Scriitorul Bogdan Suceavă a publicat recent, la Editura Polirom, un nou roman, Avalon. Secretele emigranților fericiți, o carte impresionantă de peste 500 de pagini care spune, cu destule și evidente elemente autobiografice, povestea emigrării (fericite) a unui tânăr matematican în America. În fond, mai mult decât o narațiune despre cum să reușești în Tărâmul Făgăduinței, volumul lui Bogdan Suceavă este o carte despre o problemă acută, în orice epocă, și, de multe ori, dureroasă: exilul. Am stat de vorbă cu autorul și l-am întrebat câte ceva despre ce anume vom găsi în paginile celui mai recent volum al său.

Fiindcă mă preocupă destul de mult chestiunea ambiguității generice a scriiturilor personale din ultimele decenii, o să te întreb direct: de ce ai ales să intitulezi „roman” un text aparent autobiografic, un text despre tine însuți, în fond?

Atunci când accesul nostru la informație e intermediat de toate aceste extensii multimedia, când tot ceea ce aflăm e filtrat de instagram, facebook, twitter și de bombardamentul cu imagini, cum trebuie să se transforme romanul? Mi se pare imposibil ca arta romanului să rămână neschimbată în condițiile în care procesarea imaginii în mințile noastre s-a schimbat atât de mult. Atâta vreme cât informația fundamentală ne dă impresia că ajunge mai aproape de realitate (deși putem fi mințiți și de fotografii, și de clipuri), proza trebuie la rândul ei să se transforme, să facă un pas similar către „realitate”. Avalon. Secretele emigranților fericiți e răspunsul meu la această problemă: cred că așa se transformă genul romanului. Romanul „cu cheie“, alegoria, metafora amplă și acoperită cu mult polei nu vor mai interesa. Cititorul e grăbit și nu mai are timp. Întrebarea fundamentală e cine are curajul să-și folosească materialul autobiografic pentru un asemenea demers? E o întrebare de natură etică, ține de acum de etica profundă a literaturii.

La final, există o notiță legată de scrierea acestei cărți: 2014-2018. Te gândeai și înainte de acest moment că vei scrie o… autoficțiune?

Nu era prima oară: în Noaptea când cineva a murit pentru tine am folosit multe elemente autobiografice. M-am gândit mult la problema aceasta. Dacă în Noaptea când cineva a murit pentru tine am evocat scene pe care mulți dintre cei din generația mea le-ar fi putut povesti la fel, de data aceasta am descris scene pe care numai eu le-aș fi putut descrie. A durat patru ani să scriu acest roman pentru că a fost foarte dificil la nivel personal să scriu anumite pagini.

Cred că e vorba de o autoficțiune fiindcă, tehnic vorbind, deși nu suntem în scriitura violent-urgentă a prozei franceze, pactul de lectură este unul ambivalent. Ți se pare o etichetă reductivă pentru cartea ta?

În cultura română de azi chestiunea exilului a devenit foarte importantă. Dacă am discuta doar despre un roman axat în principal pe aspecte autobiografice, atunci ar fi doar autoficțiune. Dar nu e doar atât. E mai mult. Atunci când cinci milioane din douăzeci și trei de milioane de români fie au plecat din România, fie lucrează în afară, ideea de a detalia procesul psihologic al îndepărtării de patrie mi se pare o temă majoră, insuficient explorată în proza de azi față de magnitudinea transformării prin care lumea românească trece. Nu se scrie destul despre asta, iar în discursul public de la București tema forțelor centrifuge care acționează asupra societății românești de azi nu a ajuns încă tema principală a preocupărilor. Oare nu vedem cu toții dimensiunile gigantice ale acestui proces? Descrierea tensiunilor politice dintre români care acționează ca forțe centrifuge, cu un rol important în dezintegrarea societății românești, mi se pare un risc care trebuie asumat de cel care discută tema aceasta. E o experiență teribilă, nu poate fi altfel. E asta autoficțiune? Este, și totodată este mult mai mult. Părerea mea e că asistăm la dezintegrarea graduală a unei lumi, și cred că trebuie să descriem acest proces cu luciditate. Cred că societatea românească e în plin proces de dezintegrare, și cred că un text ca acesta poate fi înmulțit cu cinci milioane, pentru a da măsura experienței celor ce au plecat dezamăgiți din România, profund dezamăgiți de tensiunile din societate, de pierderea locurilor de muncă, de reducerea șanselor de împlinire personală, de calitatea morală mizerabilă a unor politicieni, de corupția din presă (o presă care dispare pe măsură ce și-a irosit credibilitatea), de capacitatea infinită de coabitare cu răul a unor oameni pe care, din rațiuni profesionale, probabil i-am fi putut respecta. Literatura ar trebui să se ocupe cu așa ceva, nu crezi? Trebuie să scriem despre asta. Literatura poate deschide cutia Pandorei.

Cât de confortabilă/inconfortabilă este persoana I pentru un prozator ca tine?

Mi-a fost extrem de dificil să scriu Noaptea când cineva a murit pentru tine și Avalon. Secretele emigranților fericiți. Acum douăzeci de ani, nu plănuiam să construiesc narațiuni care să fie atât de mult inspirate din istoria personală. Mi-aș fi dorit să folosesc experiența personală cel mult într-un mod metaforic, probabil ca în Miruna, o poveste, dar m-am văzut nevoit să scriu și aceste cărți. Pentru că o poveste inspirată din experiența exilului necesita această perspectivă unică a celui care rămâne singur, absolut singur în fața porților prin care treci într-o altă cultură, într-o altă tradiție. Te reinventezi. Îți reinventezi utilitatea socială, și așa ceva e devastator, e traumatic. Ai nevoie de mult curaj ca să descrii acest proces. Cum s-ar fi putut scrie așa ceva dacă nu la persoana întâi?

De ce Avalon? Ce ascunde sau ce promite acest titlu, dar și subtitlul Secretele emigranților fericiți?

Avalon e un motiv mitic anglo-saxon: e locul magic unde regele Arthur s-ar fi vindecat după o bătălie în care a căpătat răni grele. Locul avea însușiri fermecate, și de aceea vindecarea deplină a regelui Arthur ar fi fost rapidă. În legende se poate. Pentru mine, viața într-un campus nord-american a fost similară acestui mitic Avalon, pentru că veneam din România anilor ’90 și-mi căutam vindecarea. Treceam dintr-o criză personală profundă, care a avut și o componentă politică (în condițiile în care eu nu am fost niciodată implicat politic, doar moștenisem tensiuni). A fost dur, și faptul că am făcut matematică m-a salvat. Trebuia să povestesc asta. Subtitlul Secretele emigranților fericiți are cumva și o nuanță ironică: chiar există emigranți fericiți? N-aș fi foarte sigur. Cartea mea explorează ideea asta. Subtitlul sugerează că unele dintre aspectele pe care le descriu trebuie că sunt comune multor români care au trecut în ultimii 30 de ani prin experiența exilului.

Eu am citit Avalon ca pe o carte de aventuri, fiindcă are ritm de ficțiune, dar miez de autobiografie. Ce crezi că e mai important sau, poftim, ce e mai important pentru tine: adevărul autobiografiei sau frumusețea ficțiunii?

Cred în frumusețea montării scenelor în diadema narațiunii. Ritmul poate fi controlat din montarea scenelor, iar materialul autobiografic trebuie folosit indiferent cât de mult doare la nivel personal. Ar fi o naivitate să sugerăm că dacă o scenă e „adevărată” atunci ar trebui să fie numaidecât „frumoasă”. Interesează ca întreaga poveste să deschidă o poartă și să comunice tensiunea aceea, experiența aceea profund traumatică. Important e cum arăți ceea ce vrei să spui.

Lansarea volumului Avalon. Secretele emigranților fericiți la Iași, alături de Bogdan Crețu, Ioana Hrib și Catinca Zamfir.

Povestește-ne un moment interesant din turneul de promovare a cărții, poate ceva despre interacțiunea ta cu cititorii tineri (cine știe, poate viitori „emigranți fericiți” și ei!).

Mă interesează enorm ce spun cei tineri, cei care cresc în România azi. Simt că am o datorie față de ei. Scriu pentru ei, pentru a-i informa și pentru a-i ajuta să aibă o imagine precisă despre potențialele experiențe viitoare prin care ar putea să treacă. Mi-aș dori ca cei care au azi între 15-25 de ani să fie mult mai informați decât eram eu atunci când am trecut Atlanticul. Mi-aș dori să le fiu de ajutor, ca textul meu să-i motiveze, să-i încurajeze, să le fie alături atunci când le va fi greu. Am avut parte de întâlniri extraordinare în turneul din România, și cele mai multe dintre aceste prezentări nu m-au avut pe mine în centrul atenției, ci pe cei tineri: așa este normal.

A fost extraordinară întâlnirea de la Iași de la librăria Orest Tafrali, cu Ioana Hrib și Catinca Zamfir, de la Colegiul Național Mihai Eminescu, cu care am purtat un dialog foarte viu și interesant (meritul e al lor). Martor ne-a fost Bogdan Crețu, care și-a prezentat punctul de vedere asupra cărții mele și a făcut întâlnirea noastră și mai interesantă. Informațiile despre care am povestit în carte au fost întărite de Mihai Anastasiei și Marian I. Munteanu, doi geometri ieșeni de prim rang, care cunosc foarte bine realitatea academică a poveștilor pe care le-am evocat eu în roman, și care în seara aceea mi-au făcut onoarea de a veni la prezentarea cărții. Extraordinară a fost și întâlnirea cu elevii de la Clubul de lectură Alecart, moderată de Nicoleta Munteanu, unde discuția a fost dintre cele mai extraordinare, pentru că Alecart e de acum o marcă a excelenței în ceea ce privește receptarea literaturii de azi. Mi s-a părut că ambele aceste întâlniri au dat măsura a ceea ce se petrece la Iași datorită FILIT: s-a schimbat cultura locului, mult și numai în bine. Există cititori tineri extrem de experimentați în câmpul literaturii, oameni care pot discuta fără complexe cu orice autor, din orice cultură.

La Cluj-Napoca am avut parte de o întâlnire deosebită la Colegiul Emil Racoviță, și acolo mi-am întâlnit frații și surorile mai mici: elevi interesați de matematică și de fizică, care și citesc literatură și pot discuta inteligent despre ceea ce încercăm noi. (Cum ziceam, pentru ei scriu.) Într-o prezentare la splendida librărie Book Corner Librarium, am avut norocul de a discuta despre Avalon cu doi studenți de la litere, Maria Chiorean și Mihnea Bâlici, care trebuie luați în serios drept niște maturi profesioniști ai literaturii. Acolo am discutat cartea alături de Doru Pop, care a știut de acest proiect încă din perioada când și specialiștii Editurii Polirom făceau prima lectură pe manuscrisul întreg.

Dar marea surpriză a turneului a fost întâlnirea de la INALCO (Institut National des Langues et Civilisations Orientales), de la Paris, unde am discutat romanele mele alături de Cécile Folschweiller, Irina Grindan și Ina Delaunay-Ciodaru. Surpriza pentru mine a fost să descopăr că există de acum specialiști care urmăresc cu interes toate încercările mele. Pentru cineva care scrie în limba română la 10.000 de km distanță de România e ceva deosebit.

Dar cea mai încărcată de emoție pentru mine a fost întâlnirea de la librăria Humanitas Cișmigiu, când Avalon. Secretele emigranților fericiți a fost discutată de trei eleve de la Colegiu Național Gheorghe Șincai, Ioana Rădulescu, Bianca Rusu și Mădălina Șerban, alături de Florin Iaru.

Credit foto imagine principală: Tatiana Țîbuleac

Cumpără cartea „Avalon. Secretele emigranților fericiți” din librăria online Cărturești! Ai un discount special Bookaholic – 15% reducere dacă introduci codul 0ADYT44K atunci când faci comanda, la check out.

The post Bogdan Suceavă: „Părerea mea e că asistăm la dezintegrarea graduală a unei lumi, și cred că trebuie să descriem acest proces cu luciditate” (interviu) appeared first on Bookaholic.

Andreea Lupu a debutat cu volumul de poezie „Instituția”, care a câștigat Premiul Național pentru debut în poezie „Iustin Panța”. Bogdan Bam Diaconu a realizat ilustrațiile acestui volum, interacționând cu textele și personajele Andreei Lupu. Despre cine este Spectaculoasa, cine și cum ajunge în această Instituție, în cele ce urmează:

Ilustrațiile volumului „Instituția” (Editura Paralela 45, 2018) sunt realizate de Bogdan Bam Diaconu. Textele se continuă în desene, la fel și fragmente din corporalitatea și identitatea personajului.

Ilustrațiile cuprind povestea prieteniei mele cu Bam, care se desfășoară de mai bine de 10 ani, iar Instituția există în mare parte datorită desenelor.

În timp, s-a desfășurat o adevărată corespondență grafic-literară. Pentru fiecare scrisoare terminată și trimisă, Bam întorcea o ilustrație nouă. Am continuat să scriu datorită personajelor lui, a continuat să deseneze datorită scrisorilor mele. Au existat multe variante, am trecut chiar și prin culori.

Mi-am descoperit textele în ilustrațiile lui, așa cum el, cred, și-a descoperit personajele în scrisorile mele. M-am bucurat că am găsit în Cosmin Perța un editor sensibil și extraordinar de deschis la această alăturare de text și desen.

Personajul Spectaculoasa e strâns legat de emoțiile produse de libertate și de capacitățile corporale de a simți, în general, ale Zdruncăi. Ce nu poate face Spectaculoasă, unde i se opresc sau unde i-ai oprit puterile?

Spectaculoasa își poartă puterile în nume. Nu mi-am imaginat-o neputând.

Cred că mi-ar fi fost foarte greu să o opresc pe Spectaculoasă, n-am fost niciun moment tentată să o fac. Dimpotrivă, m-am bucurat de fiecare dată când a apărut.

Altfel, ca în viață, puterile ei sunt delimitate cu delicatețe de locul în care se află, dar și de cei cu care își petrece timpul.

Relația dintre personajele Vitoș și Zdrunca se derulează în absența prezenței concrete, e întreținută de amintiri și memorie, din descrierile întâmplărilor și stărilor din timpul prezent. Cei doi o împărtășesc, însă, pe Spectaculoasă, care e și un liant între ei. Ce aduce în plus sau în minus această intermediere?

N-aș spune că Spectaculoasa intermediază. Ea aparține prezentului, dar aparține și spațiului memoriei. Spectaculoasa Știe, în aceeași măsură în care Poate. Acestea toate o fac să circule liberă în spațiu, dar și în amintiri.

Ce este Instituția? Cum a ajuns personajul acolo? Cum ai ajuns tu la această Instituție?

Cred că oricine dintre noi poate ajunge în Instituție când afară nu e suficient de multă liniște. Nu este un spațiu al logicii, se deschide când ai nevoie de el, și marea lui calitate este că te poate cuprinde. Cu totul.

Cum e când lumea pătrunde în alt om, de parcă n-ar avea niciun mecanism care să-l separe/apere de aceasta?

Nu cred că înțeleg foarte bine întrebarea, dar mi s-ar părea cel puțin interesant ca lumea să pătrundă, întreagă, într-un singur om, cu condiția să și iasă din el, scurt timp după. Nu de alta, dar ce să facă un om care devine prea-plin, singur?

Atunci când personajul se îndepărtează de sine, apelează la memoria lui Vitoș și la Spectaculoasa, care îi spune Zdruncăi „ce-ar trebui să știe pentru ziua care va trece”. În ce măsură se bazează identitatea Zdruncăi pe lumea exterioară?

Nu pot să zic că am reușit să o cunosc foarte bine pe Zdrunca, dar cred că-i place să se joace cu „a ști”. „A ști” nu este o chestiune fixă, ci versatilă, fluidă, și are foarte mult de-a face cu partenerul de joacă.

Andreea Lupu (n. 1978, în Ploiești) a absolvit Academia de Studii Economice. „Instituția” este volumul de debut, cu care a câștigat Premiului Național pentru debut în poezie „Iustin Panța”.

credit fotografie principală: arhiva autoarei

The post Andreea Lupu: „Instituția” nu e un spațiu al logicii (interviu) appeared first on Bookaholic.

SĂ NE CUNOAȘTEM POEȚII. O inițiativă a site-ului nostru: (și mai multe) interviuri cu poeți din vremurile noastre, oameni care trăiesc și scriu printre noi. După Livia Ștefan, iată o splendidă pledoarie pentru poezie de la una dintre cele mai apreciate poete din România, astăzi: Lia Faur.

Lia Faur, poetă mai ales. Cum e să fii poet în România mileniului III, ce are specific o viață de poet în zilele noastre?

Să fii poet al zilelor noastre înseamnă că te-ai născut cu un handicap pe care nu știi cum să-l îmbraci mai bine în haina rutinei celorlalți. Trebuie să faci față unor situații de viață mult prea dure pentru modul în care ești construit, să faci față consumerismului, inclusiv celui de literatură, să-i lași pe unii să te pleznească cu labele lor, să se lustruiască în fața ta, să-ți demonstreze. Poetul nu are nevoie de toate acestea, el însuși este demonstrația fragilității și a inocenței genuine, un genunchi al umanității. Poetul e iubit și hulit. Nu te încurci cu el, nu-i iei în serios gesturile, îl scuzi că… „e poet”, îl trimiți la muncă și îl privești ca pe o persoană ciudată. Este exotic în felul său, dar nestatornic, nesigur, nemulțumit, nefericit, neîmplinit, mereu ne, ne, ne. Noroc că există tot mai multe clanuri de poezie („clan”, cu sensul care îmi place: mică reuniune de specii vegetale, crescute pe suprafețe puțin întinse, care tind să se răspândească), unde „ciudații” se adună și juisează poetic. Poetul se hrănește din căutări și întâlniri. Imaginați-vă un banc de delfini de o frumusețe desăvârșită. Îi privim fără să-i putem înhăma nici la căruță, nici la alte munci grele. Fără, de regulă, să le înțelegem limbajul. Dar întâlnirea lor e fascinantă pentru toată lumea. Și din acest motiv aș face un indicator din versurile lui Nichita Stănescu: „Nu puneți niciodată mâna pe poet!”. Revenind la viața de zi cu zi, poeții pe care îi cunosc eu fac ce fac și tot la poezie ajung, se caută și comunică prin limbajul cunoscut. Unii organizează întâlniri literare, alții participă la ele. Nu fac excepție, ca să contribui la purificarea atmosferică, organizez anual festivalul de literatură SAD, la Arad.

Pentru aceia care au deschis mai târziu ochii către poezie, dacă mergem la librărie și vrem să citim cărți de poezie de Lia Faur – ce să căutăm? Detaliați-ne un pic viața și opera. Cum ați ajuns să scrieți poezie?

Volumele de poezie publicate la editurile Vinea sau Brumar nu se mai găsesc în librării. Anul acesta la Gaudeamus a fost reeditat volumul (foarte puțin) revizuit Piele de împrumut (2009, Ed. Vinea) la Editura Brumar. Cu puțin noroc, veți găsi însă cartea de dialoguri, Eșichier, cu poetul Șerban Foarță (Ed. Brumar, 2012), care, în parte, este tot o poezie, și volumul coordonat în colaborare: Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Ed. Polirom, 2017). Am debutat în 2002 cu volumul Exercițiu de striptease (Ed. Mirador), o revoltă față de încălcarea demnității cărnii.

La început, am scris poezie pe garduri, ca mulți copii, cu versuri scurte, sau pe copaci. Apoi, la școală, poezie patriotică, despre daci și romani. Dacii îmi inspirau sufletul, romanii, mintea. Apoi, când am fost tristă. Îmi făceam scenarii ale morții mele încă de pe la șase ani. Am lăsat un testament la opt ani.

Nu pot scrie când sunt fericită. Cele două stări sunt incompatibile în poezie. Scriu pentru că scrisul mi-e complice și nu trebuie să mint. În poem poți concentra o viață, pe care să o prezinți în doar câteva minute.

Lia Faur nu a întâlnit oameni cu bani care vor să asculte poezie

O să vă întreb vulgar, ca non-poeții, se poate trăi din poezie? Ce ar trebui să se întâmple pentru ca să se poată? Din ce trăiește o poetă a timpului nostru?

Fără poezie s-ar putea muri mai ușor decât s-ar crede. Dacă ne imaginăm că am trăi un an de zile cu banii din cele câteva lecturi, atunci eu aș fi o homeless woman. Mă vizualizez cu părul argintiu și încâlcit, cu fața îngălbenită de vânt și unghiile rupte, hrănind porumbeii și trăgând după mine o geantă plină de cărți. Nu știu cum se poate vinde poezia, mereu cei care se adună să o citească sau să o scrie sunt săraci sau nu prea bogați. Nu am întâlnit până acum oameni cu bani care vor să asculte poezie. Nu s-ar trăi ușor în România doar din poezie. Poetul nu e ocrotit prin lege. Trăiesc din profesie, sunt profesoară și, din fericire, literatura e câmpul meu de luptă.

Sunt împotriva cinismului politic al acestor ani, mă revoltă mârlănia, pseudocultura, analfabetismul funcțional, bifa, populismul. Fac față cu mijloacele mele de profesor, propovăduiesc printre elevi și studenți și sper (deci, totuși, sper!) că generațiile viitoare vor fi mai curate și politicienii vor avea un profil firesc.

Lia Faur, poetă

Ce părere aveți despre țara noastră, despre timpul prezent și despre viitor? Cum vezi dumneata viitorul României? Vă interesează?

Si tu veux être inquiet, vis dans le futur, cum ar spune francezul, însă nici prezentul nu mă liniștește. În anul centenar 2018 mi-am agățat o hartă de gât, e din argint, cu șnur negru. Țin foarte mult la ea și o mângâi în fiecare dimineață. România e mai în siguranță la gâtul unui poet decât pe mâna unui politician român. E foarte trist ce spun, dar eu nu văd viitorul României. Sigur, el există, dar eu nu l-aș putea creiona. L-am văzut în primii zece ani de după ’89. Apoi am încetat să mă mai gândesc, iar acum simt doar o mare revoltă.

Emigrare. De ce nu ați emigrat, dacă nu ați emigrat? Ce vă ține acasă, aici, la noi, în lumea a doua?

Înainte de ’89, eram adolescentă și nu mă gândeam serios la „fugă”. Aveam rude „fugite” în Franța, dar apucasem să mă îndrăgostesc și totul era frumos. După aceea, am început să călătoresc și mi s-a făcut un dor teribil de acasă. Când întâlneam un român într-o parcare din Franța, îmi venea să-l îmbrățișez. M-am întors de fiecare dată. Eram foarte legată de dealurile mele, de idealurile mele, iar la întoarcere iubeam tot, până și gropile din șosea, chiar dacă îmi venea să plâng. Aș vrea să fug acum. Am același sentiment al resemnării pe care îl aveau mulți români în epoca trecută. Nu mă aștept la nimic bun. Nici nu mă mai pot uita la televizor. Îl admir pe Radu Vancu pentru lupta lui de rezistență, pentru că asta se cere aici. Ceea ce mă ține este un fel de educație patriarhală, că trebuie să fac ceva bun oriunde mă aflu. Că voi continua să repar acoperișul la casa părintească, pe care a construit-o bunicul, și l-a reparat tata, înainte de a muri.

Lia Faur și forma sa de protest și patriotism

Implicare civică. Este Lia Faur implicată civic? Merge la vot? Protestează? Cum își manifestă cetățenia?

Sunt într-o etapă de mocnire, ca mulți alții. Sunt împotriva cinismului politic al acestor ani, mă revoltă mârlănia, pseudocultura, analfabetismul funcțional, bifa, populismul. Fac față cu mijloacele mele de profesor, propovăduiesc printre elevi și studenți și sper (deci, totuși, sper!) că generațiile viitoare vor fi mai curate și politicienii vor avea un profil firesc. Se spune că demnitarii seamănă cu poporul din care fac parte. Mă gândesc că în câțiva ani cei pe care îi educ să fie mai mulți decât cei care ne conduc. Mă atașez solidarității care se formează împotriva deciziilor absolut indecente ale clasei politice. Aceasta e forma mea de protest și de patriotism, nevoia de a mă solidariza alături de oameni pe care îi admir sau pe care nici nu-i cunosc, dar mărșăluim prin oraș în speranța că pașii noștri vor reduce distanța către un viitor mai bun, pe care, repet, nu mi-l pot contura.

Literatura română astăzi. Care e treaba cu literatura română la zi? Dacă am vrea să citim o pleiadă de tineri poeți, un pupuriu (cum greșit, dar just se spune) de versuri, pe cine ne recomandați și de ce? Cum să procedăm?

Literatura română are ce oferi în fiecare epocă, de la Cantemir încoace. Se scrie bine în România, promovarea începe să se miște, cititorii se educă, deci nu sunt probleme. Dacă vrei să citești, cauți. Pe bloguri de literatură, în revistele literare, întrebi un scriitor. Cum literatura contemporană nu e subiect de bac, la școală ea rămâne mereu „pe altădată”, până se încheie anul școlar. Deci e mai greu să te îndrume profesorul de română, din păcate. Există și excepții, dar regula este „De ce să citim dacă nu trebuie pentru examen?”. Am mai observat că aceiași profesori nu sunt „împătimiți” după poezia contemporană. Sunt mulți poeți buni ai momentului, depinde ce se înțelege prin „tineri”. Pentru mine, Claudiu Komartin nu va îmbătrâni niciodată. Voi recomanda câteva dintre cărțile de poezie de pe raftul bibliotecii mele: Svetlana Cârstean, Andrei Dósa, T. S. Khasis, Cosmina Moroșan, Andra Rotaru, Cristina Stancu, Olga Ștefan, Tara Skurtu, Krista Szöcs, Mihók Tamás și revista Poesis international. E un bun ghid de lectură.

Credit foto imagine principală: Nicoleta Dabija.

The post Lia Faur: „Nu pot scrie când sunt fericită. Cele două stări sunt incompatibile în poezie” appeared first on Bookaholic.

Cînd nicio ieșire nu mai e posibilă, mintea încolțită e capabilă să lumineze întunericul.

Se întorcea acasă, vorbind singură și a sărit de trei coți. Cîinele nebun din curtea vecinilor se repezise prin gard, ca de obicei, cu botul deschis, hămăind cu bale, ca de obicei, doar că acum nu-l văzuse. În loc să tresară speriată, tot ca de obicei, s-a proptit pe picioare și a început să hămăie la cîine, turbată, și să-l scuipe. I s-a făcut brusc rușine, s-a speriat și a fugit. A ajuns acasă plîngînd în hohote, după ce se abținuse să strige în gura mare: „Vrea să mă fută! Pe mine, mă, m!”. Nu-i păsa că se scursese machiajul, că îi curgea nasul. Îi venea să moară de rușine. Moartea ar fi o scăpare – a oftat ea. S-a uitat în jur, căutînd un sprijin, dar n-a apărut nimeni. Marcel era încă la Baia Mare. Ce dracu’ moșmondea acolo? De ce nu e aici, s-o apere, s-o ia și să fugă în lume? Ce o fi în mintea aia a lui, de bărbat nepăsător? Dar ea i-ar fi mărturisit? Cum să spui una ca asta? Se certaseră exact înainte să urce el în tren. Dacă măcar nu s-ar fi certat! Era prinsă în capcană. A deschis dulapul din bucătărie, s-a uitat în oglinda rotundă de deasupra chiuvetei, și-a îndreptat un cîrlionț pleoștit, a tras sertarele, apoi a deschis frigiderul ca să facă ceva, orice. A găsit o jumătate de vodcă, a dat pe gît o dușcă, a ars-o, dar i-a făcut bine.

N-avea scăpare. Intrase în garsonieră pe furiș, hoțește, hămăind în gînd, însă acum îi venea să spargă totul. „Idioato”, a zis cu voce tare. „Idioato, idioato, idioato”, a repetat, ridicînd tonul. Vocea i s-a izbit de pereți și s-a întors cuminte și spășită la ea. „Sunt o gîscă proastă și o să mă jumulească.” A redeschis frigiderul și s-a uitat lung. A înșfăcat respingătoarea sticlă de vodcă și a dus-o la gură. A băut dintr-o suflare. Asta e, o să uite, o să se șteargă. Nu s-a șters nimic. Dimpotrivă, acum totul era mai viu, pe viu. Cum de se schimbase, într-o clipă, norocul, nu putea pricepe. Tăria alcoolului i-a tăiat răsuflarea. De regulă, Ana nu bea. Focul care i s-a cuibărit în stomac a biciuit-o. A respirat adînc.

Începuse atît de bine. Ce oameni drăguți! Ce șef adorabil! Îi pusese Dumnezeu mîna-n cap. Ce colegi îndatoritori și curtenitori! Ce fete de treabă, haioase, de gașcă! Ce sediu! Ce birouaș chic! Pentru o angajată de probă, era un vis frumos. Nu-i vorbă, și Ana e o fată micuță și cu lipici. Nu are în cap numai numere și cuvinte, e chiar o prezență agreabilă. Șatenă, cu ochi verzi (în realitate, e ceacîră, un atú în plus), cu o siluetă simpatică, Ana a inspirat cîțiva bărbați, care au inspirat-o și ei, la timpul potrivit. Dar niciodată, niciodată… Dar nu, ea nu era fata care să… Inima ei era dată.

Se adaptase repede, se împrietenise cu lumea și lumea s-a împrietenit cu ea. A putut remarca, însă, un soi de mică invidie colegială. A pus-o pe seama noutății. Sau pe seama șefului, a celui mai simpatic și curtenitor șef din lume, Liviu, care-i ceruse de la interviu să îi spună pe nume. Cînd un om e atît de mișto, n-ai nicio ezitare. Părea un frate mai mare, întotdeauna amabil, glumeț, curat. Fetele erau topite după el: bărbat cam la patruzeci de ani, elegant fără ostentație, înalt, inteligent. Genul etern tînăr, care promite și se ține de cuvînt. „Păcat că-i însurat”, a zis o colegă. „Ei, lasă, a zis alta, nu contează.” S-a mirat. Cum adică, lasă? A remarcat repede că relația dintre femeile din zonă și el era mai caldă față de puținele pe care le văzuse pînă atunci. Ana nici proastă nu-i, și-a dat seama repede care erau favoritele. Fetele pe placul șefului aveau o altfel de călcătură, altfel de priviri, un soi de mîndrie profesională.

A întrebat discret, în dreapta și-n stînga, ce se întîmplă, care-i șpilul? Atunci a aflat. Aproape toate colegele ei mișto trecuseră prin patul sau prin biroul lui. I s-a părut ciudat că se turnau unele pe altele fără ezitare. Că ea nu a discutat niciodată cu nimeni despre experiențele ei.

Cum? Cum, necum. Liviu P. (numele de familie se pierduse, iar lumea îl poreclise Pe) și-a dezvăluit, astfel, prescurtarea. Liviu Pe ele. Și cum făcea? Simplu: le chema în birou. Nici una, nici două… Vrei? Bine. Nu vrei? Una scurtă și batem palma. Fără mofturi. „Dezbracă-te, fă, nu fi proastă!” A crezut că visează. „Chiar așa?” Da. „Și nu s-a împotrivit nimeni? Nu l-a reclamat nimeni?” „Păi, tu n-ai dat interviu?” Ba da. „Nu ai remarcat nimic?” Atitudinea protectoare, camaraderească, întrebările cu dublu sens… „Pe nu te-a întrebat și pe tine de viața ta intimă?” „Ba da, dar e însurat! Are o nevastă, doi copii!” Niște zîmbete largi înfloreau pe fețele care o fixau. Nu vorbise cu ea între patru ochi? Nu-i oferise o cafea, în biroul lui? Nu remarcase canapeaua de piele? Dar biroul solid ca un altar? Nu o certase ușor, pentru o greșeală? Nu venise lîngă ea să-i arate? Și ce? „Păi, te-a adulmecat, prostuțo! Las’ că e bine!” Pentru bărbatul ăsta, unu și cu unu fac doi întotdeauna și niciodată nu-i dă cu virgulă. A rămas cu gura căscată.

N-a crezut. Pînă în dimineața asta, cînd Liviu Pe a chemat-o. Era tot un zîmbet. Și-a zis în gînd că e o proastă cu adevărat, care crede toate balivernele, și exact atunci el i-a zis să se dezbrace.

— Hai, să te văd. Te mai fandosești mult? Mă lași să bălesc… Azi nu mai scapi nefutută. Batem palma?

A avut o sclipire și a scăpat, pretextînd o jenă feminină, foarte feminină.

Dar mîine? Își ia capul în mîini și își plînge de milă. Nu vrea să piardă job-ul ăsta. Nu acum, după atîtea lipsuri. Unde să se ducă? Ar fugi la Baia Mare, după Marcel, acolo sînt oameni serioși, nu lupi în blană de oaie. Abandonează orice gînd, apoi duce din nou sticla la gură. Marcel nu mai sună, ar izbăvi-o. Adoarme tîrziu, ca un animal rănit și visează toată noaptea. Ar trebui să mai spun că Ana și Marcel stau cu chirie și s-au certat de la bani, înainte ca el să plece taman la Baia Mare, pentru interviu.

După cîțiva ani, Ana avea să povestească, la o țigară, toată tărășenia. Dis de dimineață, a tras pe ea cea mai sexy lenjerie. A ezitat între roșu și negru. A ales roșu. S-a strecurat în strecii care îi subliniau formele perfecte. Și-a plantat un push și și-a pus o bluză neîncăpătoare și transparentă. A întins pe toată gura, cît de gros se putea, rujul roșu, cu sclipici. Cînd a intrat în firmă, era sigură pe ea, mîndră, gata să înfrunte grămezi de priviri ironice. Călca înfipt. I s-a făcut loc, cu politețe. Toți știau de ce, toți așteptau s-o vadă ieșind de la futut cu o figură preocupată de viitorul firmei, dar o fată ca toate celelalte. S-a prefăcut că nu vede, nu aude și nu-i pasă. A intrat cu pieptul înainte, a tras ușa după ea, tare, să facă zdrang!, s-a îndreptat către Pe și i-a pus mîna pe piept. Pe avea niște bicepși adevărați, de mascul adevărat. A scos vîrful limbii printre dinți, și-a umezit buzele, apoi s-a întins repede, cît era de mică, și-a aruncat pantofii roz, apoi a urcat pe biroul lui Pe, s-a crăcănat și și-a proptit tălpile pe marginea de mahon. Apoi a deschis gura și a răcnit:

— Hai, frumosule, scoate-ți pula ta mare și tare. Ah, ce pulă îmboboșată ai. E pula pulelor, cea mai mare și mai tare din lume. Cred că fuți de rupi. Fute-le pe toate, că merită! Mămicoo, măiculița mea, vino să vezi puloi! Rupe-mă și pe mine, vreau orgasm acum. Două, trei, o sută, să-mi sară chiloții! Fute-mă imediat, în cur, în gură, între țîțe, în nas, în urechi! Curge din mine șiroaie, nu mai pot, bag-o repede! Grăbește-te, leșin de poftă! Fu-te-mă bine! Ah, oh! Ai băgat-o? Vin! Viin! Viiiiiiin!

Răcnetele ei traversau pereții. În timp ce-i turuia gura, nu se putea împiedica să vadă, cu ochii închiși, cum se oprise toată lumea pe culoar. Dar bărbatul din fața ei s-a oprit, ca la un semn. Cu cît striga mai tare, cu atît fața lui Pe se lungea mai mult, iar organul lui, primul între egali, s-a dezumflat repede, cu tristețe. Pînă n-a mai rămas nimic.

Atunci, Ana s-a dat ușurel jos de pe birou, și-a pus pantofii la loc și a zis la fel de tare:

— Ah, ce păcat că nu poți! Ce păcat că e moartă! Dă să-l pup, bietul cuc! Lasă, puiule, încercăm mîine! A fost minunat! Nici n-am simțit că nu ți s-a sculat.

Apoi a ieșit la fel de țanțoșă și s-a dus în biroul ei, așteptînd furtuna. Dar furtuna n-a mai venit, iar colegii s-au ascuns iepurește, care pe unde apucase.

Se pare, a continuat ea, oprindu-se din rîs, că Liviu Pe s-a blocat. Apoi, blocajul s-a extins, iar ditamai bărbatul a trebuit să consulte un psiholog. Fără succes. În scurt timp, și-a dat demisia. Nimeni n-a spus nimic, pentru că în firma aia nu era nevoie să vorbești, se știa totul, pînă și numele terapeutului.

Apoi, cu melancolie, a mai adăugat:

— De ce nu m-o fi curtat cum se curtează? Era totuși un bărbat frumos, chiar dacă era căsătorit. Apropo, Marcel nu s-a mai întors din delegație. Și-a găsit o amărîtă, la Baia Mare, da.

Imagine principală: fotografie de Florin Iaru.

The post Din vorbe appeared first on Bookaholic.

Iată-ne ajunși și în decembrie, a mai trecut un an de lecturi (apropo, cum stați cu Goodreads Challenge?) și un nou Gaudeamus. Vedetele târgului de anul ăsta mie mi s-au părut a fi cărțile pentru copii, care sunt din ce în ce mai multe, mai diverse și mai frumoase.

Dar nu despre cărți pentru copii va fi vorba în acest articol, ci despre o nouă listă subiectivă de lectură și recomandări dintre noutățile recent apărute.

Luna asta, mie mi-au atras atenția foarte multe cărți de non-ficțiune, mai ales cărțile de popularizare a științei, și mai puțin cele de ficțiune. În categoria memorii&biografii, am selectat autobiografia fostei prime-doamne a Statelor Unite, Michelle Obama (carte aflată pe locul 1 în topul vânzărilor din SUA în momentul de față) și o biografie a lui Jacques Lacan, realizată de Élisabeth Roudinesco. În categoria știință, am ales două cărți despre evoluționism – Povestea originilor, de David Christian, și Origini, de Jim Baggott -, o carte despre ruda noastră misterioasă, Omul de Neanderthal, o cercetare amplă despre fundamentele condiției umane, realizată de Robert M. Sapolsky, Behave, și, tot referitor la condiția umană, vreau să semnalez o reeditare a uneia dintre cele mai emoționante mărturii ale supraviețuirii într-un lagăr comunist și găsirea unei rațiuni de a fi în mijlocul celei mai negre realități, Omul în căutarea sensului vieții, de Viktor E. Frankl. Tot la non-ficțiune, vreau să mai semnalez o carte de artă care m-a bucurat foarte tare și anume o antologie semnată de Umberto Eco și care conține mai multe conferințe ținute de marele eseist și medievist italian și intitulată Pe umerii giganților.

În ceea ce privește ficțiunea, oferta nu a fost deloc săracă, dar mi-a mai rămas loc doar pentru două cărți, așa că am ales un nou roman de Ludmila Ulițkaia, Scara lui Iacov, și un volum de povestiri inedite semnate de F. Scott Fitzgerald, numai bune de citit între atâtea cărți fundamentale.

Povestea mea, de Michelle Obama (trad. Corina Hădăreanu)

Micuța Michelle Obama și-a petrecut copilăria în cartierul South Side din orașul Chicago, împărțind aceeași cameră cu fratele ei, Craig, în apartamentul de la etaj al familiei, jucându-se de-a prinselea prin parc și învățând de la părinții săi, Fraser și Marian Robinson, să spună întotdeauna și fără teamă ceea ce gândește. Peste câțiva ani, viața a îndepărtat-o de casă, purtând-o din sălile de curs ale Universității Princeton, unde a descoperit cum e să fii singura femeie de culoare dintr-o încăpere, până în biroul elegant dintr-un zgârie-nori de sticlă, unde a lucrat și a fost apreciată ca avocat corporatist – și unde, într-o dimineață de vară, și-a făcut apariția un student la drept, pe nume Barack Obama, dându-i peste cap toate planurile pe care și le făcuse cu atâta minuțiozitate.
În această carte, pentru prima dată, Michele Obama descrie primii ani ai căsniciei sale, când încerca să găsească echilibrul între carieră și ascensiunea rapidă în politică a soțului ei. Ne dezvăluie detalii intime din discuțiile pe care le-au purtat înainte de candidatura lui Barack Obama la președinție și impresii despre rolul pe care ea l-a jucat în campania lui electorală, ca o figură populară, dar și foarte des criticată. Cu un stil narativ grațios, presărat cu umor și o sinceritate neobișnuită, Michelle Obama ne oferă o poveste vie din culisele vieții ei, relatând secvențe neștiute despre lansarea istorică a familiei ei pe scena internațională, precum și din viața lor ca familie prezidențială, de-a lungul celor opt ani spectaculoși petrecuți la Casa Albă – în care și-a descoperit propria țară, iar America a descoperit-o pe ea.
Povestea mea ne poartă prin bucătăriile modeste din Iowa și prin sălile de bal de la Palatul Buckingham, prin momente de durere sfâșietoare și ambiție fără limite, aducându-ne aproape de sufletul unei figuri unice, inovatoare a istoriei, în timp ce se străduiește să trăiască autentic, punându-și forța și vocea în serviciul unor idealuri mai înalte. Spunându-și povestea cu sinceritate și îndrăzneală, ne aruncă o provocare nouă, celorlalți: Cine suntem și cine dorim să devenim? (© Editura Litera)

Scara lui Iakov, de Ludmila Uliţkaia (trad. Gabriela Russo)

Un roman-parabolă, o carte despre dragoste și conștiință, o cronică de familie cu accente autobiografice traversând un secol de istorie tumultuoasă, în care vocea care se impune aparține unei femei. În 2016, Scara lui Iakov a câștigat, în cadrul Premiilor Bolșaia Kniga, Locul al treilea și Premiul cititorilor. Este tradus în peste douăzeci de țări.
Nora, tânără scenografă și mamă singură, găsește la moartea bunicii ei un cufăr vechi, de care uită ani întregi. În 2011, când îl deschide, descoperă scrisorile și jurnalele bunicului său, Iakov Osețki, care fusese deportat în Siberia. Citindu-le, simte o mare afinitate cu bunicul pe care l-a întâlnit o singură dată, iar destinul acestuia o face să-și pună întrebări despre propria viață, și mai cu seamă una: până la ce punct traiectoria ființei poate fi determinată de genele sale? Scara lui Iakov este povestea a patru generații ce se desfășoară într-o alternanță continuă a planurilor, un caleidoscop de iubiri, trădări, idealuri, culpe, suferință, artă și întrebări fără răspuns, în care istoria este omniprezentă, mereu personaj principal. (© Editura Humanitas Fiction)

Pe umerii giganților, de Umberto Eco

Cele 12 texte publicate în acest volum reprezintă prelegeri susţinute de către umberto Eco în cadrul festivalului La Milanesiana, între anii 2001 și 2015. Acestea au fost prezentate de autor sub formă de lectio magistralis, adesea însoţite de ilustraţii. Textele izvorăsc, cel mai adesea, din temele propuse anual de Milanesiana, pentru ca apoi să curgă asemenea unui râu de erudiţie, ce cuprinde atât filozofie, cât și literatură, estetică, etică și mass-media. Autorul răstoarnă aforismul medieval care dă titlul volumului: „Poate că mişună deja în umbră giganţi pe care nu-i cunoaştem, pregătiţi să se caţăre pe umerii noştri, ai piticilor”. (© Editura Rao)

M-aș omorî pentru tine și alte povestiri pierdute, de F. Scott Fitzgerald (trad. Dan Croitoru)

M-aş omorî pentru tine şi alte povestiri pierdute adună în paginile sale texte inedite ale lui F. Scott Fitzgerald, un clasic al literaturii americane care azi este mai citit ca niciodată. Unele dintre acestea au fost oferite spre publicare revistelor importante din anii ’30, dar nu au apărut niciodată în timpul vieţii lui Fitzgerald. Altele au forma unor scenarii de film sau sinopsisuri după care nu s-a mai făcut nici un film. Altele nu au fost acceptate din cauză că subiectul abordat sau stilul lor diferea de ceea ce aşteptau editorii de la Fitzgerald. Au fost şi povestiri pierdute, ieşind la lumină abia în anii din urmă. Însă toate au fost pierdute într-un fel sau altul: pierdute în haosul chinuitor al existenţei greu încercate a lui Fitzgerald de la mijlocul anilor ’30; pierdute pentru cititori pentru că editorii din epocă nu înţelegeau sau nu acceptau ceea ce încerca el să scrie. Acum cititorii îl vor descoperi pe Fitzgerald abordând subiecte controversate, înfăţişând femei şi bărbaţi tineri care chiar vorbesc ca nişte tineri, fără nici un fel de cenzură. Şi în loc să le permită editorilor să facă modificări sau să îndulcească anumite nuanţe, Fitzgerald a preferat să-şi lase scrierile nepublicate, chiar şi într-o perioadă în care avea mare nevoie de bani şi de critici favorabile.
„O adevărată comoară de povestiri regăsite, considerate prea întunecate de revistele din anii ’30. Norocul nostru!” (Newsday)
„Multe dintre povestirile cuprinse în acest volum au rămas nepublicate pentru că Fitzgerald ajunsese într-un punct al carierei sale când refuza ca scrierile să-i fie modificate de revistele care i le-ar fi putut cumpăra. Aşa că iată-le acum sub ochii noştri – o completare bine-venită la canonul Fitzgerald.” (The Washington Post) (© Editura Polirom)

Jacques Lacan. Schița unei vieți, istoria unui sistem de gândire, de Élisabeth Roudinesco (trad. Delia Șepețean Vasiliu)

Istoria lui Jacques Lacan este istoria unui destin balzacian. Dar este și istoria unei gândiri care, după cea a lui Freud, a vrut să smulgă omul din universul ocultului și al visului, cu riscul de a pune în scenă neputința permanentă a rațiunii – a luminii și adevărului – de a realiza acest scop.
În centrul cărții se află maeștrii, amicii, rivalii, discipolii, cercul familiei. Dar, de asemenea, Koyré, Kojève, Bataille, Heidegger, Sartre, Althusser, Lévi-Strauss, Jakobson. În jurul fiecăruia se țese pasiunea lui Lacan de a domina timpul, de a-i întâlni pe mai marii lumii, de a seduce femeile, dar, mai ales, de a construi un sistem de gândire întemeiat pe determinarea subiectului prin limbaj. Contemporanii s-au amuzat de extravaganța verbală a rebelului și de jargonul urmașilor săi. Istoria va reține, împreună cu Élisabeth Roudinesco, că omul acesta a reușit să analizeze cu extremă finețe transformările familiei occidentale, declinul funcției paterne, contradicțiile iubirii, iluziile revoluției, logica nebuniei. (© Editura Trei)

Povestea originilor. O istorie mare a tuturor lucrurilor, de David Christian (trad. Smaranda Nistor)

De la Big Bang la primele stele, sistemul nostru solar, viața pe Pământ, dinozauri, homo sapiens, agricultură, glaciațiuni, imperii, combustibili fosili, o aselenizare și globalizarea de masă. Și despre ce se va întâmpla mai departe.
O istorie captivantă a Universului – de dinainte de zorii timpului și până dincolo de linia de orizont a viitorului îndepărtat. Majoritatea istoricilor studiază cele mai mici frânturi de timp, concentrându-și atenția pe momente specifice, indivizi și documente anume. Dar cum ar fi să studiem întreaga istorie, de la Big Bang și până în ziua de azi – ba chiar până departe în viitor, peste milioane de ani? Cum s-ar schimba percepția noastră despre Univers, despre Pământ și despre însăși existența noastră dacă am privi lucrurile din perspectiva întregii anverguri complete a timpului?
Acestea sunt întrebările la care David Christian și-a propus să răspundă când a pornit să cerceteze ideea de „istorie mare”, cea mai interesantă dintre abordările noi ale modului în care putem înțelege de unde venim, unde suntem și încotro ne îndreptăm. În Povestea originilor, Christian îi duce pe cititori într-o cavalcadă nebună prin toate cele 13,8 miliarde de ani pe care am ajuns să le numim „istorie”.
Concentrându-și atenția pe evenimentele definitorii (praguri), pe tendințele majore și pe întrebările fundamentale despre originile noastre, Christian aduce la vedere firele ascunse care leagă totul laolaltă – de la crearea planetei noastre și până la apariția agriculturii, la războiul nuclear și mai departe. (© Editura Publica)

Origini. Povestea științifică a creației, de Jim Baggott (trad. Tudor Avram)

„Există numeroase versiuni ale poveștii creației. Cartea de față prezintă versiunea conformă cu știința modernă. Ea e rezultatul unui efort care a implicat (și continuă să implice) mii de oameni de știință, care pun laolaltă piesele unui imens puzzle, lansând mereu speculații și ipoteze, testând, dezbătând și revizuind. Acești oameni de știință se străduiesc să se asigure că piesele puzzle-uluisunt fiecare în parte coerente și consistente. Dar pentru ca povestea să fie unitară și inteligibilă, piesele trebuie să se și potrivească între ele, de la scara mare a universului la Homo sapiens, la cele mai mici microorganisme și la particulele elementare din care e alcătuită întreaga substanță materială. E o constrângere puternică. Acestea fiind spuse, nu există nici o versiune «autorizată» sau «oficială» a poveștii științifice a creației. Dacă ar exista, îmi permit totuși să sper că ar semăna poate cu cartea de față. Nu vreau să par melodramatic, însă cred că toate eforturile mele depuse vreme de peste douăzeci de ani în popularizarea științei s-au concentrat în ea.” (Jim Baggott) (© Editura Humanitas)

Omul de Neanderthal. O poveste rescrisă de știința modernă, de Dimitra Papagianni, Michael A.Morse (trad. Sorin Șerb)

Potrivit unui studiu publicat în anul 2014 de prestigioasa revista americană SCIENCE, 20% din genomul neanderthalian ar fi supraviețuit la nivel global în rândul populațiilor moderne din Europa și Asia. Acest fapt se explică prin încrucișarea lui Homo sapiens cu omul de Neanderthal, care a trăit în Eurasia în urmă cu circa 400 000 de ani și a dispărut de circa 30 000 de ani.
Noile descoperiri arheologice și studiile antropologice au schimbat în ultimii ani percepția asupra neanderthalienilor. În ciuda prejudecăților curente, specialiștii susțin că omul de Neanderthal avea un comportament social, o adevărată cultură: își îngropa morții, își îngrijea bolnavii, era un vânător puternic, desăvârșit, culegea fructe de mare și, ceea ce până mai ieri părea incredibil, comunica prin intermediul limbajului articulat.
Dimitra Papagianni și Michael A. Morse analizează argumentat modul în care, sute de mii de ani, neanderthalienii au evoluat în Europa, în paralel cu dezvoltarea lui Homo sapiens în Africa, cum cele două specii au migrat în Asia și în alte zone, propunându-ne prima narațiune cronologică completă a existenței lor. Felul atent în care cei doi autori tratează această temă adaugă dramatism unei povești istorice reale. (© Editura Corint)

Behave. Biologia ființelor umane în ipostazele lor cele mai bune și cele mai rele, de Robert M. Sapolsky (trad. Dan Crăciun)

După o elaborare de peste un deceniu, această carte revoluționară este încercarea ieșită din comun a lui Robert Sapolsky de a răspunde la această întrebare atât de complet pe cât numai el era în stare, privind chestiunea din toate unghiurile. Prima categorie de explicații se plasează în domeniul neurobiologiei. Se inițiază un comportament – fie acesta un exemplu în care umanitatea se înfățișează într-una dintre ipostazele ei cele mai bune, cele mai rele sau undeva la mijloc. Ce se petrece în creierul cuiva cu o secundă înainte de inițierea comportamentului?
Apoi Sapolsky lărgește puțin perspectiva, analizând procesele consumate ceva mai devreme: ce imagine vizuală, sunet sau miros au determinat sistemul nervos să inițieze acel comportament?
În sfârșit, el își lărgește perspectiva cât să surprindă factori mai cuprinzători decât individul. Cum a modelat cultura grupul acelui individ, ce factori ecologici, vechi de milenii, au format acea cultură? Și așa mai departe, până la factori evolutivi a căror vechime îi plasează în urmă cu milioane de ani.
Rezultatul este una dintre cele mai orbitoare sinteze încercate vreodată a cunoștințelor științifice despre comportamentul omenesc, o grandioasă retrospectivă care unifică o diversitate de discipline, ca să ofere o perspectivă subtilă și nuanțată asupra cauzelor care ne determină, în ultimă instanță, să facem lucrurile pe care le facem… spre bine ori spre rău. (© Editura Publica)

Omul în căutarea sensului vieții, de Viktor Frankl (trad. Florin Tudose)

Omul în căutarea sensului vieții este cronica experiențelor îngrozitoare trăite de psihiatrul Viktor Frankl în timpul detenției sale la Auschwitz și în alte lagăre concentraționiste. Cartea devenită bestseller internațional cu peste 10 milioane de copii vândute, deschide cea mai intimă perspectivă asupra înțelegerii omului în situații de nesupraviețuit, cum acceptă trauma și în final, găsește sens în ceea ce trăiește. Volumul de față este o reeditare împrospătată de un cuvânt înainte scris de Harold S. Kushner și de o postfață de William J. Winsdale.
„Omul în căutarea sensului vieții de Viktor Frankl este una dintre marile cărţi ale epocii noastre. În mod normal, dacă într‑o carte există un singur pasaj, o singură idee suficient de puternică încât să schimbe viaţa cuiva, atunci cartea aceea merită citită, recitită şi‑şi merită pe deplin locul într‑o bibliotecă.” (Harold S. Kushner)
„Cartea de faţă a ajuns să numere aproape o sută de ediţii în limba engleză – pe lângă traducerile în alte douăzeci şi unu de limbi. Numai ediţiile în engleză au depăşit trei milioane de copii vândute. Acestea sunt faptele şi probabil tot acesta este motivul pentru care reporterii presei scrise americane, dar mai cu seamă reporterii posturilor de televiziune îşi încep cel mai adesea interviurile, după expunerea acestor cifre, cu următoarea exclamaţie: «Dr. Frankl, cartea dumneavoastră a ajuns un adevărat bestseller – cum vă simţiţi după un asemenea succes?». În primul rând, le explic că eu în faptul că volumul meu a ajuns bestseller nu văd o realizare sau o reuşită personală, ci mai degrabă expresia stării de nefericire la care a ajuns lumea contemporană: dacă sute de mii de oameni cumpără o carte care încă din titlu promite să se ocupe de problema sensului vieţii, atunci probabil că această chestiune îi macină profund pe oamenii aceştia.” (Viktor Frankl) (© Editura Vellant)

Cumpără cărțile din librăria online Cărturești! (Click pe titluri și/sau coperte.) Ai un discount special Bookaholic – 15% reducere dacă introduci codul 0ADYT44K atunci când faci comanda, la check out.

The post 10 cărți de citit în decembrie 2018 appeared first on Bookaholic.

Ochelarii negri îi acoperă jumătate de față, iar bărbații din local întorc capetele după ea. Fata e o apariție. Știe deja asta, ar putea fi măgulită, dar, azi, nu-i pasă. Se așază și tace. Cecilia o așteaptă în colț, răsucind o linguriță într-un frappé. E curioasă și, când își ridică privirea către cea mai bună prietenă ever, cască ochii și mai mari.

— Ce-i?

Brusc, din mica așteptare care se întinde între ele, ochelarista izbucnește în plâns, încercând, totuși, să nu cedeze localului nimic din obida ei, deși toată lumea percepe cum îi saltă umerii. Cecilia tresare. Se uită și mai uimită. Aici e o taină și o s-o afle. Își amorsează țigara și așteaptă.

— Am cacarisit-o! zice abrupt cealaltă fată.

Ce cuvânt groaznic! Cecilia tușește delicat.

— Nu ți-am spus? Of, of, of, nu ți-am spus…

Cecilia își pune mâna, ocrotitor, peste mâna fetei. Încredere, calm, compasiune, pe scurt, calea cea mai scurtă către confesiune.

— S-a sfârșit. Nu-l mai vreau pe Costin.
— Exagerezi, iubi.
— Costin al meu nu mai e al meu. Am fost o nebună. Am trăit în cea mai îngrozitoare minciună din viața mea. E un nesimțit, un bădăran. E un țăran! Asta e, un țăran parvenit. Nu mă mai mărit. Mai bine mor!

Cecilia îi cunoaște prea bine odorul, adică bărbatul perfect, dar revolta din fața ei o descumpănește. Ea ar spune că, dimpotrivă, Costin e un gentlemanul perfect. Ea, cea mai pretențioasă dintre ființele care au trăit vreodată pe acest pămînt și care poate (putea) spune din prima cum e cineva. Or, omului ăstuia nu avea ce-i reproșa. Și asta e mai mult decît suficient.

— Spune, iubita, spune… zice ea cu blândețe pisicească.
— Toată săptămâna am mers împreună prin magazine. Am ales rochia de mireasă. La Alfred am fost. Am ales verighetele. Ah, Cocuța, nu pot să-ți povestesc! Minunate, cu împletitură și cu un șir mic, mic de diamante, ca niște șerpișori roz. Am ales plicurile cu îngerași crem pe cerul roz. Nu te uita așa, știu că m-ai sfătuit spre dragonul cu nori, dar mie nu-mi plac dragonii. Nu te strîmba, e un roz pal, de vis. Era, mai bine zis, un roz pal. Pentru că eu nu mai fac nicio nuntă, nici moartă. Fusesem împreună, repet, împreună cu Popeștii la restaurant, să stabilim meniul. Popeștii, dragă, nașii… Un meniu…
— De vis – Ceciliei îi repugnă porecla Cocuța și o înțeapă, deși înțelege, cu puțin efort. Fata din fața ei e pradă unei surescitări rău prevestitoare.
— Nu râde, da, de vis. Iar eu, proasta, îmi zisesem că l-am apucat pe Dumnezu de un picior. Miercuri am fost în vizită la tante Elvira. A fost perfect, nu te râde, da, mi-a ghicit în cafea și mi-a spus cu gura ei: „Fato, ai noroc. Băiatul ăsta e pentru tine. Nu știu dacă o să fiți fericiți amândoi, a zis, da’ tu ai să fii!”. Fi-mi-ar norocul de râs. Ei bine…

Două lacrimi noi se scurg din întunericul ochelarilor.

— Și a venit joia. Joia în care trebuia să mă alint numai eu cu el, să mă pisicesc și în care nimeni, auzi tu, nimeni să nu știe de noi. Când colo… (pauză) Eram în sufragerie, pe canapeaua albă. Și numai că-l văd venind de la baie în… închipuie-ți!, în trening. Un trening albastru electric, artificial, cu dungă albă, cu o eșarfă în vârful capului, cu un steag violet și cu teniși în picioare.
— Cu ce?
— Cu o aia, o eșarfă!
— Bandană?
— Da. Și-mi zice: „Iubito (știi, când îmi zicea iubito, cu vocea aia a lui, aveam orgasm), am făcut totul ca la carte. E rîndul meu. Te iubesc, dar acum vii cu mine”. Înțelegi? A spus „dar”. „Unde, iubi?” „Pe stadion. Fotbalul e viața mea, trebuie să vezi.”
— Fotbalul e viața lui? Nu pot să cred! Nu tu ești viața lui?

Nasul fetei se umflă, nările zvâcnesc:

— Mi-a stat inima. Dar, recunosc, am avut o clipă de rătăcire. Dragostea șăruiește totul, ce-i al meu e și al lui și viceversa. Așa că am închis ochii și m-am dus. Nu te uita așa, am fost acolo! Închipuie-ți. Un loc groaznic, o dărăpănătură, plină de brute, pe băncuțe de lemn, într-o mare de semințe, duhnind a bere și spunând măscări.
— Cine juca?
— Nu știu, am înțeles că erau două echipe, iar mie… mie… și vocea i se îneacă.
— Ție ce?
— Mi-a plăcut cum erau îmbrăcați taman adversarii. Costin mi-a zis să tac la timp și mi-a zis cu cine să țin. Cu cei îmbrăcați în violet. Mie nu-mi place violetul, e macabru.
— Da, știu! Ție-ți place rozul.
— Și negrul. Adversarii erau în negru. În sfîrșit, să-ți spun ce am înțeles eu. Vreo douăzeci de băieți dădeau în minge și, nu știu de ce, când dădeau violeții, brutele din jurul meu urlau ca înjunghiate, iar când dădeau negrii, înjurau. De mamă, de Paște, nu-ți mai spun, groaznic. Ei bine, la un moment dat, ceilalți au băgat mingea într-o poartă. S-a făcut liniște. Da’ nu era de bine. Era de rău. Am crezut că plecăm acasă, că se terminase. Dar nu, brusc, ăia care păreau a fi favoriții și care, am înțeles asta, nu sînt proastă, nu prea jucau bine, au ajuns și ei la cealaltă poartă. A căzut unul, cred că-și scrântise rău piciorul, chiar mi-a fost milă, se rostogolea de durere. Imaginează-ți, toți ăia din jurul meu, inclusiv iubi, au sărit în sus, au fluierat, au huiduit, au urlat. Toți și-au băgat… știi tu ce, în tot și-n toate, pînă și în Dumnezeu! Nu mai înțelegeam nimic. Și unul cu o brasardă pe mânecă a pus mingea în fața porții și a tras pe lângă altul, care-l înfrunta din poartă. A urmat cel mai neomenesc urlet pe care l-am auzit în viața mea. Costin era transfigurat și m-a luat în brațe. Îi sclipeau ochii, dar îi avea injectați. Și mi-a spus: „Ai văzut, fă?” Fă! Mi-a spus „fă”! Ăsta nu e Costin al meu. E un… e un monstru.
— Un țăran, draga mea, spune înțelegătoare Cecilia și-și amorsează țigara. Privește lung în jur și spune din vîrful buzelor: Lasă-mă să mă gîndesc.

Credit fotografie principală: Florin Iaru.

The post Negru și roz appeared first on Bookaholic.

Cum mai avem puțin până la Crăciun, într-un moment de reverie m-am gândit ce mi-ar plăcea mie să primesc cadou. Așa că am început să verific link-urile și pozele salvate în telefon de-a lungul timpului. Apoi, mi s-a părut o idee bună să și împărtășesc lista asta, mai ales că în mod sigur sunt o grămadă de iubiți/prieteni/colegi de serviciu/rude care habar n-au ce cadou frumos să facă unui bookaholic.

Bookaholicii sunt o specie aparte, uneori ciudată pentru restul, dar ei pot fi foarte ușor mulțumiți cu, ce altceva?, obiecte care au legătură cu cărțile. Gama este largă, dar mă gândesc că nu e la fel de vizibilă pentru cei care nu au aceleași preocupări, așa că o mână de ajutor nu poate să strice. Așadar, dacă ești Secret Santa pentru un bookaholic sau ești nevoit să-ți duci viața alături de un reprezentant al acestei specii, iată, mai jos, o listă de posibile cadouri.

O traistă pentru cărți – Cunoscută și ca tote-bag, traista bookaholicului e un must-have și, cu cât e mai vizibil legată de pasiunea lui, cu atât e mai bine. Sunt o grămadă de astfel de traiste din material textil, dar una dintre cele mai frumoase este, zic eu, cea de la Legami. De fapt, orice obiect Legami (carnețel, penar, creion, etui de ochelari, semn de carte, husă de telefon, cană de cafea) poate fi un cadou potrivit pentru un cititor înrăit (eu am petrecut câteva ore într-un magazin minuscul Legami și nu mă mai dădeam dusă). Găsiți tote-bag-ul Booklover și alte obiecte Legami în librăriile Cărturești.

Căni, ceainice și ceaiuri – sunt mereu o idee bună și, dacă au legătură cu cărțile, sunt un cadou perfect. O colecție care mie mi se pare și frumoasă, și potrivită este „Alice în Țara Minunilor” de la Whittard. Există un magazin Whittard în București, pe Magheru, unde puteți găsi căni și ceainice din colecția asta și la care puteți asorta o cutie cu ceai sau ciocolată englezească (și, de ce nu?, niște biscuiți) și tocmai ați făcut un cadou perfect pentru un bookaholic. Eu am primit ceainicul acum o vreme și e superb.

Agende, carnețele și, în general, chestii pe care să scrii. Parte din experiența lecturii este și notarea citatelor preferate, așa că o agendă frumoasă este mereu un cadou potrivit. Am găsit zilele astea o colecție impresionantă de agende și carnețele în anticariatele Antic ExLibris (cu prețuri uimitor de mici, de la 15,9 lei la 23,9 lei). Pentru că am deja mai multe agende decât aș putea vreodată să umplu cu citate, m-am bucurat să iau câteva cadou (ok, recunosc, am luat una și pentru mine, dar doar atât).

Tot din categoria Agende, cei de la ROD au lansat zilele astea o colecție foarte fumoasă de agende pe care le puteți găsi în librăriile Cărturești – Aer proaspat pentru minte. The Vast & The Curious by Andreea Roșca. Mie îmi place mult cum arată și deja mă gândesc dacă pentru 2019 nu ar fi mai potrivită o astfel de agendă în locul clasicei Moleskine pe care o alegeam până acum.

Un tricou bookaholic. Un tricou/bluză/pulover cu un mesaj sau o imagine potrivite unui iubitor de cărți. Sunt magazine unde poți face asemenea tricouri personalizate (și nu numai tricouri, ci și căni, pixuri, perne etc.), dar preferata mea este o bluză anume (există și în varianta tricou) realizată de Madi Andronic, potrivită, ce-i drept, mai mult pentru cititoare – Goddess of cosy and chill. Pe site-ul ei se găsesc, însă, o grămadă de alte bluze și tricouri cu tot felul de mesaje și ilustrații superbe, așa că găsiți și pentru cititori, nu doar pentru cititoare ceva potrivit.

Măsuță de citit pentru cadă. Sigur ați văzut-o în poze bookish-cool pe Instagram și, cum iarna e anotimpul băilor lungi și fierbinți, e un cadou cât se poate de potrivit. Se găsește și la noi, eu am văzut-o la Mobexpert și are, pe lângă suportul pentru carte, un loc special pentru un pahar de vin. Divin, nu?

Suporturi pentru cărți și accesorii de citit. Eu am un suport de carte pe care chiar îl folosesc să citesc atunci când, din diverse motive, nu pot ține cartea în mână și, de fiecare dată când postez o poză cu el, lumea mă întreabă de unde poate cumpăra așa ceva. E foarte bun când vrei să notezi ceva din carte sau vrei să compari două texte și chiar când mănânci. Știu că nu e recomandat, dar câți dintre noi nu facem asta? Pe lângă suportul ăsta, mai sunt tot felul de mici gadgeturi menite să-ți ușureze lectura și foarte multe se găsesc pe celebrul site AliExpress. Singurul inconvenient e că durează mult până ajunge o comandă, așa că pentru Crăciun s-ar putea să fie cam târziu să comandați ceva, dar am mai găsit diverse chestii pe emag.ro sau pe littlemag.ro.

Obiecte de papetărie. De la creioane și suporturi de creioane la seturi de birou, pixuri, penare, carnețele de birou, post-it-uri, ascuțitori simpatice, organizatoare de birou sau suporturi pentru reviste – toate sunt idei potrivite pentru un cadou și, cele mai multe, se găsesc și la prețuri mici. Găsiți astfel de obiecte la librăriile de cartier, la Ikea sau Jumbo. Eu am primit anul ăsta de ziua mea prima mea ascuțitoare electrică și îmi place așa de mult că nu se mai găsește în casă vreun creion neascuțit la perfecție.

Cărți pentru bookaholici. Nu puteam încheia lista și fără o recomandare de cărți. Dincolo de preferințele literare ale unui bookaholic, există anumite cărți pe care i le poți cumpăra pentru că sunt ele, în sine, un cadou frumos. Sunt cărți-obiect, menite atât să fie citite, cât și admirate și mângâiate.

Am trei recomandări la capitolul ăsta: una este o carte în engleză, Bibliophile: An Illustrated Miscellany for People Who Love Books, de Jane Mount, dar care poate fi cumpărată de pe Books-Express.ro, o carte ce își propune să cuprindă universul specific unui bookaholic (de la cărți, la librării și obiecte livrești), iar cealaltă este o carte tradusă în română la Editura Baroque Books&Arts – Citeşte! Te rog, citeşte!, de Felicitas von Lovenberg, și care adună tot felul de curiozități legate de lumea cititorilor. Ca și prima carte recomandată, și aceasta, dincolo de mesajul foarte frumos al textului, e presărată cu ilustrații delicate și minuțioase realizate de Cristiana Radu și care fac din această carte o carte-obiect ce bucură ochiul. De asemenea, cei de la Baroque Books au scos alături de carte și o ediție specială de carnețele pe care le puteți găsi în Librăriile Humanitas și care completează foarte frumos mesajul cărții. Ultima recomandare e o carte despre cum anumite cărți au schimbat lumea în care trăim, o combinație între istorie, istorie literară și pasiunea lecturii, numai bună de citit lângă brad, cu o ciocolată caldă alături băută dintr-o cană de bookaholic, evident: Lumea scrisă. Cărţi care au schimbat istoria, de Martin Puchner, apărută la Editura Polirom.

Sper să vă fie de folos lista și acum, de Crăciun, dar și mai târziu, când veți căuta un cadou potrivit pentru bookaholicul din viața voastră. Și, țineți minte, cine n-are un bookaholic, să-și cumpere (cu cadoul potrivit, evident). Sărbători fericite!

The post Idei de cadouri (de Crăciun și nu numai) pentru bookaholici appeared first on Bookaholic.

Irina-Roxana Georgescu a publicat volumele Noţiuni elementare (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2018) și Intervalle ouvert (Paris, L’Harmattan, 2017). „Poezia Irinei-Roxana Georgescu este scrisă cu talent postuman – zic şi eu, cu sfiala unei bătrâne asuprite de poezie «până la sânge»”, a scris Angela Marinescu despre acest volum. Să descoperim câte ceva din culisele scrierii acestui volum, cât și despre „singurătatea unisex”.

Ai debutat cu volumul Intervalle ouvert (Editura L`Harmattan, Paris, 2017). Care-s „mutațiile” care se produc prin traducere, prin procesul de oglindire?

Volumul Intervalle ouvert, apărut la Paris în 2017, este un amplu poem urban. În sine, un volum independent, scris direct în franceză, nu tradus. Procesul de traducere presupune, categoric, oglindire, dar şi metamorfoză – fonetică, sintactică, semantică. Este normal. Totuşi, în acest caz, nefiind vorba de o traducere, nu-mi dau seama cât este oglindire – pentru că nu sunt, totuşi, un vorbitor nativ de franceză – şi cât este contaminare, prefacere, imersiune a unui limbaj în altul.

De ce mai întâi în Franța, apoi în România?

Cred că aşa s-a nimerit, oricât de banal ar părea răspunsul. Ştii şi tu foarte bine: scrii, laşi textele deoparte o vreme – zile, poate chiar săptămâni bune sau luni – până când aproape că nu-ţi mai aparţin şi când decizi să te întorci la ele (dacă mai vine momentul acela), le priveşti cu o detaşare necesară. Pentru volumul în franceză – Intervalle ouvert – am ţinut la o anumită retorică, la o vibraţie interioară ritmată de mecanisme de autoapărare. E o experienţă tare bizară şi frumoasă, deopotrivă, să cauţi răspunsuri la întrebări încă indicibile.

Când avem acces la tot, când ne permitem de la lux la atentate, „moartea rămâne o problemă tehnică”. Atât prea multul, cât și prea puținul produc efecte extreme.

Când avem acces la tot, nu ne rămâne decât să discernem ce putem face cu acest „tot”. E o falsă impresie a accesibilităţii – a deschiderii nelimitate către prezentul rizomatic, în sensul lui Guattari, invadator, invaziv, aparent ofertant, însă constrângător de la un punct încolo tocmai prin diversitatea deschiderilor pe care le presupune; de fapt, cunoaştem parţial, iar propriile adevăruri nu sunt decât radiografia unor momente/experienţe de viaţă/proiecţii personale, lecturi, călătorii, muzici & faze. Poate că era tehnologiei care ne locuieşte volens-nolens ne va salva (sau noi vom dezvolta metode de „rezistenţă”) de la „tehnicizarea” emoţiilor. Poate ne vom adapta, vom găsi formule de supra-vieţuire. Când totul e pe „fast forward”, până şi ceea ce intră în ecuaţia banală a fiecărei zile ne busculează sau ne idiotizează. Iar rutina este strivitoare. La fel cum, la antipod, poate fi prea obositoare, pe termen lung, ieşirea din rutină. Din păcate, greu găsim „le juste milieu”.

Când „suntem prea săraci să trăim ieftin/ suntem prea săraci să ne pese”, cu ce mai putem înlocui realitatea? Ce e mai departe de nepăsare?

Realitatea – ecranul pe care ne proiectăm viaţa, spaţiul-timp al propriilor indeterminări, deziluzii, eşecuri – ne înghite uneori şi nu mai putem şti să deosebim ceea ce ne salvează sau ne sabotează, dacă este, într-adevăr, parte din realitatea noastră sau extindere a „domeniului luptei”. Tabuurile, prejudecăţile, neputinţele, nepăsarea devin graniţe adesea insurmontabile din obişnuinţă sau din greutatea de a privi mai departe de neputinţe, amânări, idiosincrazii.

Când ai simțit că-ți brutalizezi cel mai mult personajele și/sau limbajul?

E o întrebare dificilă. Personajele pe care le construiesc sunt, desigur, proiecţii, resorturi ale unor experienţe. Ele trăiesc în „poveste”, populează o lume indiferentă la aşteptările sau traumele lor. Cred că asta e cea mai mare brutalitate. Şi mai cred că în literatură putem face orice. Nu există limite pentru ceea ce ne face vulnerabili sau, din contră, ne imunizează la rău.

Dacă ai putea să oprești derularea experiențelor stocate pe hard drive-uri, unde am fi, care ar fi noțiunile elementare care ne-ar rămâne?

Deocamdată, cum nu trăim pe deplin în spaţiul virtual, ci suntem undeva la mijloc – într-o oglindă scăldată deopotrivă de realitate (înnebunitoare, abrutizantă) şi în spirala deschisă interpretărilor, resetărilor, arhivărilor, backup-urilor etc., depinde de noi să ne situăm undeva. Cred că deocamdată încă depinde de noi. Aş zice că suntem, în ciuda balansului continuu, în ciuda instabilităţii perverse, tot sub domnia umanului, într-o sensibilitate care nu se mai recunoaşte, totuşi, drept importantă. Mizez pe noţiunile mele esenţiale: onestitate, demnitate, iubire, disciplina minţii, căutarea adevărului, preţuirea frumuseţii. Într-o eră a postumanului, toate astea ar putea părea desuete. Pentru mine, ele sunt elementare, ca apa sau ca aerul.

Într-o „singurătate unisex”, cum e să-ți fii propriul erou?

Pentru o vreme, singurătatea poate să-ţi fie aliat. Echivalează cu izolarea atât de necesară în situaţii-limită, de recalibrare a busolei, o regândire poate a întregii lumii în care te mişti. Pentru o vreme, însă, asta dacă n-avem cumva vocaţie de monahi. Singurătatea face parte din noi, exuvial. Aşa cum tot din noi fac parte amintirile, trădările pe care le-am suportat, speranţa „mai binelui”. E un prilej bun să căutăm răspunsuri şi, de-a lungul acestui interval, ne zbatem să trăim. „Suntem, cei mai mulţi dintre noi, versiuni de Borys şi Zhenya” – personaje feroce, preocupate să-şi trăiască momentul, uitând că viaţa e şi complicitate, şi căutare a binelui, şi asumarea unor responsabilităţi. Regizorul rus Andrei Zviaghinţev redă perfect metafora singurătăţii în Loveless, filmul său din 2017.

Suntem nişte zoon politikon care au nevoie tot timpul de confirmări: simpla existenţă poate fi înţeleasă eroic când munceşti 20 de ore din 24, sacrificându-ţi timpul destinat familiei pe care poate n-o vei avea niciodată, trăind sub panica ameninţării de a pierde afurisita de clipă – uneori, nu trebuie să faci acte de eroism ca să te simţi strivit sub greutatea propriilor alegeri.

Credit fotografii: arhiva autoarei.

The post Irina-Roxana Georgescu: „Singurătatea face parte din noi, exuvial” (interviu) appeared first on Bookaholic.

Prin intermediul organizatorilor Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara „La Vest de Est / La Est de Vest” (FILTM), a ajuns din nou la noi un interviu realizat de Luca Dragu, elev în clasa a X-a la Liceul Teoretic „Nikolaus Lenau” din Timișoara (mai multe despre el puteți citi aici), de data aceasta cu scriitorul Juan Gabriel Vásquez, unul dintre invitații celei de-a VII-a ediții a FILTM, care a avut loc între 23 și 27 octombrie 2018. 

Juan Gabriel Vásquez s-a născut în 1973, la Bogotá. După ce și-a încheiat studiile de Drept la Universidad de Rosario din oraşul natal, a plecat la Paris, unde a obţinut un doctorat în literatură latino-americană la Sorbona. A trăit în Belgia şi la Barcelona înainte de a se întoarce în Columbia. A publicat până în prezent şapte romane: Persona (1997), Alina suplicante (1999), Los informantes (2004), Historia secreta de Costaguana (2007), El ruido de las cosas al caer (2011), distins în același an cu Premia Alfaguara Novela și în 2014 cu International IMPAC Dublin Literary Award, devenind astfel primul scriitor sud-american laureat al acestui premiu. În 2013 îi apare Reputaciones, iar în 2015, La forma de las ruinas. A mai publicat un volum de proză scurtă, Los amantes de Todos los Santos (2001), o biografie, Joseph Conrad: el hombre de ninguna parte (2004), şi volumul de eseuri El arte de la distorsión (2009).

A tradus din operele lui John Hersey, John Dos Passos, Victor Hugo şi E.M. Forster şi este editorialist al cotidianului columbian „El Espectador”.

Juan Gabriel Vásquez este cunoscut cititorilor români datorită celor două romane apărute în traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari, la Editura Polirom: Zgomotul lucrurilor în cădere (2015) și Forma ruinelor (2017).

În cele ce urmează, vă invităm să citiți dialogul pe care Luca Dragu l-a avut cu Juan Gabriel Vásquez la Timișoara. Vă promitem că vă va plăcea.

For the English version of the interview, please click here.

Sunteţi un scriitor columbian, dar unul care a locuit în mai multe oraşe, în mai multe ţări. În ce fel a influenţat asta opera dumneavoastră?

Faptul că am trăit în ţara mea a fost foarte important pentru mine. Am emigrat în 1996, la vârsta de 23 de ani, şi motivul pentru care am crezut că plec a fost să devin scriitor. Există o tradiţie în rândul scriitorilor latini-americani ca scriitorii să îşi părăsească patria pentru a deveni scriitori. Gabriel Garcia Marquez, cel mai mare scriitor columbian, a scris Un veac de singurătate în timp ce se afla în Mexic. Există această idee la noi că e nevoie să plecăm din ţările noastre pentru a deveni scriitori. În situaţia mea, cred că cei trei ani pe care i-am petrecut în Franţa, respectiv cei 13 pe care i-am petrecut în Spania au contribuit la înţelegerea activităţii mele, mi-au dat o detaşare aparte, una necesară exploatării în ficţiune. De asemenea, mi-au permis să dezvolt un anumit tip de relaţie cu munca mea. O relaţie de disciplină, de valoare, de solitudine, una necesară pentru a scrie romane. Prin urmare, nu mă pot gândi la munca mea în absenţa iubirii pentru ţara mea. Cred ca fost imperios necesar să plec din ţara mea natală pentru a putea scrie cărţile pe care le-am scris.

Ştiu că v-aţi mutat cu ceva timp în urmă înapoi în Bogota. Cum v-aţi regăsit oraşul după toţi aceşti ani? De ce aţi ales să reveniţi în acel moment?

M-am întors în Columbia în primul rând din motive personale, legate de familia mea şi a soţiei mele. M-am gândit că era un moment foarte bun să ne întoarcem, deoarece voiam ca fetele mele să copilărească în Columbia, la fel cum am făcut-o eu. Ceea ce nu ştiam era că un eveniment care va schimba istoria Columbiei avea să se întâmple: începerea negocierilor de pace între guvernul Columbian şi gherila marxistă, pentru a pune capăt unui război care a avut loc în Columbia din 1964.

Deci m-am întors din motive personale, dar am rămas din responsabilitate faţă de ţara mea. Nu numai pentru a participa la această discuţie publică, cât și pentru a apăra negocierea păcii, pentru a susţine terminarea războiului. A fost foarte important pentru mine să susţin eforturile depuse pentru terminarea războiului, prin această negociere.

Este adevărat că în cărţile dumneavoastră inseraţi mai multe personaje inspirate din persoane pe care le cunoaşteţi din viaţa de zi cu zi? Ele ştiu asta? Dacă da, ce părere au aceşti oameni despre acest lucru?

Da, întotdeauna sunt conştiente de asta. De exemplu, în ultimul meu roman, Forma Ruinelor, m-am inserat chiar pe mine ca personaj. Cartea este narată de către un scriitor pe nume Juan Gabriel Vásquez, a cărui biografie e la fel ca a mea, şi există un pasaj când acest personaj are nevoie de un doctor şi merge la un doctor care este inspirat de un doctor pe care chiar l-am cunoscut, şi pentru a-i folosi detaliile sale personale şi alte lucruri din viaţa lui în ficţiunea mea i-am cerut permisiunea, bineînţeles. Nu am fost atât de nesăbuit. Deci, de fiecare dată când folosesc o persoană reală pentru a crea un personaj, vorbesc cu acea persoană, ba chiar o și intervievez, şi în acest fel ştie că va apărea în carte. Şi cred că, de cele mai multe ori, oamenilor le place asta.

Aţi declarat că poziția dumneavoastră este pro legalizării drogurilor. În România şi nu numai, unele persoane încep să consume substanţe ilegale de la o vârstă foarte fragedă. Care este mesajul dumneavoastră pentru aceşti tineri?

Cred că este important de ştiut că drogurile aduc cu ele două probleme. Prima este problema sănătăţii publice, deoarece consumul de droguri este un lucru foarte serios, o problemă foarte serioasă care nu duce la absolut nimic bine. Nu numai că îţi distruge corpul şi viaţa, dar distruge şi viaţa celor care te înconjoară. Problema e că atunci când ilegalizezi ceva, nu opreşti acel ceva din a exista, nu opreşti oamenii din a cheltui bani pe acel ceva. Tot ceea ce faci este că pierzi controlul asupra locului unde merg acei bani. Deci dacă ceva este ilegal, oamenii care distribuie şi câştigă bani şi putere sunt interlopii, prin urmare se ajunge la probleme de ordine publică şi corupţie, respectiv violenţă. Faptul că drogurile sunt ilegale este motivul pentru care există violenţă în lume, în ţara mea, mai ales, fiind una care produce droguri. Prin urmare, există două probleme: consumul de droguri şi traficul de droguri. Dacă drogurile ar fi legalizate, ar rămâne doar problema consumului. Cealaltă problemă ar fi eradicată, mafia ar fi eradicată, corupţia, violenţa ar fi eradicate, deoarece traficul ar fi prin mijloace legale. Ceea ce mi se pare absurd vizavi de războiul asupra drogurilor este că lumea a trecut prin exact aceeaşi problemă cu alcoolul. În momentul în care alcoolul a fost declarat ilegal în Statele Unite, în anii ’20, instant a luat naştere o nouă industrie criminală. Nimeni nu a încetat să bea, dar distribuirea şi vânzarea alcoolului au căzut în mâinile mafiei, a criminalilor, a lui Al Capone. Pentru 10 sau 20 de ani, America a avut două probleme majore: consumul de alcool şi criminalitatea, corupţia. De îndată ce alcoolul a redevenit legal, Al Capone a dispărut, mafia din Chicago a dispărut şi a rămas doar o singură problemă. Revenind, în concluzie, sfatul meu ar fi să nu consume droguri.

Având în vedere că aveţi un mesaj puternic social si politic în cărţile dumneavoastră, v-aţi gândit să intraţi în politică?

Nu, niciodată. Noi avem în America Latină exemplul lui Mario Vargas Llosa, un scriitor peruan pe care îl admir, ale cărui romane au avut o influenţă foarte puternică asupra mea, şi care sunt printre cele mai bune romane scrise în America Latină în secolul XX. El a încercat să candideze la preşedinţie. Singura consecinţă memorabilă a acestei decizii este că s-a oprit din scris vreme de zece ani. A eşuat lamentabil şi a irosit un deceniu din viaţa sa. Nu există două viziuni asupra lumii care să se contrazică mai mult decât cea a romancierilor şi a politicienilor. Romancierii încearcă întotdeauna să ridice întrebări, în timp ce politicienii încearcă întotdeauna să găsească răspunsuri. Romancierii admiră complexitatea lumii, pe când politicienii rezumă totul la alb şi negru, simplifică, dar în acelaşi timp denaturează. Ei cataloghează lumea ca fiind bună aici şi rea acolo şi aşa mai departe. Deci sunt etici complet diferite şi feluri de a privi lucrurile. Modul de exprimare, vocabularul este complet diferit. Romancierii care să intre în politică este o idee foarte proastă.

Există o vorbă, cum că fiecare carte ar fi o crimă ratată. Cum comentaţi asta, referindu-vă la opera dumneavoastră? 

Ha ha ha. Cred că romanele sunt un mijloc de a trăi vieţile pe care nu poţi să le trăieşti. Ca romancier, cred că mă comport mai mult sau mai puţin ca un cititor de romane. Citesc romane din acelaşi motiv pentru care le şi scriu: să încerc să trăiesc vieţi pe care nu pot să le trăiesc, să încerc să fiu altcineva, să observ lumea dintr-un alt punct de vedere, dintr-o altă perspectivă, să intru în pielea altcuiva în afară de mine. În viaţa de zi cu zi avem toate aceste complexe, aceste tipare şi limite, suntem prizonierii propriilor noastre circumstanţe şi experienţe. Scrisul romanelor îţi oferă libertatea de a fi altcineva, respectiv de a face lucruri pe care nu le-ai putea face în viaţa de zi cu zi.

O ultimă întrebare: cel mai recent roman publicat de dumneavoastră a fost în 2016. Aveţi ceva planificat în viitorul apropiat?

Am publicat o colecţie de eseuri în 2017, despre arta romanului, despre motivul pentru care scriem, respectiv citim romane şi despre cum ne-a schimbat romanul, ca oameni şi ca civilizaţie. Dar nu am mai publicat ficţiune. Următorul proiect este o carte de proză scurtă, pe care tocmai am terminat-o şi va fi publicată luna viitoare (n.red. luna noiembrie). Proza scurtă este foarte importantă pentru tradiţia latino-americană, câţiva dintre cei mai mari scriitori latino-americani au scris proză scurtă – din Argentina, Jorge Luis Borges, de exemplu. Deci acesta este următorul lucru, o colecţie de proză scurtă, intitulată Canciones para incendios, însemnând Cântece pentru foc, mai mult sau mai puţin.

De-abia aştept să o citesc. Vă mulţumesc pentru timpul acordat.

În fotografia principală, Luca Dragu și Juan Gabriel Vásquez în timpul dialogului lor de la FILTM VII. 

The post Interviu cu scriitorul Juan Gabriel Vásquez, realizat de Luca Dragu, elev în clasa a X-a, la FILTM VII appeared first on Bookaholic.

SĂ NE CUNOAȘTEM POEȚII. O inițiativă a site-ului nostru: (și mai multe) interviuri cu poeți din vremurile noastre, oameni care trăiesc și scriu printre noi. După Livia Ștefan și Lia Faur, o altă tânără poetă: Cătălina Bălan.

Notă personală: am cunoscut-o pe Cătălina Bălan acum unsprezece ani, pe când ea avea doar treisprezece ani și deja se învârtea în cercul marilor poeți apăruți în orașul București. Debutase într-o antologie (a scris în zece antologii de atunci). Cătălina era și ea o apariție – venea de la Chișinău și păstra încă un ușor accent basarabean, nu îi era greu să farmece pe toată lumea și să treacă drept ceea ce și era: un copil-minune al poeziei. Mama ei era ea însăși o poetă excepțională – Diana Iepure. Și pentru ca totul să fie și mai frumos, Diana se căsătorise cu un alt poet: Florin Hălălău. Cătălina a crescut în boema poemei douămiiste românești. A primit o educație francofonă, a studiat la București și Bordeaux și astăzi lucrează pentru o companie franțuzească și este încă masterandă (Diplomație în Economia Internațională, Facultatea de Relații Economice Internaționale, Academia de Studii Economice din București). Dar cel mai important: va debuta în volum, un volum pe care noi, cei care o știm de o viață, îl așteptăm de peste un deceniu.

Cătălina Bălan, poetă, originară din Basarabia, stabilită încă de la frumoasa vârstă de opt ani la București. Înțeleg că dumneavoastră ați ajuns în România chiar grație poeziei, mama dumneavoastră, Diana Iepure, fiind poetă, a fost purtată de dragostea către un alt poet (Florin Hălălău) în cartierul Titan. Cum s-a întâmplat fericitul eveniment? Ce îi datorați dumneavoastră poeziei, domnișoară?

Prima mea amintire este cu mama, așezată în mijlocul sufrageriei, mama mea foarte tânără și foarte frumoasă înconjurată fiind de teancuri de hârtii a căror ordine numai ea o cunoaște. E vorba, desigur, de manuscrisele ei. Așa mi-o imaginez cel mai des pe mama, evadând într-o lume a ei, în care îmi dă și mie voie să intru din când în când. La mine în casă poezia are raftul cel mai mare și cel mai important din bibliotecă. Atunci când ne-am mutat, primul lucru pe care l-am luat a fost acest raft de poezie pe care, cu infinită duioșie și tandrețe, l-am reașezat în noua lui bibliotecă. Viața mea, așa cum e ea, o datorez întru totul căilor nebănuite prin care poezia aduce oamenii împreună. Tata descrie frumos în cartea lui, Pe cont propriu (CDPL 2017), despre cum a cunoscut-o pe mama la o întâlnire literară la Iași. Lor le-a fost clar de la bun început că vor rămâne împreună. Restul e poezie.

Ați trăit de mică printre poeți, înconjurată de poezie. Întreb pentru cititorii care nu știu cum e să trăiești așa: cum e să trăiești așa?

Îmi pun problema dacă am avut o copilărie normală, crescând între poeți, abia când mă mai întreabă lumea despre asta. Acum, că zici, începe să mi se pară și mie ceva ieșit din comun. Mult timp n-am crezut că realitatea mea ultrapoetică ar fi ceva special. Eu așa am crescut, am crezut că asta e norma. Abia în ultimul an de liceu, când o colegă mi-a mărturisit cât de mult m-a invidiat pentru că aveam în casă cărți, pentru că pe părinții mei îi interesează literatura și viața culturală, mi-am dat seama că dintotdeauna am fost, de fapt, o privilegiată. Eu am învățat literatură direct de la scriitori, ei au fost… literele mele. De-aia mi s-a părut inutil să dau la Litere, credeam că literatura adevărată nu o poți învăța/înțelege/simți decât stând la masă cu scriitorii, participând la discuțiile lor, mergând la lecturi, lansări și festivaluri. Nu cred că m-am înșelat. E fascinantă lumea scriitorilor, cu toate regulile ei nescrise, cu locurile mitice în care se leagă prietenii, dușmănii și în care au loc diverse manifestații.

Dumneavoastră sunteți prezentă în nenumărate antologii (chiar, le-ați numărat, câte-s?) cu poeme superbe și cu toate acestea amânați de ani de zile placheta de debut, provocând tristețe admiratorilor poeziei dumneavoastră. De ce recurgeți la un asemenea gest și când ne vom putea delecta cu un debut în volum al poetei Cătălina Bălan?

Nu le-am numărat. Sunt vreo 10. Prima este Noua poezie basarabeană, o antologie a lui Dumitru Crudu, apărută în 2009 la ICR. Atunci când mi-am văzut poemele în această antologie, mi-am dat seama că este ceva de capul meu. Eram foarte tânără, aveam 13 ani, și pentru un copil de 13 ani e incredibil să apară într-o antologie editată sub egida ICR, alături de nume mari, consacrate, ale literaturii basarabene. În 2017, editurile Art și Știința din Chișinău au lansat împreună o serie de antologii care valorifică literatura scrisă în limba română de autori basarabeni la începutul secolului XXI. Volumul dedicat poeziei, Literatura din Basarabia. Început de secol XXI. Poezia, este îngrijit de Lucia Țurcanu. Veți găsi acolo și texte de-ale mele. Țin mult la fiecare publicație în care apar. Cea mai recentă este Tu, înainte de toate. O antologie a poeziei contemporane de dragoste, antologator Cosmin Perța, Paralela 45, 2018. Am amânat placheta de debut din teamă să nu public ceva mediocru. E atâta literatură bună pe metru pătrat în România, că am tot amânat debutul din teamă să nu mă fac de râs. Marea mea oroare în viață este mediocritatea, alături de impostură. Acum, însă, mă simt pregătită, a sosit momentul.

Înțeleg patriotismul în cea mai frumoasă și înaltă accepțiune a sa, independent de nenumăratele forme blamabile ale populismului și naționalismului exacerbat. România are mult potențial și asta nu o spun doar eu, o spun și oameni mult mai școliți și mai influenți decât mine. Nu mi-am făcut un scop în viață să plec și să las țara asta de izbeliște unor dăncili sau dragni, care asta și așteaptă.
Cătălina Bălan, poetă

Ați practicat și practicați încă jurnalismul cultural (scrieți la Observatorul cultural și alte publicații prestigioase), ați făcut – încă de când erați minoră – și PR cultural, ocupându-vă de o editură (Casa de Pariuri Literare), de nenumărate serate și șezători culturale, acum nu mai faceți, sunteți masterand la Academia de Studii Economice și aveți serviciu la care mergeți, v-ați făcut corporatistă, încasați salariu pe card. Cum îi șade artistului printre corporatiști? Întreb pentru artiști acum: cum sunt, domnișoară, misterioșii corporatiști?

Am fost primul PR Junior din industria de carte românească. Aveam 15 ani când am început să fac PR pentru Casa de Pariuri Literare. Ce vremuri! A fost un an literar glorios pentru mine acela în care am primit de la un cristian (n.r. – nick-name-ul scriitorului și editorului Cristian Cosma) propunerea să fiu PR. Era cu câteva zile înainte de a merge la tabăra de creație literară de la Săvârșin unde, printre altele, le-am ghicit scriitorilor viitorul în palmă. Amintirile mele de atunci îmi revin în minte ca niște frânturi de film. Apropo, există și un film despre CDPL, în care apar și eu, cu mărturiile mele de junioară. Mi-a plăcut la nebunie să discut cu scriitorii pe care îi admir, să le iau interviuri, să fac lansări de carte, să moderez festivaluri literare. Am lăsat-o mai moale cu PR-ul și managementul cultural când a dat peste mine BAC-ul, apoi licența. Acum, iată, sunt în prag de dizertație. De fiecare dată când reușesc să mai scriu câte un articol pentru Observator Cultural și alte publicații, o resimt ca pe o mare victorie. Nu multă lume știe, dar, în ciuda aparențelor, eu sunt o studentă extrem de conștiincioasă. Îmi plac domeniile de studiu pe care mi l-am ales: diplomația economică și știința politică. Acum exersez diplomația corporativă în cadrul unui misterios departament de comunicare dintr-o corporație franceză. Corporatiștii sunt o specie aparte. Mi-e greu să mi-i imaginez în afara biroului, când se dezbracă de uniforma corporatistă și se îmbracă în pijama. Cred că filmele americane despre marile companii ne-au pervertit viziunea despre viața corporatistului, care de cele mai multe ori pare searbădă, plină exclusiv de stres și de nefericire. Poate că pentru mulți chiar așa și este. Eu nu mă regăsesc, din fericire, în această descriere.

Cătălina în Bucureștiul minunilor

Ați practicat în prima parte a vieții (aveți douăzeci și trei de ani, dar, orișicât, există o primă parte a vieții și la douăzeci și trei de ani) boema? Ați cunoscut-o? Cum era boema poetică bucureșteană douămiistă în cazul în care ați luat contact cu ea?

Îmi amintesc boema tinereții mele în flashuri colorate, alergând de la o lansare de carte la alta, dintr-un taxi în altul, de la un festival la un performance, de la o expoziție la un concert, iar toți prietenii mei erau poeți. Scriam în Stare de Urgență, o excepțională revistă de atitudine socio-politică, al cărei avânt a contribuit mult la Revoluția Twitter din Republica Moldova. Lansam revista în liceele bucureștene, alături de membrii redacției, eu fiind pe vremea aia în gimnaziu. Mi se părea secundar să merg la școală și pe urmă la liceu, când viața adevărată începea atunci când ieșeam din clasă. Am cunoscut boema bucureșteană douămiistă înainte să ia avânt festivalurile și întâlnirile literare așa cum le știm astăzi. Deci, boema mea a fost în liceu, ba chiar și în anii de facultate. Era fabulos să pot să mă plimb prin oraș ziua, în amiaza mare, când muritorii de rând stăteau gheboși în spatele birourilor de sticlă. Ieșeam de la cursuri la prânz și, practic, toată ziua puteam să fac tot ce-mi poftea inima. Iar inima mea înclina spre poezie contemporană, lecturi, cafele cu poeți și poete. Eram într-o continuă explorare. Bucureștiul a fost și încă mai este orașul meu boem, pe străzile căruia îmi place să mă pierd ca Alice în Țara Minunilor. Eu sunt Cătălina în Bucureștiul minunilor. Lasă-mă oriunde și o să știu să mă întorc în cartierul erou Titan, cel mai poetic dintre cartierele capitalei!

Ați studiat și dincolo de hotarele țării noastre, tocmai pe la Bordeaux, Franța. Stăpâniți tainele limbii franceze și aveți o aplecare spre internaționalism (sunteți cosmopolită), cu toate acestea iată că încă nu ați emigrat din țara noastră. Cum și de ce? Urmează? Cum vedeți dumneavoastră viitorul României?

Eu sunt francofonă, într-adevăr – vorbește-mi în franceză despre poezie sau știință politică și m-ai cucerit. N-am emigrat. În primul rând, eu m-am luptat mult ca să fiu recunoscută ca ceea ce am fost dintotdeauna: româncă. Pentru mine, cetățenia română chiar înseamnă ceva. În general, pentru românii din Basarabia, care sunt nevoiți să-și ceară înapoi cetățenia română, deși nu le-a cerut nimeni părerea atunci când le-au luat-o, noțiunile de patrie, limbă și literatură română, valori naționale etc. au altă rezonanță decât pentru românii din partea aceasta a Prutului. Cei din urmă iau toate astea for granted. Eu știu ce înseamnă să te lupți pentru identitatea ta românească, să te lupți ca să poți să vorbești în limba maternă. Înțeleg patriotismul în cea mai frumoasă și înaltă accepțiune a sa, independent de nenumăratele forme blamabile ale populismului și naționalismului exacerbat. România are mult potențial și asta nu o spun doar eu, o spun și oameni mult mai școliți și mai influenți decât mine. Nu mi-am făcut un scop în viață să plec și să las țara asta de izbeliște unor dăncili sau dragni, care asta și așteaptă. Oriunde aș ajunge în doi, cinci sau zece ani, eu știu că voi face tot ce îmi stă în putere ca să-mi ajut țara. Nu e obligatoriu să fii rezident în România ca să fii un bun patriot. Gândiți-vă la Regele Mihai, în exil. Sau la Regina Maria, în turneele ei de lobby de după Primul Război Mondial, la românii emigranți care au supraviețuit ca prin minune închisorilor comuniste și care, așa cum au putut, au susținut românii din afara granițelor țării. Cei mai mulți rămân anonimi pentru marea majoritate, așa cum e, spre exemplu Neculai Popa, care a făcut și face multe pentru basarabeni, un greco-catolic cu 6 copii și 18 nepoți, emigrat în SUA. Amintiți-vă de Constantin Brâncuși, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Neculai Constantin Munteanu, Vlad Georgescu. Amintiți-vă de Constantin Vișoianu și de Comitetul Național Român, un fel de guvern în exil pe vremea comunismului, dar și de Ion Rațiu și Uniunea Națională a Românilor Liberi. România nu e un sat fără câini. Am doza de idealism necesară cât să cred că încă se mai poate face ceva. Am destulă energie cât să încerc. Românii au demonstrat în ultimii ani că nu sunt chiar o masă amorfă. Se coagulează o societate civilă din ce în ce mai vigilentă, au început să apară lideri de mișcări sociale în care am încredere – Radu Vancu și mișcarea Vă vedem din Sibiu, de exemplu. Ceea ce uită feseniștii de dreapta și feseniștii de stânga e că în România au început să se maturizeze niște generații de tineri educați în spiritul valorilor democratice, europene. Îmi place să cred că mă număr printre aceștia. O fi, deocamdată, sistemul politic românesc capturat de o clacă provenită din tenebrele fostului regim, dar asta nu va dura la nesfârșit. România va ieși, la un moment dat, din acest hățiș.

O legendă însoțește familia dumneavoastră în care trei membri sunt poeți: cum că Florin Hălălău, poet, și Diana Iepure, poetă, ar fi vândut o mașină ca să vă luați să aveți în casă o pianină, ca să trăiți viață mic-burgheză în Titan, ca la Chișinău. Se mai cântă la pianină? Știți să interpretați? Vă întreb așa: ce ar fi viața dumneavoastră fără poezie, domnișoara Cătălina Bălăn? Detaliați.

Familia mea este una foarte boemă. Avem ritualurile noastre, micile noastre sărbători la care ținem, iar pianul este un element important al microcosmosului nostru. Acea Yamaha din lemn de cireș e cea mai frumoasă declarație de dragoste a tatei pentru mama. Într-adevăr, când tata a înțeles cât de important era pentru mama să aibă în casă o pianină, a ales să vândă în secunda doi o mașină și să-i cumpere mamei, de la magazinul Muzica, de pe Calea Victoriei, pianina pe care și-a dorit-o. La acea pianină am învățat de la mama și eu, și fratele meu, să cântăm la pian. Mama a făcut școala de muzică sovietică, are o pregătire extraordinară și, cel mai important, e o foarte bună profesoară. Eu, în schimb, nu sunt tocmai un învățăcel ideal.

The post Cătălina Bălan, poetă: „Eu știu ce înseamnă să te lupți pentru identitatea ta românească” appeared first on Bookaholic.

Radu Vancu, unul dintre poeții cei mai apreciați ai timpului nostru, a debutat recent în roman (Transparența, Editura Humanitas). Totodată, profesorul Vancu e nelipsit de la lecția de activism civic – Vă vedem din Sibiu. De un an de zile, protestează alături de alți sibieni în fața sediului partidului care conduce cum conduce România. Radu Vancu spune că nu va intra în politică, fiindcă nu îl lasă etica sa de scriitor.

Radu Vancu, îndrăgitul nostru poet, s-a apucat iată, în anul curent, să debuteze în roman, cu Transparența (Editura Humanitas). Cum și de ce? Ce-i trebuie poetului roman? Nu vă mai ajungea poezia?

Ce-i trebuie chelului tichie de mărgăritar? Păi, tocmai pentru chelie – din ură de ea & de dragul ei. Din ură față de imposibilitatea mea de a mai scrie poezie m-am apucat de roman – terminasem a șasea sau a șaptea mea carte de poezie (cine să mai numere toate păcatele astea), nu mai puteam scrie decât în acea manieră (or, eu am încercat mereu să schimb stilistica de la o carte la alta, să fac să sune diferit monomaniile & idiosincraziile mele) și am zis să încerc să scriu romanul la care tot bovarizam. Din drag de poezie, am încercat să aduc în roman toată poezia pe care n-o mai puteam scrie, dar pe care o simțeam depusă până în organele interne & în oase.

Radu Vancu este un neobosit (așa spune clișeul, nu avem ce face) activist civic. Mișcarea Vă vedem din Sibiu tocmai a împlinit un an. Mergeți și protestați acolo, tăcut, în fața sediului PSD. De ce faceți ceea ce faceți? Vă stipendiază Soros, agenturili străini, cine vă ține în brațe? Dacă nu vă convine, de ce nu plecați, domnule Vancu, din țara noastră? Păi, se poate?

Soros, desigur, îmi trimite dolari tipăriți pe poeme americane: câte 10 dolari-poem pentru fiecare protest. Agenturili străine mi-au scris romanul – nici nu e de imaginat, de altfel, că cineva ar putea scrie romane în vreme ce stă pe străzi, la proteste. Și nu plec tocmai fiindcă îmi convine – avem cea mai poetică țară pe care am văzut-o eu vreodată, cum să plec de aici? Mi-a dat Dumnezeu pleașcă o țară doldora de poezie, iar eu să plec?! Aș fi mai nătâng și decât Pop & Daea la un loc, Doamne iartă-mă.

Politică. Intrați în ea? Ce aveți de gând pe partea politică?

Nu. Fiindcă etica mea de scriitor nu mă lasă. Fiindcă ce fac în stradă & în texte e singura politică pe care o știu & o vreau.

Nu există altă soluție în afară de a-ți scrie textele tale & de a nu participa. De aceea, numesc cultură ceea ce scriu Cărtărescu & Cosașu & Ciurtin – iar pentru restul, prefer să nu folosesc nume.
Radu Vancu, scriitor

Radu Vancu predă literatură și a coagulat cu anii un grup de inimoși tineri poeți la Sibiu. Cum e cu poezia în zilele noastre, domnule Vancu? Unde mergem noi, Radule?

Știi, nu fac deloc figuri de stil sau de limbaj sau de altele când spun că mi se rupe inima de dragul & de mila poeților tineri din Zona Nouă. Când îi văd atât de inventivi, de îndrăgostiți de frumusețe & de adevăr, și știu cât de frustrantă e intrarea în lume cu un astfel de suflet – mă simt de-a dreptul vinovat pentru că le spun că și eu cred că poezia e adevărul & viața. E greu să trăiești cu suflet de poet înfipt în carne; dar s-au obișnuit oamenii cu chestii chiar mai grele decât să vezi neîncetat frumusețea. Vom supraviețui și noi cumva.

Viitorul României. Ce ziceți de viitorul țării noastre? Cum îl vedeți dumneavoastră? Dați-ne, așa, ca o profeție: o să fie rău, o să fie bine, dar nu pentru noi? Ce-o să fie, ce-o să fie?

O să fie bine tocmai pentru că acum e rău. Răul ăsta de acum a activat, ca un vaccin, anticorpii noștri decisivi – și sunt absolut sigur că nu se vor dezactiva curând. Civismul de azi (care, cum a arătat Ioan Stanomir într-o carte admirabilă despre Centenarul românesc, e același cu civismul care a făcut Unirea) e proba concretă că centenarul românesc chiar există – și că vom avea, grație lui, și un centenar european.

Cultura română. Vă place cultura română – așa cum este ea, împărțită pe triburi, găști, gășculițe, care-și fac laudatio în cerc, premiindu-se și recezându-se fără încetare, într-o splendidă vasalitate parte feudală, parte comunistă (asta e părerea mea)? Cum e cu cultura română? Ce ne facem cu solitarii? Trebuie ei marginalizați, poate chiar uciși cu pietre fiindcă nu aderă la poziții unilaterale? Cum vedeți chestiunea?

N-aș numi sistemul ăsta de privilegii „cultură română”. El se recomandă drept cultură, însă e, de fapt, mai degrabă cult, mai degrabă ură – cult pentru șefuleți & barnași, ură pentru oricine sparge omerta. Sau pentru oricine nu participă, pur și simplu. Nu cred că va putea fi destructurat vreodată – oamenii sunt prea lași & prea comozi pentru asta. Nu există altă soluție în afară de a-ți scrie textele tale & de a nu participa. De aceea, numesc cultură ceea ce scriu Cărtărescu & Cosașu & Ciurtin – iar pentru restul, prefer să nu folosesc nume.

Vă știu tată de familie. Ce ați vrea să spună, peste douăzeci de ani, fiul dumneavoastră despre lupta pe baricadele acestui timp?

Că a fost necesară. Că a fost utilă. Că e bine că, în unele seri, am comis crima de a-l lăsa singur.

Ce-și dorește Radu Vancu de la noul an?

Curățenie & liniște.

Ultima dată când v-am văzut am constatat că ați devenit slim fit, ceea ce m-a dus cu gândul la frumoasele vorbe puse în cârca poetului Pablo Neruda: Noi, poeții, suntem toți obezi. Pentru că, fără să fiu eu însumi poet ca dumneavoastră sau Neruda, mă îndrept neîndoielnic spre o obezitate morbidă, vin și vă întreb: ce e de făcut? Cum v-ați câștigat această siluetă invidiabilă, giacomettiană am putea spune (fără să greșim)?

Am dobândit-o sărind peste masa de seară și evitând pâinea. Dar mâncând, în rest, cantități uriașe de dulciuri (prietenii de la proteste sunt martori). Cât despre excesul de carne, nu e de speriat. De la un punct încolo, orice cantitate se transformă în calitate. Erau grași și Toma din Aquino, și Flaubert, și Balzac, ba chiar și Eminescu & Nichita & Ivănescu, cei mai puri dintre poeții noștri. Și, Andrei, ești chiar tu un scriitor admirabil – și știi bine că, în literatură, numai excesul contează. Să fim excesivi, așadar – poate la capăt ne va aștepta și pe noi frumusețea.

The post Radu Vancu, scriitor: „O să fie bine tocmai pentru că acum e rău. Răul a activat, ca un vaccin, anticorpii noștri decisivi” appeared first on Bookaholic.

Iată-ne trecuți și în noul an, cu grămezi de cărți restante de citit din anul care tocmai a trecut (și din alții, probabil) și cu o nouă provocare de lectură (Goodreads challenge, anyone?).

Ca să vă fac treaba mai „ușoară”, vă propun și luna asta 10 cărți de citit și vă dau un sfat: organizați-vă bine lecturile pe 2019, pentru că se anunță un an foarte bogat, cu multe cărți noi și interesante. Apropo, ați citit și voi articolul ăla care spune că, dacă petrecem mai puțin timp pe Facebook, putem citi chiar și 200 de cărți pe an, nu?

Așadar, pentru ianuarie mi-au atras atenția (din nou) mai mult cărțile de non-ficțiune (asta e, sunt tot mai multe în ultima vreme și vor tot continua să fie). De la autobiografia lui Anthony Quinn, la un nou volum de istorie dedicat Primului Război Mondial și semnat de Margaret Macmillan, o carte de eseuri a filozofului român Valeriu Gherghel, una despre istoria ceaiului și două cărți despre evoluționism (Verde uimitor, un volum despre inteligența vegetală, și un altul care-mi doream mult să fie tradus, Marele tot, de Sean Carroll). La capitolul ficțiune, am ales un roman incomod al unui tânăr autor francez promițător (Sfârșitul lui Eddy Bellegueule), un nou roman semnat de Joël Dicker și o reeditare, zic eu, necesară: Cartea ceasului de nisip, de Ernst Jünger.  Iar noua antologie Freeman’s (de data asta cu texte despre putere) cuprinde atât ficțiune, cât și non-ficțiune.

Să aveți un an nou minunat și cu multe cărți frumoase!

Sfârșitul lui Eddy Bellegueule, de Edouard Louis (trad. Alexandru Matei)

„În fiecare dimineaţă, în baie, îmi repetam neîntrerupt aceeaşi propoziţie: Azi voi fi un dur”. Cea mai mare dorinţă a lui Eddy Bellegueule, un băiat dintr-o familie săracă din nordul Franţei, este să fie un macho în ochii familiei şi ai vecinilor săi. Dar, din copilărie, a fost diferit: a avut gesturi efeminate, a fost precoce din punct de vedere intelectual şi atras de alţi bărbaţi. Tradus deja în douăzeci de limbi, Sfârşitul lui Eddy Bellegueule surprinde violenţa şi disperarea vieţii într-o localitate muncitorească din Franţa, fiind, de asemenea, un portret sensibil al copilăriei şi al trezirii instinctelor sexuale. Édouard Louis scrie din propria experienţă, cu o sinceritate şi cu o inteligenţă pline de compasiune. Rezultatul – un triumf de critică şi de public – a făcut din el cel mai celebru scriitor francez din generaţia sa.
„Un roman strălucitor… curajos, necesar şi profund înduioşător.” (The Guardian)  (© Editura Litera)

Dispariția lui Stephanie Mailer, de Joël Dicker (trad. Doru Mareș)

30 iulie 1994. Orphea, o stațiune balneară liniștită din statul New York, este bulversată de o crimă înfiorătoare: primarul și familia lui sunt asasinați la ei acasă, împreună cu o femeie care trecea întâmplător prin zonă. Ancheta este încredințată unei echipe alcătuite din doi polițiști tineri, Jesse Rosenberg și Derek Scott. Ei strâng probe solide și reușesc să identifice criminalul, obținând din partea superiorilor nu doar laude, ci și o decorație. Dar, douăzeci de ani mai târziu, la începutul verii lui 2014, o jurnalistă pe nume Stephanie Mailer îi spune lui Jesse că au identificat greșit asasinul din Orphea, după care dispare în condiții misterioase. Ce s-a întâmplat cu Stephanie Mailer? Ce a descoperit ea? Și, mai ales, ce s-a întâmplat cu adevărat în noaptea de 30 iulie 1994 la Orphea?  (© Editura Trei)

Păcatul originar, de Anthony Quinn (trad. Monica Andronescu)

Această carte este, în primul rând, povestea unui om care nu știe să primească iubirea necondiționată. Omul care se privește pe sine și se povestește este Anthony Quinn, actorul celebru al cărui nume va rămâne veșnic legat de Zorba Grecul.
Revizitându-și împreună cu psihologul trecutul și sentimentele cele mai sumbre, încearcă să înțeleagă iubirea și moartea. Înainte de toate, moartea fiului său. Cum a început drumul lui Anthony Quinn prin viață? Unde? Când? Cu cine? Dar traseul spre Hollywood? Pe parcurs se ivesc figuri precum Mae West, Katherine Hepburn, John Barrymore sau Gary Cooper.
Emoționantă și amplă confesiune a actorului care a cucerit lumea, neprețuit document de viață, este o lectură obligatorie pentru oricine vrea să afle prețul creației.  (© Editura Nemira)

Freeman’s: mai bune texte noi despre putere, de John Freeman (trad. Elena Marcu și Aurelia Ulici)

Freeman’s: mai bune texte noi despre putere este al cincilea număr al antologiei literare numite de critici „curajoasă” (Minneapolis Star-Tribune) și „proaspătă” (Chicago Literati). Acest număr, cel de-al treilea tradus în limba română, cuprinde 24 de scriitori care abordează tema puterii din cele mai variate perspective.
Texte de: Margaret Atwood, Elif Shafak , Aleksandar Hemon, Barry Lopez, David Mitchell, Etgar Keret , Eula Biss, , Tracy K. Smith, Leïla Slimani , A Yi, Édouard Louis, Jaime Cortez, Aminatta Forna, Julia Alvarez, Nimmi Gowrinathan, Lan Samantha Chang, Nicole Im, Eka Kurniawan, Ben Okri, Tahmima Anam, Josephine Rowe, Jenni Fagan, Deborah Landau, Kanako Nishi.
Arareori puterea a primit atâtea valențe, atâta specificitate și atâta vastitate ca în textele din acest volum: puterea conferită, puterea exercitată, puterea asumată, puterea implicită, puterea abuzivă, puterea slăbiciunii și, mai ales, puterea limbajului acestor 24 de scriitori. (© Editura Black Button Books)

Făuritorii păcii. Șase luni care au schimbat lumea, de Margaret MacMillan (trad. Smaranda Câmpeanu)

Conferința de Pace de la Paris, 1919, și încercarea de a pune capăt războiului.
Între ianuarie și iunie 1919, după încheierea „războiului care urma să pună capăt tuturor războaielor”, oameni din toate colțurile lumii au sosit la Paris pentru Conferința de Pace. Cele mai importante personalități prezente au fost conducătorii celor trei mari puteri – Woodrow Wilson, Lloyd George și Clemenceau –, dar la Paris au sosit mii de alți delegați, fiecare cu propria sa agendă. Regi, prim-miniștri și miniștri de externe, însoțiți de suitele lor de consilieri, stăteau cot la cot cu jurnaliști și lobbyiști, luptând pentru o serie întreagă de cauze, de la independența Armeniei până la drepturile femeilor. T.E. Lawrence, regina Maria a României, Maynard Keynes, Ho Și Min – tot mapamondul avea ceva de rezolvat la Paris în acel an. Lumea nu mai văzuse niciodată ceva asemănător și nici că avea să mai vadă vreodată.  (© Editura Trei)

Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înţelepţi cărţile?, de Valeriu Gherghel

„Oare de ce (mai) citim? Un înțelept a găsit răspunsul: pentru a trăi pur și simplu. Citește ca să trăiești… Omul vrea să priceapă ceea ce trăiește. Iar pentru a înțelege este nevoie de cărți. Citim, așadar, pentru a ne înțelege mai bine pe noi înșine, pentru a ne lărgi sinele, citim pentru a trăi… În fond, am învățat să iubim din poemele trubadurilor. Poeții au inventat iubirea-pasiune. Ei au descris iubirea tenace dintre doi amanți separați, iubirea care se manifestă și în absența celuilalt. Prin urmare, omul mai întîi a citit, și-a imaginat, și abia după aceea s-a întrebat dacă iubește aievea. A citit și abia apoi a trăit.” (Valeriu Gherghel)  (© Editura Polirom)

Verde uimitor. Inteligența vieții vegetale, de Stefano Mancuso, Alessandra Viola (trad. Angheluță Nechita)

Plantele ne-au precedat pe Terra și sunt pretutindeni în jurul nostru. Trăim în lumea lor. Nu le dăm mare importanță, deși existența noastră depinde de ele. Le negăm capacitățile care le fac atât de asemănătoare nouă. Și totuși atât de diferite. Stefano Mancuso și Alessandra Viola demonstrează că plantele posedă toate cele cinci simțuri ale noastre, la care se adaugă încă… cincisprezece. În regnul vegetal se comunică, se construiesc strategii, se formează alianțe. Nu inteligența e cea care diferențiază animalele superioare de cele inferioare și de plante; ea mai degrabă constituie caracteristica definitorie a întregii lumi vii. Verde uimitor este o carte-manifest care schimbă nu doar știința botanicii, dar și perspectiva asupra locului și importanței omului în Univers. (© Editura Art)

Cartea ceasului de nisip, de Ernst Jünger (trad. Viorica Nișcov)

„Timpul nisiparniţei trăieşte în noi toţi, nu doar în zilele copilăriei, în zilele petrecute în grădină, în zilele de vacanţă, ci adânc în profunzimile fiinţei. El este altceva decât timpul ceasului mecanic, altceva şi decât timpul solar. Poate merită osteneala de a-l înfăţişa, la fel cum din de?eurile aflate în galerii aproape nebătute se obţine un minereu rar. Poate va scânteia în cristale neobişnuite, poate va ascunde chiar o putere tămăduitoare sau ne va satisface doar simţul pentru curiozităţi.“ (Ernst Jünger)
„Cartea ceasului de nisip închipuie bric-à-brac-ul muzeal, învăluit în aburul trecutului şi purtând pecetea insolitului. Este aerul cabinetelor de rarităţi cu gravuri vechi şi cărţi rare, al prăvăliilor de antichităţi, prin ale căror colţuri colbuite lucesc enigmatic piese exotice, maşinării complicate, ingeniozităţi tehnice, minunăţii de tot felul, vădind o fantezie bogată şi vocaţia aglomerării baroce de lucruri din cele mai surprinzătoare.“ (Viorica Nișcov) (© Editura Humanitas)

Istoria şi arta ceaiului, de Laura C. Martin (trad. Ines Hristea)

Laura C. Martin a publicat peste douăzeci și cinci de volume din universul peisagisticii, distinse cu nenumărate premii. De zeci de ani studiază complexitatea plantelor și participă la emisiuni de televiziune precum Home Matters și Victory Garden. A lucrat ca redactor de specialitate la revistele Atlanta Homes and Lifestyles și Georgia și scrie pentru publicații diverse, de la American Horticulturist și până la Better Homes & Gardens.
DE LA AMAR LA SUBLIM, ISTORIA OMENIRII ÎNTR-O CEAȘCĂ DE CEAI: GUST ȘI SENZAȚIE, ELIXIR ȘI RĂSFĂȚ, PLĂCERE, ARMONIE, PURITATE ȘI LINIȘTE, FINEȚE ȘI MISTER, SPIONAJ, RĂZBOAIE ȘI DOSARE SECRETE, FILOZOFIE, ARTĂ ȘI CULTURA SUBTILĂ A BUNULUI- GUST
Verde, negru, alb, roșu, oolong și miere și lapte și frișcă, un pachet de dorințe și așteptări împlinite într-un singur cuvânt – ceai.
„Dacă ți-e frig, ceaiul o să te încălzească. Dacă te-ai încălzit prea tare, ceaiul o să te răcorească. Dacă ești deprimat, ceaiul o să te înveselească. Dacă ești agitat, ceaiul o să te liniștească.” – WILLIAM GLADSTONE (1809-1898), prim-ministru al Marii Britanii. (© Editura Baroque Books&Arts)

Marele Tot: De la originea universului și a vieții până la sensul existenței, de Sean Carroll (trad. George Arion)

„Sean Carroll articulează în mod elegant, cu o inteligență profundă și lucidă, într-un limbaj lipsit de prețiozitate, viziunea asupra lumii susținută de naturalismul contemporan. El clarifică aspecte spinoase precum liberul arbitru, direcția timpului și originea moralității cu multă măiestrie și pătrundere. Marele Tot ne arată cum concepția științifică despre lume ne îmbogățește modul în care înțelegem universul și în care ne vedem pe noi înșine. Prezentând o imagine fidelă a universului, cartea este de asemenea o meditație plină de serenitate asupra nevoii noastre de sens. Ar trebui să fie citită de toată lumea.” (Carlo Rovelli, autorul cărții Șapte scurte lecții de fizică)
„Limbaj, filozofie, mecanică cuantică, relativitatea generală – le regăsim pe toate în Marele Tot. Sean Carroll este un erudit fantastic și un scriitor fascinant.” (Elizabeth Kolbert, autoarea cărții A 6-a extincție)
„Împletind firele narative ale astronomiei, fizicii, chimiei, biologiei și filozofiei într-o tapiserie fără cusur, Sean Caroll ne umple de uimire, înfățișându-ne ceea ce am aflat despre univers, și de umilință, în față a ceea ce încă nu înțelegem. Însă, la final, ceea ce îți va hrăni curiozitatea este căutarea sensului întregului.” (Neil deGrasse Tyson, realizatorul programului TV Cosmos: A Spacetime Odyssey) (© Editura Herald)

Cumpără cărțile din librăria online Cărturești! (Click pe titluri și/sau coperte.) Ai un discount special Bookaholic – 15% reducere dacă introduci codul 0ADYT44K atunci când faci comanda, la check out.

The post 10 cărți de citit în ianuarie 2019 appeared first on Bookaholic.

Andrei Novac a publicat la Editura Cartea Românească volumul de poezie Prin închisori și prin libertate. Despre volum, Felix Nicolau scrie pe coperta a patra: „Prin închisori şi prin libertate propune un discurs poetic surprinzător de unitar. O înşiruire de termeni-refren (închisoare, sensibilitate, vis, umbre, moarte, tăceri) extrage esenţialul unei scriituri centrate pe intensitate. În căutarea profunzimii sunt folosite metafore şi comparaţii ce niciodată nu vor friza derizoriul. Spectrul redus de culori adânceşte viziunile-cărţi poştale doar atât cât ele să nu devină patetice. Un expresionism bine temperat, dar cu miză majoră.” Interviul este realizat de Andrei Novac împreună cu Flavia Lupu, care răspunde la întrebarea a doua.

Dacă fericirea pentru unii nu e dată (și) de timp, cum arată ea scoasă din reperele temporale?

Fericirea nu este dată de timp, fericirea este o stare de spirit, timpul este libertate absolută atunci când îți este frică de el, asta înseamnă că întotdeauna trebuie să lupți pentru fiecare lucru care contează până la capătul vieții fizice. Fericirea este definită în primul rând, este capacitatea de a putea să iubești și să crezi în toate lucrurile pe care le faci și, mai ales, înseamnă mântuirea teologică a fiecăruia dintre noi, fericirea este, cu siguranță, o salvare din acest punct de vedere, fericirea este sensul firesc al fiecărui om, nu există mai mult sau mai puțin, devine totul sau nimic, fiind regăsirea noastră absolută.

Volumul beneficiază de ilustrații realizate de Flavia Lupu. Care e legătura textului cu acestea?

Ilustrațiile au apărut ca urmare a lecturării textului într-o manieră specială, care a avut în vedere transpunerea în imagini a unor construcții vizuale, în sensul unui exercițiu de extragere a unor imagini considerate relevante pentru transpunerea senzațiilor generate de lectura propriu-zisă. Maniera a fost una personală, nu a avut pretenția unui adevăr general valabil, este asociată cu propriile experiențe (funcționează la fel cum te-ai gândi la o prăjitură și i-ai simți gustul pe limbă). Până la urmă avem în față o modalitate de raportare a unui artist la alt artist, un transfer între două tipologii de limbaje, care pot exista atât simultan, cât și separat. Ilustrațiile sunt așezate în volum după fiecare text-sursă. Imaginea primară a fost realizată în bi-plan, pe hârtie, iar apoi a fost multiplicată în fațetele unui cub. Alegerea modalității de transpunere se integrează într-un proiect mai amplu, care are ca sursă lucrări dintr-un proiect mai vechi, dar care a început să se transforme și să capete noi sensuri în acest moment. Am luat această colaborare ca un proiect pilot pentru un altul mai amplu, care sperăm să apară anul viitor, în care această relație de schimb să fie mai nuanțată, mai provocatoare.

Un poem îi este dedicat lui Andrei Bodiu. Care e influența lui asupra scrisului tău?

Andrei Bodiu este unul dintre poeții cei mai frumoși și sensibili care au trecut prin viața mea agitată și singură. Îmi amintesc de el într-unul din studiourile Televiziunii Române, în 2012, la Maratonul de poezie și jazz – figura lui blajină trece, oarecum prin mintea mea, cu o claritate absolută, îl văd întotdeauna balansând într-o timiditate aproape spectaculoasă, știu poezia citită despre o căprioară rătăcită pe străzile Brașovului. Poezia dedicată lui este scrisă în Piața Unirii din Timișoara, în drum spre emisiunea lui Robert Șerban, de la Televiziunea Română. Poezia lui Andrei Bodiu este una frumoasă și sensibilă, ea se ancorează în contemporaneitatea noastră, iar noi trăim acum din fricile și intensitățile poezei sale.

„mai departe de neliniște nu este nimic/ de aici se vede până foarte departe/ viața mea din anii viitori”, scrii.

Singura certitudine pentru mine ramâne moartea, neliniștea este sensul firesc al vieții, liniștea înseamnă moarte sau minciună. Poezia nu poate să însemne decât libertate, o libertate care să elibereze și un consum care generează întotdeauna o fericire absolută. Liniștea este similară, pentru mine, cu tot ce a fost mai rău pentru România și anume, perioda comunistă, cea care a ucis tot ce a fost mai frumos și mai curat, esența absolută a poporului român. Viziunea noastră despre viitor este cea care ne dă șansa de a merge întotdeauna mai departe, indiferent de fricile și tumultul cotidian care ne copleșește, totul ține de un oarecare devotament, este singura eliberare posibilă.
Nu există nimic mai constructiv decât neliniștea, tumultul nostru interior și exterior este singurul care ne face să vibrăm prin libertate până la capătul firesc al fiecărei vieți.

Care a fost cea mai mare violență pe care ai putut-o imprima persoajelor tale?

Personajele mele trăiesc prin tandrețe, nu prin ură sau violență, tocmai într-o lume care se înstrăinează în permanent de tot. Cred că violență cea mai mare rămâne de fiecare dată suferința absolută prin care mai poți să respiri, să trăiești și să mergi mai departe și, tocmai, urmele ei sunt cele care îți dau viață la nesfârșit. Personajele mele călătoresc prin toate închisorile vieții cu tot cu libertățile lor care devin, de cele mai multe ori, argumentul eliberărilor viitoare, lupta ramâne întotdeauna sursa noastră de normalitate, acea normalitate care nu își amestecă viața cu nimeni și cu nimic.

Care e primul lucru la care te gândești când asociezi cuvintele „închisoare” și „piele”?

Pielea este suprafața cu care atingem întotdeauna toate lucrurile, prin intermediul ei percepem toate sensibilitățile și toate suferințele, pielea este sursa noastră de viață exterioară, este cea care ne eliberează din închisorile interioare, prin ea respirăm, percepem iubirea și luptele cotidiene, prin ea eliberăm rănile interioare, prin ea existăm întotdeauna. Închisorile impun limite și zbucium, ne dau posibilitatea să luptăm și să vrem, prin intermediul închisorilor trecem către eliberări, altfel, mult mai activ și mult mai hotărât.

Perioadele în care ți se aplatizează emoțiile sunt moarte pentru scris sau bune?

Aplatizarea emoțiilor este o formă a morții absolute, fără emoții eu nu exist, dispar pentru o perioadă din propria mea viață, cred, cu tărie, că totul se trăiește cu intensitate, una care să poată să te elibereze de fiecare dată. Fără libertate și intensitate, un artist nu poate să existe niciodată, sensibilitatea lui viscerală înseamnă întotdeauna nașterea automată a unui alt câmp de așteptări, în adevăratul sens al cuvântului, noi nu putem să existăm decât liberi și nu putem să ne menținem așa decât în măsura în care consumul emoțional este la cotele cele mai ridicate, liniștea nu poate să nască decât o liniște și mai mare și, implicit, închisori continue.

Există o legătură a personajelor destul de mare cu propria lor corporalitate, cu tumultul acesteia.

Sigur că există, tumultul este, în sinea lui, o viață nouă care rămâne să se consume și după epuizarea fizică a omului pe pământ, tumultul naște legende și legendele generează viață întotdeauna. Cred că definiția tumultului este dată, fără greșeală de Nichita Stănescu, cel mai frumos și sensibil poet al literaturii române, astfel, Nichita este mai viu decât oricare dintre noi prin bucuria cu care vorbim despre poezia lui și despre vibranta și fermecătoarea lui viață, asumarea trecerii prin nașterea sub altă formă, înseamnă să respiri intens și sincer până la capăt.
Nichita Stănescu, la 35 de ani de la plecarea sa, este la fel de frumos și de liber, iar poezia lui se scrie continuu când apropierea noastră de el rupe toate spațiile și toate gratiile care cresc din carne și oase până aproape de epuizarea noastră, dar, după noi, vor veni și alte vieți la fel de intense și sigure, ca un echilibru prin care poezia devine unica formă de adevăr și de eliberare.

_

Andrei Novac s-a născut în 1983, în Târgu-Jiu. Este licențiat în istorie al Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de Litere, Istorie și Teologie și doctor în filologie. A publicat în majoritatea revistelor de cultură din România. Din mai 2009, este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volumele: Poezii (2000), editura Newest Tg- Jiu; Miez de talpă (2003); A nouăsprezecea inimă de înger (2003), Editura Eurostampa Timișoara; Vârsta sării (2006), Editura Muzeul Literaturii București; Locul în care întorc tramvaiele (2008), editura Timpul Iași; Aceiași (2011), Editura Brumar Timișoara; Regula timidității (2016), editura Paralela 45 Pitești; Valentin Tașcu, solitarul promoției 70 (2016), Editura Vremea București; Regula timidității( ediție în limba franceză) (2017), editura Vinea București; Prin închisori și prin libertate, editura Cartea Românească București.

Este lector universitar în cadrul Universității Creștine „Dimitrie Cantemir” din București și directorul Centrului Cărții din cadrul Instituitului Cultural Român.

_

Credit fotografii: arhiva autorului

The post Andrei Novac: „Nu există nimic mai constructiv decât neliniștea” (interviu) appeared first on Bookaholic.

„Împărăția pământului” – publicat în original în 2010, tradus în România la editura Pandora M în 2018 – nu este primul scris de Hoda Barakat. Autoarea libaneză, născută în 1952, scrisese deja „Piatra râsului” (traducere liberă după „The Stone of Laughter” – 1990), „Discipolii pasiunii” (idem după „Disciples of Passion” – 1999), „Cârmaciul apelor” (idem după „The Tiller of Waters” – 2001) și „Stăpânul meu, dragostea mea” (idem după „Mon maitre, mon amour” – 2007*).

Crescută într-o comunitate de creștini maroniți dintr-un orășel din Liban și educată la o școală condusă de călugărițe catolice, s-a mutat la Beirut pentru a studia literatura franceză la universitate. Și-a început studiile doctorale la Paris, însă le-a întrerupt și a decis să se întoarcă acasă la izbucnirea războiului civil. În acea perioadă (1975-1990), a fost profesoară, traducătoare și jurnalistă. A revenit în capitala Franței în 1999 și locuiește acolo și în prezent, însă nu a uitat nicio clipă ororile prin care a trecut și abordează, în aproape fiecare roman al său, traumele pricinuite de acea conflagrație; cu excepția „Împărăției pământului”, unde acțiunea se oprește chiar înainte de izbucnirea conflictului și în care autoarea mărturisește că a încercat să explice o parte dintre motivele care au dus la acesta.

Curiozitatea mea cu privire la limba și cultura arabă spera să fie satisfăcută de această întâlnire detașată și cu o aură de firesc rar întâlnită în discuțiile mele cu scriitorii. Mai mult decât atât, am descoperit o interlocutoare deschisă, pentru care niciun subiect nu este inabordabil, care degajă căldură și înțelepciune și cu care aș fi continuat discuția la nesfârșit.

Mărturisesc că voi profita de întâlnirea noastră pentru a-mi satisface câteva curiozități legate de tipicul limbii arabe în care este scris „Împărăția pământului”. Am înțeles că ar exista artificii lexicale, care v-au ajutat să cizelați caracterul comunității și al personajelor descrise.

Am ales să scriu într-o limbă arabă care nu este convențională, fiindcă aveam nevoie de asta. Cred că modernizarea unei limbi se face prin intermediul literaturii. Instituțiile își aduc și ele contribuția, însă scriitorii sunt principalii artizani. Araba este o limbă plină de eleganță, perfectă, pe care o respect enorm; însă nu este o limbă sacră, așa că pot „strica” tot ce vreau, pot „impune” un vocabular.

Îmi puteți da un exemplu concret?

În primul capitol al „Împărăției pământului” apare un bărbat care moare în timpul unei furtuni de zăpadă cumplite. Am împrumutat elemente lexicale din limba vorbită a regiunilor muntoase din Liban, care nu se regăsesc în limba arabă clasică, unde, evident, nu avem termeni pentru „zăpadă”. Aveam nevoie de aceste cuvinte pentru a construi o scenă epică, desprinsă din tragediile grecești. Mi-am permis multe libertăți.

Ați transpus mai degrabă cultura libaneză pe hârtie, și nu doar particularitățile lingvistice.

Așa este. Un cititor de limbă arabă care nu este libanez va întâmpina dificultăți în lectură, însă nu va fi deranjat, ci va învăța și va medita alături de mine, ajungând la concluzia că limba arabă poate suporta multe șocuri.

Și fiindcă am început atipic, îmi permit să întreb: cum ați început să scrieți?

Lucrurile acestea încep din școală. Eu am fost educată de călugărițe catolice, dar am avut norocul că pe atunci sistemul educațional era mult mai libertarian. Eram o copilă înnebunită după lectură, încât aproape o îngrijoram pe mama! Păream să sufăr de o angoasă, de o curiozitate teribilă, și eram mereu pierdută într-o multitudine de lumi, care mă înconjurau. Totodată, mi-a fost multă vreme teamă să public. Situația s-a schimbat drastic odată cu izbucnirea războiului civil din Liban. Atunci, nu am mai simțit nevoia de a le vorbi celor din jur, ci doar de a-mi vorbi mie însămi.

Sursă fotografie

Războiul civil este în continuare un subiect abordat?

Violența extremă reprezentată de războiul civil m-a făcut să comunic cu lumea exterioară pe alte fundamente. Mijloacele de comunicare din timp de pace nu mai funcționau. Aveam foarte multe întrebări și niciun răspuns. De exemplu, când îți petreci copilăria cu un verișor, iar familiile voastre sunt foarte apropiate, apoi deveniți adulți și descoperi că a devenit torționar sau asasin, chiar dacă pentru a apăra comunitatea; când ai copii și nu știi cum să îi aperi, fiindcă nu mai ai parte de susținerea comunității… războiul civil face ca lumea să nu mai fie la fel.

Vorbim, mai degrabă, despre un șoc individual sau despre unul politic și social?

Ambele, în egală măsură. Eu am resimțit totul la nivel personal, fiindcă nu mai eram de acord cu comunitatea mea și cu niciun partid politic. Pentru mine, rămăsese doar literatura: citeam și începusem să simt nevoia acută de a scrie. Așa că am creat personaje pe care le-am trimis în lume ca să pună întrebări.

Că veni vorba despre personaje, mă voi referi la un roman încă netradus în România – și sper să se întâmple asta cât de curând –, un personaj homosexual. Bănuiesc că a fost un șoc pentru lumea arabă. Cum de l-ați ales?

Da, este vorba despre primul meu roman. Personajul este diferit de majoritatea celor similare din literatură: nu este condamnat, nici blamat, ci există fiindcă, în raportul meu personal dintre feminitate și masculinitate, reprezenta cel mai bine legătura mea cu lumea. Totuși, când personajul cu pricina decide să devină „bărbat” și să lupte, abia atunci își pierde morala și eu ajung să îl condamn. Am procedat invers decât de obicei. Odată ce el a decis să-și schimbe natura, a greșit; eu, ca scriitoare, nu l-am mai suportat și nu mi-a mai fost drag, fiindcă a plecat la război. L-am „părăsit”.

„Împărăția pământului”, pe de altă parte, are drept protagonistă întreaga comunitate.

Și nu mai este vorba despre războiul civil, ci despre unele fapte care au dus la izbucnirea lui. Întregul roman este, de fapt, povestea vocii. Structura sa se țese în jurul unei voci remarcabile.

Și întâlnim personaje feminine puternice și personaje masculine mai… slabe.

Femeile sunt puternice inclusiv prin absența lor, pentru că le creionez în felul meu propriu, fără a le martiriza. Eu privesc raportul dintre masculinitate și feminitate de manieră foarte complexă. De la al doilea roman, am început să adopt aceste jocuri de oglinzi, căci, pentru mine, literatura nu este o simplă relatare a unor fapte obișnuite; asta m-ar plictisi îngrozitor! Descopăr totul împreună cu personajele mele. „Împărăția pământului” nu vorbește despre un concept și nu am o idee pe care să vreau să o promovez sau să o apăr. Este o aventură reală și totuși mai interesantă decât realitatea.

Dar există și elemente reale, fiindcă, dacă nu mă înșel, v-ați născut în sânul acelei comunități?

Este pentru prima dată când plasez o acțiune în regiunea în care am crescut și susțin ideea că, odată ce o comunitate ajunge să consume inima identității naționale, lucrurile se termină prost. Nu se obțin nici independența, nici eliberarea. Indiferent dacă este vorba despre o comunitate laică sau religioasă, viitorul nu sună bine. Nu există o cale de scăpare, de ieșire din impas.

Aspectul religios al comunității este, de altfel, fascinant. Nu aveam nici cea mai mică idee despre existența unei regiuni catolice în mijlocul lumii arabe. Ați pomenit de felul în care liderii religioși transformă credințele în mituri și mă gândesc că ați creat un amestec între credința catolică și poveștile arabe, amestec care servește drept identitate acestei comunități.

Întocmai. Această identitate este construită din piese false. Se exagerează teama de musulmani, iar între musulmani, dintre șiiți și sunniți. Laicilor le este teamă de religioși și viceversa. Nu mai există comunitate națională, ci oameni care trebuie să fie loiali grupărilor mai mici, iar această loialitate se traduce, într-un final, prin război. Această carte încearcă să recreeze trecutul pentru a înțelege cum s-a ajuns la eșecul reprezentat de războiul civil.

Vă raportați cumva și la aspectul colonialismului sau post-colonialismului?

Îmi place să cred că mă plasez după post-colonialism. Literatura aceasta este cea care m-a hrănit, iar eu o respect enorm și cred că exponenții săi au fost foarte curajoși, însă epoca sa a apus. Lucrurile sunt mai alambicate acum.

Dacă vorbim despre comunități, considerați ca soluție a nu mai avea state definite ca atare, cu granițe și identități naționale?

Nu cred că ar fi posibil ca acestea să nu mai existe. Lumea modernă nu este, oricum, interesată să intervină în aceste zone de conflict, iar mie nu îmi rămâne decât literatura. Nu pot pretinde că mă apropii de vreo soluție în ceea ce scriu. Abordările diferă, vorbesc despre străini, despre marginalizați, despre imigranți și despre o generație care nu se simte înțeleasă… însă nu găsesc răspunsuri pentru ei. Acum, nu mai încercăm să găsim soluții, ci ne abandonăm țările, fără să privim în urmă, deși știm că acolo unde mergem oamenii ne vor detesta și ne vor închide ușa în nas. Lumea se mișcă și se clatină din temelii, însă eu nu am răspunsuri.

Scrieți pentru o categorie de public anume?

Deloc. Sunt însă uimită de gradul în care tinerii îmi „absorb” scrierile. Cei mai interesați cititori ai mei sunt cei tineri, iar asta îmi dă multă speranță. Cărțile mele circulă mult în lumea arabă, dar și în Occident, fiindcă sunt traduse frecvent – nu mă pot plânge, sunt foarte bine primită peste tot, sunt departe de a fi în exil și nu mă persecută nimeni. Cred că am o sensibilitate aparte în comunicarea sentimentelor umane și nu intenționez să provoc pe nimeni.

Tinerii care vă citesc sunt atrași mai degrabă de poveștile pe care le spuneți?

Nu cred. Îi atrage lipsa de pretenții și modestia. Eu nu pretind că le-aș oferi răspunsuri și nici nu le țin predici. Creez personaje slabe, marginalizate, care nu-și găsesc locul. Am vorbit deja despre acel bărbat homosexual; apoi, mai am un personaj care povestește despre un stabiliment pentru persoane cu tulburări mintale și care suferă profund. De exemplu, copiii mei sunt cei mai aspri critici ai mei. Le place mult să citească și mă bucur.

Este cumva normal, li se trage din familie.

Uneori, copiii refuză să îmbrățișeze interesele părinților, tocmai dintr-o tendință reacționară. Acasă, sunt stereotipul mamei mediteraneene, și îmi place să am grijă de ei și nu să îi târăsc la conferințe sau lansări, obligându-i să facă parte din lumea mea profesională. Recent, am câștigat un premiu prestigios al lumii literare arabe, iar când am anunțat acasă, le-am spus: „Am primit o grămadă de dolari!”, iar fiica mea cea mică m-a întrebat despre ce sumă este vorba.

Probabil că preferați să vă petreceți timpul cu ei în calitate de mamă, și nu de scriitoare.

Iată! Eu sunt mama lor, și chiar prefer să le pregătesc mâncare „de casă” și să fiu „normală”. Am toate defectele și calitățile unei mame libaneze tipice!

Ați anticipat răspunsul la curiozitatea mea privind felul în care jonglați cu toate rolurile din viața dumneavoastră.

Încerc să îmi țin munca separată de viața personală. Nu îmi place să amestec lucrurile. Dacă scriu, o fac în timpul unor rezidențe, și nu acasă. Cred că așa funcționează cel mai bine, acum că sunt și copiii mari – când erau mici, lucrurile erau mult mai complicate.

Ca ultimă opinie bazată pe experiența dumneavoastră vastă, care ar fi sfaturile pe care le-ați oferi unui scriitor aspirant?

De fapt, nu am sfaturi. Nu știu precis cum au funcționat lucrurile în cazul meu. Dar știu că trebuie să ne păstrăm mereu luciditatea. Când am fost anunțată prima dată că am primit un premiu francez pentru literatură, am crezut că o prietenă foarte apropiată îmi joacă o festă! Eram convinsă că Arlette este cea care-mi copsese o farsă, iar asistenta mea m-a lămurit că era vorba despre Ministerul Culturii. Nu mă surprindeau premiile venite din lumea arabă, însă aceea era o decorație, iar eu nu eram deloc obișnuită cu lumea diplomației și nici nu frecventam recepțiile de gen. Totuși, m-am bucurat. Așa că aș spune că recomand să se păstreze modestia și rațiunea. Este o muncă dificilă, și mai ales solitară, care te face să descoperi lucruri chiar neplăcute despre tine; scrisul este ca un test care se repetă la nesfârșit, pe care trebuie să-l trecem de fiecare dată. În plus, te expune enorm și te întrebi dacă va fi un succes, dacă oamenii vor înțelege ce vrei să spui. Trebuie să fii extrem de puternic, să ai un caracter solid și să nu te lași doborât.

În 2015, Hoda Barakat a publicat „Noaptea sultanei” (traducere liberă după „La nuit de la sultane”), iar în 2018 „Curier de noapte” (idem după „Courrier de nuit”*). Nu am discutat cu autoarea despre aceste cărți, ulterioare „Împărăției pământului”, mai ales pentru că romanul este de impact și abordează suficiente subiecte demne de discuții amănunțite. Cu toate acestea, toate celelalte scrieri ale sale sunt pe lista mea de lecturi dintr-un viitor apropiat și sper ca traducerile lor viitoare să ne apropie și mai mult de o descifrare măcar parțială a altor mistere ale acestei lumi arabe atât de diverse, de profunde și de fascinante.

*Anii aparițiilor au fost preluați în funcție de edițiile traduse în limbile franceză sau engleză, exceptând 2010 – anul apariției „Împărăției pământului” în original, în limba arabă.

Sursă fotografie principală

The post Un ceas de după-amiază cât o viață. Interviu cu scriitoarea libaneză Hoda Barakat appeared first on Bookaholic.

Recenzia unei biografii a lui Sir Winston Churchill nu poate fi nicidecum despre personajul principal. Este imposibil ca personalitatea și viața sa, ca și evenimentele istorice al căror protagonist a fost, să fie rezumate într-o pagină sau două. Andrew Roberts a avut nevoie de peste 1000 de pagini și mi-ar fi imposibil să comprim așa ceva.

Churchill s-a născut în plină epocă victoriană. Prima conflagrație care l-a văzut pe front a fost Războiul Burilor când Imperiul Britanic, căruia i-a dedicat toată viața sa, era la apogeu și domina oceanele și comerțul. Ultimul său război a fost cel din Peninsula Coreeană când Churchill, deja aproape de 80 de ani, era la al doilea mandat de prim-ministru. La debutul Războiului Coreean, Imperiul Britanic era o umbră a gloriei sale, partenerul secund al republicii care avea să domine lumea de atunci înainte: America. În anul în care Churchill s-a născut, generalul Sir Garnet Wolseley semna tratatul prin care-l obliga pe regele Koffee al Ashanti să pună capăt sacrificiilor umane; în anul în care a murit, Gemini V a orbitase în jurul Pământului și Beatles au lansat ”Ticket to Ride”.

Povestea lui Churchill este și povestea acestei transformări ale cărei consecințe noi încă le trăim astăzi. Citim despre Churchill în primul rând pentru a înțelege cine suntem. În al doilea rând pentru că povestea vieții lui o să vă țină nedespărțiți de această carte scrisă într-o engleză impecabilă. În al treilea rând pentru că viețile marilor oameni sunt pline până la refuz de lecții pentru fiecare dintre noi.

Roberts este biograful omniprezent și atotștiutor. El nu-l descoperă pe Churchill alături de cititor ci încearcă, cu succes, să arate pas cu pas cum fiecare episod, fiecare greșeală și fiecare succes i-au sculptat caracterul și personalitatea și l-au pregătit pentru cel mai dificil test al vieții sale: să țină cârma Marii Britanii în al Doilea Război Mondial. Misiunea lui Roberts este una dificilă. Mitologia și falsurile din jurul lui Churchill sunt pe măsura personalității și a rolului decisiv pe care l-a jucat. Internetul abundă în citate false și idei scoase din context. Nici nu este dificil, având în vedere că Churchill a scris de-a lungul vieții sale mai mult decât Shakespeare și Dickens împreună, peste 37 de cărți. Dacă adăugați miile de discursuri pe care le-a ținut într-o carieră politică de șase decenii veți înțelege că s-a exprimat pe atâtea subiecte și în atâtea feluri, încât cu puțină rea voință aproape orice idee poate fi scoasă din context și prezentată în altă lumină. În această nouă lume a atenției precare, citatele din Churchill, oricât de atractiv sună, trebuie servite cu o doză mare de scepticism. Omul a fost un munte din care se pot desprinde infinite pietricele. Este a doua biografie pe care o citesc după cea a lui Roy Jenkins și nu a făcut decât să-mi întărească convingerea că Churchill a fost ceea ce anglosaxonii numesc ”a world-historical figure” și că esența lui nu poate fi redusă la un articol pe internet, un mic eseu sau câteva citate.

Un bun exemplu, cu rezonanță locală, este mult vehiculata idee că Churchill a vândut România și toată Europa de Est lui Stalin. Din hârtiile vremii și din corespondența și preocupările lui Churchill, documentate istoric, reiese cât se poate de clar că a fost printre primii care au realizat că Uniunea Sovietică își va extinde influența oriunde Armata Roșie va pune piciorul și a făcut toate presiunile posibile ca aliații să înainteze cât mai repede spre est sau să debarce în Iugoslavia sau Turcia pentru a permite rușilor o incursiune limitată. A făcut eforturi pentru a extrage de la Stalin garanții că, în Polonia sau România, sovieticii vor permite reinstaurarea democrației și a alegerilor libere. Din păcate, realitatea milioanelor de soldați ruși din Europa de Est a primat și aliații au avut puține șanse să-i forțeze mâna lui Stalin fără a recurge la arma nucleară. Grecia singură a putut fi salvată din mâinile rușilor și asta tot prin insistența și tenacitatea lui Churchill.

Din paginile lui Roberts veți rămâne cu imaginea în infinite culori a lui Sir Winston. A făcut greșeli de-a lungul vieții sale, nici nu încape vorbă, dar când a venit vorba de cele trei mari pericole la adresa civilizației occidentale – militarismul prusac în 1914, nazismul în anii 30 și comunismul sovietic după al doilea război mondial – judecata sa istorică și morală a fost deasupra celor mai mulți contemporani. A tras semnalul de alarmă în toate cele trei instanțe și a avut tăria de caracter să vorbească fără ezitare împotriva curentului majoritar chiar și în momentele în care a fost marginalizat pentru convingerile sale.  A înțeles, de asemenea, că Imperiul Britanic nu-și va recâștiga poziția globală după înfrângerea Germaniei și a făcut totul ca locul să îi fie luat de America în care a văzut singura republică capabilă să ducă mai departe stindardul liberalismului, constituționalismului și comerțului liber. Nu s-a înșelat, cel puțin până în 2016.

Cartea abundă în detalii care nu vă vor plictisi. Ele sunt atât de bine țesute, încât ai impresia că ești alături de Churchill în lungile ședințe de cabinet din 1941, în discuțiile sale săptămânale cu regele George al VI-lea sau în timpul discursurilor fulminante pe care le-a ținut în Parlamentul Britanic. Nicio pagină nu este în plus din această biografie voluminoasă. Veți râde adesea la glumele și replicile care l-au făcut atât de celebru. Trebuie să faceți însă efortul istoricului de a-l judeca în raport cu epoca sa. Multe dintre replicile sale ar fi inacceptabile astăzi pentru un prim-ministru. Este incredibil cum în cele mai dificile momente ale bombardamentelor germane Churchill găsea puterea interioară să glumească și mai ales să fie autoironic. Atacat de Leslie Hore Belisha în timpul moțiunii de cenzură din 1942, dorită multiplelor defecte ale tancului A22, a dat una dintre miile de replici imbatabile: ”Cum era de așteptat pentru un prototip, a avut o serie de defecte și probleme la naștere, dar de îndată ce acestea au devenit evidente tancul a fost rebotezat în mod corespunzător: Churchill”.

Atitudinea sa neclintită i-a ținut pe britanici alături de el în acei ani dificili și Churchill a reușit în vremea celui mai greu război să aibă un nivel de aprobare pe care cei mai mulți politicieni ai zilelor noastre nu îl au nici pe timp de pace: peste 80%. Și a făcut asta fără să fie beat tot timpul, un alt mit persistent. Consuma zilnic alcool nu neapărat în cantități moderate pentru o persoană obișnuită, dar o singură dată în cele peste 2000 de zile de război s-a putut spune despre el că a trecut linia roșie.

Energia sa era nestăvilită și Roberts face o treabă magnifică, transmițând pagină cu pagină incapacitatea lui Churchill de a sta locului. În Marele Război a plecat din cabinet direct pe front și a luptat în tranșee. A învățat să zboare și au fost necesare multe avertismente și întâlniri la limită cu moartea pentru a-l face să renunțe. În ziua debarcării din Normadia a vrut să fie acolo, pe o navă de război care bombarda pozițiile germane și doar opoziția Regelului și a tuturor din jurul lui au reușit să-l oprească.

Citindu-i biografia pare imposibil că altcineva ar fi putut să țină Marea Britanie în război când totul părea pierdut, să-i aducă pe ruși și pe americani împreună și într-un final să fie personalitatea care a tronat peste înfrângerea lui Hitler. Mesajul lui Roberts este că momentele de tensiune și dramă maximă atrag în vortexul lor astfel de personaje ale căror vicii sunt pe măsura virtuților lor, dar a căror convingere și determinare poate muta acul istoriei într-o direcție sau alta. Churchill a fost fără doar și poate un astfel de om care a crezut cu tărie în democrației și liberalism în ciuda compromisurilor pe care a fost forțat uneori să le facă într-o jumătate de secol care a dat Europa de câteva ori peste cap. Închei cu câteva vorbe ale britanicului care încă nu au intrat în panteonul de citate celebre, dar care mie mi-au rămas întipărite în minte și care sper că vă vor face să deschideți această carte fabuloasă:

–          La capătul oricăror omagii aduse democrației este omul simplu, intrând într-o simplă cabină de vot, cu un simplu creion, făcând un simplu semn pe o simplă bucată de hârtie – un munte de retorică sau discuții voluminoase nu vor putea diminua importanța covârșitoare a acestui simplu act.

–          Acțiunea umană poate fi guvernată de legi mai mult sau mai puțin juste. Tiraniile pot restrânge sau dirija vorbele oamenilor. Mințile lor pot fi asaltate de mașinăria infernală a propagandei cu nesfârșite falsități și adevărul poate fi refuzat unor generații de-a rândul. Dar sufletul omului, țintuit și înghețat în această transă, se poate trezi la cea mai mică scânteie, venită din locuri nebănuite și într-o clipă eșafodajul de minciuni și opresiune va sta în fața judecății. Oamenii în lanțuri nu trebuie să înceteze niciodată să creadă în cauza libertății.

Cartea poate fi găsită pe Amazon și în format Kindle

The post Churchill – Walking with Destiny by Andrew Roberts appeared first on Bookaholic.

A fost o adevărată plăcere să discut cu regizorul Andrei Gruzsniczki despre cinematografie, literatură și, în special, despre noul lui film (Zavera), care va apărea în toamna acestui an.

Primele lui două filme catalizează tipuri distincte de energii. Cealaltă Irina are ceva din ceremonialul unui requiem. În anii tulburi de după căderea comunismului, Aurel își lasă soția să plece din țară, miza fiind un post mai bine plătit, deci o șansă a lor de a-și depăși condiția. Irina moare în mod suspect chiar înainte de întoarcerea acasă. Iar atunci când unul dintre fire duce spre un posibil suicid, Aurel va nega cu obstinație, înverșunat să nu-i discrediteze candoarea/memoria.

Quod erat demonstrandum, pe de altă parte, respiră un cu totul alt aer. În 1984 (an orwellian), un matematician publică un text științific într-o revistă americană, ceea ce nu scapă ochiului vigilent al Securității. Ca într-un joc de domino (unul deopotrivă cinic și dramatic), personajele ratează pe rând tot ce-și propuseseră la început.

Desigur că am vrut să aflu mai multe și despre laboratorul de creație care se află în spatele filmelor lui Andrei Gruzsniczki, biblioteca.

Andrei, în primul rând îți mulțumesc pentru că ai acceptat să vorbim un pic despre filmele tale, Cealaltă Irina(2009), Quod erat demonstrandum(2013) și, desigur, Zavera, care urmează să apară în 2019.

Dar să începem cu începutul. Știu că IATC-ul nu a fost prima ta facultate.

Da, mai întâi am terminat Facultatea de Electronică. Ba chiar am și practicat vreme de trei ani. Înainte de ’89 nu aveai voie să dai la a doua facultate decât după o perioadă de stagiatură, iar eu am respectat această regulă.

Dar cum a fost această trecere de la Electronică la cinematografie, de la un domeniu atât de tehnic la unul artistic?

Nu a fost ușor. Dar țin minte că, la un moment dat, pe la 15-16 ani, începusem să scriu literatură. Voiam să scriu roman. Bunica mea, fiind profesoară de limbi clasice (de latină și greacă), avea o bibliotecă uriașă. Pot spune că în acea bibliotecă m-am format. În plus, bunica era o fire foarte riguroasă. Dacă făceam vreo greșeală de exprimare sau comiteam intenționat vreun dezacord, mă corecta fără drept de apel. Erau lucruri cu care pur și simplu nu se putea glumi. În același timp, era un om deosebit de generos. Cred că așa a început pasiunea mea pentru scris: din constrângeri lexicale, chingi ale gramaticii și plăcerea lecturii.

Totuși, în cele din urmă, am dat la Electronică. Aveam o oarece înclinație spre tehnică, iar tatăl meu, care e un vizionar, a decis că Electronica e de viitor. Și a fost Electronica! Apoi, prin anul al doilea de facultate, mi-am dat seama că nu pot face asta toată viața. Totuși, mi-am luat diploma (pe vremea aceea era absolut necesar să ai o diplomă). Dar, în paralel cu Politehnica, începusem să frecventez Podul, teatrul lui Cătălin Naum. Era un spațiu deschis și foarte liber, unde veneau studenți de la extrem de multe facultăți. În epoca aceea era singurul loc unde, student fiind, puteai să te formezi în totală libertate.

Acum îmi dau seama că am fost, de câteva ori, și la cenaclul lui Mircea Martin, Universitas, dar atmosfera de acolo nu m-a atras în mod special.

Revenind, am rămas în Pod vreo 4-5 ani. Am scris două piese, iar Cătălin Naum mi le-a pus în scenă. Și, încet-încet, m-am îndreptat spre regie, făcând în paralel și Electronica. Tocmai când am vrut să dau la IATC s-a produs „schisma”: facultatea de film se separase de cea de teatru. După un moment de uimire, adică: „Și eu acum ce fac?”, am ales cinematografia, printre altele fiindcă eram pasionat de fotografie, dar și pentru că mi se părea că, dacă aș fi vrut, aș fi putut relativ ușor să fac trecerea spre teatru. Reciproca nu părea să funcționeze.

Simți că faptul că ai la bază Politehnica se vede în vreun fel în modul în care regizezi? Chiar dacă nu ai făcut-o din pasiune și ai decis să te îndrepți spre altceva, sunt sigură că, în filigran, ai conservat unele lucruri.

Ca fapt divers, nu puteai intra la școala poloneză de regie dacă nu absolvisei înainte un alt tip de facultate. Ți se cerea de la bun început o anumită experiența de viață. Iar eu am simțit această diferență.

Formația aceasta tehnică m-a făcut să înțeleg lucruri de nuanță pe care alții, poate, nu le iau în calcul. Așa cum sunt chestiunile legate de modurile de filmare, de pildă.

Mai mult, în Quod erat demonstrandum, tot ce ține de partea tehnică (personajul principal este un matematician) vine din această experiență a mea legată de profesorii de la Politehnică și de anii de stagiatură care au urmat.

Dacă tot ai pomenit de Quod erat demonstrandum, n-am putut să nu observ calculatoarele, extrem de vechi, pe care le-ai folosit în film. Cum ai reușit să mai găsești astfel de „obiecte de muzeu”, ba chiar unele funcționale?

A fost extrem de greu. De fapt, nu am găsit niciun astfel de calculator funcțional. Sau măcar intact. Practic, am reconstruit din bucăți acele calculatoare, reasamblând piese disparate. Numai că la jumătatea filmărilor au cedat oricum. E una dintre amintirile amuzante din timpul filmărilor.

Deși, prin forța lucrurilor, nu am experimentat direct anii comunismului, lecturile mi-au format o anumită imagine, una destul de unitară, cât privește „decorul” gri-cenușiu al acelor ani. Filmul tău (nu întâmplător făcut alb-nebru) mi-a recreat exact acea imagine. Ai reconstruit cadrul cu extremă fidelitate.

Am încercat să reproducem cât mai fidel atmosfera. M-a ajutat enorm atât imaginea lui Vivi Drăgan Vasile, cât și concepția și intuițiile lui Cristian Niculescu, scenograful filmului. Unele filmări s-au realizat chiar în centrul Bucureștiului. Dacă ar fi fost să fac acum acel film, la nici opt ani diferența, mi-ar fi fost imposibil să mai filmez în acele locuri. Geografia locului s-a schimbat enorm. Cred că e din ce în ce mai greu să filmezi în București un film a cărui acțiune să fie plasată în anii comunismului. Ca idee, la Moromeții 2 scenele de București s-au filmat la Slatina.

Știu că în toamna acestui an vei scoate un nou film, Zavera. Mi-ar plăcea să vorbim mai mult despre el.

În Zavera îmi doream inițial, așa, un aer de Roma lui Fellini combinat cu La grande belleza al lui Sorrentino. La nivelul imaginii și al atmosferei extravagante. Pentru că vorbeam despre viața în highlife-ul modern al Bucureștiului. Iar la nivel conceptual mă interesa experimentul lui Vinterberg din Festen (Petrecerea, 1998), anume jonglarea cu unitatea de timp, spațiu și acțiune. În filmul meu, acțiunea era inițial condensată într-o noapte și o dimineață, timp în care, urmând morții unui om de afaceri extrem de bogat, familia și asociații se luptă pentru moștenirea lăsată de acesta.

Privind în urmă la Vinterberg, la Dogma 95 pe care a conceput-o cu Lars von Trier și la acele zece reguli ale cinematografiei moderne pe care le-au postulat cei doi, e amuzant să constați că multe filme românești din anii ’70-’75 se folosesc de unele dintre aceste „principii”. De pildă, camera trebuie să vadă acțiunea, dar nu să o înfrumusețeze; camera trebuie poziționată pe umăr; filmarea trebuie să aibă loc într-un decor natural etc.  E, dacă vrei, un fel de principiu anticalofil care funcționa la perfecție atunci și care, iată, încă funcționează.

Spuneai că, la un moment dat, ai decis să restrângi punctul de focalizare asupra unui singur personaj. Din câte știu, și la Quod erat demonstrandum s-a întâmplat ceva similar. Ai modificat, tot așa, un punct focal.

Exact. Din rațiuni bugetare, până la urmă a trebuit să rescriu scenariul Zaverei și să repoziționez statusul social al personajelor. Și, dacă inițial aveam opt actori principali, m-am limitat la unul singur: partenerul de afaceri al celui care moare, cel care urmează să preia acum totul. Am păstrat trama inițială, dar am mutat accentele.

În Quod erat demonstrandum plecam de la o poveste la care țineam mult. Era o întâmplare pe care o știam din anii ʼ86: un arhitect reușește să plece din țară și duce o luptă cruntă pentru a-și scoate familia din România. Însă acea „reîntregire a familiei” era o adevărată nebuloasă. De obicei dura ani de zile ca autoritățile să permită soției și copiilor să plece din țară – făcea parte din metodele de a descuraja oamenii să rămână prin Occident. Iar acest om, după un an de așteptare, a făcut ceva extrem: s-a încuiat într-o mașină în fața Parlamentului, cu niște canistre de benzină și panotat cu câteva afișe în care cerea „eliberarea” familiei sale din România. Cum cei din țară erau foarte atenți la modul în care erau percepuți în afară, iar o situație de tipul acesta șubrezea mitul pe care îl construiseră în afara granițelor, în cele din urmă acest mod de a pune presiune pe sistem chiar a avut efect. Aș fi vrut sa transpun în imagini drama care stătea în spatele gestului său, dar și cele câteva zile pe care le-a petrecut claustrat în spațiul restrâns al mașinii, în speranța de a-și recupera familia.

Din păcate, ne-a fost imposibil să realizam filmul așa cum l-am gândit inițial, din aceleași motive bugetare. Așa că am rescris totul în așa fel încât accentul să cadă asupra familiei rămase în România.

Am văzut că ai această predilecție de a baza filmele pe câte o cazuistică reală. Și Cealaltă Irina are la bază o poveste adevărată. Știu că citisem undeva că cel care a inspirat personajul lui Aurel încă ar mai căuta adevărul despre moartea așa-zis suspectă a soției lui.

Nu știu cum mai stau lucrurile acum, dar la vremea la care scriam scenariul așa era.

Știu că m-a impresionat drama omului care încearcă să găsească un adevăr ascuns în spatele multor minciuni.

Unul dintre palierele poveștii ține de ce se întâmplă atunci când vrei mai mult de la viață, atunci când amândoi vor mai mult, și tocmai de aceea lucrurile ajung să se destructureze iremediabil. Plus că e și toată acea nebunie birocratică pe care am vrut să o prind în film.

În Cealaltă Irina există acest mic fir polițist. Zavera e altfel, acolo nu ți se oferă nicio dovadă credibilă, totul e foarte difuz pentru că se întâmplă mult în mintea personajului. Pe de altă parte, Zavera nu are la bază o „cazuistică”.

În glumă vorbind, e ce s-ar numi pompos „narator necreditabil”.

Cam așa ceva. Bazele poveștii s-ar afla, dacă vrei, la Jung. El vorbea la un moment dat într-un eseu, Răscrucea vieții, mai exact o conferință publicată ulterior, că la 50 de ani atingi un soi de punct maxim, cum ajunge soarele la amiază în crucea cerului și apoi, după ora 12:00, începe apusul, în care realizeazi că regulile și normele care te ghidaseră până atunci brusc nu mai au acoperire.

Știu că în Quod erat demonstrandumte-ai folosit de o carte despre interceptările Securității în cazul lui Octav Onicescu.

Da, era un volum despre matematicianul Octav Onicescu, din seria Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității. Ei bine, în toate aceste documente aflate în carte găseai detalii despre viața lui (despre ochelarii lui, de exemplu). Multe dintre aceste detalii sunt genul celor pe care le găsești acum postate pe orice pagină de Facebook. Aceste mici detalii, aparent neglijabile, dar construind un mic univers, mi-au atras atenția.

Când ne-am întâlnit prima dată, veneam după o zi în care căutasem prin toate bibliotecile, de la BCU la Biblioteca Academiei, o carte „de negăsit”. Iar tu, foarte natural, mi-ai spus: „A, dar eu am cartea asta în bibliotecă”. Așa că, fără menajamente, te-aș întreba cum arată biblioteca ta.

Biblioteca mea e foarte eclectică. O parte din ea este biblioteca bunicii mele, deci o bibliotecă de literatură clasică. La un moment dat, m-a pasionat foarte tare Poetica lui Aristotel, așa că am mai multe exemplare în mai multe limbi. E simpatic să pui una lângă alta variante în franceză, engleză sau română ale aceleiași cărți.

Pe de altă parte, îmi place mult Andrei Cornea. Am avut șansa să am câteva cursuri cu el la regie, unde a vorbit despre istoria culturii, pe care a început-o cu studiul Bibliei, mai exact cu cele patru documente din care se constituie. Pentru mine, a fost o întâlnire importantă. Așa că acum îl citesc cu plăcere.

De asemenea, citesc multă proză contemporană. Mă interesează pentru scenariile mele. Altfel, recunosc că am o pasiune pentru nuvelele fantastice ale lui Mircea Eliade. Mai puțin pentru romanele lui.

Pentru mine, biblioteca e ca o rețea. Toate cărțile (de matematică, istorie, filosofie) se leagă între ele la un moment dat. Îmi plac divagațiile și ramificațiile. Poți ajunge chiar la aceleași concluzii, dar urmând un alt traseu. Sigur că am și multe cărți de matematică și de fizică în care mai găsesc uneori lucruri interesante.

Deci nu ai abandonat cu totul matematica.

Mi-a folosit atunci când a venit vorba să construiesc personajele din Quod erat demonstrandum. Evident că nu mai știu toate acele formule matematice pe care le știam în facultate, însă conserv o anumită abilitate în înțelegerea ei.

Am văzut că, de regulă, tot tu semnezi și scenariul.

Așa s-a nimerit până acum. Nu e ceva pe care să-l fi planificat și nu e ceva la care să țin foarte mult.

În filmele tale, am descoperit o apetență pentru acele detalii care, într-un fel sau altul, îți rămân în memorie, sunt ca niște fotografii.

Există tot felul de mici detalii pe care eu le caut. În Zavera, de exemplu, locul de amantlâc al personajului central rimează foarte bine cu spațiul firmei pe care el o are – asta la nivel formal. Dar și detaliul unei puști curățate obsesiv la cinci dimineața, legat de un mic moment de paranoia personală; sau rutina compulsivă a dimineții legată de ideea că totul se duce de râpă. Cumva, în cheia unui documentar austriac din 2005, Pâinea noastră cea de toate zilele, unde sunt puse într-un montaj paralel secvențe despre cum se plantează, cum se treieră, cum se culeg recoltele, cu cele în care asistăm la înseminări artificiale, la sacrificarea animalelor și la ambalarea lor pentru consum. Fără să vrei, faci un transfer de sens. Pentru că, până la urmă, viața este în toate acestea, este făcută din toate aceste mici detalii.

Care ar fi marea miză sau firul conductor din Zavera?

Nu există o miză de tipul acesta. E vorba pur și simplu despre ce faci în clipa în care descoperi că toate valorile în care ai crezut și în baza cărora te-ai construit interior nu se suțin. Nu am un răspuns ferm, dar am o variantă. În primă instanță, finalul te surprinde. Dar apoi îți dai seama că era cât se poate de firesc să fie așa.

Aș intra un pic în culise și te-aș întreba cum lucrezi cu actorii.

Încerc de fiecare dată să am o relație amicală cu ei.

Le lași libertatea să-și construiască personajul într-un anume fel, să aducă unele modificări, să adăuge unele nuanțe adiacente?

Le acord toată libertatea din lume, însă numai la început, imediat după ce au citit scenariul și suntem în faza în care discutăm personajul. Atunci stabilim toate accentele de comun acord. Dar apoi, după ce începem filmările, nu se mai schimbă nimic.

E ca la lovitura de penalty. Dacă te răzgândești chiar înainte de a șuta, ai toate șansele să ratezi.

Nu știu exact cum e la penalty. Dar un actor nu joacă singur într-un film. E legat de toți ceilalți. Dacă schimbi brusc ceva, vei fi obligat să modifici și celelalte personaje. E o reacție în lanț. Filmarea în sine nu-ți oferă prea multe libertăți. Acolo ai de-a face mai degrabă cu partea tehnică, mecanică, iar ea nu-ți mai lasă timp să te gândești prea mult la modificări de scenariu.

În cele din urmă, regizorul e un fel de dirijor. Dar numai până într-un punct. Apoi devine un soi de instalator care înșurubează acolo unde e necesar. Chiar așa, regizorul s-ar clasa undeva între meseria de dirijor și cea de instalator. Maestru instalator.

The post Andrei Gruzsniczki: „Regizorul e undeva între un dirijor și un instalator” appeared first on Bookaholic.

Începutul de an n-a fost lipsit de apariții noi, deși, teoretic măcar, ianuarie ar fi o lună de pauză editorială. Una dintre cele mai importante apariții ale primei luni a lui 2019 a fost volumul final al seriei „Lupta mea”, de Karl Ove Knausgård – Sfârșit (și ce mai sfârșit: 1120 de pagini de analiză autobiografică à la Karl Ove).

La capitolul ficțiune, am mai remarcat o reeditare necesară – un volum care cuprinde 3 cărți mai vechi ale Ludmilei Ulițkaia și care nu se mai găseau demult prin librării, Soniecika. Înmormântare veselă. Minciunile femeilor – și două thrillere, lecturi de weekend, care au suscitat deja discuții aprinse: Omul de cretă, de C.J. Tudor, și Bird Box. Orbește, de Josh Malerman (adaptat și într-un serial Netflix).

La capitolul non-ficțiune, aș recomanda o reeditare a unui volum despre evoluția omului, pe care l-am citit mai demult și mi-a plăcut – Odiseea umană, de Leonard Mlodinow, și, tot despre evoluție, dar dintr-o altă perspectivă, volumul Evoluția bărbatului, de Grayson Perry. Alte apariții: Legături pierdute, de Johann Hari, o nouă carte despre depresie, două cărți de memorialistică – Reveal, de Robin Williams, și Shoe Dog, de Phil Knight (varianta pentru cititorii adolescenți) – și o carte de istorie – Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc, de Traian Sandu.

Să aveți spor la dat pagina!

Lupta mea. Cartea a șasea: Sfârșit, de Karl Ove Knausgård (trad. Ivona Berceanu)

Lupta mea, autobiografia literară monumentală, intimă şi spectaculoasă care a declanşat o adevărată frenezie mediatică după publicarea sa în Norvegia, a devenit un fenomen internaţional şi s-a vândut în milioane de exemplare în întreaga lume, atinge acum punctul culminant.
În Lupta mea, Karl Ove Knausgård îşi examinează cu rigoare viaţa, ambiţiile şi slăbiciunile, incertitudinile şi îndoielile, relaţiile cu prietenii şi fostele iubite, cu soţia şi copiii, cu mama şi tatăl său. Este un opus magnum în care viaţa este descrisă în toate nuanţele sale, de la momentele de mare dramă până la cele mai banale detalii ale existenţei de zi cu zi.
În cea de-a şasea şi ultimă carte, Knausgård reflectează asupra eşecurilor personale prezentate în volumele anterioare; deşi se bucură de o apreciere literară în creştere, se confruntă şi cu repercusiuni adesea distrugătoare. Este o carte despre literatura în sine şi despre relaţia ei cu realitatea, cheia de boltă a unei realizări magnifice.
„Proiectul Lupta mea al autorului se încheie cu volumul al şaselea… Este greu să nu fii impresionat de fluenţa şi erudiţia sa, pe măsură ce Knausgård îşi croieşte drum prin istorie, filosofie, literatură şi artele vizuale.” (Financial Times) (© Editura Litera)

Omul de cretă, de C.J. Tudor (trad. Alexandru Macovescu)

Nu răscoli amintirile copilăriei dacă știi că ascund secrete întunecate…
În 1986, Eddie și prietenii lui își petrec zilele mergând cu bicicleta printr-un orășel englez mereu adormit, în căutare de aventuri. Omuleții de cretă pe care-i desenează peste tot sunt codul lor secret. Dar atunci când unul dintre aceste desene îi conduce la un cadavru dezmembrat povestea se schimbă definitiv.
În 2016, Eddie crede că a lăsat totul în urmă. Dar apoi el și prietenii lui primesc un mesaj misterios și trecutul se întoarce la viață mai periculos ca niciodată.
„Cu adevărat hipnotic, Omul de cretă este un roman ca un coșmar, unul care îți accelerează pulsul și îți îngheață sângele în vene.” (A.J. Finn)
„O carte care vă va aminti de IT: povestea la persoana întâi, alternarea dintre trecut și prezent și capitolele care se termină în suspans. Un roman care surprinde inteligent atmosferă insulară și ușor sinistră a unui orășel de provincie. Copiii din anii ’80 vor fi cuprinși de nostalgie.” (Kirkus Reviews) (© Editura Nemira)

Bird Box. Orbește, de Josh Malerman (trad. Liviu Szoke)

Malorie își crește copiii așa cum poate: cu ușile-ncuiate, draperiile trase și toate ferestrele acoperite cu saltele, să nu poată pătrunde nicio rază de lumină. Să nu poată zări ce este afară. Să nu poată desluși inamicul invizibil care a pus stăpânire pe întreaga lume și care îi transformă pe toți cei care-l privesc în criminali violenți și, în cele din urmă, în sinucigași.
Cei mici dorm încă, dar, în curând, va fi silită să-i trezească și să-i lege la ochi.
Astăzi vor risca totul. Astăzi trebuie să iasă neapărat din casă. Să plece, orbește, într-o călătorie de care depinde supraviețuirea lor.
Bird Box: Orbește este un thriller psihologic atât de bine scris, încât amintirea sa te va bântui de-a dreptul mult timp după ce îl vei fi terminat de citit.
„O carte care trebuie devorată pe nerăsuflate, printre degete. N-a mai scris nimeni o asemenea poveste de groază. Josh Malerman ne-a oferit un roman cu adevărat memorabil.” – Hugh Howey, autorul romanului Silozul
„[Un] debut terifiant! […] Malerman […] ne ține permanent în priză datorită modului superb și neîndurător în care își așterne povestea, pe care o impregnează cu un lirism aparte […]. Un roman tulburător, care merită să fie comparat cu Păsările lui Alfred Hitchcock, cu cele mai rafinate realizări ale lui Stephen King ori cu inteligentele aventuri fantastice ale lui Jonathan Carroll.” – Kirkus Reviews (© Editura Corint)

Soniecika. Înmormântare veselă. Minciunile femeilor, de Ludmila Uliţkaia (trad. Gabriela Russo)

În aceste trei ficțiuni definitorii pentru stilul său, Ludmila Ulițkaia oferă un tablou al vieții ca atare, cu luminile și umbrele ei, cu micile și marile ei comedii și drame cotidiene. Dar destinele neînsemnate, viețile mărunte ale eroinelor scriitoarei ruse dezvăluie întotdeauna adevăruri adânci ale existenței. Între acestea, faptul că în dragoste, în credință, ba chiar și în preajma morții, oamenii își păstrează întotdeauna acea undă de seninătate și acea ironie care constituie omenescul însuși.
„Fac parte dintre scriitorii care pornesc de la viață. Nu construiesc, nu fac scheme pe care apoi să le pun în pagină, ci locuiesc în scrierile mele.“ (Ludmila Ulițkaia)
„Ludmila Ulițkaia spune că practică în romanele și povestirile sale o «antropologie aplicată», aflată mereu «la limita dintre Eros și Thanatos». Într-adevăr, eroinele ei sunt îndrăgostite și se află adesea deopotrivă în preajma morții, dar sunt întotdeauna înzestrate cu o imperceptibilă ironie datorită căreia stau neîncetat de veghe în inima incurabilului.“ (Julia Kristeva) (© Editura Humanitas Fiction)

Evoluția bărbatului, de Grayson Perry (trad. Oana Maria Zaharia)

Ce înseamnă să fii bărbat în secolul XXI? Artistul Grayson Perry explorează ce anume este masculinitatea: de la sex la putere, de la mode vestimentare la cariere profesionale, dar și ce anume ar putea deveni pe viitor. Ce fel de bărbat ar putea face din lume un loc mai bun? Ce s-ar întampla dacă am regândi filozofia de tip macho, versiunea depășită a masculinitații, și am îmbrățișa un ideal diferit de masculinitate?
„Unul dintre aspectele masculinității pluraliste cu care bărbații s-ar putea să aibă o problemă e opțiunea. Masculinitatea de modă veche nu ne oferea opțiuni. Voi încerca să ofer câteva sfaturi drept ghid. Țelurile feminismului pot fi scrise pe o carte poștală. M-am străduit și eu să întocmesc un manifest pentru viitorul masculinității. Iată-l mai jos:
Drepturile bărbaților:
Dreptul de a fi vulnerabil
Dreptul de a fi slab
Dreptul de a greși
Dreptul de a fi intuitiv
Dreptul de a nu ști
Dreptul de a fi nesigur
Dreptul de a fi flexibil
Dreptul de a nu te rușina de niciuna dintre calitățile de mai sus.” (Grayson Perry)
„Grayson Perry este un ghid extrem de elocvent și plin de duh care ne însoțește prin această casă a groazei care este masculinitatea modernă. El vrea, ca noi bărbații, să fim mai ciudați, mai liberi și mai puțin previzibili.”(The New York Times) (© Editura Vellant)

Legături pierdute. Cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare, de Johann Hari (Oana-Marina Badea)

CE PROVOACĂ DEPRESIA ȘI ANXIETATEA? Și cum pot fi vindecate? Cunoscutul jurnalist Johann Hari a suferit de depresie din copilărie și a început un tratament cu antidepresive când era adolescent. I s-a spus de nenumărate ori că problemele sale erau cauzate de un dezechilibru chimic din creier. La vârsta adultă, după ce s-a specializat în științe sociale, a început să cerceteze dacă acest fapt era adevărat – și a aflat că aproape tot ceea ce i se spusese despre depresie și anxietate era greșit.
Hari a descoperit în diferite locuri ale lumii cercetători care pot demonstra că depresia și anxietatea sunt cauzate de problemele cruciale și tot mai mari privind modul nostru de viață caracterizat de deconectare – deconectare de traumele din trecut, de oameni, de o muncă plină de sens, de natură, de viitor. În căutările sale, Hari a făcut înconjurul lumii: de la un incredibil laborator din Baltimore, la o comunitate din Amish din Indiana, de la un cartier berlinez din care pornește o revoluție, la un oraș brazilian care a interzis anuțurile publicitare. Odată ce a dat de urma celor nouă cauze reale ale depresiei și anxietății, acestea l-au condus la oamenii de știință care au reușit să descopere acele soluții care funcționează. (© Editura Trei)

Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc, de Traian Sandu (trad. Simona Modreanu) 

„Abordarea lui Traian Sandu este pasionantă: cum s-a putut construi, în jurul unei ideologii naționale, ortodoxe, salvatoare, o mișcare ce cunoaște o evoluție semnificativă între 1929 și 1932? Rolul mentorilor, al intelectualilor, universitarilor, teologilor, filosofilor apropiați de Legiune a fost studiat după 1990, manifestările și practicile antisemitismului au fost analizate, dar rămânea de înțeles ce anume i-a determinat pe țărani să încline spre Legiune. Penetrarea mediilor muncitorești va urma la mijlocul anilor 1930. Autorul subliniază un aspect care îl incită pe cititor la meditație: rolul ritualului, uniformelor, decorațiilor, drapelelor, cântecelor, marșurilor. Tot atâtea instrumente de adunare.” (Catherine Durandin) (© Editura Cartier)

Robbie Williams: Reveal, de Chris Heath (Cosmin Maricari)

O relatare intimă, amuzantă și onestă a momentelor din spatele muzicii, a adevărului din spatele titlurilor din ziare și a poveştii bărbatului fascinant de complicat din spatele artistului arogant, Dezvăluie vă prezintă un Robbie Williams pe care nu l-ați mai văzut până acum.
Cu peste doisprezece ani în urmă, Robbie Williams și Chris Heath au publicat un volum revoluționar de memorii, Feel, despre cum a devenit Robert P. Williams celebru, o carte care a fost apreciată atât de critici, cât și de fani.
De atunci, Robbie a lansat șase albume solo, a reunit vechea lui trupă, Take That, și, după ce a lansat cel de-al doisprezecelea album care a ajuns pe primul loc în topurile din Marea Britanie, a revenit pe scenă cu un spectacol magistral pe stadionul Wembley.
În Reveal, Chris Heath a colaborat îndeaproape cu Robbie mai mulți ani pentru a crea o relatare personală și sinceră a faimei, averii, familiei și muzicii. Este o poveste detaliată și plină de viață a celor mai bune și mai proaste momente din viața lui Robbie, fără precedent datorită intimității și sincerității sale. Dezvăluie este portretul necenzurat și convingător al bărbatului, așa cum nu l-ați mai văzut niciodată. (© Editura Publica)

Shoe Dog pentru tinerii cititori. Memoriile creatorului NIKE, de Phil Knight (trad. Louis Ulrich, Tudor Ulrich)

„Trebuie să-ţi uiţi limitele.” (Phil Knight)
În primul an de liceu, după ce Phil Knight, fondatorul Nike, a fost exclus din echipa de baschet, mama sa i-a sugerat să încerce alergarea. Knight a intrat în echipa de atletism și a descoperit că putea să alerge repede – și i-a plăcut.
Zece ani mai târziu, tânăr și entuziast, Knight a împrumutat 50 de dolari de la tatăl său și a lansat o companie cu o misiune simplă: să importe din Japonia pantofi de alegare de foarte bună calitate. El și grupul său de prieteni și alergători au început să vândă pantofi din portbagajul mașinii, dar în cele din urmă au construit unul dintre cele mai de succes branduri din toate timpurile.
Pe parcurs, Phil Knight s-a confruntat cu riscuri și eșecuri, dar și-a urmat întotdeauna propriul sfat. Continuă să mergi înainte. Nu te opri. Orice s-ar întâmpla, nu te opri. Plină de înțelepciune, umanitate, umor și sensibilitate, ediția pentru tinerii cititori a bestsellerului Shoe Dog este o poveste despre perseverenţă, care va inspira. (© Editura Publica)

Odiseea umană. De la viața în copaci la înțelegerea cosmosului, de Leonard Mlodinow (trad. Walter Fotescu)

Leonard Mlodinow ne poartă într-o călătorie pasionantă și plină de inspirație prin incitanta istorie a evoluției umane și prin evenimentele-cheie din dezvoltarea științelor. Simultan, autorul oferă o perspectivă nouă și fascinantă asupra caracteristicilor unice ale speciei și societății noastre, care ne-au ajutat să evoluăm de la uneltele de piatră la limbajul scris, abordând nașterea chimiei, biologiei și fizicii moderne, până la lumea tehnologiei de astăzi.
De-a lungul acestei odisei umane, autorul explorează condițiile culturale care au influențat gândirea științifică de-a lungul secolelor, precum și personalitățile pitorești a câtorva dintre mării filozofi, savanți și gânditori: Isaac Newton, care își înfigea ace în ochi pentru a înțelege mai bine schimbările suferite de lumina și culoare, Antoine Lavoisier, care timp de două săptămâni a băut doar lapte, ca să cerceteze efectele acestuia asupra propriului corp. Charles Darwin, Albert Einstein, Werner Heisenberg și multe alte minți mai puțin cunoscute, dar la fel de strălucite, populează aceste pagini și fiecare dintre poveștile lor arată cât de multe dintre succesele umanității pot fi puse pe seama căutării încăpățânate de răspunsuri la întrebări simple (de ce? cum?), puse cu mult curaj.
Odiseea umană: de la viața în copaci la înțelegerea cosmosului este o carte pentru iubitorii de știință și pentru toți ce interesați de gândirea creativă și de efortul nostru nesfârșit de a ne înțelege lumea. Foarte informată, accesibilă și impregnată de umorul caracteristic autorului, această lucrare profundă reprezintă un omagiu impresionant adus curiozității intelectuale a omenirii. (© Editura Herald)

The post 10 cărți de citit în februarie 2019 appeared first on Bookaholic.

“Într‐o noapte în care mă simt bătrân, bolnav, complet stors de sămânță și chiar n‐am nevoie să meargă ceva mai rău de‐atât, aud zgomotele iar.” Hanif Kureishi are un talent aproape obraznic de a-ți atrage atenția încă de la primele rânduri ale unei cărți. Bine, e el ireverențios cu totul, cu un stil departe de a-și menaja cititorul, personajele, ba chiar și rudele pe care le transformă în ficțiune și care, firesc, se enervează (sora lui, de exemplu, era tare supărată pe el).

“Mă bucuram de amurgul vieții și mă stingeam încet și fără griji. Și acum se întâmplă asta”. Lui Waldo îi place să se plângă și-l bănuiești un pic și că avea nevoie de un soi de provocare nouă pentru a-și mai testa egoul masculin. De “asta”, de un pic de dramă în viața lui care și-a pierdut dinamismul.

Regizor bătrân, bolnav și imobilizat la pat, acceptă cu greu că nu mai e chiar ca pe vremuri, cu sex, femei, faimă și LSD. “Nu mi‑a lipsit futabilitatea: eram un bărbat bine, care purta evazați și șiraguri de mărgele, lat în spate, cu plete negre, lungi până la umeri, și un cur pe care ai fi plătit să‑l muști. Dacă ai fost odată atrăgător, dezirabil, charismatic și bine făcut, nu ai cum să uiți niciodată.”

Iar Waldo n-a uitat. Și-a adus și mai bine aminte când i s-a întâmplat “asta”, asta fiind bănuiala că nevastă-sa îl înșeală cu un prieten cam ratat și cu apucături de șarlatan, Eddie. Nasol. Nu e despre dragoste, cum ar vrea Waldo să credem, ci despre ego.

Avem, deci, un bătrân nesuferit și provocator ca mai toate personajele masculine ale lui Kureishi, care zace în pat și depinde de ceilalți pentru cele mai mici treburi zilnice, inclusiv rușinoasa igienă, și care ascultă zgomotele. Prietenul Eddie vine pe la ei și Waldo îl bănuiește că are o aventură cu Zee, soția și dragostea lui (cu care numai făcuse sex de vreo zece ani).

Iar aici, mi s-a părut, Waldo duce la rang de artă ce facem toți când ni se pune negru în fața ochilor: ia bucăți de realitate și le recompune în capul lui, construiește scenarii, le umple cu ficțiune și devine obsedat. Aș zice că e o carte a proiecției, pentru că nu prea poți avea încredere în vocea personajului și să bagi mâna în foc că e adevărat tot ce zice el acolo dintre cearșafurile patului de muribund. Dar asta face cartea cu atât mai interesantă, pentru că habar nu ai, de fapt, ce e realitate, ce e proiecție, ce e psihoză.

Waldo caută un narativ. Vrea să dea un sens lucrurilor. O face fiind, în același timp, și masochist și sadic, într-un joc al puterii în relație și al lipsei de putere fizice. Waldo e în continuare un bătrân copil râzgâiat. Este, firește, agresiv. Regizor fiind, vrea să surprindă totul pe camere, cu microfoane ascunse, urmărind, căutând informații. E și o pornire voyeuristică aici, a bărbatului care nu mai poate fizic, dar care încă e atras mental, de o zonă de sexualitate tulbure. Ca, din nou, multe alte personaje ale lui Kureishi care ba se duc la orgii (Buddha din suburbii), care au relații sexuale periodice cu o necunoscută (Intimitate), sexualitatea lui Waldo are o latură agresivă și întunecată.

Waldo se simte neputincios și-și caută fără prea mari scrupule armele. Are schimbări bruște de comportament, i se pune pata pe ceva și face planuri sadice, pentru ca apoi, confruntat cu realitatea, să se liniștească. Armele lui sunt filmul, căutatul de lucruri compromițătoare despre amantul nevestii, cotrobăirea prin viețile private ale altora, face gesturi de agresivitate (îi spune soției tot ce află despre el, ba chiar îi și atacă fizic atât cât poate el), umilește, manipulează.

Personajele lui Kureishi nu au prea multe bemoluri și scuze. Nici Waldo, nici Zee, nici Eddie, nici altele care apar în carte. Natura umană pare, din perspectiva lui Hanif, una a pulsiunilor, a abuzului, a emoțiilor puternice, a sexualității și a agresivității. E o realitate pe care o exprimă frust, brutal, fără menajamente și fără prea mari absuri și nuanțe psihologice.

E o furie în scrisul lui și o dinamică puternică. Nu îți dă prea mult timp să te uiți la stil (care șchioapătă, mai ales prin tușele groase, prin dialogurile smucite și prin elementele aruncate de-a valma), ci la poveste. Închisă în spațiul claustrofobic al apartamentului, povestea lui Waldo, Zee și Eddie e o expulzare în forță, pe repede înainte, a unei situații.

“Nimicul”, ca titlu, poate fi interpretat în mai multe chei. Una dintre ele poate fi nimicul la care se ajunge în relații. O alta lipsa de însemnătate a lucrurilor. Mai este însă și “nimicul” morții. Non-existența. Căci, până la urmă, despre asta e vorba. Angoasa reprimată a unei morți apropiate și viața care zvâcnește prin ultimele ei drame. Cu o viață agitată, ar fi fost și ciudat ca Waldo s-o încheie liniștit, la un ceai.

The post Nimicul lui Kureishi appeared first on Bookaholic.

Numele pianistul Dan Mizrahy rămâne, pentru cunoscătorii de muzică clasică, legat de cel al lui George Gershwin. La 9 ani, cu dispensă de vârstă, a fost admis la clasa Aureliei Cionca, din cadrul Academiei de Muzică din București, dar în ’41, din cauza legilor rasiale, a fost nevoit să se refugieze în Palestina. Totuși, printr-o suită de conjuncturi favorabile, a reușit să-și continue studiile la Conservatorul din Ierusalim. Întors, după câțiva ani, în România, va deveni elevul lui Mihail Jora, cu care studiază, pe rând, armonia, formele, orchestrația, contrapunctul și compoziția. Cariera solistică s-a conjugat apoi cu cea didactică, iar numele lui va fi adesea pronunțat în continuarea celui al lui Gershwin.

Cântă pentru prima dată Rhapsody in blue în ’54 și își încheie cariera ca solist tot cu integrala Gershwin, înregistrată și de Electrecord. Copil fiind, l-am ascultat pe Dan Mizrahy cântând Gershwin la Ateneul Român, așa încât îi datorez prima mea întâlnire cu I got rhythm sau Concertul în Fa.

Am discutat cu soția pianistului, Cecilia Mizrahy (la rândul ei profesor de canto clasic) despre cariera concertistică a lui Dan Mizrahy, despre volumul lui autobiografic, intitulat Așa a fost…, publicat în 2005, dar și despre marea istorie care l-a marcat: Al Doilea Război Mondial și stigmatul antisemitismului, la care se va adăuga închisoarea politică din timpul comunismului.

E o bucurie că am putut publica acest interviu tocmai astăzi, ziua aniversării lui Dan Mizrahy, născut la 28 februarie 1926.

Aș începe discuția noastră de la prima întâlnire a lui Dan Mizrahy cu muzica.

Părinții lui nu au fost muzicieni, dar, ca în orice casă de intelectuali, exista, bineînțeles, un pian. Pe la trei ani, s-a dus cu unul dintre părinți la cinema, la unul dintre filmele lui Charlie Chaplin, Luminile orașului. La întoarcere, s-a așezat pur și simplu la pian și a cântat impecabil coloana sonoră a acelui film. Momentul i-a pus pe gânduri pe părinți și, nu știu dacă de la trei ani, dar de la patru cu siguranță a început să studieze pianul. La primul concert era atât de mic, încât nu ajungea la pedale, așa că i se puneau niște scăunele speciale care apăsau, în locul lui, pedalele.

Zice el la un moment dat ceva ce mi-a rămas întipărit în memorie: „Se spune că oamenii valoroși au cei șapte ani de acasă. Eu n-am șapte ani de acasă, eu am cincisprezece”. La cincisprezece ani, legile rasiale l-au obligat să plece din România în Palestina. Și a plecat cu un bagaj pianistic foarte solid. Era student la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică, așa cum se numea pe atunci.

Intrase la Conservator când avea numai 9 ani.

Am și o anecdotă apropo de intrarea lui la facultate. A mers la un film, unde reducere aveau numai studenții. Cea care vindea biletele îl mângâie pe cap și îi spune că nu îi poate vinde un bilet redus, pentru că acelea erau destinate numai studenților. Iar el, foarte mândru, își scoate carnetul de student și îl prezintă. Era foarte conștient că să fii student la nouă ani era ceva ieșit din comun.

Dar, apoi, a fost nevoit să plece pe când avea numai 15 ani, și atunci a încetat copilăria pentru el.

A fost un noroc faptul că în Palestina a întâlnit foarte mulți oameni binevoitori care l-au ajutat să își continue pregătirea muzicală.

Când a ajuns în Palestina nu cunoștea pe nimeni. Plecase la drum cu un unchi al lui care era și el emigrant. Dar la kibbutz-ul unde a intrat (kibbutz-urile sunt un fel de gospodării de stat unde intrau toți emigranții și, după șase luni, ajungeau să știe limba și să-și dezvolte anumite aptitudini pentru anumite meserii; unii erau îndrumați către literatură, alții către științele exacte) cineva l-a auzit întâmplător cântând la pian și l-au trimis la Conservatorul din Israel. Unde, tot așa, se duce în necunoscut. A dat examen, neștiind o boabă de ebraică. Dar, din fericire, profesorul pe care l-a avut știa germană. Așa a reușit să treacă de bariera aceasta lingvistică. Iar apoi a învățat, desigur, și ebraica.

Dar și engleza, pe care a învățat-o mai mult de unul singur.

Exact. Dan Mizrahy a fost un fel de self made man. Și nu s-a pierdut în noianul acela de dificultăți. Erau, la urma urmei, acei ani crunți ai celui de-Al Doilea Război Mondial. Într-o seară, când era încă la kibbutz, a fost un bombardament îngrozitor, iar când s-a terminat și s-au aprins luminile, toată lumea din jur s-a speriat văzându-l. Făcuse gălbinare din cauza fricii. A fost primul mare șoc al unui copil de numai 15 ani: bombardamentul. Deci, practic, a trecut prin vâltoarea timpului. Nu a avut experiența aceea pe care o are orice copil care e trimis la studii în străinătate.

Mi s-a părut fascinant că în cartea lui de memorii recreează la perfecție tot acel aer al timpului. E o carte din care pur și simplu înveți istorie. Ca exemplu, își amintește inclusiv povestea despre vasul Struma, acea tragedie pe care, iată, el o trăiește la cald.

Despre Struma s-a scris mult, s-au făcut destule filme despre mișcarea aceasta de revenire la Sion. Sion însemna Țara Sfântă și, în perioada în care Dan a locuit acolo, era dominion britanic. Britanicii, în loc să-i ajute pe emigranți, le interzic acostarea. Vasul a stat la numai doi-trei kilometrii de intrarea în port. O mare tragedie.

Și totuși, la doar 15 ani, cât de bine înțelegea Dan Mizrahy acele momente tulburi ale istoriei.

S-a maturizat forțat în acei ani. Cu toate acestea, e ceva ce mi-aș dori tare mult să subliniez. Deși a fost un om teribil de încercat, nu a urât niciodată pe nimeni. Avea o înțelegere care te frapa, vorbea mereu cu multă obiectivitate și, cumva, găsea pentru oricine o scuză, o circumstanță atenuantă.

O secvență de tipul acesta apare și în carte, în momentul în care e ridicat de Securitate și dus la interogatoriu. Spune că și-ar dori să poată sta din nou față în față cu cel care l-a interogat, convins fiind că, de fapt, acel bărbat crezuse în nevinovăția lui, dincolo de ordinele pe care le primise. Mi s-a părut un gest de o fantastică noblețe.

E un cuvânt care i se potrivește: noblețe.

În volumul de memorii nu face în niciun punct vreo dovadă de ineleganță.

Așa-i. E o întâmplare pe care o relatează și în carte, din perioada în care era închis în lagărul de la Bicaz. E vorba de episodul primei vizite a mamei și a primei lui soții [actrița Aurelia Sorescu, n.red.], iar unul dintre „călăii” de acolo se uită lung la Reli și zice: „Nu vă supărați, n-ați jucat dumneavoastră cu picșerele goale în filmul Mitrea Cocor?”. Ea răspunde afirmativ, spunând că a venit în vizită la soțul ei. De unde s-a răspândit, în tot lagărul, ideea că a venit nevasta lui Mitrea Cocor. Iar a doua zi, pe șantier, Dan Mizrahy aude: „Mitreo! Bă, Mitreo, te faci că nu mă auzi?”. El răspunde, încurcat: „Cu mine vorbiți?”, „Da’ cu cine, bă?” i se răspunde. Iar atunci Dan ia poziție de drepți și spune: „Mizrahy, să trăiți!”. I se răspunde cu o înjurătură cât se poate de românească. A stat o zi la carceră pentru că a îndrăznit să-l contrazică pe soldatul de pază. Asta apropo de primitivismul la care se ajunsese în acea perioadă.

Acum că deschideți acest subiect, al primitivismului comunist, nu pot să nu mă gândesc la acele caracteristici pe care Jdanov le-a dat „muzicii decadente”. Povestește Dan Mizrahy o anecdotă dintre cele mai spumoase: urma să cumpere niște partituri și, printre ele, erau Suita francezăși Suita engleză de Bach și o altă partitură de Schumann. Cumpărarea lor a fost interzisă, iar motivația este de-a dreptul șocantă. Partiturile lui Bach nu puteau fi cântate pentru că, nu-i așa, nu e un moment bun să vorbești despre francezi și despre englezi. Iar în ce-l privește pe Schumann, dat fiind că prim-ministrul Franței de la vremea aceea avea același nume, includerea unui individ pe nume Schumann într-un repertoriu muzical este inacceptabilă.

Și nu e singura anecdotă de tipul acesta pe care Dan Mizrahy o povestește. Când e arestat de Securitate, cei care îl interogau aflaseră că el cunoștea limba engleză. Și îl pun să le clarifice o dilemă de-ale lor: de ce lui Churchill i se spune „mistér” (cu accent pe „e”). Nu au fost mulțumiți de răspunsul lui Dan și de semnificația lui „mister” în engleză.

Totuși, n-aș vrea să se creadă că Dan a fost o victimă, lovit în așa măsură încât să nu mai poată avea o viață de om normal. El a avut o viață perfect normală. Era un om vesel, care dansa cu plăcere enormă. El e de origine spaniolă, evreu sefard, și se urca aici, pe pian, în ciorapi, și dansa pe te miri ce bolero. Era de o bună dispoziție nemaipomenită. A iubit enorm viața și avea o extraordinară încredere în partea mică, bună, care există chiar și într-un criminal.

La un moment dat, vorbește în carte despre dumneavoastră și relatează o excursie la mare. Dumneavoastră i-ați oferit un material de culoare neagră ca să-și protejeze ochii de soare, iar el o smulge aproape instinctiv, amintindu-și de momentul în care a fost ridicat de Securitate și legat la ochi cu un obiect similar. Vorbea cu dumneavoastră despre perioada aceea?

Nu a ascuns nimic față de mine, nici chiar amintirile despre acele perioade întunecate. Pot spune că mi-am completat eul prin faptul că l-am avut pe el alături. Și îndrăznesc să spun că și reciproca a funcționat.

Acuzarea lui nu a avut nicio noimă. În dosarul lui scrie: „Mizrahy Dan – strânse legături cu diplomați ai Legației Israelului – dovediți spioni – cărora sus-numitul le furniza informații”. În condițiile în care el doar fusese invitat să susțină un concert la Legația Israelului.

Da, iar pe biletul de eliberare scrie și care a fost motivul încarcerării: „reeducare”. Într-un cuvânt spui totul.

Sigur că m-ar interesa să aflu mai multe despre scrierea cărții lui de memorii, Așa a fost…

El și-a promis că, dacă va scăpa vreodată de comunism, ceea ce era o utopie la momentul acela, își va scrie memoriile. Așa că s-a ținut de promisiune și a început să scrie în vacanța lui 1990. Și a scris numai în vacanțe.

Așa cum Mahler compunea numai în vacanțe, pentru că în restul anului trebuia să dirijeze.

Exact. Foarte bună comparația. Profesor fiind, având activitate concertistică, nu avea timpul necesar în restul anului. Și, apropo de memoria lui prodigioasă: termina de scris pe 31 august și relua în anul următor, pe 31 iunie sau 1 iulie. Nicio filă nu dădea înapoi, să vadă de unde să reînnoade firul. Continua ca și cum ieri ar fi scris ultima frază.

E vorba, la urma urmei, de o memorie afectivă. Cred că în cazul lui Dan a contat enorm această memorie a suferinței. A scris cartea pe parcursul a douăsprezece vacanțe.

După primii patru ani, spune că în tot acest timp a reușit să ducă povestirea numai până la vârsta de 20 de ani. Ludic, se gândește că un Radu Tudoran, de pildă, scria la vremea aceea un roman pe an.

Era foarte exigent cu el. Dar și foarte obiectiv, toate acestea fără a cădea într-o falsă modestie. Nu sunt pagini de literatură filosofică. E pur și simplu o carte despre viață. Și de aceea, cred eu, e valoroasă.

E o carte într-adevăr extrem de bine scrisă. Și o spun cât se poate de obiectiv, ca cititor profesionist.

Eu însămi eram foarte exigentă cu Dan. Inclusiv profesional. Deși eu nu eram pianistă, îi dădeam mereu sfaturi, dintre-acelea de detaliu, de care el întotdeauna ținea cont. Iar acest lucru îmi dădea o satisfacție nebună.

Are Adorno o frază ajunsă celebră: „Să scrii poezie după Auschwitz e un act de barbarie”. Ei bine, totuși, după ce ascultă Un supraviețuitor din Varșovia, partitura lui Arnold Schoenberg (elevul lui Mahler), rămâne impresionat. Exemple de tipul acesta mai există. Îmi vine în minte Kaddish-ul lui Bernstein sau Simfonia a XIII-a a lui Șostakovici.

Dan Mizrahy a trăit acea perioadă. Ajungeau la el veștile despre lagărele de concentrare naziste. Cum asculta o muzică de tipul acesta?

Când venea vorba de muzică, Dan Mizrahy se ghida după un singur principiu: muzica trebuie să fie valoroasă, indiferent de gen, de perioadă, de naționalitatea compozitorului sau a interpretului. Vibra la o muzică care să te zguduie și să te ducă în lumea respectivă. Părerea mea este că orice evreu intelectual a suferit și s-a simțit o victimă în acea perioadă. A fost o luptă inegală om contra om.

Eu la 17 ani am vizitat Auschwitz-ul. Mersesem acolo cu formația dirijorului Marin Constantin. Două săptămâni după aceea nu am fost om. Aveam încă în nări mirosul de oase arse. Am intrat într-o cameră cu niște cutii imense de sticlă, pline cu părul celor care fuseseră arși. Iar pe pereți erau fotografiile tuturor victimelor care fuseseră omorâte în lagăr. Colega mea a regăsit acolo fotografiile bunicilor, mătușii și a verișoarei ei. Până atunci, licărise în ea speranța că, poate, familia ei reușise cumva să scape, deși șansele erau infime. Eu am fost extrem de marcată atunci, în ’51-’52 sau chiar mai devreme. Dan a fost scutit de o asemenea experiență.

Directorul muzeului, el însuși fost deținut politic, ne-a povestit că în grădina lagărului era un nuc imens și, în fiecare seară, erau adunate acolo vârfuri artistice de mare valoare, acum simpli prizonieri. Toți acei oameni erau obligați să formeze ad-hoc o orchestră și să cânte Wagner, Preludiul și moartea Isoldei, Uvertura la Lohengrin sau Tannhäuser. Apoi se cerea Bach (deci muzică din cea mai înălțătoare).

Îi povestisem toate acestea lui Dan, iar el mi-a zis că știa totul, pentru că în Palestina presa israeliană publica informații despre Holocaust.

La lagărul din Dachau am fost împreună cu Dan. Niciunul nu a scos un cuvânt. S-a instaurat o tăcere între noi doi care valora mai mult decât orice cuvânt. Visul lui ar fi fost acela ca tinerii de acum să întrebe, în necunoștință de cauză, ce-i acela antisemitismul.

Eu m-am slujit de muzică. Cuvinte ca „slujitor pe tărâmul artei”, „slujitor al muzicii” sau declarații patetice, lozincarde, sforăitoare, demagogice și totodată ipocrite ca „am slujit muzica” nu pot fi reprezentative pentru sinceritatea care (pretind că) mă caracterizează.

Lăsând în urmă aceste bucăți de istorie, sigur că aș vrea să vă întreb despre pasiunea lui Dan Mizrahy pentru muzica lui George Gerswin.

A fost o întâmplare. Un pariu pe care l-a pus cu cineva din Ierusalim, cu viitoarea lui logodnică. A pariat că poate să învețe Rhapsody in blue în trei sau patru zile. Și așa a făcut. Vorbesc de varianta pentru piano solo, desigur.

Când s-a întors în România, Gershwin era o totală noutate. Eram încă în perioada de cvasi-libertate, existau partide politice și se cânta muzică americană. A început să fie chemat de toate orchestrele din țară. A rugat-o pe Catinca Ralea, care pleca des din țară, să îi aducă din New York partiturile lui Gershwin. I-a adus tot materialul și partitura de la Concertul în Fa. Într-adevăr, Dan Mizrahy îl iubea pe Gershwin, a fost o chestiune structurală. Țin minte o anume cronică de atunci în care se zicea „Dan Mizrahy este reprezentantul lui Gershwin pe pământ”.

Apoi a făcut rost de partiturile la Rapsodia a II-a și la I Got Rhythm (varianta pentru orchestră). Așa se creează „perechea” Dan Mizrahy – Gershwin.

Sigur, el cânta și Chopin, și Bach, și Beethoven, și Prokofiev. Dar Gershwin rămânea noutatatea, era ceea ce lipsise până atunci de pe scenele românești.

Exact, la vremea aceea nimeni altcineva nu cânta la noi Gershwin.

Da. Iar apoi a început perioada integralei Gershwin. Concerte în care Dan Mizrahy cânta tot ce a scris Gershwin pentru pian și orchestră.

În mintea mea, recunosc că îl asociez pe Dan Mizrahy cu Gershwin. Cum îl ascult pe Glenn Gould cântând Bach. Sunt interpretări pe care le recunosc de la primele acorduri.

Așa este. Dan era un romantic, iar Gershwin a fost, la rândul lui, un romantic, deși marea majoritate a muzicii lui a compus-o în secolul XX. Dar romantismul era în floare atunci: la Gershwin, dar și la Rahmaninov, de pildă, care este una dintre obsesiile mele de frumusețe.

Aici subscriu. Trebuie să îmi recunosc slăbiciunea pentru Rahmaninov. Și, vorbind de interpretări, cât de diferit e Rahmaninov când își cântă el însuși concertele față de orice alte interpretări…

Să spunem că e mai puțin expozitiv.

Exact, și mai puțin sentimental.

Apropo de asta, la vremea aceea am făcut rost de un disc cu Gershwin cântând Gershwin. Deși era diferit de modul în care Dan îl cânta, cred că lui Gershwin i-ar fi plăcut interpretarea lui Dan Mizrahy.

Dan are un fel de a retrăi drama de mii de ani a trecerii prin istorie a unui popor prin părțile acelea eminamente romantice, cum e tema principală din Rhapsody in blue. Spunea că poate explica, rațional, de ce interpretează un Concert Brandenburgic într-o anume manieră și nu altfel. Dar, la Gershwin, nu putea da asemenea explicații. În contextul mare, care era același, interpretările lui erau altfel de fiecare dată.

Știi care e cel mai frumos lucru care se poate spune despre Dan? Simplitatea, firescul manifestărilor lui.

Aș vrea să vă întreb și despre modul în care Dan Mizrahy se pregătea înaintea unui concert. Avea trac?

Avea emoții teribile. Nu-l numesc trac, pentru că tracul îți poate juca feste, te poate face să te pierzi. El nu avea trac, dar avea emoții, unele pe care știa cum să le controleze. Când a avut un turneu în afară și călătorea din nordul în sudul Italiei, oboseala dispărea pur și simplu pentru că apărea emoția.

Dumneavoastră mergeați la concertele lui?

Da. Și eu aveam emoții, atât de mari încât mă temeam că i le-aș putea transmite. Din fericire, în turneul de șase săptămâni din Statele Unite am fost cu el. Era după ’89. Erau lesson concerts (conferințe-concert). Imaginează-ți să vorbești în America, în engleză, despre muzica unui american.

La unul dintre aceste concerte, o profesoară de pian i-a spus: „Iată că a trebuit să vii dumneata ca să înțeleg de ce a numit Gershwin Rhapsody in blue”. Vine de la „feeling blue”. E, de fapt, o rapsodie a melancoliei, a nostalgiei.

Aș încheia discuția noastră cu o întrebare care, paradoxal, nu vine dinspre muzică, ci dinspre literatură. E mai mult o curiozitate personală. Care erau lecturile favorite ale lui Dan Mizrahy?

Îi plăcea mult literatura autobiografică și citea foarte multă literatură română. Îi plăcea mult și literatura modernă. De pildă, era de-a dreptul fascinat de stilul lui Hemingway. În fond, în Bătrânul și marea despre stil este vorba. Îi plăcea Iluminismul francez, citea Hugo, Stendhal, Zola, Anatole France, Balzac. Are aici, în bibliotecă, integrala Flaubert.

Era, de asemenea, un prieten foarte apropiat al lui Radu Tudoran. El venea săptămânal în casa noastră. Țin minte că avea o mică excentricitate: mânca o singură dată pe zi, la ora 18:00.

De asemenea, Dan Mizrahy era un mare cinefil. Vorbește și în carte despre descinderile lui la cinematograf sau despre premiera la Pe aripile vântului, la care fusese.

The post Cecilia Mizrahy: „Dan Mizrahy putea explica de ce interpretează un Concert Brandenburgic într-o anume manieră. Dar, la Gershwin, nu putea da asemenea explicații” appeared first on Bookaholic.

Prima lună de primăvară a dat și startul lecturilor în aer liber. Ne ținem în continuare gecile pe noi, dar, atâta timp cât e soare, ne dezghețăm citind pe o bancă sau la terasă.

Evident că și aparițiile editoriale sunt din ce în ce mai multe și mai interesante, semn că se dezgheață și piața de carte. Pentru luna martie, am ales 5 cărți  de ficțiune și 5 de non-ficțiune. Ca să fie pace.

Cele 5 selecții din categoria ficțiune încep cu un nou roman de Ann Patchett, Comuniune, un volum de proză scurtă de Chimamanda Ngozi Adichie, un roman nominalizat la Booker Prize 2018, Mori, iubitule!, de Ariana Harwicz, un nou volum apărut în seria de autor Vladimir Nabokov, Visele insomniacului, și, pentru lecturile de weekend, un thriller psihologic, Pacienta tăcută, de Alex Michaelides. Selecția de non-ficțiune cuprinde un nou volum semnat de Leslie Jamison despre dependență, un eseu despre istoria celui mai cunoscut simbol al iubirii, inima, de Marilyn Yalom, o alta despre creierul uman, una despre cum ne modelează ADN-ul și un volum de istorie despre ultimul țar al Rusiei.

Zile senine și spor la citit!

Comuniune, de Ann Patchett (trad. Rodica Ștefan)

Autoare de succes, deținătoarea unor prestigioase distincții (Orange Prize for Fiction șI PEN/Faulkner Award), Ann Patchett a cucerit publicul cititor prin romane ca Belcanto și Fascinație. Scriitoarea revine în forță cu un roman cu tentă autobiografică, Comuniune, o poveste lucidă și tandră ce urmărește de-a lungul deceniilor destinele a șase copii reuniți fără voie după divorțul părinților și reconfigurarea familiilor. Scris cu umor și compasiune în egală măsură, Comuniune vorbește despre profundele legături de iubire și loialitate care ne țin împreună.
În clipa în care Bert Cousins o întâlnește pe Beverly Keating la petrecerea de botez a fiicei acesteia din urmă, cei doi se simt atrași unul de celălalt cu o forța căreia nu i se pot împotrivi. Iubirea ce se naște între ei, subminând căsniciile în care amândoi se află deja, va duce la destrămarea acestora și întemeierea unei noi familii împreună cu cei șase copii cu vârste cuprinse între cinci și doisprezece ani. De-acum încolo, fetele lui Beverly, Caroline și Franny, și copiii lui Bert – Cal, Holly, Albie și Jeannette – vor pendula între două cămine. Acesta este, de fapt, punctul din care povestea pornește în forță, istorisită pe mai multe voci și din perspective diferite, fiecare dintre personaje deținând, pe rând, rolul principal și având posibilitatea de a-și desfășura propria realitate. Patchett urmărește vreme de cincizeci de ani destinele celor șase copii ai celor două familii, interacțiunile dintre ei în momentele-cheie ale vieților lor și felul în care divorțul părinților și reconfigurarea familiilor le modelează parcursul și alegerile, trasând în tușe sigure profiluri psihologice veridice, de o mare subtilitate. (© Editura Humanitas Fiction)

Ce simți în jurul gâtului, de Chimamanda Ngozi Adichie (trad. Anca Dumitrescu și Elena Marcu)

În aceste douăsprezece proze scurte magnetice Chimamanda Ngozi Adichie explorează legăturile umane dintre iubiți, copii și părinți, prieteni și continente. Intense, infuzate cu frumusețe, suferință și dor, aceste povestiri cartografiază, cu sensibilitatea tipică a lui Adichie, coliziunea dintre culturi și lupta profund umană de a le reconcilia.
Câștigătoarea Orange Broadband Prize ne oferă douăsprezece proze despre viața nigerienilor, acasă și în America. În cele cinci proze care se petrec în Statele Unite, Adichie conturează personaje atrase de America și, în același timp, temătoare de asimilare. Minunatele Colina Maimuței Săltărețe și povestirea care dă titlul volumului dezvăluie poveștile femeilor nigeriene care se confruntă cu așteptările occidentale. Un volum inedit și edificator. (Kirkus Reviews)
Personajele Chimamandei Ngozi Adichie sunt vii, ies de pe pagină și populează o lume în care ficțiunea este doar o altă dimensiune a realității(© Editura Black button Books)

Mori, iubitule!, de Ariana Harwicz (trad. Liliana Pleșa Iacob)

Roman nominalizat la Booker Prize 2018 și la Republic of Consciousness Prize 2018.
O femeie care trăiește în Franța rurală, în mijlocul câmpurilor aburinde, lângă o pădure misterioasă. Are un bebeluș de două luni, un soț pasionat doar de studiul stelelor și pe nimeni cu care să vorbească. Câteodată se culcă goală pe pământ, torturează insecte sau are fantezii erotice violente cu unul dintre vecini. Iată ingredientele unui roman ca un cocteil Molotov, care își subjugă cititorul încă de la prima frază. Oare ce va exploda și unde? Ariana Harwicz este un superstar al literaturii latino-americane de astăzi, pentru virulența emoțiilor și erotismul întunecat al prozei ei, dar mai ales pentru felul radical în care chestionează clișeele protectoare ale noțiunilor de familie, cuplu sau maternitate. (© Editura Vellant)

Visele insomniacului, de Vladimir Nabokov (trad. Veronica D. Niculescu)

În octombrie 1964, Vladimir Nabokov, insomniac intratabil, și-a propus să facă un experiment: pe parcursul următoarelor optzeci de zile, imediat după trezire, și-a așternut visele pe hîrtie. Încerca astfel să demonstreze teoria că timpul e reversibil, astfel încît, paradoxal, un eveniment din viitor poate genera un vis din trecut. Rezultatul este un jurnal fascinant, în care Nabokov a notat șaizeci și patru de vise și episoadele ce le-au urmat în timpul zilei, oferind o perspectivă pînă acum necunoscută asupra vieții scriitorului.
„Ce nevoie ai de fantasmele ficțiunii cînd te poți strecura pe fereastră chiar pe perna lui Nabokov, în lucida sa lume onirică?” (Brian Boyd)
„O meditație asupra felului în care visele ne dezleagă de noi, de ceilalți, de cel mai elementar simț al duratei.” (The New Yorker) (© Editura Polirom)

Pacienta tăcută, de Alex Michaelides (trad. Dana-Ligia Ilin)

Viața Aliciei Berenson este aparent perfectă. Pictoriță renumită căsătorită cu un fotograf de modă, ea trăiește într-o casă superbă, cu vedere spre parc, într-una dintre zonele cele mai dorite din Londra. Într-o seară, soțul ei Gabriel se întoarce acasă târziu de la o ședință foto, iar Alicia îl împușcă de cinci ori în față și apoi rămâne tăcută mai mulți ani. Refuzul Aliciei de a vorbi sau de a da orice fel de explicații transformă o tragedie domestică în ceva mult mai teribil, un mister care captează imaginația publică și o face pe Alicia celebră. Prețul tablourilor sale crește astronomic, iar ea, pacienta tăcută, este ascunsă de tabloide și de lumina reflectoarelor la The Grove, un spital psihiatric de maximă securitate din nordul Londrei. Theo Faber este un psihoterapeut care a așteptat multă vreme oportunitatea de a lucra cu Alicia. Hotărârea lui de a o face să vorbească și să dezvăluie misterul motivului pentru care și-a împușcat soțul îl poartă pe un drum plin de primejdii – o căutare a adevărului care amenință să-l distrugă…
Pacienta tăcută este un thriller psihologic șocant despre un act de violență extrem al unei femei împotriva soţului ei – și despre un terapeut obsedat de descoperirea motivului din spatele acestui act… (© Editura Litera)

Recuperarea. Ce urmează după dependență, de Leslie Jamison (trad. Anca Bărbulescu)

Cu amestecul profund personal și perfect dozat de memorii, istorie culturală, critică literară și reportaj, Recuperarea ne dă peste cap ideile despre povestea tradițională a dependenței, arătând că recuperarea poate fi la fel de electrizantă ca dezastrul în sine. Leslie Jamison scoate la lumină cu pricepere poveștile despre dependență – ale ei și ale altora – și analizează ce vrem să facă aceste narațiuni și ce se întâmplă când ne dezamăgesc. Pe tot parcursul cărții, oferă o perspectivă fascinantă asupra istoriei mai ample a recuperării, dar și a influenței rasei și clasei sociale asupra modului în care împărțim dependenții în infractori sau bolnavi.
La baza cărții stă conversația continuă a autoarei cu genii literare și artistice ale căror vieți și opere au fost marcate de alcoolism și de dependența de diverse substanțe, printre care John Berryman, Jean Rhys, Billie Holiday, Raymond Carver, Denis Johnson și David Foster Wallace, precum și cu personalități sclipitoare, dar mai puțin cunoscute, ca George Cain, pierdut în obscuritate, dar scos din nou la scenă în acest volum. Prin relatarea neînfrumusețată a propriului supliciu, Recuperarea devine și o carte despre un alt fel de dependență, respectiv despre felul în care dorințele noastre ne fac pe toți un „robinet stricat” prin care curge nevoia, după cum spune autoarea. Vorbește despre singurătatea specifică experienței umane – despre setea de iubire care ne devorează și, în același timp, ne modelează. (© Editura Publica)

Inima îndrăgostită. O istorie neconvențională a iubirii, de Marilyn Yalom (trad. Florența Simion)

Cum a apărut legătura dintre inimă și iubire? Cum a devenit inima simbolul suprem al iubirii și cum a evoluat acesta în decursul timpului, din vremea Scripturilor până în era emoticoanelor din social media? De ce este inima cel mai cunoscut simbol din lume? Pictura, literatura, teatrul sau teologia ultimelor două milenii oferă, separat și împreună, un răspuns fascinant și deschid noi posibilități de a privi emoția umană supremă. Marilyn Yalom pășește cu atenție într-un muzeu nesfârșit, unde redescoperă îndrăgostiți și povești celebre sau uitate, mergând din Egiptul antic până în era Facebook-ului. Zei, sfinți, trubaduri, amanți și prinți săgetați de Cupidon prind viață într-o revizitare inedită a nesfârșitei istorii a iubirii. (© Editura Nemira)

Creierul fericit, de Dean Burnett (trad. Mihai-Dan Pavelescu)

Adio, pseudofilozofii și tehnici de management, manuale motivaționale, guru și psihologi pozitivi! Adio, bazaconii savante, adio, oameni fericiți cu creierul spălat! Mai rămâne o singură întrebare: iubire, sex sau reflex? A, da, și încă una: fericirea iese din bancomat?
Așadar, aceasta este o carte despre fericire și despre felul cum ne apare ea în creier. Ce o induce și de ce? De ce creierului nostru îi plac foarte mult unele lucruri și altele, categoric, nu?
Dr. Dean Burnett este profesor, neurocercetător la Cardiff University’s Institute of Psychological Medicine & Clinical Neurosciences. Timpul liber şi-l consacră spectacolelor de stand-up comedy și scrie un foarte apreciat blog științific – Brain Flapping – pentru ziarul The Guardian. (© Editura Baroque Books&Arts)

Povestea secretă a speciei umane. Cum ne sunt modelate identitatea și viitorul de ADN și de istorie, de Christine Kenneally (trad. Andrei Bontaș și Ancuța Bontaș)

Cu toții suntem produsul unui trecut pe care trebuie să-l descoperim și să-l înțelegem, dar la care nu avem niciodată acces în mod direct. În Povestea secretă a speciei umane, Christine Kenneally cercetează tocmai felul în care cele mai recente descoperiri din genetică, biologie, economie, antropologie, psihologie și istorie ne dezvăluie de unde ne tragem, cine suntem și ce am putea deveni ca specie și ca indivizi.
„De ce ne pasă de unde venim sau din cine ne tragem? Să fie oare moștenirea lăsată de generațiile anterioare? Ne influențează viețile strămoșilor în vreun fel? Sau e doar o poveste pe care ne place să ne-o spunem? În familia fiecăruia dintre noi există mai multe convingeri ce țin de trăsături, moșteniri și secrete ale asemănării familiale: ea are nasul tatălui ei, el are umorul ireverențios al bunicului, ei doi seamănă ca două picături de apă. Ce este însă real și ce este mit? Ce știm cu adevărat?“ (Christine Kenneally) (© Editura Humanitas)

Ultimul Țar. Nicolae al II-lea și Revoluția Rusă, de Robert Service (trad. Irina Negrea)

Povestea palpitantă a ultimelor șaisprezece luni din viața și domnia țarului Nicolae al II-lea, relatată de unul dintre cei mai străluciți specialiști contemporani ai istoriei Rusiei.
În martie 1917, Nicolae al II-lea, ultimul țar al întregii Rusii, a abdicat, iar dinastia care a domnit asupra unui imperiu vreme de 300 de ani a fost îndepărtată de la putere de Revoluție. Robert Service examinează ultimul an al domniei lui Nicolae al II-lea și lunile scurse între momentul abdicării și moartea sa tragică survenită la Ekaterinburg în iulie 1918. Bazându-se pe surse istorice neexaminate până în prezent, inclusiv pe propriile jurnale ale țarului și consemnări ale conversațiilor acestuia, precum și pe mărturii ale anchetelor oficiale, Service aruncă o lumină nouă asupra acestei domnii zbuciumate, oferind un portret fascinant al unui personaj istoric prea puțin pregătit să facă față turbulențelor care zguduiau la acea vreme Rusia și Europa. Lucrarea oferă totodată un tablou complex și aprofundat al noilor realități sociale, economice și politice rezultate în urma Revoluției din Februarie și preluării puterii de către bolșevici în octombrie 1917, precum și o cronică a începuturilor republicii sovietelor conduse de Lenin. (© Editura Trei)

The post 10 cărți de citit în martie 2019 appeared first on Bookaholic.