierdută, e o generație fracturată. În contrapartidă, generațiile următoare au avut șansa să dea tot ce s-a putut. Aici e, cred eu, marea diferență. Pe de altă parte, critica literară e interesată de ce este mai aproape.

Comparativ cu perioada interbelică, generația pierdută nu se află la aceeași înălțime. Dar generația pierdută a avut numai vreo patru ani de existență, în timp ce generația interbelică a avut vreo douăzeci. Nu prea se ține cont și de acest aspect. Plus de asta, perioada interbelică a fost una fastă din toate punctele de vedere. Poate mai prosperă și decât cea pe care o trăim azi, când, cum se vede, chiar și construirea unui metru de pavaj e o problemă.

Am fost prea tânăr pentru generația războiului și prea bătrân pentru generația lui Sorescu, de pildă. Am căzut între. În timpul războiului eram încă licean. E drept că ei mă primeau în cercurile lor, dar exista totuși o diferență. Nu mai spun că, în 1945, Tonegaru lua premiul Fundațiilor Regale pentru Plantația de cuie, iar Chihaia pentru piesa de teatru La farmecul nopții. Ei deja intraseră în literatură pe ușa din față. Unde mai pui că Chihaia publicase deja romanul lui, Blocada.

În 1947. Unul dintre cele mai bune din epocă, dacă e să mă întrebați pe mine.

Da, așa este. Deci ei se afirmaseră încă de atunci. Țin minte, de pildă, că Pavel Chihaia a vrut să mă ducă la Aristide Blank (un mare bancher interbelic care falimentase spectaculos și care, după 23 august, reînnoise editura Cultura națională care, în anii ’20, tipărise multe cărți bune și care avusese, în anii ’44-’46, doi ani de revigorare prin faptul că Aristide Blank a subvenționat-o. Reluând firul, Pavel Chihaia m-a dus la acest bancher, prezentându-mă drept viitor romancier, deși eu nu aveam nici măcar schița unui roman. Și nici nu am scris unul vreodată.

Și totuși, aveați în plan să scrieți un roman, nu-i așa? În adolescență plănuiați să scrieți un roman care s-ar fi chemat Cadențele omului claustrat. În centru urma să fie un personaj bizar, care se descria pe sine invers față de cum era de fapt.

Da, îmi amintesc. Dar iată că a rămas o simplă intenție, niciodată concretizată în vreun fel. De fapt, dorința mea nu a fost să devin romancier, ci dramaturg. Aveam impresia că aș fi putut stăpâni acea artă a dialogului, fundamentală în teatru. Așa cum cineva care merge la un vernisaj de pictură și regretă că nu a desenat niciodată, am acest regret în fața dramaturgiei.

Totuși, nu s-ar putea spune că cei din „generația războiului” au fost o promoție foarte unită.

Tonegaru nu se înțelegea cu Ion Caraion. Erau, de altfel, în alte tabere politice. Caraion fusese, la început, redactor la Scânteia. Abia pe urmă a intrat în opoziție, să zic așa. Aveau cu totul alte temperamente. În plus, camaraderiile literare par să stea de multe ori pe un teren minat de spiritul de competiție.

Nu știu dacă ei au avut noțiunea de generație. Erau spirite libere și se întâlneau între ei ca spirite afine – având aceleași convingeri, în linii mari, dar fără a face din asta mai mult decât atât. Nu a fost și cazul Cercului de la Sibiu, de exemplu, un grup cu mult mai sudat.

De pildă, cei din Cercul de la Sibiu, aflând că Lovinescu e grav bolnav, au venit în București. Cu Negoițescu în frunte. A fost un moment emoționant.

Mulți dintre cei din epocă povestesc în termenii unei tragedii dispariția lui Lovinescu.

Dar, dacă tot am ajuns să discutăm despre mai multe promoții sau generații literare, să facem un pas în față și către ce se întâmplă astăzi. Cum vi se pare că arată acum scena literară?

Nu mai am o vedere de ansamblu, sunt lucruri care pur și simplu îmi scapă astăzi. Parcă nu mai poți avea o imagine unitară a literaturii contemporane atunci când intri într-o librărie. Vorba lui Mateiu Caragiale, sunt un „diletant permanent” și, în acest fel, neimplicându-mă în ricanările literare de azi, citesc numai de plăcere, ce îmi cade în mână. Nu mai am pretenția de a avea o privire circulară.

Știu că încă de mic ați avut pasiunea de a vă construi o bibliotecă. Pasiune alimentată, desigur, și de Șerban Cioculescu, care era un colecționar avid al cărților valoroase. Avea în colecție scrisori ale lui Lamartine sau Victor Hugo, avea o ediție de la 1784 a Eseurilor lui Montaigne și multe altele asemenea.

Da, încă din adolescență îmi plăcea să cumpăr cărți, iar tata îmi dădea mereu bani pentru bibliotecă, în chestiunea aceasta nu era niciodată vorba de vreo tocmeală. În mod foarte curios, în perioada războiului apăreau foarte multe romane americane, engleze etc. Veneam cu un maldăr de cărți acasă. Am avut vreo trei-patru biblioteci de care, recunosc, m-am despărțit fără rușine. Pe una dintre ele am vândut-o în clasa a VI-a de liceu cu gândul la o bicicletă. După câțiva ani, am vândut și acea bicicletă. Cu banii am cumpărat doi metri de stofă pentru o haină. Erau acei ani grei ai crizei din ’45-’46, iar un costum de haine era o adevărată izbândă. Țin minte că erau lipite afișe cu „Proletari din toate țările, uniți-vă”, iar dedesubt cineva scrisese: „ca să cumpărăm un metru de stofă”. Dar da, tata a avut întotdeauna pasiunea de a colecționa cărți valoroase.

Dar Șerban Cioculescu nu colecționa numai cărți, ci și obiecte…

Da, printre altele, tata a cumpărat stiloul pe care îl avea la el Armand Călinescu atunci când a fost împușcat, și care avea urmele gloanțelor. Cred că încă mai funcționează, dar nu l-am putut niciodată folosi. E drept că nici nu prea folosesc stiloul ca instrument de scris, spre deosebire de tata. El, care avea o caligrafie foarte frumoasă, scria doar cu cerneală verde.

Ca Pablo Neruda, care, tot așa, folosea numai cerneală de culoare verde.

În cărțile dumneavoastră de memorii, Grădina Botanică revine foarte des în discuție, ca un laitmotiv.

Așa este. Și când te gândești că n-am mai fost acolo de vreo douăzeci de ani… Aici nu poți reuși să nu fii oriental, oricât de occidentali ne-am considera. Lenea orientală ne trage înapoi. E o chestiune de sațiu care ne înghite pe toți. Drept e că era o grădină a plimbărilor sentimentale.

Pe 4 aprilie ’44, când a fost bombardamentul acela american, eu eram în grădină. Unul dintre copacii de acolo, care avea o circumferință atât de mare, încât cred că nici zece oameni nu l-ar fi putut cuprinde, a fost doborât, iar în locul rădăcinilor rămăsese o groapă uriașă. E o imagine care, oricât timp ar trece de atunci, îmi rămâne la fel de proaspătă în memorie. Nu știu dacă mai există acum niște pomi atât de bătrâni în Grădina Botanică.

Am vorbit deja despre lecturile dumneavoastră, despre influența lui Șerban Cioculescu cât privește pasiunea pentru citit. Dar voiam să vă întreb și despre muzică. La urma urmei, unchiul dumneavoastră, Radu Cioculescu, a fost muzicolog.

Iată că în materie de muzică sunt un amator (în sensul etimologic al cuvântului). Îmi place, dar nu am o educație muzicală propriu-zisă. Între șapte și opt ani, unchiul Radu a plătit pentru lecțiile mele de pian. Dar nu aveam pian acasă și studiam acasă la sora mamei mele, care locuia foarte departe de noi. După vreun an, am dezertat.

Muzicalitatea, atâta câtă o am, am transferat-o tot literaturii.

Din tot ce am discutat până acum, transpare imaginea cuiva de o seninătate molipsitoare, care, iată, a știut să îmbine la perfecție viața de familie și munca intelectuală.

Am și avut șansa de a avea părinți cu mult umor. Iar soția mea, Simona, este la fel. E o mare șansă să fi trăit într-un mediu într-atât de cald, care să te ferească de marile nenorociri. Altminteri, am trăit marile dezastre ale epocii mele.

Am dus o viață fericită, o viață care nu știu dacă merită intervievată, pentru că nu a avut evenimente excepționale. Nu mă pot lăuda cu cine știe ce înfăptuiri, și nici nu am călătorit prea mult. Chiar mă întreb, atunci când cineva vrea să mă intervieveze, ce aș putea spune. La urma urmei, sunt un om care a citit mult și care a scris despre ce a citit. Vorbeam mai devreme despre teatru. Teatrul clasic gravitează în jurul unor personaje ale căror destine se sfărâmă. Literatura, în genere, merge de multe ori tot pe cazuri de înfrângere dureroasă, de cazuri crâncene. Nu poți să găsești un scriitor ca Dostoievski sau ca Tolstoi pe latura digresivă optimistă a vieții. Poate la Dickens, care are și pagini despre părțile luminoase ale vieții. Eu am dus o viață de pură ardere interioară și simt că n-am intrat niciodată în conflict cu destinul.

Altfel spunând, înaintez vesel către centenar.

The post Barbu Cioculescu: „Înaintez vesel către centenar” (interviu) appeared first on Bookaholic.

Un lucru din ce în ce mai apăsator în jurul nostru este inflația de hiper-certitudini. Aproape indiferent de temă, aproape indiferent de interlocutor. Dialogul, dezbaterea, curiozitatea pentru punctul de vedere care izvorăște din universul celuilalt sunt înlocuite de clamarea emfatică a unor viziuni personale, într-un mod agresiv și militant.

30 septembrie 2018. Jordan Hunt, activist progresist pro-life din Toronto intervine în cadrul unui eveniment pro-choice[1]. Jordan alege să își expună viziunea asupra chestiunii avortului lovind cu picioarele o femeie care susținea poziția pro-life și care îi explica într-un mod calm că din perspectiva ei un bebeluș are drepturi și înainte de naștere. Video cu incidentul aici: https://globalnews.ca/video/4514464/man-roundhouse-kicks-pro-life-advocate-at-toronto-anti-abortion-protest

Decembrie 2014. Sarah Jeong, absolventă de Harvard, postează pe Twitter următorul mesaj (traducerea mea aproximativă): ‚Rasa albă este dovedit mai predispusă la arsuri solare, astfel încât ar trebui obligatoriu să trăiască numai sub pământ ca niște monștri târâtori cum de altfel sunt cu toții.’ Această postare este doar un exemplu dintr-o lungă serie de ‘tweets’ în care Sarah înfiera rasa albă. Fast forward până în anul 2018, când doamna cu pricina este angajată în boardul editorial al NY Times. Postările din 2014 ies în mod natural la iveală și sunt expuse opiniei publice, moment în care asistăm la un fenomen uluitor de fiecare dată pentru mine.

Oamenii care se considerau progresiști, liberali, ‘left-leaning[2]’, și care în mod normal erau votanți ai Partidului Democrat din US au văzut imediat o fină, inspirată și lăudabilă satiră în postările menționate mai sus, menită doar a șoca în mod terapeutic și deci necesar anumite anomalii sociale care vătămau mult suferindele minorități etnice. Iată deci, Sarah nu a făcut decât să contribuie la protecția minorităților etnice (ea însăși fiind asiatică), prin urmare ar merita recunoștință, nu oprobiu.

Dimpotrivă, segmentul preocupat de valorile așa-zis tradiționale, right-leaning, votanții tradiționali ai Partidului Republican, au fost scandalizați de istoricul pe social media al doamnei, cerând vehement concedierea acesteia de către NY Times reclamând ceea ce în US este etichetat drept ‘hate speech’.

Exemplele de mai sus sunt doar o picătură într-un ocean de disensiune și ură. Puteți oricând, pentru amuzament, recrea în propriul laborator improvizat iadul reprezentat de ‘ne-vederea’ celuilalt. Încercați doar să îi spuneți unui susținător radical al mesajului ‚Mu*e PSD’ că măsura benzii unice pe care a încercat-o Firea în București este lăudabilă și necesară, și una din puținele măsuri susceptibile la nivel teoretic să amelioreze situația traficului în București. Corelativ, încercați să îi spuneți unui votant radical PSD cum că USR, PLUS și alte asemenea au intenții fundamental bune și nu reprezintă mâna insidioasă a lui Șoroș. Spuneți unei persoane care a combătut activ Referendumul din 2018, cel cu familia tradițională, că o persoană care stă la coadă să pupe moaștele nu este neapărat retrogradă. Aveți mari șanse să vă îngroziți.

Ce determină ancorarea atât de încleștată în aceste poziții? Ce determină nevoia noastră de a adera la aceste etichete (pro-life, pro-choice, liberal sau conservator, dreapta sau stânga, anti ‘ciuma rosie’ sau anti-Soros, etc.). Este o nevroză pe care o vrem tratată cu certitudini?

‘De ce nu îl ascultăm pe celălalt, și de ce nici nu vrem să o facem? De ce avem nevoie ca părerile noastre să fie așa de ferme?’

Exact asta era contextul în care am pus mâna pe cartea lui Jonathan Haidt. Autorul, plasat în top 100 ‘Global Thinkers’ de publicația Foreign Magazine, studiază de o viață de ce și cum am evoluat să fim ființe preocupate de identificarea a ceea ce este moral. The Righteous Mind este o carte care trebuie citită cu suspiciune față de propria minte și mecanismele care ne împing spre acele tranșee ideologice de care vorbeam mai sus.

Tentant subtitlul cărții, nu? Why good people are divided by politics and religion.  Într-adevăr, de ce oamenii buni sunt atât de divizați de religie și politică? De ce este atât de greu să ‘make someone flip’?

Jonathan Haidt abordează tiptil întrebarea, astfel încât simți mâna psihologului autor pe măsura ce avansezi.

Haidt nu are însă menajamente în a îți crea disconfort și, suspectez eu (sau îmi place să cred asta), s-a distrat scriind cartea despre care vorbim. Va trebui să răspunzi la întrebări de genul ‘de ce nu îmi pot mânca animalul de companie care tocmai a murit de bătrânețe?’ Ți se va cere să scormonești un pic, să treci peste intuiția inadecvării oribile a unui astfel de gest și să dai o explicație.

De ce nu vor ateii să își vândă sufletul? Un alt experiment creat de Haidt le cere unor persoane auto-declarate atee să semneze o hârtie prin care declară că își vând irevocabil sufletul persoanei care conduce testul. Care să fie fundamentele refuzului majoritar de a semna? Dar dacă ți se cere să bei un suc în care a fost cufundat un gândac perfect sterilizat? Ai bea din acel pahar? Iarăși, care este sursa reticenței? Este Rațiunea sursa poziționării noastre sau sunt doar niște explicații post-fabricate și pretins spoite ca manifestare a rațiunii?

Haidt concluzionează printr-o metaforă, în care procesele noastre mentale (în chestiuni care țin de morală) pot fi comparate cu o imagine în care observăm un elefant și un conducător al acestuia. Elefantul reprezintă intuiția, pornirea noastră instinctivă, pe când acel aparent conducător al elefantului reprezintă rațiunea. Întrebarea care se pune este cine conduce pe cine, desigur, în chestiuni care țin de morală.

Veți concluziona – pentru toate exemplele de mai sus – că explicația vine ulterior pornirii intuitive pe care o avem în prima fază. Că în condițiile în care pornirea instinctivă înclină imediat într-o parte, rațiunea ce survine ulterior nu mai are o opțiune reală de a analiza pe un fond nealterat de dezgustul sau reticența intuitivă. Că în aceste situații (de ce nu îmi pot mânca la cină câinele mort de bătrânețe?) acel (de regulă) conducător al elefantului este retrogradat la rangul de simplu ofițer de presă, cu rol de a însăila sub aparența logicii înclinările instinctive ale elefantului.

Aha, iată de ce în exemplul Sarah Jeong oamenii au putut să se uite la același tweet și să vadă fie o fină satiră, fie ‘hate speech’. Au văzut ce au vrut să vadă, pentru a nu își asuma riscul unei eventuale invalidări sau nuanțări ale propriilor păreri.

În multe situații astfel, (în special cele în care trebuie să decelăm între moral / imoral) raționăm – spune Haidt – nu în căutarea adevărului, ci ca să ne susținem acele porniri intuitive legate de întrebarea la care căutăm răspuns. De asemenea, raționăm pe terenul moralității nu ca să ne explicăm nouă înșine de ce avem o anume poziție, ci ca să îi convingem pe alții să simtă ce simțim noi.

Haidt identifică șase surse majore care pot face elefantul să își retrogradeze conducătorul la poziția de simplu ofițer de presă: grija față de alții, echitate, libertate, loialitate, autoritate și sacralitate.

Fiecare dintre acestea este analizată, întotdeauna prezentându-se perspective diferite asupra aceluiași stimul moral. ‘Spread my work ethics, not my wealth’ (perspectiva conservatoare, de dreapta) vs. ‘Tax the wealthy fair and square’ (perspectiva de stânga, progresistă și liberală) sunt amândouă expresii ale aceleiași aplecări asupra echității ca necesitate socială și morală. Este automat o perspectivă imaculată și cealaltă sinistră și reprobabilă?

Fiecare din acești receptori morali trebuie privit, în opinia lui Haidt, ca fiind similari funcțional receptorilor pentru dulce, sărat, acru, etc. Un discurs politic care adresează un unic receptor moral va fi deci mai puțin eficient decât unul care îi activează pe toți, nu? Veți descoperi dezavantajul discursului politic liberal față de cel conservator, înțelege un pic mai bine de ce alegerile au fost câștigate de Trump, de ce corul format din Trevor Noah, Stephen Colbert, Seth Meyers, John Oliver a fost și rămâne ineficient în combaterea fenomenului Trump în politica americană.

Mai important însă, prin analiza fiecăruia dintre acești declanșatori ai pornirilor noastre instinctive pe tărâmul moralei, Haidt statuează în mintea cititorului necesitatea dubiului, a suspectării propriilor convingeri, și mai ales a ne-demonizării celui care vede altfel lucrurile.

Ceea ce vă doresc și Dumneavoastră!

[1] Dezbaterea pro-life / pro-choice pe tema avortului este una din dezbaterile fundamentale în societatea americană actuală. Probabil doar dezbaterea pe tema imigrației și cea pe tema dreptului de a purta arme rivalizează cu efectul polarizator al dezbaterii pro-life / pro-choice.

[2] In politica americană, împărțirea spectrului politic în dreapta – stânga este ușor diferit față de cel din Europa (sau România, în măsura în care la noi există cu adevărat doctrină politică de dreapta sau de stanga ). Astfel, politicile de stânga (unde este plasat Partidul Democrat al lui Clinton, Bernie Sanders, Nancy Pelosi și Chuck Schumer) sunt in mod tradițional cele liberale, progresiste, cu componentă socială și preocupate la nivel declarativ de categoriile defavorizate ale societății (minorități etnice, sexuale etc.). Politicile de dreapta, asociate Partidului Republican al lui Bush, Reagan, și da, Trump, implică o preocupare pentru valorile tradiționale ale societății, cu un mai mic focus pe protecția socială.

The post The Righteous Mind, de Jonathan Haidt. De ce pe oamenii buni îi despart politica și religia. appeared first on Bookaholic.

Mai mult toamnă decât primăvară, aprilie a venit și el cu noutăți literare interesante. Două romane chiar despre lumea literară (Misterul Henri Pick și Hemingway și cu mine), un nou roman rusesc (mare și profund, așa cum ne așteptăm să fie romanele rusești), o ediție splendid ilustrată a unui clasic (Frankenstein), și, ca de obicei, multe cărți de non-ficțiune extrem de interesante: povestea unui explorator pierdut în pădurea amazoniană, însemnările livrești ale celui mai fermecător cititor al timpurilor noastre, Alberto Manguel, două cărți despre creativitatea omului (una despre Homo fictus, omul povestitor, și cealaltă semnată de unul dintre cei mai populari biologi și oameni de știință contemporani, Edward O. Wilson), o carte despre însemnătatea educației și o istorie alternativă a medicinei ultimilor 100 și ceva de ani din perspectiva descoperirilor endocrinologiei.

Zile frumoase tuturor și timp de citit!

Misterul Henri Pick, de David Foenkinos (trad. Cristina Nan)
Un bibliotecar francez se hotărăște să strângă cât mai multe manuscrise nepublicate. Printre ele, o tânără editoare descoperă o capodoperă scrisă de un anume Henri Pick. Acesta, din câte se află odată demarată investigația, nici n-ar fi citit, nici n-ar fi scris niciodată altceva decât meniuri. Să fi avut el o existența secretă?
În căutarea autorului necunoscut, stins din viață, o anchetă literară plină de suspans se transformă pe negândite într-o comedie. Morala? Un roman poate să dea peste cap viața cititorilor lui!
Încurcate sunt căile cărților, scrie și David Foenkinos, uneori chiar imposibil de înțeles. Lăsați-vă fascinați de ele! Pe urmele lui Henri Pick, o să străbateți biblioteci și o să intrați în spații nemărginite. O să pătrundeți în alte vieți și o să fiți cuceriți. (©Editura Nemira)

Frankenstein, de Mary Shelley (trad. Adriana Călinescu)
O splendidă ediție de lux sărbătorind 200 de ani de la apariția acestui clasic absolut al genului horror, reimaginat pentru secolul XXI într-o interpretare vizuală unică și proaspătă.
Vă invităm într-o călătorie întunecată care va fi o încântare atât pentru iubitorii de literatură, cât și pentru cei mai pretențioși iubitori de artă. (©Editura Art)

Zahhak, de Vladimir Medvedev (trad. Antoaneta Olteanu)
Deopotrivă roman istoric, thriller captivant şi o strălucită parabolă poetică despre natura contagioasă a răului, Zahhak a cunoscut un fulminant succes de public şi a devenit un adevărat fenomen literar al pieței de carte din Rusia.
Acțiunea romanului este plasată în cea mai turbulentă şi violentă perioadă din istoria Tadjikistanului de după destrămarea Uniunii Sovietice – şi anume, în timpul devastatorului război civil de la începutul anilor 1990.
După ce soțul ei este ucis, Vera, o profesoară rusoaică, împreună cu copiii săi adolescenți, se refugiază la rudele lor tadjice din îndepărtatul sătuc de munte Talhak, aflat la granița cu Afganistanul. Acolo vor fi nevoiți să se obişnuiască cu o viață patriarhală şi extrem de precară, cu obiceiuri orientale străvechi, unele de-a dreptul barbare, precum şi cu ostilitatea fățişă a sătenilor. Dar provocarea cea mai mare o reprezintă apariția comandantului Zuhurşo Huşkadamov, fost activist comunist, în fruntea unei cete de bandiți trimişi de noua putere politică. E grosolan, crud şi infatuat: îi place să apară în public purtând pe umeri un şarpe boa uriaş, răspândind teroare şi violență, asemenea lui Zahhak, un tiran malefic din epopeea Şah-name – Cartea regilor, a poetului persan Firdousi.
O poveste halucinantă, în care se ciocnesc lumi, concepții, conştiințe şi în care oamenii sunt târâți în vârtejul istoriei, fără a avea absolut nicio putere – o poveste polifonică, spusă pe şapte voci ce se împletesc năucitor, mărturie a felului în care se poate supraviețui malaxorului necruțător al războiului. (©Editura Pandora M)

Hemingway și cu mine, de Paula McLain (trad. Veronica D. Niculescu)
Mărturisindu-se atrasă irezistibil de poveștile femeilor curajoase și originale, care își croiesc singure drumul în viață și își controlează destinul, Paula McLain, autoarea bestsellerului Soția din Paris, îi dedică acest nou roman, o emoționantă reconstituire ficțională a iubirii dintre Ernest Hemingway și celebra corespondentă de război și scriitoare Martha Gellhorn, uneia dintre cele mai interesante figuri din peisajul jurnalistic și literar american al secolului XX.
În 1937, tânăra jurnalistã și scriitoare Martha Gellhorn pătrunde clandestin în Spania măcinată de Rãzboiul Civil. Ajunsă la Madrid pe urmele subiectelor care o pasionează, îl reîntâlnește aici pe Hemingway, scriitor deja celebru, cu care își încrucișase drumurile în timpul unei vacanțe în Florida. În mijlocul luptelor eroice, al suferinței și tragediei, atracția dintre ei, alimentată de crezuri comune, devine irezistibilă. Legătura pasională destramă cea de-a doua căsnicie a lui Hemingway și o transformă pe Martha în muză și soție. Va putea însă neîmblânzita Marty să fie sprijinul de care are nevoie soțul ei, sau va rămâne aceeași femeie independentă și îndrăzneață, gata să-l lase în urmă pe Ernest și tot ce părea să însemne viața ei – splendoarea apelor tropicale, vegetația luxuriantă și culorile tari ale Cubei sau atmosfera trepidantă a New Yorkului ori marile întinderi ale Vestului american –, pentru a fi martorul evenimentelor cruciale din Europa însângerată și devastată de confruntările decisive ale celui de-al Doilea Război Mondial? (©Editura Humanitas Fiction)

Z, orașul pierdut. Povestea amazoniană a unei obsesii fatale, de David Grann (trad. Ioana Miruna Voiculescu)
În 1925, exploratorul britanic Percy Fawcett pornea în expediție în jungla amazoniană în căutarea unei civilizații legendare. Avea să fie ultima lui călătorie, din care nu s-a mai întors. Decenii la rând, alți aventuriei l-au urmat, în încercarea de a înțelege ce s-a întâmplat cu el și de a găsi orașul pierdut Z. Biografia lui Fawcett semnată de David Grann elucidează cel mai tulburător mister al explorărilor din ultimul secol.
„O carte de aventuri palpitantă, extrem de convingătoare.” John Grisham
„Narațiune fascinantă, cu valențe științifice și istorice, cu personaje obsedante.” Entertainment Weekly (©Editura Art)

Animalul povestitor, de Jonathan Gottschall (trad. Smaranda Nistor)
Una dintre enigmele pe care caută să le dezlege această carte este nu doar existența poveștii – ciudată destul și ea –, ci caracterul ei absolut esențial. Rolul poveștii în viața omului depășește cu mult teritoriul convențional al cărților și filmelor. Povestea, alături de o întreagă varietate de activități narative, domină existența umană.
„Cartea aceasta este despre primata Homo fictus (omul care născocește)*, antropoidul mare cu minte povestitoare. Poate că nu‑ți dai seama de asta, dar ești o creatură a unei lumi imaginare care se cheamă Țara de Nicăieri. Țara de Nicăieri este casa ta și până să mori vei petrece zeci de ani acolo. Dacă n‑ai observat încă lucrul acesta, nu dispera: povestea este pentru ființa umană la fel ca apa pentru un pește – atotcuprinzătoare și imposibil de pipăit. Deși corpul îți stă întotdeauna într‑un anumit loc, într‑un anumit moment din timp, mintea ți‑e întotdeauna liberă să hoinărească pe meleagurile închipuirii. Ceea ce și face.” (Jonathan Gottschall)
„Animalul povestitor este o carte fermecătoare. Încântă cititorul cu povești și cu povești despre ce înseamnă a spune povești și mai apoi ne explică de ce spusul poveștilor este un instinct uman fundamental.” (Edward O. Wilson) (©Editura Vellant)

Originile creativității umane, de Edward O. Wilson (trad. Elena Drăgușin-Richard)
Creativitatea este o trăsătură umană definitorie, iar explorarea originii acesteia ne poate ajuta să ne înțelegem mai bine ca indivizi și ca specie. Reflectând asupra dezvoltării cognitive a omului și asupra relației dintre știință și disciplinele umaniste, marele biolog E.O. Wilson așază într-o nouă lumină aspecte ale ființei noastre – precum capacitatea de a folosi limbajul, înclinația către poveste sau gustul pentru artă – fără de care apariția omului modern nu ar fi fost posibilă. Originile creativității umane este, astfel, o carte care, prin întrebările ei provocatoare, ne hrănește dorința de a ne cunoaște și de a ne descoperi afinitățile cu lumea naturală.
„În Originile creativității umane, Wilson pledează pentru îngemănarea științei cu disciplinele umaniste și pentru instaurarea unui «al treilea Iluminism» menit să redescopere natura umană în toată complexitatea ei“. (Publisher’s Weekly)
„Creativitatea reprezintă căutarea firească a originalității. Omenirea este împinsă înainte de dragostea instinctivă pentru noutate: descoperirea unor entități și procese noi, rezolvarea vechilor probleme și dezvăluirea altora noi, surpriza estetică provocată de datele și teoriile neașteptate, plăcerea vederii unor chipuri noi, fiorul identificării unor lumi necunoscute. Judecăm creativitatea prin măreția răspunsului emoțional pe care îl provoacă. O regăsim în adâncurile minții noastre și dincolo de noi, când ne imaginăm realitatea de pe tot cuprinsul universului. Orice țel atins duce către alte țeluri, iar căutarea nu se oprește niciodată.” (E.O. Wilson) (©Editura Humanitas)

Sfârșitul bibliotecii mele, de Alberto Manguel (trad. Bogdan-Alexandru Stănescu)
„Iubesc bibliotecile publice și ele sunt primele locuri pe care le vizitez când mă aflu într-un oraș pe care nu-l cunosc. Dar nu pot lucra fericit decât în propria mea bibliotecă, cu propriile mele cărți sau mai degrabă cu acele cărți despre care știu că sunt ale mele. Poate că e un soi de fidelitate ancestrală în asta, un fel de domesticitate zgârcită, o trăsătură a caracterului meu, mult mai conservatoare decât ar fi putut admite tinerețea mea anarhică. Biblioteca îmi era cochilie”, mărturisește Alberto Manguel.
Îndrăgostitul de lectură care a scris Biblioteca nopții și Istoria lecturii se întoarce mereu la propriile creații schimbătoare, efemere, și totuși mărturii ale eternității: revizitându-și bibliotecile, se revizitează pe sine. Ultima „cochilie” dintr-un prezbiteriu de pe Valea Loarei nu este nicidecum un sfârșit, ci începutul unei povești noi, al unei ordini noi și, mai ales, al unei căutări noi, în compania prietenilor. Însoțindu-l pe Manguel, o să va întâlniți și cu Ovidiu, Dante, Cervantes, Lewis Carroll, Kafka, Borges sau Walter Benjamin. O să vizitați legendara Bibliotecă din Alexandria, o să pătrundeți în biblioteci personale și publice, anonime sau celebre, și o să meditați, împreună cu autorul, la dragostea pentru cărți. (©Editura Nemira)

Excitat. Istoria hormonilor și modul în care controlează aproape totul, de Randi Hutter Epstein (trad. Adina Avramescu)
Plină de anecdote uimitoare, informații despre cercetările medicale recente și detalii amuzante, Excitat ni-i prezintă pe marii oameni de știință care au făcut descoperiri remarcabile despre dezechilibrele hormonale care ne pricinuiesc atâta suferință, dar și pe șarlatanii care s-au folosit de aceste descoperiri pentru a vinde remedii false.
Epstein scoate la iveală umanitatea care se află în centrul acestei științe a hormonilor şi vorbeşte despre oameni de tot felul: un doctor din anii 1920, care promova vasectomia ca pe o modalitate de sporire a libidoului, o femeie medic, care a descoperit hormonul sarcinii în anii 1940, și o mamă care colecta glande pituitare de la cadavre, pe care le folosea ulterior ca sursă de hormon de creștere pentru a-și trata fiul. Pe parcursul cărții, Epstein analizează funcțiile unor hormoni precum leptina, oxitocina, estrogenul și testosteronul, demitizând știința endocrinologiei.

„În tinerețe, pentru mine, hormonii însemnau sâni, menstruație și sex. Ni­mic mai simplu de-atât. Dar reprezintă mai mult decât atât. Ei sunt niște substanțe chimice puternice, care controlează metabolismul, compor­tamentul, somnul, schimbările de dispoziție, sistemul imuni­tar, lupta, abandonul – nu doar pubertatea și sexul. Așadar, într-un anume sens, cartea de față este o istorie a biochimiei ființelor vii, emoționale. Istoria hormonilor este, totodată, o istorie a descoperirilor, a căilor greșite, a perseverenței și a speranței. Aducându-le împreună – știința fundamentală și persoanele care au construit-o –, Excitat este o poveste des­pre ceea ce ne face oameni, din interior spre exterior.” (Randi Hutter Epstein) (©Editura Publica)

Născuți pentru a învăța. Despre capacitatea noastră incredibilă de a învăța și modul în care o putem folosi, de Alex Beard (trad. Raluca Chifu)
Învățarea este sufletul speciei noastre. De la primul pas la ultimele cuvinte, suntem ceea ce învățăm. Educația prezice cât vom câștiga, cât de mulțumiți vom fi, chiar și cât de mult vom trăi. Dar, în ciuda importanței sale evidente, învățarea a pierdut contactul cu progresele umane. Trăim într-o epocă informațională și muncim într-o economie a cunoștințelor, însă școlile noastre sunt relicve ale epocii industriale.
În această carte, expertul în educație Alex Beard ne duce într-un tur uimitor prin viitorul învățării, pentru a ne arăta cum putem – și de ce trebuie – să obținem rezultate mai bune. Combinând informații din interior, anecdote amuzante și cercetări inteligente, Beard ne conduce de pe coridoarele aglomerate ale unei școli generale din Londra, pe holurile tehnologizate din Silicon Valley, în „fabricile de examene” din Coreea de Sud și în sălile de clasă incluzive din Finlanda, pentru a ne arăta că ne aflăm, în prezent, la marginea unei revoluții în domeniul învățării.
Cartea abordează probleme ce merg de la inteligența artificială la înțelegerea noastră tot mai bună a creierului bebelușilor și de la rădăcinile creativității la modul în care pot sălile de clasă să fie motoare involuntare de extremism, oferind un ghid pentru a transforma învățarea în secolul XXI și a deveni mai buni.
Vor fi înlocuiți profesorii de roboți? Ce este atât de special la școlile finlandeze? De ce sunt elevii chinezi atât de buni la matematică? Poate duce la adevărate revoluții alegerea materiilor? Ce îl face pe om – haina sau educația? Poți învăța să fii creativ? Este cunoașterea o adevărată armă? (©Editura Publica)

The post 10 cărți de citit în aprilie 2019 appeared first on Bookaholic.

Chiar acum o lună, între 15 și 18 martie, a avut loc, la Porte de Versailles, cea de-a 39-a ediție a Salonului de Carte de la Paris (Livre Paris). Accentul a căzut anul acesta pe un întreg continent, Europa, și nu pe o țară invitată, așa cum se proceda până acum – de bună seamă, un semnal și un mesaj importante în contextul alegerilor din mai. România a avut stand și a pregătit o mulțime de evenimente prin intermediul Institutului Cultural Român, instituția care s-a ocupat de prezența românească la Paris, întâlniri gândite în acord cu tematica propusă de organizatorii târgului – sloganul țării a fost „2019 – L’année de la Roumanie en Europe“ („2019 – Anul României în Europa“).

Dintre evenimentele propuse, mi s-a părut absolut excelentă seria de dezbateri reunite sub numele „Traducerea este limba Europei”, care s-a petrecut în trei reprize și a fost moderată de Bogdan Ghiu, cu invitați traducători din limba română în limba franceză și viceversa – Florica Ciodaru-Courriol, Jean-Louis Courriol, Andreea Răsuceanu, Adriana Babeți, Cristian Fulaș, Nicolas Cavaillès, Ioana Pârvulescu, Matei Vișniec, Mirella Patureau, Philippe Loubière, Alexandru Călinescu, Mariana Cojan Negulescu. De asemenea, mi-a plăcut și ideea ca în ultima zi de târg să existe o întâlnire informală între editorii români și cei francezi și o prezentare a programelor de traducere a autorilor români TPS și Publishing Romania – unde invitați au fost Mihaela Ghiță, Călin Vlasie, Ana Antonescu, Olimpia Verger, Bogdan Hrib, Nicolas Faroux, Michel Carassou, Cristian Fulaș, Nicolas Cavaillès, Florica Ciodaru-Courriol, Nicolae Tzone, Ovidiu Enculescu.

În timpul uneia dintre discuțiile menționate mai sus, mi-am dat seama că ar fi tare interesant și fertil să aflu (măcar) de la o parte dintre participanții la Livre Paris care sunt, din punctele lor de vedere, provocările traducerii și publicării literaturii române în spațiul francez. Mi-au răspuns la întrebare Ana Antonescu, Florica Ciodaru-Courriol, Mariana Cojan Negulescu, Bogdan Ghiu, Bogdan Hrib, Nicolae Tzone și Olimpia Verger, cărora le mulțumesc și pe această cale. Iar pe voi vă invit să-i citiți în rândurile ce urmează. Mi-aș dori tare mult ca, la finalul lecturii, „Să fim în continuare nebuni și să credem că literatura română are încă șanse de a-și găsi locul ce-l merită între marile literaturi”, așa cum frumos spune doamna Ciodaru-Courriol.

Ana Antonescu

De obicei, merg la târgurile de carte străine în calitate de editor care cumpără drepturi și nu care vinde, așa cum fac cei mai mulți confrați.

Cu Salonul de carte de la Paris am o relație specială, pentru că am studiat limba și cultura franceză și traduc cu plăcere literatura din Hexagon. În plus, spre deosebire de târgurile de la Frankfurt sau Londra, seamănă mai mult cu Bookfest sau Gaudeamus, nefiind unul de business, decât în ultima zi, destinată profesioniștilor.

La Editura Corint am publicat puțini autori români în ultimii ani, dar mi-ar fi plăcut să îi văd traduși în franceză, mai ales că, odinioară cel puțin, tot românul era poet și franțuzit.

Întâlnirile de anul acesta cu traducători din limba română în franceză și cu editori francezi îmi confirmă că lucrurile stau cam tot la fel de ceva vreme. Traducători există, limba română se lasă ușor sedusă de cea franceză, că tot din latină se trage. Sigur, se poate discuta mult și bine despre dificultățile traducerii, eu le știu pe cele din franceză în română. Din fericire, cei care traduc din română în franceză sunt oameni dedicați, de multe ori francezi, care iubesc ceea ce fac, și atunci iese o treabă bună.

Provocarea constă în găsirea unui editor francez care să riște să publice un autor român. Cei mai traduși autori români sunt celebri, ca Norman Manea, Gabriela Adameșteanu, Mircea Cărtărescu și încă vreo câțiva, lista e scurtă. În rest, puțini sunt cei care au avut șansa să fie publicați în limbi străine și doar cu ajutorul programelor de traducere ale ICR-ului. Nici traducătorii, nici editorii francezi nu ar publica autori români fără sprijin financiar. De ce? Pentru că nu se vând. Pentru că nu promovăm îndeajuns literatura română, nu pentru că aceasta nu ar exista. În țară, editorii care riscă să publice autori români nu au buget de promovare a acestora. E o minune să vinzi un autor necunoscut, oricât de bun ar fi, dacă nu îl promovezi. Prin urmare, literatura română se vinde greu, în tiraje medii de 500-1000 de exemplare. Dacă un editor nu reușește să-l vândă în propria țară, cum să reușească să o facă în Franța sau în altă parte? Ca să fie vizibil, autorul român, în colaborare cu editorul său, trebuie să participe la festivaluri, la lansări, la târguri de carte, la diverse evenimente, să iasă în arenă.

Totodată, publicarea unui autor român în franceză sau în orice altă limbă este un lucru dificil atunci când te apropii de o mare cultură și de o mare piață de carte, ca aceea din Franța, dinspre o țară modestă, pândită de incultură și analfabetism funcțional. Ne ajută un trecut apropiat de cultura franceză și o credință fanat europeană a culturii de dragul culturii. În spațiul francez, încă mai e o mândrie pentru un autor să scrie bine și să nu se vândă. În plus, de cele mai multe ori se discută direct cu editorii pentru a vinde un autor, ceea ce nu se mai întâmplă demult în spațiul editorial englez sau american, unde agenții literari sunt adevărați brokeri.

România, cumva, e între două lumi, una a autorlâcului suprem și orgolios, amator mai degrabă de carte decât de public, care oricum e „indolent și nu pricepe”, și una a afacerismului editorial, care uită adesea de calitate în favoarea câștigului, de autor în favoarea numărului de exemplare, de cărți scoase într-un an. Ambele sunt perdante la modul absolut.

Florica Ciodaru-Courriol

Întrebare vastă! Din care ochiul meu este „agățat” imediat de cuvântul „provocare”, un termen intrat

Sursă foto.

în limba română cu acest sens după căderea comunismului și care spune mult despre rolul socio-cultural al limbii. Provocare = curaj, îndrăzneală, aventură, pariu, încercare, obligație morală, incitație? Un pic din fiecare și toate la un loc! Traducerea nu-și are sensul fără publicare, iar problema unei literaturi scrise într-o limbă rară este cea a editării, domeniu dependent acum mai mult ca oricând de fenomenul receptării – un cerc închis cu traducătorul în rol de promotor al valorilor literare.

Eu vă voi răspunde din punctul de vedere al traducătorului intrat în acest rol după o observație atentă a fenomenului de receptare al literaturii române în Franța. Mi s-a părut dintotdeauna că literatura română nu se oglindea corect (fidel) în operele publicate în spațiul francofon, în sensul că se publica accidental, nu pe criteriul strict estetic, al valorii intrinsece – cea care asigură perenitatea unei opere.

Desigur, orice receptare este influențată de mersul istoriei, iar impactul evenimentelor istorice s-a oglindit și în difuzarea scriitorilor români; odată cu căderea Cortinei de fier, publicul aștepta probabil povești despre cum s-a trăit în comunism, iar dacă ele erau spuse cu haz, cu atât mai bine! Este vorba aici despre reprezentările mentale constituite și consolidate de media, de o modă (culturală) ca oricare alta, poate și de un exorcism (mai degrabă din unghiul creației, nu al receptării).

Când ai o idee globală despre literatura română nu poți să nu încerci și să nu riști să promovezi un text de fond, chiar dacă el nu se înscrie în moda zilei sau în orizontul de așteptare al marelui public. De unde obligația mea morală (fiindcă nu-mi permit să vorbesc în numele altor traducători) de a publica nume precum Hortensia Papadat-Bengescu, Marta Petreu, Magda Cârneci, Horia Ursu. Dar și efortul (observați că reiau conotațiile „provocării”!) de a face cunoscuți autori ultra-contemporani, precum Rodica Draghincescu, Petru Cimpoeșu, Filip Florian, Radu Pavel Gheo, Iulian Ciocan, Răzvan Petrescu, Claudiu Florian, Radu Paraschivescu, Vlad Zografi, Alexandru Vlad, ba chiar debutanți pe care i-am descoperit colaborând cu un festival francez dedicat primului roman (de la Chambéry). Am avut satisfacția să constat că autorii pe care i-am „simțit” atunci s-au dovedit într-adevăr scriitori cu bogate resurse. Voi cita aici doar două nume, Corina Sabău și Cătălin Pavel, care sunt acum la a patra sau la a cincea carte. Corina Sabău, cu o scriere intimistă, are șansa să placă cititorilor fini, cu o apetență mai mare pentru stil decât pentru narațiune. Cătălin Pavel a trecut și el cu brio proba adeziunii publicului prin varietatea temelor și a stilurilor. Tot la noi talente mai putem adăuga un Bogdan Costin, un Bogdan-Alexandru Stănescu, un Tudor Ganea (cu o imaginație flamboaiantă), dar și o excelentă stilistă și prozatoare precum Andreea Răsuceanu sau minimalista Lavinia Braniște, un Iulian Bocai, dar și mai cunoscutul Augustin Cupșa cu universul său panaitistratian, un Bogdan Răileanu (subiecte surprinzătoare, limbaj autentic)… și, să nu uit, o subtilă stilistă din spațiul moldovean: Emanuela Iurkin.

Dorința de a vedea cât mai multe talente românești traduse – traducerea fiind o deschidere spre comunicare și înțelegere în lumea globalizată și globalizantă de azi – este mare, iar raftul meu de cărți (autori) care-și așteaptă o posibilă editare în franceză începe să fie mai bogat decât cel cu traduceri deja publicate. Alte eforturi, alte așteptări, alte speranțe – iată câteva conotații suplimentare ale provocării ! -, alte ore, zile, săptămâni și luni de tatonare a editurilor, încât am ajuns să am în cap o geografie a editorilor cu specializările respective: poezie, roman umoristic, roman polițist, literatură pentru tineret/copii, eseuri, artă, proză scurtă (rar, extrem de rar, nuvela – pretind editorii francofoni – nu se caută!), dar și o hartă a „bunilor” editori, a celor ce-și pleacă (umil sau curios?) urechea la voci venite d’ailleurs, nu neapărat super-exotice, ci pur și simplu valoaroase, care au ceva de spus. De cele mai multe ori, este vorba de editori mai mici („independenți” este chiar semnul lingvistic sub care sunt reuniți!), dar cu un anume curaj, acela de a publica autori talentați, nu obligatoriu comerciali, opere cu publicarea cărora să te mândrești – cum declara prin 2006 o editoare elvețiană (Zoe) la publicarea unei capodopere românești tradusă în franceză, La forêt des pendus/Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu. Autorii români pot surprinde încă publicul francez; la aparitia savurosului roman-fabulă Viziunea vizuinii, semnat de Marin Sorescu și tradus în franceză de Jean-Louis Courriol pentru editura Jacqueline Chambon, suplimentul literar al ziarului Libération titra pe o pagină întreagă „Ils sont fous ces Roumains !”, reluând laudativ celebra frază din Asterix „Ils sont fous ces Romains!”.

Să fim în continuare nebuni și să credem că literatura română are încă șanse de a-și găsi locul ce-l merită între marile literaturi.

Mariana Cojan Negulescu

Sunt în Franţa de aproape trei decenii. Dispunând de o anumită experienţă în domeniul literaturii,

Sursă foto.

după alte studii (doctorat şi master în traducere) care le-au completat pe cele din România, dar şi prin exerciţii laborioase de traducere – fără perspective de editare, uneori, dar cu ferma convingere că progresez intelectual –, am abordat o serie de case de editură din Franţa în ideea că ar trebui să-mi fac cunoscută ţara prin cultura ei. Am mai justificat această dorinţă: la început, poporul francez demonstra o curiozitate afectuoasă fraţilor latini din estul european, dar aceasta s-a estompat treptat, lăsând loc imaginilor dezastruoase ale aşa-zisei perioade de tranziţie.

Am avut dintotdeauna convingerea că ignoranţa dă naştere dispreţului. Dacă nu oferi nimic în schimb, oamenii îşi construiesc o imagine doar în funcţie de ce văd şi aud din surse nedemne de crezare. Pentru mine, ca şi pentru alţi co-naţionali, această situaţie era frustrantă.

Am constatat că există aici o prodigioasă literatură pentru tineret. Iniţial, am tradus, apoi rescris, adică adaptat în limbă modernă, mai lizibilă, deci mai captivantă, poveştile româneşti. Faptul că, prin repovestire – neezitând de multe ori să îmbogăţesc textele, pentru a le face accesibile –, am considerat că am trădat sursa, mi-a pus o problemă de conştiinţă. Am asumat acest lucru, semnând respectivele adaptări, cu precizările de rigoare.

Eu percep traducerea ca pe o rescriere. În afara publicaţiilor pentru copii şi tineret, am tradus trei opere literare care au fost publicate în Franţa.

La jeune fille plus sage que le juge, de Mariana Cojan Negulescu, ilustrație de Cécile Becq.

Evident, pentru traducere, stăpânirea ambelor limbi, cu tot ce implică în sens larg aceasta, nu este suficientă pentru realizarea unei traduceri de calitate. Traducătorul este un perfecţionist perpetuu. Incurabil. Competenţele traducătorului nu ţin doar de cunoaşterea limbilor, ci de aproprierea textului, prin reflecţie, cercetare, trăire, până la identificarea, la modul ideal, cu „simţirea” autorului, la intrarea în rezonanţă cu acesta.

Creator de „punţi de legătură” între popoare, traducătorul este, de asemenea, după opinia mea, un vector de răspândire a cunoştinţelor legate de civilizaţia patriei sale.

Provocările sunt numeroase. Ele sunt legate în special de descoperirea unui text care să captiveze. Pe virtualul cititor, dar şi pe autenticul traducător. Apoi, descoperirea unui editor pe care să-l entuziasmeze publicarea unui autor/text tradus din limba română. Aş zice că aceasta din urmă rămâne chiar provocarea esenţială pentru traducător.

Bogdan Ghiu

În primul rând, din punctul de vedere a ceea ce, tehnic, se cheamă „extraducere” literară din română

Sursă foto.

în franceză, cred că dincolo de spațiul „pur”, „propriu-zis”, adică metropolitan, european-francez – Franța, Parisul –, cred că n-ar trebui să neglijăm spațiul sau, mai exact, spațiile francofone, ale francofoniei, pentru că acestea reprezintă un câmp și o forță transversal-globale, fiind multiple, plural-lingvistice, traducându-se deja, intens, între ele: francofonia ca spațiu de traducere în sine. Să nu neglijăm, prin urmare, periferiile sau ex-coloniile, spațiile marginale, concentrându-ne obsesiv doar asupra metropolei: abia cele dintâi sunt omoloagele noastre, asemenea nouă, și s-ar putea ca tocmai în ele să găsim o cale afină, înrudită, doar aparent ocolită și indirectă, strategic însă câștigătoare, de penetrare în „spațiul francez”.

Și asta pentru că „spațiul francez” continuă să fie unul dintre cele mai traductive la nivel mondial: cultura franceză își continuă „excepționalismul” și din acest punct de vedere, al unei (post)hegemonii întoarse în ospitalitate și generozitate care se traduce, literar, prin traduceri. Cultura franceză contemporană este cea mai traductivă, deci cea mai ospitalieră, la nivel mondial. Asta cifrele comparate o arată.

Însă, ca români, avem, în această relație, o situație specială: le suntem, francezilor, în același timp familiari și ignorați, oarecum asemenea unor evidențe, întotdeauna înșelătoare, care ajung să stingă și să sece, în timp, curiozitatea și atenția.

Din acest punct de vedere, „Sezonul Franța-România” cred că poate constitui un bun moment de reflecție în materie de strategie și tactică culturală sau de diplomație culturală în domeniul literaturii, deci al traducerii de sine, al „extraducerii”.

Spațiul francez este, cum spuneam, un spațiu generos, dar tocmai de aceea – paradoxal efect pervers – indiferent. Or, cred că am ratat, istoric, momentul când ne puteam afirma masiv, compact-național, ca o cultură, ca o literatură în sine. În spațiul editorial global actual, cartea a devenit de multă vreme o marfă, literatura fiind redusă la roman, iar romanul la „poveste”, o deja intolerabilă presiune normativ-selectivă în plus constituind-o vârsta autorilor, care, pentru a putea spera să fie introduși pe o piață străină dominantă, relevantă, trebuie să fie cât mai tineri, permanent tineri: ca la târgul de sclavi (sau de „fete”), piața-stăpân cere permanent „carne proaspătă”. Or, acest „agism” (discriminare „pozitivă” pe criterii de vârstă, care se poate manifesta fie ca „tinerism”, fie ca „seniorism”) este mai puțin vizibil și discutat decât rasismul sau sexismul, de pildă (și chiar decât „specismul”), dar în domeniul literaturii, cel puțin (dar și, mai puțin totuși, în acela al artelor vizuale), face pur și simplu ravagii, și tocmai de aceea ar trebui denunțat urgent și cu vigoare.

Economia globală a cărții este centrată, atomist și atomizator (de mult deja, dar din ce în ce mai intens, mai devastator), pe unitatea-carte și pe unitatea-autor, iar în aceste condiții post-naționale, adică post-idiomatice, singura, poate, strategie ar fi să construim meta-povești despre autori, un meta-storytelling de marketing cultural, să dramatizăm narativ viețile național-transnaționale, interior-mondiale, ale scriitorilor, în regim, de preferință, relațional, construindu-ne narativ autorii ca pe niște adevărați eroi picarești existențial-culturali (meta-)„povestind”, altfel spus, arta lor, cum reușesc ei să transforme situațiile-limită locale ale lumii contemporane globale într-un fel de înțelepciune, de narațiune cu valențe sapiențiale pentru întreaga lume. Literatura română are, altfel spus, nevoie de un înalt marketing specific.

Și, de asemenea, tocmai în aceste „povești” de traducere, experții români în export literar (la câte perechi de ghilimele, și cu câte sublinieri, ar trebui să pun aici, renunț, căci n-aș ști cum să le reprezint grafic!) ar trebui să-i eroizeze, discret, dar tot mai apăsat, pe traducători, tocmai pe ei, căci și acesta este un „trend la modă” de care ar trebui profitat. În ceea ce mă privește, alături de ARTLIT (Asociația Română a Traducătorilor Literari), am promis, atunci când, recent, i-am acceptat președinția, să fac cât mai mult și mai multe în acest sens.

În fine, un model de poveste relațională profesionist dramatizată de care ar trebui să beneficieze scriitorii români (și traducătorii lor) îl reprezintă deja, pentru mine, minunata sală a intensei, emoționantei și pedagogicei prietenii artistice Matisse-Pallady așa cum a fost ea curatoriată și expusă la Centrul Pompidou, în cadrul „Sezonului Franța-România” de care vorbeam.

Pentru a se traduce eficient, adică vizibil, nu doar cantitativ, dar izolat, ca până acum, poveștile literaturii române au nevoie de meta-narațiuni (de piață). Poveștile au nevoie de povești.

Ca și – să nu uit! – de extraordinarul, puțin cunoscutul și analizatul (eu am făcut-o deja) gest și efort, o dată în plus de mare inventator literar, pe care l-a făcut Mircea Cărtărescu, pre-traducându-se, adică scriind el însuși o versiune (în proză) pentru traducere, în vederea traducerii, a intraductibilei capodopere care este Levantul (apărută în traducerea unuia dintre cei mai devotați parteneri și co-autori francezi ai literaturii române, Nicolas Cavaillès, la editura P.O.L.).

Altfel spus, și autorii trebuie să participe, cumva, la propria acțiune de traducere, să fie subiecți activi ai propriului export. Capcana, marele pericol fiind însă, aici, acela de a fi tentați să înceapă să scrie „neutru”, trans-idiomatic, deja tradus. Scrisul e una, traducerea, alta. De-asta există traducători. Pe scurt, exportul, multiplicare „avatarilor” literari, nu trebuie să devină o obsesie care să distrugă tocmai mediul literaturii: limba însăși (națională sau maternă), simplificând-o global, după modelul englezei devenită globish.

Cam atât.

Bogdan Hrib

Sursă foto: intervio.ro

Cred că ar fi multe de scris și de spus, așa că o să încerc să-mi ordonez ideile:

– Provocările traducerii și, implicit, publicării literaturii române sunt prezente nu numai în spațiul francez. Chiar dacă piața britanică sau cea nordică sunt diferite, și nu puțin, autorii români sunt la fel de greu de regăsit.

– Îmi va fi greu să-mi spun o părere în zone ale pieței de carte pe care nu le cunosc. Așadar, mă voi concentra pe zona ficțiunii de gen, mai concret în aria delimitată de ceea ce francezii numesc polar, anglo-americanii mystery & thriller, nordicii… noir, iar noi (destul de inconsistent și incomplet) literatură polițistă.

– Piața de polar franceză a cunoscut în ultimii ani o dezvoltare explozivă (aproape toate editurile importante au o colecție bogată), iar după participarea la Livre Paris, am avut onoarea de a fi invitat la cel mai mare festival de gen din Franța – Quais du Polar de la Lyon.

– Romanele mystery & thriller au fost conduse (ca și celelalte genuri, probabil) de mode efemere. Acum ceva vreme, au apărut foiletoanele clasicilor britanici sau francezi; imediat înainte și după al doilea Război Mondial, detectivii lui D. Hammett și R. Chandler au definit subgenul hardboiled, a urmat apoi Războiul Rece și romanele cu spioni. După 2000, s-a lansat brusc thriller-ul istoric și, în ultimii zece ani, ceea ce numim nordic noir. Cu o lungă istorie, occidentalii au fost tot timpul prezenți pe rafturi și în ochii cititorilor. Din nefericire, istoria noastră, deși la fel de lungă, este foarte subțire, doar câteva încercări interbelice și multe romane milițiste în perioada comunistă. Câteva excepții ca Zincă, Ojog-Brașoveanu sau contemporanul nostru George Arion. Așadar, cred că o primă explicație a puținelor lucrări traduse este legată de lipsa unei cantități (și calități, în mod implicit) care să ofere rădăcini istorice și o raportare consistentă la tradiție. Chiar și acum avem prea puțini autori de mystery & thriller. Poate că puțin peste două duzini, mai puțini decât cei din Islanda.

– În prezent, se vorbește mult despre o nouă direcție în noir. Unii au sperat că nordul se va transforma în sud, au fost voci care au vorbit despre un noir mediteranian. Și totuși, încă nu e nimic cristalizat. Autorii francezi au explodat și ei ca număr și operă, dar încă nu prea sunt traduși în limbile nordice sau chiar în engleză. O modă care s-ar dezvolta spre est ar însemna o coagulare a eforturilor central și est-europene și o strategie a unui stat far… strategie pe care nu o prea văd. În nord, steagul de fost ridicat de Suedia pentru toți, în est, Polonia este singura țară cu autori traduși cu oarecare succes în Franța, Marea Britanie și Statele Unite. Eforturile individuale minuscule ale unor autori și/sau editori au puține șanse și se vor poticni în edituri franceze minuscule, cam ca până acum. La târgul de la Paris am putut vedea o expoziție fotografică cu portrete ale unor… noi voci în literatura europeană, altele decât cele franceze. Din nefericire, multe dintre „voci” erau publicate în Franța de editori mici, poate singurul nume cu aromă de bestseller (evident autor de… polar) era Antti Tuomainen din Finlanda, tradus în peste 20 de limbi și cu un real (chiar uriaș) succes internațional.

– Sunt convins că nu este o problemă legată de traducere și de traducători, ci doar de receptare a specificului local. Mai simplu spus, avem povești care să-i intereseze pe francezi? Care ar fi specificul nostru, de exemplu, în comparație cu nordicii? Nu avem probleme de climă și depresie, în schimb corupția și hoția sunt o rețetă a supraviețuirii? Suntem eternii supraviețuitori la confluența unor puternice imperii și interese? Îl voi cita (liber) pe Bogdan Teodorescu, care a vorbit într-o conferință de la Quais du Polar: Noi, cei din est, trăim acum un drum – de la comunist totalitar spre un capitalism european – pe care occidentalii nu l-au trăit și nu-l pot înțelege. Mă întreb dacă este un prezent îndeajuns de marketabil (scuzați-mi barbarismul!) și destul de exotic.

– În concluzie, îl citez (tot liber) pe un mare autor american (tradus și la noi!), Lawrence Block: Fiecare carte are nevoie de o poveste bună și de personaje complexe. Simplu, nu-i așa? Nu-i chiar simplu. Ba deloc. Încă se scrie foarte puțin și prin metoda self-publishing-ului mi se pare că începe să se scrie destul de slab.

Nicolae Tzone

Sursă foto.

Luna trecută, în martie, s-au împlinit 7 ani de când Editura Vinea a fost prezentă, neîntrerupt, la cel mai mare salon de carte al Franței (și unul dintre cele mai importante și mai fastuoase din Europa). Am așteptat, de fiecare dată, acest eveniment cu sufletul la gură. Practic, cel puțin 6 luni le-am consacrat pregătirii volumelor cu care ne-am prezentat în spațiul unde, sunt convins, fiecare editor, indiferent de țară sau de continent, dorește să ajungă vreodată.

Am știut, din capul locului, că devenim actorii unei aventuri culturale de excepție și că nu putem prevedea decât vag care vor fi realizările pe care le putem sconta ca sigure.

Provocarea, prin programul editorial pe care ni l-am propus, deopotrivă original și incitant, a fost maximă. Nu este locul aici să vorbesc pe larg despre dificultățile pe care știam că le vom întâmpina. Multe. Oho, chiar foarte multe. Doar le numesc aici, în trecere. Ce poeți vom alege? Vom miza numai pe autori contemporani? Sau vom plusa pe autorii avangardei noastre clasice, dat fiind specificul Editurii Vinea? Cum vom găsi neapărat un proiect care să stârnească atenția? Cum vom face să avem o continuitate certă a lui? Cu ce traducători vom lucra? Cum vom face ca prezentările de carte la Paris să fie vizibile? Ce se va întâmpla cu volumele după lansări? Le vom aduce înapoi la București sau vom găsi librăriile care să ne accepte expunerea în timpul anului la vânzare?

Întrebări, multe întrebări, ce aveau nevoie de răspunsuri cât de cât coerente. Pentru că urma să fie efectiv o întreprindere dificilă și foarte costisitoare, având în vedere că pe lângă tipărirea efectivă a cărților, mai întâi trebuiau plătite traducerile. Pe urmă, era vorba și despre deplasarea la Paris, biletele de avion și cazarea urmând să umfle bugetul unei asemenea întreprinderi.

Nu a fost ușor să alegem un proiect în sine, care să „sune” foarte bine, neapărat foarte bine. Și l-am găsit: „București-Paris. Zece cărți de poezie pentru Franța”. Am format o echipă de lucru, în fapt o veritabilă filială a Editurii Vinea la Paris, cu Miron Kiropol, aflat din anii ʼ70 ai secolului trecut în Franța, cu poeții Claudiu Soare și Rodica Draghincescu, și ei prezenți în spațiul francez de foarte mulți ani. Am găsit și un coechipier binevoitor: Târgul Gaudeamus București. Evenimentul ales la care să prezentăm cărțile, nota bene, tipărite integral în limba franceză: SALON DU LIVRE, Paris. După discuțiile cu Institutul Cultural Român, am fost incluși în programul acestuia pentru lansările ce urmau să se țină la Standul României în 2013.

În realitate, am reușit să tipărim doar 8 volume din cele 10 propuse. Cartea Ioanei Ieronim și cartea Ioana Crăciunescu, cuprinse inițial în proiect, nu ne-au venit la timp. Partenerul bucureștean, Radio România, nu ne-a acordat niciun sprijin financiar.

Așa că numele proiectului a devenit și a rămas neschimbat până azi: „BUCAREST-PARIS,
HUIT LIVRES DE POÉSIE POUR LA FRANCE”. El a cuprins următoarele volume: George Bacovia, PLOMB, l’intégrale des œuvres poétiques; Miron Kiropol, SANS SOUILLURE PASSENT SUR NOUS LES AGES; Şerban Foarţă, ABC D’AIR; Dinu Flămând, ZONA; Sebastian Reichmann, LE LIVRE-VARAPPE; Rodica Draghincescu, ORAGE PYRAMIDAL; Claudiu Soare, CETTE OMBRE QUI CHERCHE SON AMANT; Nicolae Tzone, APHRODITE BALKANIQUE.

Ecoul prezenței Editurii Vinea nu a rămas neobservat. Ba pot spune, privind peste umăr, că a fost unul de succes. An de an, ICR ne-a inclus în programul național ce urma să se deruleze la Standul României. Am găsit și trei librării cu care am colaborat, cărțile putând fi căutate de cei interesați nu doar la București. Volumele le-am publicat totdeauna în condiții grafice extraordinare. Formatul lor este 20 x 20 cm, au copertă de carton și supracopertă, sunt, în fapt, veritabile bijuterii.

Mai afirm doar atât: luna trecută la LIVRE PARIS am prezentat a 7-a serie a proiectului nostru.

Am ajuns, incredibil, la 56 de autori, la 56 de volume tipărite în limba franceză. Putem vorbi, fără falsă modestie, deja de o VERITABILĂ BIBLIOTECĂ. Și vom comtinua.

P.S.:
Iată, de altfel, lista tuturor cărtilor prezentate de-a lungul acestor ani la Paris, la Standul României:

„BUCAREST-PARIS, HUIT LIVRES DE POÉSIE POUR LA FRANCE”, 2013 :
George Bacovia: PLOMB, l’intégrale des œuvres poétiques
Miron Kiropol: SANS SOUILLURE PASSENT SUR NOUS LES AGES
Şerban Foarţă: ABC D’AIR
Dinu Flămând: ZONA
Sebastian Reichmann: LE LIVRE-VARAPPE
Rodica Draghincescu: ORAGE PYRAMIDAL
Claudiu Soare: CETTE OMBRE QUI CHERCHE SON AMANT
Nicolae Tzone: APHRODITE BALKANIQUE

„BUCAREST-PARIS, HUIT LIVRES DE POÉSIE POUR LA FRANCE”, seria 2014 :
Anca Mizumschi: MADRUGADA. Chansons d’amour et de furie
Cassian Maria Spiridon, L’ÉPREUVE
Angela Nache-Mamier: MADAME BOVARY / votre fidèle et savante lectrice
Mihail Gălăţanu: LE HAREM DES PARFUMS
Lia Faur: LAMÉ
Florin Caragiu: L’HOMME À DEUX CŒURS
Paul Gorban: PAVILLONS AU ROUGE À LÉVRES
Diana Caragiu: RESPIRE AVEC MOI

„BUCAREST-PARIS, HUIT LIVRES DE POÉSIE POUR LA FRANCE”, seria 2015 :
Ion Vinea, FEMME BLANCHE S’APPUYANT À UN ARBRE
Geo Bogza, POEME INVECTIVE / aux empreintes digitales de l’auteur
Angela Marinescu, LE LANGAGE DE LA DISPARITION
Nicolae Breban, ELEGIES PARISIENNES
Robert Şerban, LA MORT PARAFFINE
Gheorghe Grigurcu, UNE ROSE APPREND LES MATHEMATIQUES
Dumitru Crudu, ACVIKA
Silvia Goteanschii, DRAMATURGIE DES CORDES LUISANTES

„BUCAREST-PARIS, HUIT LIVRES DE POÉSIE POUR LA FRANCE”, seria 2016 :
Tristan Tzara, VINGT CINQ POÈMES
Liviu Ioan Stoiciu, LE CRATÈRE PLATON
Ioana Crăciunescu, LES FORGES DE LA VERRERIE
Octavian Soviany, LA VIE APRÈS LA VIE
Lucian Vasilescu, LA VIE NUIT GRAVEMENT À VOTRE SANTÉ
Marlena Braester, LA CULPABILITÉ DES ANGLES
Șerban Axinte, LE MONDE EST NÉ COMME TU L’AS VOULU
Adi Filimon, STEFIA. LES EAUX DES PHARAONS

„BUCAREST-PARIS, HUIT LIVRES DE POÉSIE POUR LA FRANCE”, seria 2017 :
Ilarie Voronca: ULISSE DANS LA CITÉ
Virgil Teodorescu: LA BOUTEILLE DE LEYDE
Maria Banus: SANG ET PAPIER
Constantin Nisipeanu: LA FEMME D’AIR
Angela Furtună: LA VILLE BLANCHE
Paul Daian: NOIR OU NOIR
Fevronia Novac: À LA VIE
Radmila Popovici: LA LAIDE

„BUCAREST-PARIS, HUIT LIVRES DE POÉSIE POUR LA France”, seria 2018 :
Petre Stoica: ACCABLÉ PAR LA GLOIRE
D. Trost: LE PLAISIR DE FLOTTER, RÊVES ET DÉLIRES
Ion Pop: ÉLEGIES EN OFFENSIVE
Lucian Vasiliu: LA FILLE MAGNOLIA
Ioana Diaconescu: TISSUS
Daniel Corbu: PRÉLUDES POUR TROMPETTE ET QUATRE MURS
Aura Christi: EXERCICES D’OBSCURITÉ
Andrei Novac: LA RÈGLE DE LA TIMIDITÉ

„BUCAREST-PARIS, HUIT LIVRES DE POÉSIE POUR LA FRANCE”, seria 2019 :
Nichita Stănescu: 11 ÉLÉGIES
E. Baconsky: CADAVRES DANS LE VIDE
Dimitrie Stelaru: LA NUIT DU GÉNIE
Doina Uricariu: LE LIVRE DE VERRE
Liviu Antonesei: 5 BALLADES ROCK
Sașa Pană: LE MOT TALISMAN
Mircea V. Ciobanu: RÉINITIALISATION
Maria Șleahtițchi: NOTRE AMOUR EST UNE BELLE DAME

Olimpia Verger

Sursă foto.

Pentru a publica literatură română în spațiul francez cea mai mare provocare – după părerea mea – este aceea de a nu o diferenția de celelalte literaturi. La urma urmei, există doar o literatură sau, în cel mai rău caz, două: una bună și una mai puțin bună. Și nu mă refer neapărat numai la subiectul propus de scriitori, ci la tot, la modul în care aceștia se poziționează în peisajul literar actual.

Și este vorba realmente de provocare. Literatura română suferă din cauza unei anumite imagini, un fel de a priori, persistent. Literatura publicată înainte de 1989 era una a disidenței – deci politică; după 1989, era una a post-comunismului – fără destulă distanță față de politică. Iar acum? Eu cred că a devenit o literatură europeană pur si simplu, în care tematica este foarte variată.

Și, de fapt, provocarea constă în a convinge cititorii, criticii literari și ziariștii că nu există nicio diferență și că literatura română se situează la același nivel cu celelate literaturi. Asta nu înseamnă că nu are propria ei personalitate, dimpotrivă, nu înseamnă o uniformizare. Mi s-a întâmplat să fiu întrebată de ce cartea Tatianei Țîbuleac nu poate fi ancorată într-un spațiu fizic anume sau cum se face că există umor în literatura română… Tocmai aceasta este explicația. Cred că tânăra generație de scriitori gândește altfel, și spațiul în care universul lor literar și ficțional se dezvoltă nu mai are aceeași importanța și, mai ales, a evoluat. Nu vreau să spun prin aceasta că nu mai există o literatură angajată politic sau social, dar ea se situează pe același plan cu restul Europei.

Deci munca editorului de literatură tradusă din română în franceză poate fi rezumată la un fel de act de convingere și de autoconvingere că are în față o excelentă carte și că lumea sciitorului este universală.

Editura Syrtes publică de 20 de ani literatură tradusă din mai multe limbi est-europene și am văzut o reală evoluție a publicului. Pariul este câștigat atunci când cititorul a uitat care este originea scriitorului…

The post Anchetă despre provocările traducerii și publicării literaturii române în spațiul francez appeared first on Bookaholic.

Istoria descriptivă a literaturii române, proaspăt ieșită din tipar, propune o schimbare de direcție în istoria literară, o schimbare necesară care merita o discuție ceva mai amplă decât simpla dare de seamă cronicărească. De aceea m-am bucurat că profesorul Mircea Anghelescu a acceptat să  punem sub lupă mizele și deschiderile acestei ingenioase istorii a literaturii. În ce mă privește, a fost o plăcere să discut cu profesorul Anghelescu despre acest bildungsroman al literaturii premoderne, pus în pagină cu efervescența și eleganța unui critic literar de primă clasă.

Doctoranzilor de la Litere, din mai multe generații, le-au rămas întipărite în minte cele câteva cuvinte cu care vă începeți cursul de la Școala Doctorală: „E deja prea târziu!”. Haideți să începem de aici și să ajungem la ce înseamnă, pentru dumneavoastră, un traseu academic, o conduită științifică.

Cred că noi în general, în cultura română, avem un oarecare handicap (și nu numai noi, dar nu asta ne interesează acum). Am rămas în urmă cu bucătăria aceasta subterană a oricărei construcții, a pavatului șoselelor etc. și ne-am trezit acum cu scheletul construcției aruncat în aer.

Istoria presupune o continuă schimbare a metodelor ei. Nu e prima disciplină (ca să nu zic știință) pe care ne-au lăsat-o cei din Antichitate. Și s-a tot făcut istorie, narativă, expozitivă, de toate tipurile, iar noi ne-am lăsat cumva duși de valul diferitelor mode. Istoria trebuie totuși construită. La momentul acesta, când s-a făcut atâta istorie, ba chiar s-a și zis că suntem în post-istorie, noi încă nu știm bine despre ce e vorba. Și atunci, orice nou venit, care poate fi chiar și doctorand (adică cineva cu oarecare studii și care vrea să se specializeze într-o felie a istoriei) se trezește fără instrumentele necesare. Mai mult, continua transformare a conceptelor duce la continua transformare a modului în care vedem materia istoriei.

În mod clar, Istoria descriptivă… are și o alonjă teoretică. Îmi permit să fiu un pic iscoditoare și să vă întreb câte ceva despre acele lucruri pe care ați preferat să le treceți sub tăcere în carte. Din câtă istorie literară româneasă am citit eu, nu a fost greu să văd că metoda pe care o propuneți nu seamănă cu cele aflate acum la ordinea zilei.

Am, la începutul acestei cărți de istorie literară premodernă, câteva mirări și invitații. Printre care aceea că nu s-a discutat în ultimii 30 de ani, de când se poate discuta orice, conceptul de istorie literară, care este extrem de disputat nu numai în ultimii 30 de ani, ci în ultimul secol, pe toate meridianele literare. Îl discută, americanii cel puțin, care au un fel de obsesie nemțească a chestiunii. Ar fi trebuit să ne implicăm și noi în această problemă și să discutăm ce și cum facem cu istoria noastră literară. E o problemă care ar merita o dezbatere serioasă. Dar, într-un fel, ne-am complăcut într-o tradiție care e dominată de eseistică. Implicit, spun că ar trebui să discutăm, invit la discuție, oferind – cu toate riscurile pentru mine – chiar încercarea pe care am publicat-o ca punct de plecare.

Și acum unii critici scriu despre Odobescu, de pildă, ca și cum ar fi primii care îl citesc și îl validează după Călinescu. Ori, între timp s-a scris enorm, și nici nu mă refer la stratificări de ordin tipologic sau la perspective ceva mai moderne. Mă refer la simpla informație.

Desigur, eu vorbesc acum din propria mea experiență, ceea ce poate face să pară că duc discuția într-o zonă personală. Dar e numai alimentată de elemente personale. Ceea ce vreau să spun, de fapt, e că lumea nu mai citește. Nici măcar istoricii literari.

Iar unii istorici literari nu fac altceva decât să-și transforme vechile cronici în capitole de istorie literară.

Sigur, și bine ar fi dacă în cronicile respective ar exista și un început de discuție de ordin documentar.

De pildă, că tot a venit vorba de Odobescu, ziarul care a publicat cele două nuvele istorice ale lui Odobescu a mai publicat ulterior un mic anunț, despre care nu a vorbit nimeni, cum că urmează o a treia nuvelă istorică. E vorba de portretul lui Matei Basarab, pe care îl face în Pseudo-kynegetikos. E sintetizat acolo într-o pagină ceea ce ar fi putut să fie – dar nu a fost – a treia lui nuvelă istorică.

Ipoteza mea e că Odobescu a vrut să fie scriitor (cum povestește Heliade în Dispozițiile și încercările mele de poezie) și a încercat absolut toate genurile: sinteza critică, poezia, eseul, teatrul. Era un foarte subtil și rafinat cititor de literatură. Există catalogul bibliotecii lui, încă de când era la studii la Paris. Însă n-a fost servit de talent scriitoricesc, mai bine zis de invenție, și atunci eseul și scrisoarea au fost pentru el modalitatea principală de comunicare. Iar eseurile lui sunt extraordinare.

Sunt multe ipoteze de lucru pe care se poate broda începând de la niște detalii de tipul acesta. Trebuie doar să scormonești în căutarea lor.

Să vorbim un pic despre piața ideilor în istoria literară. De la Sainte-Beuve, Taine, Lanson și Brunetière până la, să spunem, Franco Moretti, cel din Grafice, hărți, arbori. Iar, la noi, începând cu Enea Hodoș* și ajungând până la cele mai recente istorii literare.

O primă întrebare ar fi: cine face istoria literaturii române și cine face o istorie a literaților români? Care e centrul de interes și amprenta pe care o lasă asupra unei epoci? Facem o istorie literară a mediului sau a autorilor? Eu nu am un cap teoretic, iar lecturile mele teoretice nu m-au împins spre speculație. Mă interesează filosofia disciplinei ca drum spre o sistematizare a ei bazată pe o logică mai degrabă umană.

După mine, nevoia de lecturi teoretice este justificată nu de nevoia de a cunoaște și a alege ce ni se potrivește, ci de a învăța o propedeutică a disciplinei, pe care ți-o fundamentezi în vederea unei teorii personale. Asta nu înseamnă că trebuie să dai o teorie originală. Nu-ți poți raporta felul de a vedea lucrurile decât la ceva care există, ceva care s-a spus deja. Trebuie doar ca respectivele teorii să poată fi adaptate unei perioade, unei condiții istorice.

Așa se întâmplă că o formă de „distant reading” devine extrem de utilă dacă avem de-a face cu sute sau mii de volume apărute într-un interval de timp foarte scurt. Am încercat să schițez o formulă de tipul acesta, având convingerea că literatura este o structură de artă, dar implicit culturală. Literatura (arta, în genere) este un fapt de cultură.

Și atunci ar fi dificil să fie discutată izolat.

Poate fi, la un moment dat, dar se cere apoi integrată unui context. Plus că mai există un avantaj: dacă discuția despre literatură capătă o turnură mai degrabă culturală, subiectul se deschide și pentru cei din alte domenii.

A fost prea absentă la noi încercarea de a încadra istoria într-un ansamblu teoretic cu un spectru ceva mai larg, și asta și pentru că, începând cu anul ’48, a funcționat la noi acea școală de sociologizare forțată.

Să dau un exemplu: Iancu Văcărescu ar putea fi considerat primul dintre romantici, o figură de tranziție, de trecere. Dar, iată, există un manuscris al lui la care mă întorc câteodată, făcut din sute de foi adunate la un loc, iar unul dintre lucrurile interesante de acolo e ceea ce ar părea să fie o istorie în versuri, care poate fi o traducere dintr-un poet arcadian. Se leagă de legenda mitologică a lui Phyllis (la Ovidiu o găsim în heroida a doua), cea care se sinucide din dragoste,  transformându-se într-un migdal căruia îi cad frunzele când logodnicul Demophoon se întoarce totuși, după mult timp, Phyllis plânge. E un simplu detaliu în economia generală, dar ridică câteva probleme pornind de la care se poate discuta altfel despre poezia de la 1820-1830 care trăiește în plină Arcadie, nu numai prin Metastasio, ci și prin Parini și ceilalți: de fapt, toată Arcadia, de la Sannazaro încoace, este prezentă în poezia sau măcar în imaginarul italian. Iar poeții noștri de la 1800 au cunoscut-o, începând cu Iancu Văcărescu, care este un poet și un personaj foarte interesant.

Iată că sunt locuri unde încă e nevoie de micile incursiuni ale unor specialiști.

E ceea ce ați făcut dumneavoastră cu prisosință. Și nu numai în cartea despre care discutăm acum.

Nu cu prisosință. E ceea ce am încercat, cât de cât, să fac. Și încă e spus cu generozitate.

Să luăm cazul lui Iorga. Sigur că el e un profet apocaliptic care se ridică precum magul din poveste, tună și fulgeră, și aruncă un torent de vorbe și de viziuni, dintre care o parte pot fi cât se poate de utile, dar altele sunt niște simple copilării. Jumătate dintre rezoluțiile lui nu mai sunt azi germinative, dar altele rămân valide. El spune că primul semnal al unei schimbări nu e schimbarea, ci predispoziția pentru schimbare. Deci, pentru literatură, nu e literatura însăși, ci traducerile. O spune luminos și cuprinzător.

Și încă ceva. Am pus un bemol în cartea mea, spunând că aceste noi traduceri au covârșit ceea ce se făcea și se citea la vremea respectivă. Nu, dar ele sunt un semnal. Iar aceste semnale sunt importante.

Tot de aceea, am observat, scrieți despre traduceri care au ajuns la un moment dat în mâna unui Negruzzi sau Eminescu.

Exact. Chestiune de care nu mi-am dat seama de la început. Apoi, când i-am realizat importanța, am revenit și am adăugat aceste detalii semnificative. Nu le căutasem în mod special. Ce am scris e o eboșă, e o viziune despre istoria literaturii care se potrivește, cred eu, perioadei despre care vorbesc. Dar travaliul este imens.

În facultate nu am studiat literatura română cu profesori de primă mână. Era cea de-a doua specializare.

Erați student la Limbi Străine, iar prima specializare era araba.

Da. Deci, o mulțime de noțiuni de bază îmi rămăseseră necunoscute. Nici nu mai țin minte dacă se învăța alfabetul chirilic. Iar toate documentele de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, scrise în chirilice, sunt extrem de greu de descifrat și îți trebuie o confruntare permanentă cu originalul, dacă e vorba despre o traducere. E ceva ce eu am făcut din pură pasiune, dar e o chestiune dificilă.

Aveți un capitol fascinant în Istoria descriptivă… despre Ioan Cantacuzino.

E un autor care m-a entuziasmat. Nu eu am atras atenția asupra lui, dar l-am citit și am găsit câteva chestiuni de nuanță care nu fuseseră discutate până acum. Din familia Cantacuzinilor, într-o perioadă istorică în care trebuia să fii duplicitar, el și-a ales de mic un anumit drum. A intrat în armată, a fost un antiotoman convins și viza politic posibila alianță cu Transilvania și Moldova. Nu i-a ieșit pariul, s-a compromis, iar pe la 1799 a trebuit să iasă din sfera publică. S-a dus la curtea Ecaterinei a II-a și a primit o sinecură, începând să facă literatură. Așa apar volumul de Poesii noo și traducerile din Rousseau și alții. Cel mai interesant e că după aceea va lucra ani de zile la traducerea din Pope, Essay on man, poema care a fost tradusă în toată Europa, devenind o adevărată piatră de încercare pentru gânditori. Felul în care traduceai dădea interpretarea ideii de perfecțiune și fericire umană. Omul secolului al XVIII-lea își dorea să atingă idealul fericirii. O spun diverși și o spune Pope în acest text.

Istoria… dumneavoastră abundă în detalii pe care le-aș numi semnificative, care mută într-un fel sau altul centrele de greutate. Dar sunt și asemenea detalii care, să zicem, au rămas pe dinafară atunci când a trebuit să contrageți totul într-un volum?

E o chestiune pe care nu am introdus-o în carte. Despre Argineanu din Țiganiada lui Budai-Deleanu, legat de Arghir și Elena, care la rândul ei se leagă de o etimologie care a pătruns dintr-o carte ungurească tradusă și în română. Elena cu părul de aur reprezintă minele de aur din Transilvania, dar pe cine îl simbolizează Arghir (care se leagă de argint)? Aron Densusianu arată că, după un istoric ungur, argintul ar reprezenta gloria Italiei și l-ar simboliza pe Traian. Cum încadrăm acest caz? E literatură, e istorie, e o retrospecție și o invenție fără nicio semnificație? Dacă nu punem pe masă toate ipotezele și nu le discutăm, nu avem cum să lămurim o situație de tipul acesta.

Aici e și o chestiune de intuiție. Pentru că, dincolo de investigația pur filologică, sunteți dintre criticii care au un anume fler când vine vorba de istoria literară. Să mă corectați dacă greșesc. Într-un anumit sport se spune că ai sentiment du fer („simțul fierului”), un fel de intuiție prin care poți anticipa mișcările adversarului. Termenul e din scrimă și nu e întâmplător (poate îmi spuneți dumneavostră de ce). Există ceva asemănător, un tip de intuiție similară și în istoria literară?

Deci știi că am făcut scrimă la un moment dat. Acest simț al fierului e și el rezultatul unui exercițiu de lungă durată. La fel e și în literatură. E un simț care se educă. Există o devenire și un ritm care ar trebui respectate. De aceea cred că e bine ca un aspirant în istorie literară să aibă o rubrică săptămânală, de pildă, care să-i imprime o anumită conduită a scrisului.

Ai citit Mistificțiunile, știi despre ce e vorba. Cartea s-a născut întâmplător dintr-un dosar în care pusesem chestiunile referitoare la Cuvântul de îngropare la moartea lui Ștefan cel Mare. Am dat peste polemica respectivă și am pus-o într-un dosar. Apoi am adăugat acolo toate acele chestiuni bizare cu care nu știam ce să fac. Așa s-au născut Mistificțiunile.

Filologia e una dintre meseriile în care ajungi să folosești foarte puțin din tot ce acumulezi. E vorba de un 5%, ca la locomotiva cu abur. Restul rămâne în fișe. În anii ’80, am avut o bursă în America. Am stat mai tot timpul prin bibliotecă, la Bloomington, și am adunat fișe. Sunt și astăzi plicuri pe care încă nu le-am deschis.

Dar nu e vorba numai de experiență. Spuneți, la un moment dat, în capitolul despre Ion Budai-Deleanu, că nu vă imaginați că mai există cineva care să facă o lectură de plăcere Țiganiadei. Dar dumneavoastră sunteți pasionat de această perioadă. Cum citiți literatura de secol XIX?

Nu mai pot citi cu o privire ingenuă. Dar asta nu înseamnă că nu o fac cu plăcere. Dimpotrivă, mă motivează, e ca un viciu. Încă de la începutul unei lecturi, caut ce e în profunzimile textului. E un fel de detectivistică de la care nu mă pot abține. Trebuie să dai la o parte stratul de lac de deasupra obiectului ca să ajungi să vezi din ce e făcut. Așa fac și copiii care strică jucăriile ca să vadă cum sunt asamblate. Și la fel e și în literatură.

Dar pot spune că sunt un om fericit, e ceea ce mi-am dorit să fac încă de mic.

În adolescență, eram ordonat (mama nu ar fi fost de acord cu această afirmație). Îmi făcusem un dosar unde adunam cronicile literare din ziare. Încă de atunci mi-a plăcut să urmăresc viața literară.

De pildă, știi că unul dintre romanele lui Sadoveanu e rezultatul unei prinsori. Cineva din redacție îi spusese că are un stil deja clasat și recognoscibil. Iar Sadoveanu a vrut să demonstreze contrariul, așa că a scris Oameni din lună, un roman apărut în Viața românească în foileton. Semna, parcă, Silviu Deleanu. L-au dibuit pentru că, la un moment dat, Sadoveanu scrie acolo „talăngile păleau lin”. Ei bine, eu aveam, în colecția bunicilor, revistele în care fuseseră publicate toate aceste lucruri, le urmăream cu pasiune, retrăind într-un fel emoțiile cititorilor din urmă cu multe decenii.

Doar ați spus în mai multe rânduri că sunteți fiu, nepot și strănepot de învățător.

Nu fiu, mama a fost profesoară, dar tipologic așa este. În dosarele lui Hașdeu de la Academie am găsit și răspunsurile străbunicului meu, a cărui fotografie o țin și acum în fața biroului.

Literatura de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea nu e întotdeauna una extrem de izbutită estetic. Nu e un secret. Aveți vreo plăcere vinovată? Vreun text care, chiar nefiind o bijuterie literară, vă cucerește? Eu mărturisesc că am o pasiune pentru Doritorii nebuni, al lui Bolintineanu. Din când în când, mă întorc la acel text.

Nu cred. În orice caz, nu de literatură propriu-zisă. Sunt anumite texte ale unor critici literari la care îmi place să mă întorc din când în când. Printre ei e Lovinescu, într-o fază mai timpurie. Chiar și Ibrăileanu, care-mi plăcea mult încă de când eram copil, și chiar și în facultate. Există în mod cert o vână sociologică în formația mea.

Am stabilit deja că aveți o metodă care schimbă un pic modul în care se face istoria literară la noi. Dar nu e doar atât. Schimbați și preconcepțiile noastre legate de ce se salvează din premodernism. Spuneți, la un moment dat, că până acum noi căutam ceea ce era senzațional în această perioadă. Ce spărgea tiparele. E o pistă falsă, spuneți, pentru că prefigurări ale marilor schimbări se găsesc peste tot. Trebuie doar să ai o lupă potrivită pentru a le găsi.

Sigur, depinde pe ce fereastră te uiți afară. Dacă ai doar un ochi de geam, strada nu prea se vede. Toți autorii care au fost selectați la un moment dat de generația lor suportă examenul critic al generațiilor următoare. Și nu toți trec acest test. Problema mai delicată e cu înlocuirea acelora care, în timp, sunt uitați.

La suprafață ai marii autori care înfruntă veacurile. Dedesubtul lor, se luptă semizeii, cei care decad, revin și tot așa. Jos de tot, în infern, sunt cei care au umplut paginile revistelor.

Dacă tot am ajuns aici, v-aș cita din Am fost martor: istoria literară ca depoziție: „Cum ar fi arătat deci literatura română în care Budai-Deleanu şi-ar fi putut publica Ţiganiada la începutul secolului al XIX-lea şi Eminescu ar fi găsit-o în Lepturariul lui Pumnul? Cum ar fi arătat literatura română dacă cele câteva sute de exemplare ale Însemnărilor lui Golescu s-ar fi răspândit încă dinainte de 1828, de epoca reformelor impuse şi de valul de călătorii în străinătate din anii ’40? Putem visa, dar de ştiut, n-o vom şti niciodată…”. Lucrurile ar fi putut arăta cu totul altfel, într-adevăr. Mai ales că dumneavoastră spuneți că din literatura aceasta a secolului al XIX-lea iradiază, de fapt, toată literatura care va urma, până în prezent.

E adevărat. Așa am spus și așa cred. Dar problema cărților care s-au pierdut pe drum și au fost descoperite prea târziu e complicată. De multe ori, e vorba de un accident care, privit din perspectiva posterității, era făcut să fie astfel.

Fac o mișcare de derută și schimb un pic direcția, apropo de personajele pe care le-am discutat și în carte, de pildă la Ioan Prale și la combinațiile de cuvinte aparent absurde, pe care Călinescu le ironizează. Pe de-o parte, am explicat de ce trebuiau să arate așa, pentru că trebuiau să se potrivească cu ritmul și cu accentul versurilor. Dar am mai găsit urmași care procedează cam în același fel. Există o predispoziție pentru agresiune împotriva limbii ordonate, e vorba de ideea de a agresa formule lingvistice stereotipe pentru a le încărca cu valoare mai mare de sensuri și sugestii. Predispoziție care e a poeților suprarealiști. Nu am o explicație, ci doar am înregistrat fenomenul.

Plănuiți să continuați Istoria descriptivă…?

Sigur că da. Există o vorbă: poartă-te ca și când ai muri mâine, lucrează ca și cum ai fi veșnic.

Ce vom avea în cea de-a doua parte?

Urmează secolul al XIX-lea, în care se dezvoltă acei autori pe care îi anunță primii romantici, ca să le spun așa. Toate acestea sub aura lui Heliade Rădulescu, ajungând până la Alecsandri. După care urmează un Eminescu pe care nu-l văd încă introdus într-o istorie descriptivă de tipul celei pe care o fac eu, pentru că el e undeva deasupra curentului.

Mie mi se pare că Eminescu are precedențe care ar trebui căutate și la Nicoleanu, și la Asachi, și la alții. În poezia de dinaintea lui există elemente preeminesciene. Sigur că asta ar însemna, într-un fel, să-l cobor de pe piedestal.

Dar, cred eu, ar fi și acesta un lucru cât se poate benefic pentru discursul despre Eminescu, câteodată prea exaltat.

Văzând și făcând. Poate că și supralicitările ne-au făcut să ne îndepărtăm, de fapt, de Eminescu.

Și, poate, vom relua atunci discuția începută acum și vom vorbi și despre următorul volum al Istoriei. Dar, până atunci, să facem un bruion, o simulare. Cum ar arăta o istorie a literaturii române contemporane făcută în acest fel? Sau, mai bine zis, vreți să ajungeți atât de aproape cu Istoria descriptivă?

Aș continua, de ce nu, până la Primul Război Mondial. Dar nu o voi aduce până în prezent, înțelegând prin literatură contemporană producția literarară începând cu ani ’50-’60 încoace. Nu e ușor de cuprins. Cred că pentru această perioadă trebuie o altă perspectivă și un alt istoric literar care s-o aplice.

Aș încheia cumva rotund discuția noastră, întorcându-mă un pic la începutul conversației. Dacă doctoranzilor le spuneți că „e deja prea târziu”, ce ați spune tinerilor cercetători care fac istorie literară?

E un lucru serios care nu se poate face decât serios. Ori accepți să te zidești ca Ana lui Manole, ori te vei mulțumi cu mărunțișuri. Admițând că poți obține numai mărunțișuri, chiar și făcând sacrificiul suprem. Există și o satisfacție a acestei meserii, îți dă o anume libertate. Cei care vor să facă un doctorat de acum înainte, ar trebui să-l facă zâmbind, și nu gâfâind de la o săptămână la alta ca să mulțumească un profesor sau altul.

*M-ai întrebat, în timpul interviului, ce părere am despre istoriile literare și m-ai invitat să discutăm puțin despre „piața ideilor” în acest domeniu, iar eu am eludat chestiunea. Mi se pare în continuare prea importantă pentru a fi discutată, stante pede, într-un interviu, dar acum aș vrea să revin puțin la figura și manualul lui Enea Hodoș, despre care n-ai adus vorba întâmplător, cred. Nu-l am în bibliotecă și nu l-am revăzut de mult, dar mi-ar fi fost util pentru cercetarea mea, nu numai pentru că pomenește legenda lui Arghir și Elena, de care am discutat, dar și pentru că este – la 1893 – un cunoscător și un comentator foarte interesant al literaturii noastre: între altele, fără să fie un „exaltat”, e un admirator al lui Eminescu, pe care îl consideră unul „dintre cei mai mari poeți lirici ai lumii”, cu „gândiri puternice și bogate, turnate în vorbe puține și surprinzător de potrivite pentru exprimarea lor”. Cine ar face o istorie a istoriilor literare, ar găsi aici material de prima mână.

The post Mircea Anghelescu: „Literatura, arta în genere, este un fapt de cultură” appeared first on Bookaholic.

În aprilie am avut multe recuperări atât la capitolul ficțiune (Dacă Strada Beale ar putea vorbi, de James Baldwin, Pelerinul vrăjit, de Nikolai Leskov, Iubirea nebună, de André Breton), cât și non-ficțiune (Sistemul periodic, de Primo Levi, Jurnalul unei scriitoare, de Virginia Woolf), o biografie romanțată a Marelui Will (Viața secretă a lui William Shakespeare, de Jude Morgan), o carte polițistă numai bună de luat în parc (Alb letal, de Robert Galbraith), două cărți despre misterele creierului uman (De neconceput, de Helen Thomson, Mintea distrată, de Adam Gazzaley, Larry D. Rosen) și una despre misterul și mai mare din genele noastre (Degetul mare al violonistului, de Sam Kean). Sau, mai bine zis, lecturi pentru toate gusturile. Timp să avem!

Dacă Strada Beale ar putea vorbi, de James Baldwin (trad. Elena Marcu)

Dacă Strada Beale ar putea vorbi este primul roman al lui James Baldwin care abordează o poveste de dragoste din comunitatea afro-americană și este singurul său roman în care naratorul este o femeie. Acțiunea este expusă prin ochii lui Tish, o tânără de nouăsprezece ani îndrăgostită de Fonny, un tânăr scare ajunge la închisoare, din cauza unui sistem profund discriminatoriu. James Baldwin creează un caleidoscop emoțional de fragilitate, tandrețe, dezamăgire, speranță, nedreptate și disperare într-un roman care a devenit una dintre cele mai apreciate ecranizări ale anului 2018, în regia lui Barry Jenkins. Filmul a primit numeroase nominalizări la Premiile Oscar și la Globurile de Aur. Actrița Regina King a primit atât premiul Academiei, cât și Globul de aur pentru cea mai bună actriță în rol secundar.
„Nedreptatea rasială poate nivela „experiența rasei” la o singură perspectivă terifiantă, continuu subminată, dar viața și iubirea celor de culoare înseamnă mult mai mult decât atât… Una dintre lecțiile emblematice ale operei lui Baldwin este această complexitate a redării unei vieți.” (Vanity Fair) (©Editura Black Button Books)

Pelerinul vrăjit, de Nikolai Leskov (trad. Adriana Liciu)

Un roman picaresc de mici dimensiuni, dar plin de forță, uimitor, deconcertant, de o bogăție inepuizabilă a poveștii, de la un clasic al literaturii ruse mai puțin cunoscut, nedreptățit, poate, de contemporaneitatea cu marile nume ale secolului al XIX-lea.
Ivan Severianîci Fliaghin, fiul unui iobag din gubernia Oriol, află într-un vis prevestitor că i-a fost „promis lui Dumnezeu“ de către mama sa, care a murit la nașterea lui, și că, dacă nu se călugărește, „va pieri de multe ori și n-o să piară niciodată până va veni pieirea sa adevărată“. La început, refuză să plece la mânăstire, și astfel începe o viață lungă plină de pere­grinări, de aventuri dintre cele mai incredibile și de întâmplări cumplite. Și într-o zi, aflat pe un vas pe lacul Ladoga, îndemnat de tovarășii de călătorie, începe să-și depene povestea. (©Editura Humanitas Fiction)

Viața secretă a lui William Shakespeare, de Jude Morgan (trad. Adriana Voicu)

Cum a reușit fiul unui mănușar englez să ajungă cel mai mare scriitor din toate timpurile? A existat Shakespeare cu adevărat? Sau a fost el doar un nume? Istoria consemnează puține fapte despre el: s-a căsătorit cu o anume Anne Hathaway, a plecat din Stratford să-și caute norocul la Londra și a dat lovitura. Fiu plin de ură, soț aproape bun, meșter fără voie, actor ambițios, scriitor mistuit? Toate acestea și mult, mult mai mult de atât. Și totuși, când și cum a devenit el geniu?
Viața secretă a lui William Shakespeare trage cortina și ne invită să ne imaginăm cum ar fi putut fi el înainte ca un om de rând să se transforme într-o legendă. Jude Morgan îi spune povestea într-un roman cuceritor despre artă și dragoste, dar mai ales despre ce descoperim între lumina și întuneric, între adevăr și minciună, între alb și negru, între realitate și ficțiune.
„Într-adevăr, Morgan pare să fi surprins personalitatea lui Shakespeare, adică să fi creat un personaj credibil, în același timp lăsându-se complet fascinat de el.” (The Guardian)
„O reconstituire îndrăzneață a vieții lui Shakespeare de dincolo de scenă.” (The Independent) (©Editura Nemira)

Iubirea nebună, de André Breton (trad. Ovidiu Nimigean)

„Insolitul este inseparabil de iubire, el prezidează la revelarea sa atât în ceea ce are ea individual, cât și în ceea ce are ea colectiv. Sexul bărbatului și cel al femeii nu sunt atrase magnetic unul spre altul decât introducând între ele o urzeală de incertitudini mereu reînnoite, adevărată proliferare de păsări-muscă ce se vor fi ducând până-n infern ca să-și curețe penele. Presupunând că problema vieții materiale a bărbatului s-a rezolvat – s-a rezolvat în acest cadru, îmi place mie să cred – incertitudinile de care vorbeam îmi par eclatante, pentru o clipă nu vreau să am ochi decât pentru ele. Dragostea mea pentru tine n-a făcut decât să crească din prima zi: sub smochinul imperial, ea tremură și râde-n scânteile tuturor forjelor sale cotidiene. Și pentru că tu ești unică, tu nu poți să nu fii pentru mine întotdeauna alta, o altă tu însăți. Prin felurimea acestor flori de negândit, pe tine, cea schimbătoare, te iubesc acolo, în cămașă roșie, goală, în cămașă gri.” (André Breton) (©Editura Polirom)

Alb letal, de Robert Galbraith (trad. Ciprian Șiulea)

Când Billy, un tânăr dezechilibrat emoțional, intră în biroul detectivului particular Cormoran Strike ca să-i ceară ajutorul pentru anchetarea unei crime la care crede că a asistat în copilărie, Strike e profund tulburat. Chiar dacă Billy are probleme psihice evidente și nu-și poate aminti prea multe detalii concrete, el și povestea lui au ceva sincer. Dar înainte ca Strike să-l poată întreba mai multe, Billy intră în panică și fuge.
Încercând să elucideze povestea lui Billy, Strike și Robin Ellacott – cândva asistenta lui, acum parteneră a agenției – pornesc pe un drum întortocheat, care îi duce de pe străduțele Londrei într-un birou discret din Parlament și la un conac somptuos, dar sumbru, din adâncul zonei rurale.
De-a lungul acestei anchete labirintice, viața lui Strike e departe de a fi una simplă: celebritatea câștigată ca detectiv particular înseamnă totodată că nu mai poate acționa nestingherit, în culise, așa cum o făcuse cândva. În plus, relația cu fosta lui asistentă e mai încordată ca oricând – Robin e acum neprețuită pentru afacerea lui Strike, dar relația lor personală e mult, mult mai spinoasă… (©Editura Trei)

Sistemul periodic, de Primo Levi (trad. Vlad Russo)

Declarată de The Royal Institution of Great Britain drept cea mai bună carte de știință scrisă vreodată, Sistemul periodic al lui Primo Levi îmbină în cel mai încântător și mai elegant mod cu putință autobiografia și memoriile cu meditația științifică și filozofia umanistă, reușind incredibil să exceleze în fiecare dintre aceste genuri. Structurat îndrazneț în jurul elementelor din tabelul periodic al lui Mendeleev, volumul reunește douăzeci și una de proze scurte purtând numele câte unui element chimic: azot, carbon, hidrogen, aur, arsenic ș.a.m.d., într-o splendidă și profundă încercare de a confrunta spiritul și conștiința cu materia.
„În Sistemul periodic, Primo Levi face din chimie o metaforă a vieții sale. Dar va fi mai mult de-atât. Chimia i-a dat formă vieții sale, a definit-o, iar la Auschwitz chiar i-a salvat viața. Într-un final, chimia va fi absolut tot: viața însăși. Sistemul periodic e o carte pe care lumea o va citi și în anul 2085.” (Nature)
„Nu există nimic superfluu în această carte. Totul este esențial și minunat de pur…” (Saul Bellow)
„Sistemul periodic este ceva cu totul special: o interacțiune între o cunoaștere profundă, o experiență teribilă și un talent literar transcendent. Totul fiind catalizat de alt ingredient, mult mai greu de definit care, în lipsă de alt cuvânt mai bun, ar putea fi numit bunătate. Dacă cumva căutați o carte bună, o carte cu adevărat bună în toate sensurile posibile, atunci aceasta este.” (The Guardian) (©Editura Art)

Degetul mare al violonistului. Și alte povești necunoscute despre dragoste, război și geniu, așa cum au fost scrise în genele noastre, de Sam Kean (trad. Smaranda Nistor)

A fost specia umană cât pe ce să dispară de pe fața pământului? Poate genetica să explice dragostea nețărmurită a unei iubitoare de pisici pentru aceste feline? Ce se întâmplă cu ADN-ul când face să se nască oameni fără amprente digitale sau cu codiță de animal? Și cum a creat combinația potrivită de gene acele degete excepțional de flexibile ale unui violonist cu adevărat nepereche?
Descifrarea codului genetic n-a fost întotdeauna o treabă ușoară – încă de la începuturi, genetica a fost dominată de conflicte interne, atacuri sub centură și teorii controversate –, dar oamenii de știință pot în sfârșit să deslușească uluitoarele povești încifrate în ADN-ul nostru. Pe măsură ce vom continua să progresăm cu cartarea și modificarea ADN-ului, genetica va continua și ea să rămână cel mai fierbinte subiect la zi în știință, punându-și amprenta pe însăși alcătuirea corpurilor noastre și a lumii din jur.
„O călătorie alertă și jucăușă prin istorie, folosind ADN-ul ca temă unificatoare… o nirvana a intelectualilor.” (New Scientist)
„O explorare în stil Bill Bryson, Degetul mare al violonistului e provocatoare și fascinantă, debordând de povești trăsnite și de realități uluitoare. Deși este plină cu anecdote minunat de bizare, cartea lui Kean rămâne și o istorie perfect accesibilă a descoperirii și descifrării ADN-ului. Irezistibil de antrenantă.” (Daily Mail)
„Sam Kean este cel mai bun profesor de științe exacte pe care nu l-ai avut niciodată.” (Entertainment Weekly) (©Editura Publica)

De neconceput, de Helen Thomson (trad. Irina Brates)

Premiată scriitoare și consultant științific, Helen Thompson dezleagă cele mai mari mistere ale creierului uman examinând nouă cazuri extraordinare. De la producătorul tv care nu uită nimic la profesoara ale cărei amintiri nu i se par a fi ale ei, de la femeia care se pierde chiar în propria casă la condamnatul a cărui personalitate s-a schimbat peste noapte, de la bărbatul care se transformă în tigru și femeia care trăiește într-o halucinație permanentă la tânărul ziarist care vede culori care nu există în viața reală. Ce învățăm de la aceste fascinante creiere? Creierele noastre sunt extraordinare – și mult mai bizare – decât credem.
„Am călătorit prin lume pentru a întâlni oameni cu cele mai bizare creiere. Toți fuseseră testați, scanați și analizați de nenumărați doctori și cercetători, dar foarte rar sau niciodată nu au divulgat public informații despre viețile lor. Sacks, bineînțeles, făcuse ceva similar în câteva rânduri, cel mai notabil în cartea sa din 1985, The Man Who Mistook His Wife for a Hat.” (Helen Thomson)
„Thomson deține un dar extraordinar de a face ca lucrurile complexe și ciudate să fie inteligibile. Autoarea îl citează pe Oliver Sacks ca sursă de inspirație și într-adevăr această carte va fi pe placul fanilor acestuia.” (Library Journal)
„Helen Thomson ne ghidează prin lumea fascinantă a celor mai stranii creiere din lume arătându-ne în același timp ce ne învață aceste istorii despre noi înșine. Scrisă cu rigoare științifică, dar într-un stil accesibil oricui, De neconceput este o carte irezistibilă.” (Robert Sapolsky) (©Editura Vellant)

Mintea distrată. Creiere vechi într-o lume puternic tehnologizată, de Adam Gazzaley, Larry D. Rosen (trad. Ruxandra Vișan)

Mintea distrată explorează, din perspectiva psihologiei și neuroștiințelor, modul în care ne confruntăm zilnic cu fascinanta, dar extrem de acaparatoare lume a înaltei tehnologii în care trăim în prezent. Cartea oferă atât o bază științifică, dar și ilustrări practice ale unor oameni care se confruntă și se acomodează cu propriile lor minți distrate, autorii împărtășindu-ne o perspectivă unică asupra felului în care lumea noastră, din ce în ce mai saturată de informații (plină de ferestre pop-up, telefoane inteligente, mesaje, chat, e-mailuri, rețele de socializare și jocuri video), a integrat așteptările ca o persoană să fie accesibilă douăzeci și patru din douăzeci și patru de ore și să răspundă instantaneu, ceea ce pune o presiune excesivă asupra creierelor noastre. Dar cum identificăm semnalul relevant pe fondul întregului bruiaj? Mintea distrată ne propune să aflăm cum și de ce ne este greu să jonglăm cu întreruperile și cu distragerea atenției, încercând în același timp să ofere strategii practice pentru a ne schimba comportamentul și a ne îmbunătăți funcțiile creierului, diminuând interferențele și îndeplinindu-ne mai bine scopurile. (©Editura Trei)

Jurnalul unei scriitoare, de Virginia Woolf (trad. Anca Irina Ionescu)

Cartea reprezintă un ghid neprețuit de îndrumare prin mintea și sufletul Virginiei Woolf, pus la punct de către soțul ei, Leonard Woolf (care semnează și prefața), prin selecția unor fragmente semnificative din jurnalele pe care le-a ținut timp de 27 de ani. Acesta a ales însemnări despre ce făcea și ce gândea scriitoarea, despre oamenii cu care se întâlnea – adesea, importanți scriitori contemporani –, dar, mai ales, despre cărțile ei. Aflăm partea nevăzută a creației sale, gândurile ce îi însoțeau lucrările pe măsură ce erau scrise, precum și zbaterile neîncetate ale autoarei față în față cu critica la care erau supuse. În plus, vom citi și minunate fragmente de opinii personale legate de lecturile sale. O analiză completă a solului din care a luat naștere opera nemuritoare a acestei scriitoare, care continuă să fie atât de actuală. (©Editura Herald)

The post 10 cărți de citit în mai 2019 appeared first on Bookaholic.

A venit vara, citim în parc, la plajă, la terasă, și a fost și Bookfest 2019, deci avem liste și teancuri mai mari decât vacanța mare. Ca de obicei după târg suntem copleșiti de noutăți, pentru că am vrut să păstrez doar 10 cărți în listă, am mai păstrat câteva și pentru noutățile din iulie.

Spor la citit și zile frumoase!

Ministerul fericirii supreme, de Arundhati Roy (trad. Alexandra Coliban)

La douăzeci de ani de la cartea ei de debut, Dumnezeul lucrurilor mărunte, care a câștigat Booker Prize în 1997, după același număr de ani de activism și mai multe volume de eseuri publicate, scriitoarea indiană a revenit la literatură cu mult așteptatul roman Ministerul fericirii supreme. Arundhati Roy ne dăruiește, cu același amestec irezistibil de furie și tandrețe, un mozaic al Indiei contemporane, într-o amplă simfonie literară închinată celor care, răniți de lumea dezumanizată, sunt salvați de iubire și speranță.
Ministerul fericirii supreme ne poartă într-o călătorie care se întinde pe mai mulți ani, ieșind din mahalalele înghesuite ale vechiului Delhi, trecând prin noua metropolă înfloritoare și ajungând în Valea Cașmir și pădurile din India Centrală, unde războiul e pace, iar pacea e război și unde, din când în când, se declară „normalitatea”. (©Editura Humanitas Fiction)

O odisee, de Daniel Mendelsohn (trad. Bogdan-Alexandru Stănescu)

Când Jay Mendelsohn, în vârstă de 81 de ani, se decide să asiste la cursul despre Odiseea lui Homer – ţinut de fiul său –, cei doi, tată şi fiu, pornesc, fără s-o ştie, într-o aventură a cunoaşterii reciproce, înlesnită de lectura textului homeric. Pentru bătrânul Mendelsohn, fost cibernetician, cursul despre Odiseea pare a fi ultima şansă de a relua studiul clasicilor, pe care-l abandonase în liceu, în favoarea matematicii, dar şi de a-şi înţelege fiul, scriitor şi clasicist. Pentru Daniel, înfruntarea săptămânală cu tatăl care îi pune la îndoială interpretările se dovedeşte iarăşi a fi o ultimă şansă: aceea de a pătrunde secretele unui tată de multe ori dificil, aspru şi necomunicativ. Atunci când cei doi se îmbarcă într-o croazieră mediteraneeană ce reface traseul lui Odiseu, Daniel realizează că încă are enorm de învăţat de la bătrânul său tată. O carte-hibrid, O odisee explorează domeniul fragil al relaţiei tată-fiu, dar şi tragedia bătrâneţii, a imposibilităţii de a-ţi cunoaşte cu adevărat părinţii.
„Mai presus de orice, cartea de faţă e o poveste de dragoste. Mendelsohn îşi croieşte drum prin textul Odiseei, recompunând totodată o istorie mult mai personală, mai cuprinzătoare – cea a propriei familii. Ambele odisee au în centrul lor rătăciri, recunoaşteri, întoarceri acasă. Cartea întreabă şi se întreabă: cum este posibil, de fapt, să cunoşti pe cineva cu adevărat?” (The Wall Street Journal) (©Editura Polirom)

Foc și sânge, de George R.R. Martin (trad. Ana-Veronica Mircea, Mihai Dan Pavelescu)

Cu sute de ani înainte de „Urzeala Tronurilor”, Casa Targaryen – singura familie de stăpâni ai dragonilor care supravietuiește decăderii Valyriei, se stabilește la Piatra Dragonului. Aceasta va fi povestea generațiilor de conducători care, începând cu legendarul Aegon Cuceritorul, se luptă pentru a păstra Tronul de Fier, până la rebeliunea care aproape i-a distrus.
Ce s-a întâmplat, de fapt, la Dansul Dragonilor? Care au fost crimele oribile ale lui Maegor? Cum era Westeros când dragonii făceau legea din ceruri? Cum era Valyria după dezastrul care a lovit-o?
La acestea și multe alte întrebări răspunde cronica unui maester al Citadelei, completând istoria tulburătoare și pasionantă a Targaryenilor.
Ilustrațiile lui Doug Wheatley completează tabloul în două părți a istoriei sângeroase a celei mai cunoscute dinastii din Westeros. (©Editura Nemira)

Casa bântuită, de Shirley Jackson (trad. )

Patru persoane au sosit la Hill House: doctorul Montague, un savant care caută dovezi solide legate de manifestările supranaturale; Theodora, asistenta sa drăguță și sensibilă; Luke, un aventurier și viitorul moștenitor al Hill House; și Eleanor, o tânără singuratică, fragilă, cu un trecut întunecat. Dar ceea ce la început pare să fie un experiment nevinovat, o întâlnire misterioasă cu niște fenomene inexplicabile, se dovedește rapid a fi o călătorie în cele mai cumplite coșmaruri ale celor patru și o investigație căreia mulți dintre ei s-ar putea să nu-i supraviețuiască.
„Unul din cele două mari romane cu subiect supranatural din ultimii o sută de ani.“ Stephen King
„Sunt puține cărțile care m-au speriat profund… Dar Casa bântuită de Shirley Jackson le-a întrecut pe toate… M-a speriat pe când eram adolescent și încă mă bântuie.“ Neil Gaiman
„Poveștile lui Shirley Jackson sunt printre cele mai înfricoșătoare pe care le-am citit vreodată.“ Donna Tartt (©Editura Litera)

Fiul lui Iisus, de Denis Johnson (trad. Anca Dumitrescu și Elena Marcu)

Fiul lui Iisus este o cronică vizionară a visătorilor, a dependenților, a sufletelor pierdute. Aceste povești vorbesc despre vortexul suferinței, despre transcendență, despre decădere și despre izbăvire, despre rătăcire, regăsire și din nou rătăcire.
Naratorul acestor povestiri interconectate este un tânăr nenumit, care oscilează între dependența de heroină și de alcool, cu mintea încețoșată și, totodată, extraordinar de lucidă sub influența acestor substanțe. Pe parcursul aventurilor sale întâlnește un întreg „asortiment” de oameni care par la fel de înstrăinați și de confuzi ca și el: păcătoși, inadaptați, pierduți, pe cei damnați, pe cei uitați. Din viețile lor întunecate și aparent aleatorii, Denis Johnson compune adevărate parabole ale prezentului de o frumusețe abrazivă și devastatoare.
În 1999 acest volum de proză scurtă a fost ecranizat.
„Sunt atât de puține cărți la care mă întorc iar și iar, și cu atât mai puține scrise în ultimele zeci de ani. Dar nu mă satur niciodată de Fiul lui Iisus. E un volum scurt de unsprezece povestiri. Și este brutal de onest și dureros de frumos. Este o lume devastată de alcool și de droguri. Johnson nu romanțează niciodată aceste cadre întunecate, lăsându-și naratorul deschis către ideea că, în ciuda tuturor acestor lucruri, încă putem trăi într-o lume tulburător de romantică.” (Nathan Englander, NPR)
Denis Johnson recompune cu fragilitate și vulnerabilitate luciditatea unui ecosistem nebulos al damnaților, al deznădejdii, al uitării și al regăsirii. Reconstruiește caleidoscopic identităție volatile din spatele dependenței. (©Editura Black Button Books)

Frantumaglia. Viața și scrisul meu, de Elena Ferrante (trad. Cerasela Barbone)

Frantumaglia invită cititorii în atelierul de creație al Elenei Ferrante, lasându-i să arunce o privire în sertarele biroului său, din care au ieșit cele patru volume ale celebrei Tetralogii Napolitane, precum și romanele de sine stătătoare care au precedat-o. Alcătuită din scrisori, reflecții, eseuri și interviuri întinse pe o perioada de peste 20 de ani, Frantumaglia zugrăvește imaginea unică a unei scriitoare dominate de o pasiune nestăvilită pentru scris.
În volumul de față, Ferrante răspunde la multe dintre întrebările cititorilor ei. De pildă, își justifică alegerea de a sta deoparte și de a-și lăsa cărțile să-și trăiască singure propriile vieți. Descrie reacțiile și dilemele pe care le are atunci când romanele sale sunt adaptate pentru film. Vorbește despre provocarea de a găsi răspunsuri concise la interviuri. Explică bucuriile și chinurile scrisului, strădania de a crea o poveste doar ca să descopere că acea poveste nu e îndeajuns de bună. Își analizează relația cu psihanaliza, cu orașele în care a locuit, cu maternitatea, feminismul și copilăria ca depozitară a amintirilor, impresiilor și fanteziilor noastre cele mai puternice. Rezultatul este un autoportret viu și intim al unei scriitoare în propriu-i laborator artistic. (©Editura Pandora M)

Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, de Cătălin Pavel

„Uneori nu ne rămâne decât să reconstruim sentimentele plecând de la cultura materială – chiar dacă asta pare o ambiție neștiințifică. În preistorie de exemplu, acolo unde sursele scrise lipsesc, arheologia e singura metodă, bună-rea, de a înțelege ce se întâmpla într-un cuplu. Cum altfel să aflăm cât de străină (sau nu) ne este o îmbrățișare anonimă din Epoca Fierului?
Studiile de caz propuse în acest volum arată că dragostea n-a apărut odată cu romanul. Dar și că obiectele – şi oasele –, oricât de fragmentare, spun ceva ce textele despre iubire nu vor putea niciodată spune. De la mormântul lui Adam și al Evei la cele ale soldaților din Primul Război Mondial, de la papirusul orfic de la Mangalia la inscripțiile dintr-un bordel pompeian, cititorul e invitat să participe la un experiment neobișnuit în dinamica istoriografică a iubirii. Nu prin genealogii culturale, ci prin murdărirea sistematică a mâinilor – ca în arheologie.” (Cătălin Pavel) (©Editura Humanitas)

Lingura care dispare. Și alte povestiri adevărate de nebunie, dragoste și istorie a lumii din tabelul periodic al elementelor, de Sam Kean (trad. Constantin Vlad)

De ce ura Gandhi iodul (I, 53)? Cum se face că radiul (Ra, 88) era cât pe ce să-i ruineze reputația cercetătoarei Marie Curie? Și de ce este galiul (Ga, 31) elementul preferat pentru farsele de laborator? Tabelul periodic este o realizare științifică măreață, dar în același timp e și un izvor plin de pasiuni, trădări, aventuri și obsesii. Aceste povestiri fascinante urmăresc toate elementele din tabel pe măsură ce-și joacă rolurile în istoria omenirii, în finanțe, în mitologie, în conflicte, în arte, în medicină și în viețile savanților (adesea) nebuni care le-au descoperit. Lingura care dispare contopește cu măiestrie știința cu snoavele clasice despre invenții, investigații, descoperiri și… alchimie, de la Big Bang și până la sfârșitul timpului.
„Sam Kean animă până și cele mai anoste subiecte, prezentându-le accesibil și readucând la viață povestiri uitate despre experimente și despre oamenii care le-au făcut. Lingura care dispare are baze științifice solide și capitolele pline de informații efervescente. Kean sare de la o povestire la alta, știind precis cum se potrivesc în amănunte… Scriitura lui colocvială abundă în exemple din cultura populară și ne oferă exemple surprinzător de familiare. Entuziasmul palpabil al lui Kean, combinat cu fiorul cunoașterii și al inovației pe care le oferă cartea, îi pot contamina până și pe cei mai cerebrali dintre cititori.” (Christine Thomas, Miami Herald) (©Editura Publica)

Bafta, Devla şi Haramul. Studii despre cultura şi religia romilor, de Mirel Bănică

Există o literatură foarte bogată, ca număr de titluri și volume, cu și despre romi, despre prezența lor în cele mai variate domenii ale activității umane, dar foarte puține (sau deloc, în România…) scrieri dedicate religiei și culturii religioase ale acestora. Practicile și credințele religioase ale romilor se diferențiază de cele ale populației majoritare în care se găsesc: personalizate, fervente, mai puțin dogmatice, încărcate cu revendicări și markeri identitari, chiar și atunci când vine vorba de adeziuni masive la noile mișcări evanghelice, în special cultul penticostal. Acest volum, rodul unei cercetări teoretice și de teren de aproape trei ani, își propune să răspundă unei nevoi de cunoaștere, atât din partea cercetătorilor, cât și a publicului larg pasionat de lumea romilor. Deși este vorba de o culegere de studii din domenii distincte (etnografie, imagologie, antropologie), rezultatul final aruncă o nouă lumină asupra permanenței și schimbărilor din domeniul religiei și culturii religioase ale acestei etnii pe cât de fascinante, pe atât de puțin cunoscute. (©Editura Polirom)

Robin Williams, de Dave Itzkoff (trad. Ianina Marinescu)

De la stilul său rapid de stand-up la rolul de debut din Mork & Mindy și la impresionanta interpretare din Good Will Hunting, pentru care a câștigat Premiul Oscar, Robin Williams a fost un actor unic și un comedian inovator. Uneori părea să fie posedat, perorând despre cultură, politică și revelaţii personale cu o intensitate și o agerime uluitoare și trecând cu repeziciune de la un personaj la altul.
Însă așa cum ne arată Dave Itzkoff în această biografie revelatoare, geniul lui Robin Williams masca un nucleu profund de emoţii conflictuale și de îndoieli de sine. În numerele sale de comedie și în celebrele sale filme Dead Poets Society, Good Morning, Vietnam, The Fisher King, Aladdin și Mrs. Doubtfire, Robin Williams și-a exprimat nelimitatul talent de improvizaţie, dând viaţă personajelor și recurgând la umor pentru a scoate la iveală adevăruri mai profunde.
Itzkoff ne mai arată și cât de mult s-a luptat Robin cu dependenţa, depresia și, la finalul vieţii, cu acea boală invalidantă, care l-a afectat în moduri rămase necunoscute fanilor săi. Bazată pe mai mult de o sută de interviuri originale cu membri ai familiei, prieteni și colegi, precum și pe o cercetare atentă a arhivelor, cartea este o perspectivă nouă și originală asupra unui actor a cărui activitate a atins coarda sensibilă a unui număr colosal de oameni. (©Editura Publica)

The post 10 cărți de citit în iunie 2019 appeared first on Bookaholic.

După Bucla (1999), Darul lui Moș Crăciun (2003), Cum mi-am petrecut vacanța de vară (2004) și Contorsionista (2011), T.O. Bobe revine cu un nou roman. În puține cuvinte, în Cartea neisprăvirii „domnul Teo scrie un roman”. Dar lucrurile sunt ceva mai complicate de atât, așa încât mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu T.O. Bobe despre dedesubturile și legăturile subtile din cartea lui.

Dragă Teo, am isprăvit Cartea neisprăvirii în urmă cu câteva zile și, recunosc, am simțit nevoia să reiau, măcar en passant, Bucla, Contorsionista sau Cum mi-am petrecut vacanța de vară. În Cartea neisprăvirii, alter ego-ul tău vorbește despre ele și le discută, când serios, când ironic. Așa că aș începe întrebându-te unde ai așeza Cartea neisprăvirii, privind de-a lungul și de-a latul operei tale.

Tendința mea a fost, așa cum am mai spus, să scriu cărți diferite, dar nu neapărat pentru că aș ține să fie diferite, ci pentru că pur și simplu mă plictisesc să scriu același tip de carte și, atunci, e o provocare pentru mine să scriu ceva nou.

Mai mult, cred că fiecare carte marchează un anumit moment din viața mea, fiecare e autobiografică într-un anume fel. De exemplu, când am scris Bucla, lucram în televiziune și încercam să fiu cât mai profesionist. De aici se trage nea Gică, cel superprofesionist. Și ține și de faptul că în perioada aia, și din cauza serviciului, dar mai ales din cauza accidentelor biografice, nu prea aveam viață personală. Când am scris Cum mi-am petrecut vacanța de vară, lucram contracronometru, mi se termina o bursă și mă simțeam vinovat să închei stagiul fără să fi scris ceva. Așa că am intrat în acea stare a copilului care are de scris o compunere până la finalul vacanței. Sau, de fapt, el mi-a împrumutat starea. Când am scris Contorsionista, nu făceam altceva decât să citesc foarte multă literatură, așa că am scris o carte despre cum te înghite lumea fictivă, indiferent că e vorba de literatură sau de alte feluri de fantasme.

Cartea neisprăvirii vine într-un moment în care mă simțeam neisprăvit, ca să zic așa. Nu mai scrisesem de multă vreme. Când am început să scriu, nu știam cum o să arate cartea în forma ei finală, aveam doar câteva bucăți, cele din Dicționarul pe sărite de la început și acea comandă care trebuia să intre într-o antologie, Totul e bine când se termină. Cu bine! Nu știam ce să fac cu bucățile astea și inițial nici n-am vrut să fac cu ele ceva anume. În plus, lucram la o altă carte, doar că la un moment dat m-am plictisit de ea. Așa că am încercat să-mi fac portretul și să-mi răspund la întrebarea de ce nu pot să scriu. Așa a apărut domnul Teo, care, da, îmi seamănă foarte mult.

Seamănă până la identificare. Domnul Teo cʼest toi.

Da, să zicem. Și am început să scriu fără să-mi dau seama unde o să ajung. S-au întâmplat niște lucruri destul de bizare. Dacă ții minte, pe la jumătatea cărții, domnul Teo simte nevoia să facă niște legături între părțile pe care le scrisese până atunci. Și culmea e că au apărut alte legături până la final. De pildă, legătura aceea între partea cu prietenul imaginar și Spiegelgasse, care este descoperită spre final, nu intrase în planul inițial. La fel și legătura cu surpriza din guma de mestecat.

Nu știam că voi ajunge să scriu despre așa ceva. Am dat întâmplător peste toate aceste legături subtile, într-un fel aproape magic. Iar magia asta a continuat și după ce-am terminat cartea, pentru că am adunat cifrele care apar pe copertă și, însumate și socotite numerologic, dau cifra 8. Care, culcat, e semnul infinitului și, într-un fel, al neisprăvirii. Sunt nebun, nu-i așa?

Deloc. Nu e singura ta carte în care simți nevoia să construiești asemenea punți de legătură. Dacă-mi aduc bine aminte, spuneai că ai rescris de mai multe ori povestirile din Contorsionista, tocmai pentru că voiai să lași la vedere acolo anumite fire de legătură.

Acolo există, într-adevăr, multe legături. Desigur, sunt conștient că pe multe dintre ele numai eu le văd, pentru că sunt construite pe mai multe paliere de lectură. Unele sunt doar aluzive, altele mai directe, iar unele sunt chiar niște canale subterane către alți autori.

Aici, personajul lui Chaplin, Charlot, e și el un neisprăvit și mi s-a părut că e un personaj care rimează cu Domnul Teo și cu stilul în care am scris Cartea neisprăvirii. Așa că s-au creat și punțile astea, între Tristan Tzara și Chaplin, pe de o parte, și între domnul Teo și Charlot, pe de alta.

Hai să glosăm un pic pe marginea unui termen pe care-l folosești în carte: literatură parascovenică. Ce înseamnă? Dă-mi o definiție „de dicționar”. La urma urmei, domnul Teo scrie un Dicționar pe sărite.

Habar n-am să dau definiții de dicționar, altminteri m-aș fi făcut teoretician literar.

Dar știu că te poți erija un pic în această ipostază.

Să spunem că e vorba de literatura care scapă un pic de literaturitate, așa cum e ea văzută într-un anumit moment istoric. E vorba de libertatea de a-ți asuma riscuri. Toate controlate, desigur, de un anume simț estetic sau de un simț geometric. De a nu-ți dori să scrii comme il faut, pe cărări foarte bătătorite, deși e evident că nu se mai poate face nimic radical nou. Sau de a nu te gândi să te încadrezi undeva.

De exemplu, m-a mai întrebat lumea ce fel de carte e Contorsionista, dacă e postmodernistă sau nu. Nu știu să dau un răspuns și nici nu e treaba mea să o fac. Când cineva își propune să scrie o carte, nu cred că se gândește dinainte dacă vrea să scrie o carte postmodernistă, sau simbolistă, sau altfel. E treaba altora să încerce să bage în cutiuțe ce scriu eu, indiferent în care, nu țin neapărat să fiu neîncadrabil.

Dacă mă întrebi pe mine, Cartea neisprăvirii îmbină „meritul tehnic și meritul artistic” (citând acum din Contorsionista) și, deși nu-mi place să fac naratologie, ar putea fi considerată un fel de metaficțiune implicită.

Da, și, în același timp, e și o autoficțiune.

Absolut. Și, fiindcă vorbeam de modul în care ți-ai construit romanul, citind cronici mai vechi, am văzut că unii critici au scris că personajele tale n-ar fi decât niște pretexte în raport cu discursul. Cum parezi? Ducând lucrurile, desigur, și înspre Cartea neisprăvirii.

Acum pot fi și eu un pic răutăcios. Culmea e că întotdeauna m-a interesat construcția personajelor, dar am fost foarte atent și la stil, și la alte câteva lucruri și poate de-aia atenția criticilor a fost distrasă. Însă am încercat ca, psihologic, personajele mele să aibă o anumită coerență. De exemplu, Irina este o femeie de carieră care se întâlnește cu un fost posibil iubit și simte că și-a irosit viața, de unde și metafora destrămării firului de la ciorap. E drept că acolo totul pornește, de fapt, de la Doamna Dalloway.

E adevărat și că în Cea mai frumoasă femeie din lume nu am un personaj extrem de bine conturat. Dar un personaj se construiește din interacțiune cu altele, iar acolo avem o simili-biografie prescurtată a lui Hedy Lamarr, unde am modificat unele mici detalii și am făcut-o să se întâlnească cu Pynchon, cu Cortázar, cu Vian sau cu Kafka.

Aș vrea să vorbim un pic și despre Sergiu Malagamba, personajul domnului Teo din Totul e bine când se termină. Cu bine! Îl văd ca fiind un personaj cheie în romanul tău.

Întâmplător, chiar ascultam Sergiu Malagamba când am scris acea povestire, dar a contat și faptul că numele de Sergiu are o sonoritate cumva comică, sună puțin derizoriu.

Când am încercat să scriu povestirea despre prietenul imaginar, m-am gândit în ce mod să abordez problema, pentru că n-am avut niciodată eu însumi prieteni imaginari. Și mă gândesc dacă nu cumva cei care în copilărie au prieteni imaginari n-ajung la bătrânețe să aibă dușmani imaginari.

Ca să revin la subiect, am încercat să văd în ce măsură un prieten imaginar este un alter ego al fiecăruia și atunci l-am inventat pe acest Sergiu Malagamba, care este și un fel de Jiminy Cricket, conștiința care te pisează să scrii și care, cum se vede până la urmă, se încarnează, ca în povestirea lui Borges, și se produce acel switch. Iar switch-ul ăsta are și valoare metaforică, în sensul că devenim mereu, prin adăugari infinitezimale, altcineva, că ne lepădăm de vechile personalități mai sărace și, prin scris, prin ficțiune, ne mai adăugăm încă un strat.

Dacă stau bine și mă gândesc, el e singurul din carte care știe exact ce face și ce gândește domnul Teo fără ca măcar acesta din urmă să scoată un cuvânt. Și atunci te întreb: cine e naratorul în Cartea neisprăvirii?

Păi, asta e problema. E una dintre mizele cărții: să-mi las cititorii să se gândească cine ar fi naratorul. Dacă este acel alter ego, dacă sunt chiar eu și, dacă da, ce parte din mine vorbește. Sau dacă e cu totul altcineva. De fapt, cartea aceasta e un fel de oglindă. Spuneam mai devreme că fiecare carte a reprezentat o anume perioadă din viața mea. Știi definiția literaturii realiste: o oglindă purtată de-a lungul unui drum. La fel e și Cartea neisprăvirii, numai că ea e purtată de-a lungul unor zile, a unei luni și ceva, și este o oglindă internă, nu una exterioară. La nivelul ăsta, aș spune despre ea că este un gnomon care arată cum eram într-un anume moment al vieții mele.

Da, într-adevăr, e vorba de o altfel de oglindă decât cea a lui Balzac. Și mi-a venit în minte că Paul de Man spunea despre Borges că își construiește povestirile ca pe niște oglinzi.

Așa că aș merge un pic mai departe în discuția asta despre oglinzi, despre domnul Jorge Luis și despre domnul Julio, pentru că, citindu-ți cartea, n-am simțit nevoia să recitesc doar Oglinzile acoperite a lui Borges, pe care o citezi transparent. M-am gândit și la El espejo de tinta, unde motivul acesta al dublului văzut în oglindă e cu atât mai dramatic. Ceva similar se întâmplă și la „domnul Julio”, într-o povestire care se cheamă Distante espejo. Acesta e spiritul în care mi se pare că e construit și personajul tău, Sergiu.

În orice oglindă ești și tu, chiar dacă îți reflectă o față a ta pe care nu o știai și chiar nu o bănuiai. Și orice scrii e o astfel de oglindă, indiferent dacă scrii ficțiune, critică sau iei interviuri. Și, da, am boala de a face uneori trimiteri mult prea subtile. Spun „boală” pentru că sunt conștient că e un defect.

De aici și desele trimiteri la găurile de vierme?

Da, au mai ales legătură cu pasajele acestea subterane în care eu fac legături între anumite lucruri, pe diverse paliere.

Vorba aceluiași Sergiu: „Vezi, ăsta-i cusurul tău: ești livresc.”, zice el, fiind la rându-i livresc.

Îmi place foarte mult să mă joc atunci când scriu. Și nu e pentru aș vrea să fiu cool, ci pentru altfel mă plictisesc.

Dar nu e doar șarjă.

Nu, e felul meu de a fi. Altminteri, știu să mă joc și neserios, dar atunci când scriu, lucrurile se schimbă puțin. Poate de aceea n-am scris mai mult, pentru că, la un moment dat, ajungeam să simt scrisul ca pe o obligație, iar asta mă bloca.

Ai reluat și rescris mult din Cartea neisprăvirii?

Nu în întregime, mai ales că am vrut să las cartea un pic neșlefuită, s-o las să curgă așa cum curge viața. Am făcut foarte puține rectificări, așa cum scrie și în carte. Am vrut să-mi asum riscul de a o lăsa aproape așa cum a fost scrisă de la bun început.

Dar se vede că e o carte bine gândită la nivel de structură.

După ce am terminat-o, i-am descoperit și eu unele simetrii. De exemplu, pasajul acela în care spun că o carte e ca un gnomon care arată cititorului în ce moment al vieții se află apare exact la mijlocul cărții. Și, dacă la început domnul Teo poate scrie și ai mostre concrete din ce a scris, spre final, progresiv, îți povestește despre ce-ar vrea să scrie și nu a putut. E, la nivel de structură, un switch asemănător cu acela dintre Sergiu și naratorul din Totul e bine când se termină. Cu bine! Doar că acum se produce invers, de la „carnea” ficțiunii înspre vagul imaginar al intențiilor. Dar n-aș spune că am gândit dinainte toate lucrurile astea, fiindcă majoritatea s-au aranjat mai mult din instict.

Aveai în plan la început să scrii un dicționar de tipul celui din carte?

Inițial, da. Povestea e cât se poate de reală. Am scris fiecare intrare de dicționar în aproximativ o zi. Și a durat, într-adevăr, până m-am întâlnit cu „amicul Ciprian”. Iar pe urmă am abandonat complet proiectul. Când am început Cartea neisprăvirii, am încercat să folosesc, ca în arta dadaistă, obiecte găsite. Iar aceste povestiri inserate în roman sunt, de fapt, asemenea obiecte găsite.

Dar instrucțiunile, preluate pe filiera lui Cortázar?

Instrucțiunile nu le aveam dinainte. Mă plictisisem să scriu despre domnul Teo și m-am apucat pur și simplu să scriu acele Instrucțiuni.

În afară de ele, mă gândisem la un moment dat să scriu o parodie la adresa cărților de self-help și așa a apărut povestirea aia fragmentară, Cum să spui te iubesc. Poate ar trebui să spun și că toate cele 22 de bucăți din ea sunt influențate de Microficțiunile lui Régis Jauffret.

Să mai rămânem la pasajele din Cum să spui te iubesc. Acolo faci un inventar de categorii în funcție de care să poți da un rețetar. Și spui „Artiști: intră și criticii?” sau „Marea intelectualitate: intră și criticii?”. De-a lungul romanului, apar câteva mențiuni caustice la adresa criticii. Așa că îndrăznesc să te întreb ce părere ai despre critica literară.

Răspund tot cu o întrebare: chiar sunt criticii artiști?

Tot ce se poate.

Acum încerci, într-un fel, să tragi spuza pe turta ta. Dacă e să am o problemă, am o problemă cu criticii neserioși. Pe de-o parte, mi se pare că-și disprețuiesc propria meserie atunci când încearcă să fie altceva decât ceea ce sunt. Când încearcă să fie artiști, sau încearcă să fie ideologi, sau încearcă să plătească polițe personale. E un fel de a-ți desconsidera propria meserie, de a o folosi doar ca pe un instrument. Altfel, am tot respectul pentru critica literară.

Am vorbit despre scriitori și despre critici literari. Ne-a mai rămas o categorie. De dragul jocului, să ne prefacem că sunt Grațiela, potențiala ta cititoare, așa cum apare ea în carte. Ce ar întreba-o scriitorul T.O. Bobe?

Simt nevoia să mă răzbun în numele tuturor scriitorilor care, în interviuri, au fost întrebați de ce scriu. Așa că întreb și eu cititorul: de ce citește? Când eram în facultate și exista revista facultății, Litere nouă, chiar s-a făcut o asemenea anchetă.

Să zicem că din pasiune și fiindcă, mai apoi, am făcut din pasiune o meserie. Sper că te mulțumește măcar în parte răspunsul. E un răspuns în cerc.

Un fel de cerc vicios. Cum era vorba aia, dacă mângâi un cerc, devine vicios? Dar pot întreba și invers: dacă bați un cerc vicios, devine virtuos?

The post T.O. Bobe: „Am încercat să-mi fac portretul și să-mi răspund la întrebarea de ce nu pot să scriu” appeared first on Bookaholic.

La târgul de carte Gaudeamus a apărut cel mai recent volum de poezie semnat de Radu Vancu, Psalmi (Casa de Editură Max Blecher). De asemenea, a apărut cel de-al doilea volum din impecabila ediție de Opere Ezra Pound (Humanitas), cuprinzând două texte esențiale  – ABC-ul lecturii și Ghid spre Kulthură. Așa încât, pendulând între ipostaza de poet și cea de traducător al lui Pound, Radu Vancu a acceptat să purtăm o discuție liberă despre Paradis și despre frumusețe, ambele intrate, desigur, sub cupola poeziei.

Citind noul tău volum de poezie, Psalmi, și citind, totodată, cel de-al doilea volum din ediția Pound, m-am gândit că ar fi nimerit să le discutăm nu separat, ci împreună. Mi s-a părut că există puncte comune, așa încât aș lăsa discuția să curgă pornind de la această premisă.

În cel mai recent volum de poezie al tău ai ales ca punct de referință structura psalmilor, împrumutată, desigur, de la un model veterotestamentar, cel al psalmilor lui David. Totuși, eu una am găsit în cartea ta 17 asemenea psalmi. Mai sunt, în volum, alte două tipuri distincte de poeme: unele pe care le-aș numi „utopii”, iar altele care sunt un soi de intermezzo-uri în proză, cu un conținut extrem de personal.

Observația e foarte exactă. Sunt trei tipuri de poeme. Am ajuns la formula psalmilor atunci când l-am tradus pe John Berryman. Am tradus în jur de 50 de Dream Songs, dar nu am tradus tocmai partea care îmi place cel mai mult din tot ce a scris Berryman, anume Eleven Addresses to the Lord care, în fond, sunt tot niște psalmi, chiar dacă nu-i numește astfel. În vara lui ’70, el era închis într-o clinică de dezintoxicare. Era părăsit de alcool, părăsit de familie, părăsit de toată lumea, așa încât cade într-o extremă singurătate și începe să scrie acești psalmi dialogali, cam ca ai mei, dar mai frustrați, mai otrăviți, mai disperați, pentru că el ajunsese într-o zonă a singurătății în care eu, din fericire, nu am ajuns. Pe mine m-au mișcat acele unsprezece adresări către stăpân ale lui Berryman. De altfel, intertextul unuia dintre primii psalmi, cu „meșterul fulgului de zăpadă”, trimite la poezia lui.

Pentru mine, poezia a fost întotdeauna o vorbire despre intim. Și, prin intim, trebuie să înțelegem un superlativ. Din păcate, cuvântul e uzat și abuzat de critica literară. Când un critic scria despre un poet că este intimist (așa cum se spunea despre Ivănescu, de pildă) imediat îl plasa într-un raft inferior sau chiar terțiar. „Intimist” ajunsese o etichetă peiorativă. Ori, latinescul intimus este un superlativ de la intus (înăuntru). Deci intimus înseamnă tot ce e mai înlăuntrul tău. O poezie a intimului înseamnă să te duci în zonele tale cele mai personale, cele mai complicate, mai intense și mai ascunse. Pentru mine, literatura nu are sens decât în măsura în care se duce în acele zone și scoate de acolo ceva intens și ireductibil. Formula psalmilor mi s-a părut că poate să ajungă în aceste zone ale intimului și să-mi provoace o voce nouă. Eu n-am vrut să-mi repet, de la o carte la alta, stilistica, chiar dacă biografemele sunt tot aceleași (scriu inevitabil cam cu aceeași inimă și cam cu același creier de la o carte la alta). Într-un mod sună Sebastian în vis, altfel Frânghia înflorită, altfel Monstrul fericit. Nu vreau să fac aici inventarul „păcatelor mele literare”, dar nu aș fi publicat niciodată o carte de poezie dacă ea ar fi semănat cu anterioara.

Mi s-a părut că aceste dialoguri din Psalmi sunt o voce nouă. Și, cronologic, ei sunt primul strat al cărții, „bedrock”-ul (cum se spune în geologie) pe care se construiește restul. A doua voce e cea mai nouă dintre cele trei. Primul poem de acel tip l-am scris cu un an în urmă, la Berlin, unde aveam o rezidență, și țin minte că acolo, pe malul lacului Wannsee, am scris primul poem cu utopiile, și mi-am dat seama că acolo există o altfel de voce cu ajutorul căreia aș putea construi un contrapunct interesant. Pe cât sunt de colorate și colocviale textele din psalmi, pe atât sunt acestea de oraculare. Ele merg mai degrabă pe filiera aceasta a modernismului înalt, pe care eu nu am prea practicat-o. Mi-am dat seama că, pentru o construcție polifonică, e nevoie și de această a doua voce: o mână, aceasta a utopiilor, să joace pe grave, iar cealaltă pe acute. Cea de-a treia voce cuprinde, așa cum spuneai și tu, fragmente în proză. Unele sunt chiar extrase din cel de-al doilea volum al jurnalului meu. Ele ar fi linia de mijloc. Mi s-a părut că formula aceasta polifonică, cu trei voci pe care să le alternez, poate să construiască ceva ce nu exista în cărțile mele de poezie de dinainte, făcând-o totodată și greu clasabilă. O marotă a criticii de întâmpinare a fost să numească generația noastră mizerabilistă. Există și texte de tipul acesta, există și texte cu încărcătură livrescă, există și texte mistice. Am vrut să pun cap la cap un soi de polifonie care să nu poată fi ușor etichetată, ușor definibilă sau ușor de înghesuit într-un sertăraș al criticii de întâmpinare.

Așadar, avem de-a face cu o carte care respectă formula muzicală a psalmilor, avem cele trei voci și, cred eu, avem și o structură circulară în volumul tău. Îți începi și îți închei cartea anunțând care e marea ei miză: să scrii Paradisul. Sigur, tema trimite la Dante și, încă și mai mult, la Pound – cel care voia să scrie un paradis terestru în Cantosuri.

Acesta e intertextul principal. Sunt cele două propoziții ale lui Pound: „I have tried to write Paradise” și „I tried to make a paradiso terrestre”. Asta a încercat să facă acest uriaș poet. Mie mi se pare de un sarcasm teribil al modernității că un om cu instinctul Paradisului, așa cum a fost Pound, a ajuns în miezul infernului din cauza unei alegeri politice demente și autodistructive. Marea majoritate a poeților moderniști sunt poeți damnați, poeți cu gust pentru infernal și infern. Pound, în schimb, era deschis către Paradis. Totuși, ajunge în infern, nu în penumbră, ci în întunericul cel mai dinăuntru (cum se zice în textele sacre).

Și eu vreau, în felul meu, cu puterile mele, să scriu un Paradis. Pentru mine, Paradisul înseamnă colectarea vestigiilor frumuseții din lume. Există în lume cantități enorme de frumusețe. Există, deopotrivă, cantități enorme de rău. Paradoxul lumii e că, dacă vrei să-ți ții creierul și inima suficient de reactive la frumusețe, trebuie să accepți că ele vor fi, în egală măsură, reactive la rău. Pe scurt, cine vrea să perceapă frumusețea va fi întotdeauna rănit mai tare decât ceilalți, pentru că va merge cu pieptul deschis, așa încât orice îi va atinge inima – și va merge cu craniul deschis, așa încât orice îi va atinge creierul.

Dacă tot l-ai pomenit pe Dante, pentru el poezia însemna, în bună măsură, trasumanare – o trecere dincolo de om – despre această temă glosează minunat Horia-Roman Patapievici. Eu înțeleg această trasumanare nu ca pe o trecere dincolo de om, precum Dante, ci ca pe o adunare, o coagulare a vechilor calități umane, ale empatiei, tandreții, atenției la celălalt, prin intermediul poeziei. Acesta e Paradisul pe care îl visez eu. Spus simplu, Paradisul meu este omul bun, omul cu toate calitățile umane. Și cred că poezia este una dintre căile regale care te poate duce într-acolo. Frumusețea intensă și luminoasă a poeziei poate ține zgura resentimentului la o parte. Știu că e o naivitate și o iluzie, dar am cunoscut câțiva oameni pe care poezia îi făcea luminoși aproape la modul obiectiv. Pentru mine, aceasta e urma Paradisului în lume.

Pentru că tot l-ai pomenit pe Horia-Roman Patapievieci, mi-am amintit că, în Două eseuri despre Paradis și o încheiere, el spune la un moment dat că Pound a eșuat să construiască un Paradis tocmai pentru că era un exponent al modernismului, iar modernismul nu mai avea resursele necesare să perceapă Paradisul. Dacă modernismul a eșuat, cum crezi că se descurcă poezia secolului XXI?

Dacă îmi aduc bine aminte sensul demonstrației lui Patapievici, el conchide că eșecul lui Pound e eșecul modernității înseși. Paradoxul e – tot el spune – că, reușind să fie un poet modern atât de mare, el poartă, pecetluită în el, și soarta modernității – anume aceea a eșecului. Pentru Horia Patapievici, vestigiile Paradisului sunt simțurile noastre. Noi avem acces la Paradis și la frumusețe prin simțuri. Și, atunci, a aduna urmele Paradisului din lume înseamnă a capta frumusețea prin cât mai multe simțuri. Poezia de azi este o poezie profund senzorială. Din acest punct de vedere, poate că are acces la această frumusețe senzorial-paradisiacă a lumii despre care vorbește Patapievici. Mi se pare, de asemenea, că poezia noastră de azi încearcă din nou să se facă seducătoare, să fie frumoasă. În modernitate, s-a fugit de frumusețea artei. Există un documentar sfâșietor al lui Roger Scruton, se numește Why Beauty Matters și arată cum arta modernă s-a urâțit cu bună știință, fiind interesată doar de noutatea absolută, chiar dacă noul teritoriu este unul oribil, anost sau plictisitor. Nu a mai crezut în frumusețe pentru că lumea de dezvrăjise total pentru moderni.

Cred că, de ceva vreme, lumea a început să se „revrăjească”. S-au împlinit o sută de ani de la conferința lui Max Weber de la München, în care el anunța dezvrăjirea lumii. Cred că, în această sută de ani care s-a scurs, lumea s-a plictisit de dezvrăjirea aceasta și a început să se umple înapoi de vrajă. Sacrul intră din nou în lume, însă în forme ciudate și degradate. Să ne uităm la astrologie, de pildă. Toți ne menținem postura ultra-intelectuală, dar când este Neti Sandu la televizor spunem „dă mai tare”. E o formă foarte degradată a atenției pentru sacru.

Mai mult, pare că antenele noastre pentru frumos încep să fie din nou reactive. Cred că poezia de acum are în mai mare măsură șansa să aibă acces la Paradis decât a avut-o poezia modernă, tocmai pentru că reîncepem să captăm frumosul din lume. Poate și pentru că lumea a început să fie atât de autodistructivă: întotdeauna, în perioade de tipul acesta, artele au fost mai intense, mai disperate să salveze cantitățile de frumos, atâtea câte mai sunt ele.

Pe scurt: da, cred că, din nefericire, poezia noastră încă ar mai putea avea acces la Paradis. Spun din nefericire pentru că prețul este acesta – trebuie să crească cantitatea de rău din lumea pentru ca antenele noastre să redevină sensibile la frumos și la Paradis.

Dacă tot am vorbit despre frumusețe mă gândesc că ar fi momentul oportun să trasăm o punte de legătură către ABC-ul lecturii și Ghid spre Kulthură. În ABC-ul lecturii apar două definiții pe care mi-ar plăcea să le discutăm împreună. Una este o definiție a frumuseții ca „adecvare la scop”, iar o alta e definiția literaturii propriu-zise: „Literatura e limbă încărcată cu sens”.

Aș începe cu cea de-a doua. Pound discută chiar cuvântul german dichten (a condensa) și spune că poezia înseamnă condensare de sens, densificarea limbajului în așa măsură încât să absoarbă cantități de adevăr, de frumos și de uman. De aceea limbajul e central în poezie și în societate. El avea convingerea, căpătată de la Confucius, că, atunci când se degradează limbajul, societatea decade. Aceasta e o convingere care l-a urmărit pe Pound toată viața – dacă literatura unei națiuni decade, va decădea și națiunea respectivă. De aceea, atât ABC-ul lecturii cât și Ghid spre Kulthură nu sunt doar manuale de literatură. Ele sunt manuale de umanitate. Și literatura, dar și celelalte arte – sunt pagini despre muzică, despre teatru, pictură, dar și despre economie, teorie monetară, morfologia culturii, filosofie. Practic, tot ceea ce mintea omului a găsit remarcabil este condensat în limbaj. De aceea, pentru Pound, literatura nu e doar literatură, iar manualele de literatură nu sunt doar manuale de literatură. Sunt manuale care salvează tot ce s-a spus esențial despre umanitate, în așa fel încât să poți ajuta niște tineri foarte inteligenți, dar care nu au avut o școlaritate prea bună, să înțeleagă cum stau lucrurile cu omul. Asta înseamnă limbaj încărcat în cel mai înalt grad de semnificație.

Adecvarea la sens, la telos (scop), cum ar fi spus grecii, înseamnă să nu uiți niciodată că literatura nu este despre tropi, ci este om. Literatura înseamnă adecvare la om. Poeții sunt niște antene ale rasei – așa îi definește Pound undeva – și sunt antenele noastre pentru frumusețe. Esențial este să observi cum frumusețea traversează istoria lumii. Tot el spune undeva că frumusețea e o flacără care s-a aprins în textele vechilor greci, a trecut apoi de la greci la latini înspre Dante, a aprins poemele Evului Mediu, apoi a aprins Romantismul, după care ajunge la contemporani. La asta se referă dictonul lui preferat: „Make it new”. Nu e vorba de noutatea avangardiștilor (să fii nou cu orice preț) – ci să faci nouă cea mai veche flacără. E un pariu cu mult mai dificil decât cel al avangardiștilor.

Ambele texte ale lui Pound au, la început, o mică introducere în care el își portretizează cu de-amănuntul cititorul ideal. ABC-ul lecturii e scris „pentru cei cărora le-ar putea plăcea să învețe. Cartea nu e adresată celor care au ajuns la o cunoaștere deplină a obiectului fără să cunoască faptele”. Ghid spre Kulthură e scris „pentru oameni care nu și-au putut permite să se educe la universitate, sau pentru tineri, amenințați ori ba cu universitatea, care vor să știe mai multe la vârsta de cincizeci de ani decât știu eu azi, și pe care e de presupus că i-aș putea ajuta în această privință”. În contrapartidă, Pound numește ABC-ul lecturii „trepte către Parnas”. Aș porni de la această alăturare, pentru că avem în fața ochilor ceva mai mult decât un manual, iar miza finală pare a fi mai mare decât cea pur didactică. Totuși, știm că Pound a ținut foarte mult ca aceste texte să intre în categoria manualelor.

Parnasul apare aici ca o formă literară de articulare a Paradisului. El era un paradis literar pentru artiștii tehnicieni desăvârșiți. Parnasienii spuneau că tehnicianul desăvârșit va avea acces la acest paradis al artei, care este Parnasul. Pound ar fi putut să numească ABC-ul lecturii „trepte spre Paradis”, cred că ar fi fost mai în acord cu intenția lui. Dar, așa cum ai observat, există o disparitate teribilă între caracterul lor didactic declarat și sofisticarea lor de conținut. Nu poți face un manual despre tot, așa cum încearcă Pound, disperat, în aceste două texte. El avusese o idee mai veche: să facă o antologie în douăsprezece volume masive în care să cuprindă materia poeziei de pe toate continentele, din toate epocile. Un proiect abstrus și irealizabil, ca atâtea proiecte ale lui. Apoi a ajuns la formula aceasta a manualelor cu mostre de literatură, care i s-au părut mult mai exacte, precise și adecvate. În esența lor, aceste manuale (relaxate și colocviale) sunt la fel de abstruse și irealizabile ca proiectul antologiei. Nu poți vorbi în 300 de pagini despre poezie, economie, filozofie, istorie și să tragi de aici niște concluzii de o simplitate de manual. Miza aceasta seamănă, într-un fel, cu proiectul doctoratului ratat al lui Eminescu. Era un proiect la fel de irealizabil ca cel al lui Pound, venit din convingerea maniacală că poezia e totul, culmea care rezumă în ea întreaga umanitate, întreaga istorie și întreaga filozofie, punctul referențial de observare a lumii.

Din păcate pentru Pound, manualele acestea sunt oricum, dar nu limpezi și inteligibile. Sunt inteligente, chiar hiperinteligente – numai că, la final, nu poți trasa o concluzie clară despre tot ce-ai avut sub ochi. Ieși ca dintr-un enorm spectacol de teatru, dar pe care nu-l poți rezuma într-o frază de manual. Și e bine că e așa. Eșecul lui Pound de a construi un manual simplu de literatură arată cât de sofisticată e literatura. Nici măcar o minte genială ca a lui, care mergea direct la esențe, nu a putut prinde esența literaturii în trei rânduri. Acest eșec e cel mai mare omagiu adus literaturii.

Pound scrie ABC-ul lecturii pentru că el însuși îndurase „plicticoșenia din sala de curs”. În perioada studenției suferise din cauza faptului că nu avusese un curs care să-i aducă, într-o formulă compactă, o teorie a poeziei. Cum crezi că ar reacționa studenții de azi puși față în față cu un text de tipul acesta?

E greu de dus în sala de curs tocmai pentru că este atât de sofisticat. Îți trebuie o grupă de studenți bine instruiți, reactivi la frumos, care să înțeleagă, în plus, și de unde vine fractura asta tragică a minții lui Pound – o minte genială sub raport literar, dar atât de naivă politic. Dar, dacă ai astfel de studenți, cred că îi poți inclusiv împrumuta metoda, schimbând mostrele cu cele din istoria poeziei noastre, de pildă. Să arăți de ce anume un poet e mare. De ce, atunci când comite versuri proaste, îi scade acolo intensitatea – și cum anume trebuie să-l sancționezi. De ce un poet mediu poate să aibă uneori insule de mare poezie. Aceste insule îl transformă într-un poet remarcabil, sau rămân la statutul de accident? Sunt întrebări tehnice despre poezie, prin intermediul cărora studenții ar ieși în profit. Pe de altă parte, îți trebuie și un Pound care să țină acest curs. Ca întotdeauna, nu manualul e magic, ci profesorul.

Pound spune că, dacă vrei să știi poezie, trebuie să pornești la poezie, nu de la critica literară; dacă vrei să știi pictură, intri într-un muzeu; dacă vrei să înțelegi muzica, trebuie să calci pragul sălilor de concert.

Da, acesta e exact resortul mental care l-a dus la scrierea acestei cărți. Pictorii învață să picteze de la marii maeștri. Poeții trebuie să învețe să facă poezie prin maeștri. E ceea ce zice, în cuvinte simple și memorabile, Mircea Cărtărescu atunci când spune că și în cazul poetului „ontogenia repetă filogenia” – devenirea individului repetă devenirea speciei. Pound a vrut să ajute ontogenia cititorului de limbă engleză să repete filogenia literaturii de limbă engleză. Rezultatul e într-adevăr remarcabil. Nu întâmplător Ginsberg, într-o discuție târzie din anii ’70, spunea că în ABC-ul lecturii găsește unele dintre cele mai fertile sugestii pentru el, deși, la acel moment, era deja el însuși un mare poet. Adecvarea la scop, adică la trasumanarea ta ca cititor, e atât de remarcabilă în aceste cărți, încât funcționează chiar și atunci când cititorul este un mare poet.

E o iluzie (pe care, din păcate, școala încă o mai perpetuează) că anume critica literară e cea care te învață să fii poet. Critica e esențială, dar poezia o deprinzi din poezie. Critica te învață unde să te uiți, ce să valorizezi, dar contactul cu mediul primar al poeziei nu poate fi înlocuit de nimic.

Având încă în minte primul volum al ediției de Opere (cred că l-am parcurs de câteva ori bune) și citindu-l acum pe cel de-al doilea m-am întrebat dacă el nu ar putea fi văzut și ca o pregătire pentru următoarele două volume ale ediției Pound, unde vom avea adunate (aștept cu nerăbdare!) materia Cantosurilor. Spun asta pentru că multe dintre raționamentele de aici le vom găsi aplicate în Cantosuri. 

Sigur, el scria deja Cantosurile atunci când scrie ABC-ul lecturii. Ele au o ideație comună. Pentru mine, ca traducător, sigur că este un antrenament esențial, fiindcă altfel vezi Cantosurile după ce ai parcurs ABC-ul lecturii și Ghid spre Kulthură. Înțelegi, de pildă, de ce sunt atât de importante intertextele chinezești. De la Confucius, Pound voise să învețe exact cum poate transforma literatura într-o doctrină practică. Pe el îl uluise felul în care Confucius pusese limbajul la treabă pentru a-l transforma, practic, într-o înțelepciune a vieții de zi cu zi. Când regăsești aceste urme ale confucianismului în Cantos înțelegi de ce sunt acolo și de ce le aplică pe materia Iliadei și a Odiseei, de ce încearcă să transforme în înțelepciune practică toată această acumulare de poezie. Marele lui eșec e că a vrut să transforme poezia în înțelepciune și a căzut în nebunie. Dar eșecul lui personal ne arată ce trebuie să evităm noi. Pound nu a înțeles că trebuie și poți fi excesiv numai în scris, tocmai pentru a putea rămâne echilibrat în viața reală.

Exemplul lui Thomas Mann e bun aici. El, cu burghezia lui comodă și aparent atât de echilibrată, a camuflat unul dintre cei mai demonici artiști ai modernității. A știut să-și pună excesul în scris în așa fel încât în viață și în alegerile politice să rămână plictisitor de echilibrat.

Ai tradus, în primul volum al ediției, poeme din Pound scrise între 1908 și 1920. După ABC-ul lecturii și Ghid spre Kulthură urmează Cantosurile. Care sunt mizele pentru un traducător al lui Pound?

Ca întotdeauna, poezia e mai dificil de tradus decât proza. La Pound sunt multe chestiuni irezolvabile, ca de pildă Ancient Music, în care folosește o engleză germanică, încă neieșită din Evul Mediu. Subiectul este unul modern, însă limbajul în care e descris subiectul e redat în engleza aceea germanizată. Cum traduci un astfel de poem? Folosești o română medievală, adică o română cu slavonisme și cu turcisme? E soluția ingenioasă aleasă de Dan Alexe atunci când a tradus acest poem. Rezultatul e remarcabil – dar sensul contextual al originalului se pierde, sens care, mă tem, este intraductibil.

Un alt exemplu e un villonaud (formă inventată de Pound care reia formula poetică a lui Villon) de peste șaizeci de versuri, în care există doar două rime. Deci tu trebuie să găsești, în limba română, treizeci de cuvinte care să rimeze într-un anume fel, treizeci care să rimeze în altfel, să nu fie puse cu furca în context și să păstreze, pe cât posibil, metrica originalului. Am găsit o variantă, dar am lucrat trei zile pentru șaizeci de versuri.

Soluția onestă pentru a traduce o poezie de tipul acesta e cea a lui Nabokov traducând Evgheni Oneghin: iei un roman în versuri de 250 de pagini și îl transformi în două volume de câte o mie de pagini. Când traduce episodul duelului, Nabokov are o notă de douăzeci de pagini despre tradiția duelului în Rusia. Traducerea versurilor este literală, poezia romanului e ratată cu totul. Dar, după ce citești traducerea lui Nabokov, știi totul despre contextul literar și cultural care a generat acel obiect literar ultrasofisticat care e romanul lui Pușkin. Și la Pound am fi putut adopta o soluție de tipul acesta.

Să ne amintim că Pound, ca traducător, a făcut unele alegeri care l-au transformat în ținta specialiștilor.

Pound, în tot ce a tradus el, a preferat să fie infidel și a fost masacrat de specialiști. Academic vorbind, dreptatea era de partea lor. Dar el construise o poezie nouă, foarte fertilă și catalitică pentru poezia modernă, a infuzat continente întregi de poezie prin aceste traduceri. Eu n-am vrut să fiu infidel, dar am încercat să păstrez această frumusețe a poeziei despre care vorbeam mai devreme, acea flacără care, trecând de la alți poeți anteriori din diverse epoci, ajunge la Pound și îi aprinde și lui poemele, făcându-le să ardă în pagină. Asta e ceea ce am încercat să fac, și sper ca măcar parțial să-mi fi reușit.

În proză, miza era aceea de a nu trăda ideea, iar înțelesul demonstrațiilor lui Pound, care se succed năucitor, să fie inteligibile pentru cititorul român.

Cred că traducătorului Pound i-ar fi plăcut traducerea ta.

Nu știu. Îmi amintesc cât de emoționat era Pasolini, care l-a tradus în italiană pe Pound. Există un filmuleț pe Youtube, foarte scurt, cu Pasolini citindu-i lui Ezra Pound, în italiană, traduceri din Cantos. Pound îl ascultă, întins pe un balansoar, tace și numai clipește din când în când la diferitele alegeri pe care le face Pasolini. Dar acele clipeli sunt o critică traductologică de o finețe și de o subtilitate incredibile. Iar Pasolini, care în alte filme de pe Youtube e un tip revoltat și stăpân pe sine, acolo e teribil de emoționat în fața lui Pound. Aș fi cu mult mai emoționat decât Pasolini dacă Pound însuși ar citi traducerile mele.

M-aș întoarce acum la volumul tău de poezie, la Psalmi. Pornind de la modelul declarat, m-am întrebat unde anume aș putea găsi punctul de intersecție între poezia ta de aici și psalmii biblici. M-am oprit asupra unui pasaj din Psalmul 31: „Intellectum tibi dabo, et instruam te in via hac qua gradieris; firmabo super te oculos meos” („Eu te voi învăța și te voi cârmui pe calea aceasta pe care vei merge, ochii Mei asupra ta se vor întări”). În Psalmii tăi pare că există întotdeauna, extrem de vie, această privire.

Se leagă cu scrisul meu. Nu mai știu dacă și în poeme, dar în jurnale am spus de câteva ori că am moftul acesta de babă medievală și sunt convins că de acolo de sus cineva urmărește cu privirea ceea ce scriu eu prin jurnal, ca și când altceva mai bun nu ar avea de făcut. Nu știu dacă este o paranoia personală sau e o paranoia a tuturor scriitorilor, însă privirea aceasta peste umăr, în tot ce scriu, am simțit-o dintotdeauna. Pentru mine, dincolo de megalomanie și vanitate, cred că e vorba de înțelegerea scrisului ca pe o formă de comunicare și empatie cu cât mai multă lume. Cineva îți citește poemele peste umăr atunci când scrii. La rândul tău, le vei publica, te vei uita peste umărul cititorului tău și vei căuta să vezi cum a reacționat la textele tale. E fluidul acesta care circulă între lumi și care trebuie să se depună în literatură pentru a-i da sensul. Dacă vrei, e chiar acea flacără despre care vorbește și Pound și care nu circulă doar în interiorul literaturii, ci circulă și pe verticala lumilor. Singurul sens al scrisului, pentru mine, este captarea acestor flăcărui. Dacă le prinzi, ele îți incendiază pagina și totul devine încărcat cu sens, iar dacă nu, rămâne numai un mod plăcut de a-ți rata viața.

Ce fel de Dumnezeu e cel din Psalmi? Nu-l numești propriu-zis până într-un poem dintre cele în proză, probabil nu întâmplător.

E un Dumnezeu de uz personal. La fel ca baba medievală, cred că e un bătrân cu barba albă care a făcut lumea. Lucrurile acestea le cred fără nici o sofisticare intelectuală și nu am pretenția că Dumnezeul căruia mă adresez ar fi ceva mai mult decât atât. Dar, în același timp, cred și ce spune Hopkins (marele poet englez), că Iisus Hristos a fost singurul critic literar adevărat. Eu cred chiar că a fost singurul poet. Mai mult, cred că Dumnezeul construit de anumiți gânditori – Sf. Augustin, Toma de Aquino, Pascal – are o asemenea intensitate încât ea nu poate fi decât aceea a poeziei.

Tema sinuciderii se leagă pentru mine foarte strâns de povestea autodistrugerii divine. Există teologi serioși care au argumentat cândva că Iisus a practicat o formă de sinucidere. Știind că o să moară, alege să meargă spre moarte, deși îi stătea în putință să o evite. Origene a scris despre acest lucru. Cât mă privește, Dumnezeul meu este bătrânul acesta cu barbă albă, dar care, concomitent, e și un poet și un critic extraordinar. El leagă între ele toate temele și biografemele vieții mele. E cam ce facem noi atunci când ne imaginăm că există ființe deasupra acestei lumi și punem în ele, ca într-o pizza cu de toate, tot ce ține de viața, de inima și de mintea noastră.

The post Radu Vancu: „Și eu vreau, în felul meu, să scriu un Paradis” appeared first on Bookaholic.