Când sunt în avion, îmi place să stau la geam și nu mă plictisesc niciodată de spectacolul de dedesubt: orașele luminate noaptea, parcelele cu lanuri colorate, formele orașelor, munții, cu 2-3 km mai aproape decât restul decorului, zborul ocazional peste vreun vulcan, soarele reflectat în parbrizul vreunei mașini cât un purice pe vreun drum, singura dovadă că jos există un furnicar de viață. Motiv pentru care mi-a plăcut teribil albumul foto al colonelului Chris Hadfield, “You Are Here: Around the world in 92 minutes“, cu imagini ale Pământului, așa cum se vede de pe Stația Spațială Internațională (ISS), al cărei comandant a fost pe durata expediției 34/35, dec. 2012 – mai 2013.

Fotografiile, alături de scurtele filme educative pe care le publica aproape zilnic, au fost elementul care a stâns atâta admirație și i-a adus atâta popularitate astronautului canadian. Deși știm că deasupra noastră dă ture de câteva ori pe zi (16, mai precis) un laborator spațial (luminiță insignifiantă pe cerul nopții), nu concretizăm neapărat și faptul că acolo sunt 4-5 oameni care se uită în jos la noi (când au timp, că nu se duc să caște gura pe geam) și văd planeta în toată splendoarea ei de natură moartă și vie în același timp.

Albumul începe cu un cuvânt înainte din partea colonelului Chris Hadfield (despre autobiografia căruia, Ghidul unui astronaut despre viața pe pământ, v-am vorbit recent), care ne amintește de primul ocol al Pământului, început de Magellan în 1519 și terminat trei ani mai târziu, după moartea sa (o lecție de geografie și istorie, care ne învață și cât de fain e să fii pionier, explorator, deschizător de drumuri, dar și ce sfârșit trist poți avea când încerci să convertești la creștinism o căpetenie filipineză numită Lapu-Lapu). 500 de ani mai târziu, ISS dă ocol Pământului în 92 de minute, făcând 16 ture pe zi. Deși NASA nu alocă timp pozatului, un management eficient al agendei de lucru permite astronauților să își facă timp pentru această distracție fascinantă, așa că după cele 2597 de orbite executate în 5 luni de misiune, colonelul s-a întors acasă cu 45.000 de fotografii din spațiu.

Fotografia din spațiu nu e un lucru chiar simplu dacă vrei să știi ce pozezi și dacă vrei să gândești cadrul, în funcție de poziția soarelui și a condițiilor metrorologice. Stația spațială gonește cu peste 28.000 kilometri la oră (mai ușor de reținut în varianta 8km/ secundă), la 400 de kilometri deasupra pământului. Marja de eroare poate fi destul de mare, adăugând și faptul că pe pământ nu sunt desenate granițele și nici nu scrie, ca pe hartă, la ce bucățică de planetă te uiți.

Mai jos puteți găsi o foarte mică selecție de imagini, cu explicațiile autorului, și încheiem cu recomandarea fie să frunzăriți albumul, fie să vă uitați prin colecția de imagini publicate deja de colonel pe conturile sale de social media, pe când era încă acolo, sus sau direct pe albumele foto NASA.

Europa sau Asia? Depinde de unde te uiți din spațiu: orașul transcontinental Orenburg, Rusia, e străbătut de sinuosul râu Ural – tot ce e deasupra e Europa, ce e dedesubt e Asia.

Râuri conectate se zvârcolesc prin provincia Khulna din Bangladesh, precum șuvițe din părul Medusei.

Artă neintenționată: în California, valea San Joaquin, care se autodenumește grânarul lumii, o mână a desenat liniile de irigație, alta limitele parcelelor, iar a treia a delimitat regiunea, creând un model grafic, pixelizat. Cele două piste de avioane aparțin Stației Lemoore unde am învățat să zbor pe un A7s înainte de a deveni pilot de teste în U.S. Navy.

Rio Tahuamano făcându-și loc prin jungla din Bolivia.

*De fapt vreo nouă – the Snowbirds, echipa acrobatică de piloți a Canadei, care se întrebau dacă sunt vizibili din spațiu. Nu eram convins, așa că am stabilit împeună o oră la care ei să facă exerciții deasupra lângă Comox, British Columbia. M-am trezit la “miezul nopții” (ISS e pe ora Greenwhich) să văd linia asta desenată pe cer. A fost magic – de obicei Pământul e ca o natură moartă. Și evocativ – am zburat pe un F-86 alături de Snowbirds, așa că știam exact care e senzația când se ține formația strânsă pentru curba aceea.

Vărsarea Nilului în Mediterană și luminile din Cairo

1. Chris Hadfield, Ghidul unui astronaut despre viața pe Pământ
2. Ocolul Pământului în 1000 de file
3. 15 cărți în 15 minute
4. Book-A-Minute: Literatură în 3 fraze
5. Bertrand Russell ne explică, în 3 minute, de ce nu e creştin
6. Pe aici au trecut cuţitarii (A Visit From the Goon Squad) de Jennifer Egan

The post Te afli aici: În jurul Pământului în 92 de minute, de col. Chris Hadfield appeared first on Bookaholic.

Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire este prima dintre cele patru cărți semnate de Andrei Makine cu pseudonimul Gabriel Osmonde. Merită, deci, o atenție specială, pentru că ne poate da, cred, câteva indicii despre motivele acestei dedublări. Ce l-a făcut pe deja celebrul Makine să-și inventeze un alter ego literar pentru a publica textul acesta, în 2001?

Au urmat, după cum știți, încă trei cărți - Les 20 000 Femmes de la vie d’un homme, în 2004, Lucrarea Iubirii, în 2006, și Alternașterea în 2011 (ultimele două, împreună cu Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire, traduse, excelent de altfel de Irinel Antoniu, la Univers). De remarcat este că, în acești 10 ani, Andrei Makine a publicat bine mersi opt volume cu numele lui real, s-a bucurat de aprecierea cititorilor și a criticii literare și a câștigat premii. Bineînțeles, la o lectură profundă, un cititor atent își dă cu ușurință seama de similitudinile de stil și de idei dintre Osmonde și Makine. Ceea ce diferă însă e atitudinea, intensitatea textelor. Accentele sunt puse altfel la Osmonde și centrul de greutate al textului se schimbă.

Dintre ele, poate cea mai “cuminte” e Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrănire, prima. Dar ea anunță o parte dintre temele lui Osmonde din următoarele cărți și se leagă, subtextual și nu foarte cifrat, de temele lui Makine.

Se vorbeşte despre viaţa de cuplu, dragostea maternă, îmbătrânirea naturală la o femeie începând de la o anumită vârstă… Se ţine sub tăcere adevărul vieţii. Într-o zi, discursurile se sfărâmă şi e prea târziu pentru a reveni la esenţial, căci haosul morţii este acolo, dispersiunea pur chimică a acelui eu pe care ne chinuim să-l îmbrăcăm în moduri de a spune lucrurile…

Ei bine, Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire este o carte al cărei titlu spune multe. Evident, nu totul și, în multe privințe, titlul e unul înșelător. Pentru că nu doar despre îmbătrânirea propriu zisă vorbim aici, ci despre “adevărul vieții”. Nu o spun eu, o spune Laura.

Laura Baroncelli este o femeie care, la 49 de ani, vrea să se sinucidă. Cartea începe exact cu pregătirea acestei sinucideri, un început tare – “Doamna Baroncelli avea de gând să se sinucidă în seara aceea, tăindu-şi venele încheieturilor.” Soțul ei a murit într-un accident de mașină exact în “momentul adevărului”, momentul când ea urma să îi spună că știe de toate infidelitățile lui iar ea a rămas singură, proprietară a unui magazin de instalații sanitare. Captivă în propria viață, Laura își dă seama că, de fapt, a trăit într-o minciună, că viața ei nu e cea reală și asta nu doar datorită infidelității soțului, ci și pentru că s-a îndepărtat de cine e ea cu adevărat. Și de viața pe care și-o imaginase. Ceva îi amână însă sinuciderea – o urmă misterioasă de talpă în casă, care îi dă, nevăzută, “privirea unei femei furioase pe ea însăşi pentru că, pentru o secundă, îşi imaginase o speranţă, o scăpare, o viaţă diferită”.

Ne întoarcem în timp. Laura e o tânără studentă în nebunia ’68-ului, revoluționară, preocupată de teorii, filosofie, doctrine, ideologii, care meditează la definiția frumosului. O lume opusă, deci, căzilor pe care le vinde zi de zi, vieții de familie și blazării. ”Nu mă lăsați aici, în casa asta, în viața asta.”, ar vrea ea să le spună prietenilor revoluționari la mult timp după, când aceștia o vizitează. Bineînțeles, Osmonde nu face elogiul vieții revoluționare, din contră. La fel ca în Lucrarea Iubirii (și, de altfel, ca și în cărțile semnate Makine, de exemplu în Iubirea Omenească), îi demască stângii activiste toate ipocriziile, schematizările și ideologia goală și încrâncenată, la fel cum o face, foarte dur, cu burghezia. Ambelor le opune autenticitatea vieții, ieșirea din canon, libertatea.

Era o fată cam solidă (dar nicidecum obeză!) a cărei deosebire se pier-dea în diversitate. Acum trebuie să fii slabă, să te îmbraci în blugi mulaţi, să nu te speli prea des. Nu reuşeşte să explice acest diktat curios al anarhiei lor vesele. Şi dă peste o curiozitate şi mai surprinzătoare. Dragostea a devenit şi ea un soi de obligaţie.

Avem din nou, în subtext, o teorie a corpurilor feminine, în care, cu o delicată raportare la corporalitatea feminină, la voluptate, (mai puțin ca în Lucrarea Iubirii, unde Osmonde și-a dus teoriile mai departe) dar, mai ales, redus, în esență, la chestiunea identității. Cunoscându-l pe Serge, Laura renunță la viața ei universitară, se căsătorește și are un copil. În existența ei domestică, Laura își face din viață o materie de studiu. Îi place să-și pună viața în cuvinte și “realul în formule”, să-l scurtcircuiteze, teoretizeze și să analizeze. “Nu vreau să trăiesc atât de repede”, spune ea.

Și relația cu copilul e una complicată – Daniele o acuză că e vinovată pentru faptul că tatăl și-a ratat viața, că putea mai mult, acuzând-o de șaișoptist. O acuză, de fapt, de ceva la care ea tânjește, asociindu-l cu libertatea și tinerețea. Interesant e că fata cedează, se înregimentează, devine burgheza clasică, îmbătrânită, rezervată, în timp ce mama ei e, până la urmă, cea care evadează.

1. Lucrarea Iubirii de Gabriel Osmonde sau de ce scrie Andreï Makine sub pseudonim
2. Călătoria către muntele de la miezul nopții
3. Palatul cu poveşti sau Despre călătoria micilor prinţi şi prinţese în lumile imaginare
4. Călătoria către sine a unui pinguin tenor pe nume Apolodor
5. Despre dragoste si nu numai cu Gabriel Garcia Marquez
6. Memoria unei iubiri – „Să cunoşti o femeie” de Amos Oz

The post Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire de Gabriel Osmonde appeared first on Bookaholic.

Modernilor nu le place să moară. Nu-i vorba că i-ar fi plăcut cuiva, vreodată. Însă lumea modernă, mai mult decât în orice altă perioadă a istoriei, face tot ce poate să uite că Moartea există, că oamenii mor, că tu, sau eu, sau cei pe care-i iubim vor muri vreodată. Într-un eseu din 1955, sociologul englez Geoffrey Gorer a dat cea mai potrivită denumire pentru această atitudine modernă de negare a inevitabilului sfârșit al fiecăruia dintre noi: pornografia morții. Tabu-ul victorian al sexului și al intimității a fost înlocuit cu tabu-l mai nou al morții.

Despre asta vorbește și Julian Barnes în Nimicul de temut. Un amestec de experiențe personale (pornind de la viețile și, respectiv, morțile apropiaților săi: bunicii și, mai apoi, părinții) și tradiție culturală și socială a morții (cu precădere în spațiul european, mai ales francez și anglo-saxon), cartea lui Barnes pune pe tapet tocmai această problematică a morții devenită nefamiliară în societatea contemporană („felul în care amânăm cu înverșunare să ne gândim la moarte”).

„Flaubert spunea: „Totul trebuie învățat, de la cum să vorbești și până la cum să mori”. Dar cine ne poate învăța să murim?

„Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa” – un început puternic, menit să atragă atenția, dar care exprimă în cuvinte puține o atitudine specific modernă: ne bucurăm de libertatea de gândire pe care am câștigat-o în ultimii zeci de ani, dar ne sperie golul spiritual pe care l-a adus cu ea. Religia (creștină, evident), reușise, măcar, să atenueze anxietatea în fața morții prin promisiunea unei vieți de apoi, urmată de o înviere colectivă. Sau, cum se exprimă Barnes, comic-sarcastic, făcând o apropiere între creștinism și noul imaginar de factură hollywood-iană: „Moartea urmată de înviere: culmea «tragediei cu happy-end»”.

Mărturisindu-și propria angoasă în fața morții, o angoasă ce l-a urmărit întreaga viață, Barnes face o radiografie a felului în care percepția asupra propriei morți s-a schimbat în societatea laică modernă. Pierzându-și credința în existența vieții de apoi, încredințându-și rudele bolnave spitalelor și azilelor, iar morții firmelor de pompe funebre, ce mai rămâne între om și moarte în mileniul III? Probabil că doar medicina (învestită cu atribute aproape demiurgice) și speranța, mereu reînnoită într-o viață veșnică (sau măcar tot mai prelungită).

E deja un loc comun faptul că nici un discurs, oricât de frumos sau de exact, nu ne poate obișnui cu ideea morții (Freud zicea încă din 1914, „în fond, nimeni nu crede în propria lui moarte sau (ceea ce este la fel) în inconștient fiecare dintre noi este convins de nemurirea sa”), însă absența oricărui discurs poate face moartea cu adevărat înfricoșătoare. În ajutorul său, Barnes îi cheamă atât pe cei din familia sa (reușind să facă un tablou de familie deopotrivă exasperant și amuzant), cât și pe cei cu care se simte înrudit spiritual și literar: Jules Renard, Gustave Flaubert, Montaigne, Stendhal, Șostakovici, Goethe, Somerset Maugham…

În ciuda subiectului care poate părea neatrăgător, Nimicul de temut este o carte frumoasă, scrisă într-un stil lejer, puțin amuzat, puțin ironic și pronunțat autoironic, în spatele căreia simți o persoană caldă, o persoană care-i privește pe oameni cu ochi binevoitori și cu înțelegere. Evident că toate gândurile și grijile referitoare la moarte sunt inutile și că nimic nu te poate pregăti pentru propria moarte sau pentru cea a celor apropiați, însă conștientizarea morții și trăirea ei (de la durere, la doliu, la acceptare), sunt lucruri absolut indispensabile. Nu pentru cei morți, ci pentru cei vii, pentru că înțelegând moartea ai mai multe șanse să înțelegi și să trăiești viața.

„Moartea e faptul înfricoșător care definește viața, zic eu; dacă nu ești permanent conștient de ea, nu poți începe să înțelegi ce e viața.

Nimicul de temut nu este singura carte a lui Barnes în care vorbește despre moarte. În volumul recent tradus la noi, Niveluri de viață, scriitorul britanic vorbește, într-un mod mult mai implicat și mai dureros, despre moartea soției sale. De dimensiuni mult mai reduse, această scriere, intitulată „Pierderea profunzimii”, este mult mai emoționantă și despre ea a scris, pe larg, Eli.

Nimicul de temut, Julian Barnes, Editura Nemira, 2009 (ediția a doua, 2014), traducere Mihai Moroiu. Comandă cartea de aici

1. Niveluri de viață, de Julian Barnes – o lectură intensă, despre dragoste, pierdere și durere
2. Julian Barnes a câștigat premiul Man Booker pentru Ficțiune
3. (Închis) Câștigă cartea ”Niveluri de viață” de Julian Barnes!
4. (Închis) Câștigă un pachet de 6 cărți de Julian Barnes de la Editura Nemira!
5. Anglia, Anglia, o satiră de Julian Barnes
6. Sentimentul unui sfârșit sau memoria după Barnes

The post Tragedia cu happy-end, despre „Nimicul de temut” de Julian Barnes appeared first on Bookaholic.

Cea de-a 21-a ediție a târgului de carte Gaudeamus, cea care începea acum fix o săptămână, a fost una cu totul și cu totul specială, o ediție record din mai multe puncte de vedere, toate răsturnând, într-un fel sau altul, veșnicele lamentații „la noi nu se citește”, „în România nu există piață de carte”, „noi nu avem cititori”, etc., etc., pe care le știți, le-ați auzit de atâtea ori. Acum, că a trecut valul – și vântul prin buzunarele noastre -, să punem informațiile cap la cap, să le analizăm și admirăm. 

Gaudeamus 2014 în cifre

Organizatorii Târgului de Carte Gaudeamus, Radio România, au tras linie și, din fericire, ne-au prezentat și nouă cum arată bilanțul celei mai recente ediții. În primul rând, au fost 117.000 de vizitatori în cele cinci zile de târg – mă gândesc că cifrele sunt cât se poate de exacte, având în vedere că s-au vândut bilete la intrare, au fost abonamente, legitimații, ș.a.m.d., deși mă întreb dacă a numărat cineva și pensionarii intrați cu gratuitate sau elevii. Mă rog, comparând cu anul 2013, când au fost 115.000 de vizitatori, sau cu anul 2012, 112.000 de vizitatori, se observă că stăm din ce în ce mai bine . Și nu-mi spuneți că cei peste 110.000 de oameni au venit să se uite, să iasă și ei din casă, să mai schimbe mall-ul, că nu vă cred (nu de alta, dar eu n-am văzut om plecând de la Gaudeamus cu mâna goală).

Apoi, exact cum vă spuneam și eu acum câteva zile, se pare că au avut loc 750 de evenimente editoriale şi profesionale (lansări şi prezentări de carte, dezbateri, conferinţe, momente artistice) - nu, nu s-a mai întâmplat până acum; anul trecut, acestea s-au situat în jurul cifrei 600.

Ceva mai neinteresante, poate, pentru unii dintre voi, sunt suprafaţa târgului – care a fost de circa 14.000 mp, aproape de capacitatea maximă a Pavilionului Central Romexpo – și numărul expozanţilor – care a depășit cifra de 320, reprezentând câteva dintre cele mai importante segmente din domeniul editorial şi educaţional (sper că n-au fost luate în calcul și cele câteva standuri cu produse de design, de exemplu, care chiar nu știu ce au căutat în cadrul unui asemenea eveniment).

Aș fi fost interesată – și, sunt convinsă, v-ar fi plăcut și vouă să știți – câte cărți noi au apărut cu ocazia târgului. Nu de alta, dar mi se pare extrem de relevant, mai ales că editurile chiar s-au întrecut anul acesta să scoată la înaintare cărți faine – o parte dintre ele vi le-am recomandat aici.

Klaus Iohannis, unul dintre „motoarele” recordului Gaudeamus 2014

Fiți pe pace, nu intenționez să discutăm politică acum – mai ales după ce am avut o toamnă atât de intensă din punct de vedere politic. Vreau doar să subliniez, în cazul în care mai era nevoie, că o mare parte din mediatizarea Gaudeamus-ului i s-a datorat noului președinte al României, Klaus Iohannis. Nu cred că a mai avut parte un târg de carte de atâta atenție din partea atâtor televiziuni, ziare, site-uri, etc. Ceea ce-i foarte bine, mi-aș fi dorit să văd, măcar timp de câteva secunde, vreun alt președinte român călcând pragul unui Gaudeamus (dacă a fost și nu știu eu, aștept să-mi spuneți).

Sigur, lansarea cărții sale autobiografice, Pas cu pas (Curtea Veche, 2014), avusese loc cu câteva luni în urmă și fusese, în mare parte, ignorată de presă. Inițiativa celor de la Curtea Veche, de a avea o nouă lansare acum, după ce a câștigat alegerile, mai ales în prima zi de târg, a fost destul de inspirată. În primul rând, partea care ne interesează pe noi: pentru că a adus într-un cadru de acest tip vizitatori atipici, oameni care, poate, au fost pentru prima dată la un târg de carte. Habar n-am dacă se așteptau la nebunia care a fost – după cum probabil că deja știți -, dar asta a dus la epuizarea tirajului. Altfel spus, în cele trei zile în care a fost disponibilă, cartea lui Iohannis s-a vândut în 7912 exemplare – un record absolut Gaudeamus, desigur. De altfel, volumul a și primit Premiul Gaudeamus pentru Cea mai râvnită carte a Târgului, oferit prin votul publicului.

Unde mai pui că Iohannis a vorbit despre importanța culturii, despre obiceiurile sale de a intra în librării și, implicit, de a cumpăra cărți, și că a mai și revenit la târg să asiste la o altă lansare. Acesta, dragii mei, se numește model. Sunt convinsă că, direct sau indirect, președintele a fost unul dintre „motoarele” care au condus Gaudeamus spre o ediție record. Despre conținutul propriu-zis al cărții, vorbim cu altă ocazie.

Gaudeamus 2014 în topuri

Abia dacă au trecut trei zile de la încheierea târgului de carte, că topurile au și apărut. Iar editurile spun că le-a mers bine, adică au avut, în medie, o creștere de peste 10% în vânzări. De asta ce spuneți? Cum, nu se citește în România? Email de la Spring Time n-am primit, să știți .

Așa, dacă tot suntem aici, haideți să vedem care au fost cele mai vândute cărți pe sfârșit de an.

Cele mai vândute titluri Polirom și Cartea Românească

Top 5 Polirom

1. Bărbați fără femei, de Haruki Murakami, la egalitate cu Casa tăcerii, de Orhan Pamuk

2. Tranziția. Primii 25 de ani, Alina Mungiu-Pippidi în dialog cu Vartan Arachelian, la egalitate cu Cum schimbăm mentalitatea? 25 de ani în România, de Sandra Pralong

3. Călătorie de nuntă și Bulevardele de centură, de Patrick Modiano

4. Istoria Orientului Mijlociu. De la apariția creștinismului până în prezent, de Bernard Lewis, la egalitate cu Stalin. Curtea Țarului Roșu, de Simon Sebag Montefiore

5. Fetița care se juca de-a Dumnezeu, de Dan Lungu, la egalitate cu Sfîrșit de sezon, de Marius Chivu

Top 5 Cartea Românească

1. Mecanica fluidului și Acte originale/ Copii legalizate, Seria de autor Gheorghe Crăciun

2. Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelității, de Eugen Negrici, la egalitate cu Bogdan-Alexandru Stanescu, anaBASis

3. America de peste pogrom, de Cătălin Mihuleac, la egalitatea cu Și cuvintele sînt o provincie, de Adela Greceanu

4. Marea petrecere, de Petre Barbu

5. Carte de identități, Florina Pîrjol

Bestsellerurile Grupului Humanitas

Editura Humanitas

1. Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, O idee care ne suceşte minţile

2. Mircea Cărtărescu, Fata de la marginea vieţii. Povestiri alese

3. Lucian Boia, Suveranii României. Monarhia, o soluţie?

4. Gabriel Liiceanu, Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile

5. Amza Pellea, Să rîdem cu Nea Marin

Editura Humanitas Fiction

1. Patrick Modiano, Strada Dughenelor Întunecoase

2. Patrick Modiano, Micuţa Bijou

3. Evgheni Vodolazkin, Laur

4. Paulo Coelho, Adulter

5. Ludmila Ulitkaia, Medeea şi copiii ei

Humanitas Multimedia

1. Mihai Eminescu, Poezii – selecţie şi lectură de Andrei Pleşu

2. Andrei Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii – lectura: Andrei Pleşu

3. Anne Frank, Jurnalul Annei Frank – lectura: Ana Ularu

4. Ilf şi Petrov, Povestiri – lectura: Victor Rebengiuc

5. Andrei Pleşu, Comèdii la porțile Orientului – lectura: Andrei Pleşu

Cel mai bine vândute titluri Nemira de anul acesta

1. Jocurile Foamei, de Suzane Collins

2. Doctor Sleep, de Stephen King

3. Basmania. Răspântia gândurilor (cartea I), de Valentin Nicolau, cu ilustraţii de Tudor Popa

4. Cântec de gheaţă şi foc, de George R.R. Martin

5. Poveste de iarnă, de Mark Helprin

6. Pe fereastră, de Julian Barnes

7. Magicienii, de Lev Grossman

8. Atlantida, de Antoinette Wornik

9. Misiunea bufonului, de Robin Hobb

10. Sub Dom, de Stephen King

Cele mai vândute titluri ale Editurii Trei

Viermele de mătase de Robert Galbraith (pseudonimul lui J.K. Rowling) a fost cel mai căutat roman de la Editura Trei la această ediţie a Târgului Gaudeamus. Următoarele poziţii în clasament au fost ocupate de Urmărit, de Lee Child, Un alt fel de fericire, de Marc Levy, În spatele norilor - Anne Holt şi Şocul căderii, de Nathan Filer.

Cele mai vândute cărţi din colecţiile de psihologie au fost: Arta de a citi gândurile, de Henrik Fexeus, În căutarea sinelui, de Vasile Dem Zamfirescu, Un minut la psiholog, de Arnold A. Lazarus & Clifford N. Lazarus, Şi nu uita să fii fericit, de Christophe Andre şi Formarea inovatorilor. Cum creşti tinerii care vor schimba lumea de mâine, de Tony Wagner.

Colecţia de cărţi pentru adolescenţi – Young Fiction Connection – s-a bucurat, de asemenea, de atenţia deosebită a publicului. Cel mai vândut roman a fost Endgame, de James Frey & Nils Johnson-Shelton. Oraşe de hârtie de John Green, În căutarea Sufletului Crăciunului de R. D. Mottok, Mincinoşii de E. Lockhard şi Sub aceeaşi stea de John Green au fost şi ele în topul preferinţelor tinerilor cititori.

P.S.: Editura Trei a primit, la Gaudeamus, Premiul de Excelență „pentru succesul unei construcții editoriale axate pe psihologie și psihanaliză, extinsă apoi, prin alte titluri și prin afilierea Pandora M, către literatură și către alte domenii, cu vocație generalistă”. Felicitări!

Bestsellerurile Univers de la Gaudeamus

„Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire”, Gabriel Osmonde

„Sfârșitul poveștii”, Lydia Davis

„Donul liniștit”, Mihail Șolohov

Top vânzări ale editurii Cartier

Cele mai vândute cărți ale Editurii Litera

Pe primele trei locuri ale titlurilor Litera pentru adulți, vândute la Gaudeamus 2014, se află Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, Fugara și Dragă viață de Alice Munro, câștigatoarea Premiului Nobel 2013.

Urmează volumele de versuri ale lui Mircea Dinescu, Întoarcerea barbarilor și Vino în rochia ta simplă de stambă, apoi volumul Patrimoniul umanității. Cele mai frumoase locuri din lume. Toate siturile UNESCO. Secretele Verei Atkins. Povestea unei românce spion în al Doilea Război Mondial, de Sarah Helm, a fost, de asemenea, un volum care a captat interesul cititorilor la Gaudeamus 2014, aflându-se pe locul șapte în topul vânzărilor. Locul opt îi revine cărții Cântecul păsărilor de Sebastian Faulks; îi urmează Vatican. Toate picturile și frescele marilor maeștri și Răzbunarea Geografiei de Robert D. Kaplan.

Dintre titlurile pentru copii, cele mai bine vândute au fost: Disney. Regatul de gheață, Vine Crăciunul, Violetta. Agenda mea de școală, Violetta. Rețetele Violettei și Cartea de aur a celor mai frumoase povești.

***

Acestea au fost topurile pe care le-am primit, momentan, de la edituri. Ele spun multe despre gusturile vizitatorilor de anul acesta. Personal, mă bucură tare mult că autorii români sunt printre cei mai vânduți scriitori la Gaudeamus.

Gaudeamus-ul meu, pe foarte scurt

Dacă ar fi fost după mine, m-aș fi mutat, timp de cinci zile, la Romexpo. Anul acesta, mai mult decât în alți ani. Dar, cum n-a fost să fie (o gripă urâtă m-a ținut în casă), mi-am petrecut doar jumătate de zi de vineri acolo, după prânz și până seara, printre lansări de cărți, cititori, rafturi pline, scriitori, librari, standuri, jurnaliști, PR-iști, elevi și multe, multe cărți. În rest, am urmărit, de la distanță și cu părere de rău, lansările de cărți din weekend, valurile de oameni veniți la târg, veștile de la Gaudeamus.

Trebuie să vă spun că m-a impresionat numărul mare de vizitatori vinerea, după prânz, și, din câte am auzit de la librari, fuseseră la fel de mare și în celelalte zile de târg din timpul săptămânii. E adevărat, la un moment dat căutam înnebunită standuri mai goale unde să pot răsfoi noutățile în liniște, însă, una peste alta, mă bucură faptul că, iată, Gaudeamus 2014 a fost o ediție record. Mi se pare de bun augur.

Bookaholicii care au ajuns la târg știu că reduceri substanțiale nu au fost la foarte multe volume (întocmai precum până acum), însă cărțile noi ne-au făcut tuturor cu ochiul . Sper ca măcar voi să vă fi luat tot ceea ce vă doreați.

Am selectat și câteva dintre fotografiile făcute atunci, sunt răspândite în material.

Două dintre cele mai frumoase standuri: primul, cel al editurii Seneca Lucius Annaeus; cel de-al doilea, al Editurii Baroque Books & Arts.

Și ziceați că nu se citește în România?

Îmi pare rău, nu mai cred în mitul acesta. Și nu numai pentru că Gaudeamus 2014 a fost atât de bine primit, ci și pentru că sunt convinsă că se împrumută mult, se citește mult pe diferite dispozitive, se descarcă cărți gratuite și așa mai departe.

Sigur, întotdeauna e loc de mai bine și de mai mult, ceea ce ne doresc să ni se întâmple pe viitor.

Voi ce părere aveți? Se citește sau nu în România? Cât despre Gaudeamus, ce noutăți v-ați luat?

1. Ce e nou în lumea cărții din România: a 7-a ediție FILB, noutăți editoriale la Gaudeamus 2014 și multe altele
2. Ce e nou în lumea cărții din România: Rusia la Gaudeamus 2014, Cărtărescu în Austria, Ana Blandiana la ArCuB și multe altele
3. Recomandări Gaudeamus 2014 – cu ce noutăți plecăm acasă?
4. Ce e nou în lumea cărții din România: Gaudeamus, mon amour, plus multe vești bune
5. Ce e nou în lumea cărții din România: noi invitați la FILIT 2014 și multe altele
6. Bay Psalm Book, noul record Sotheby’s

The post Și ziceați că nu se citește în România? – Gaudeamus 2014, o ediție record appeared first on Bookaholic.

Înainte de a-l vedea pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, în cadrul Serilor FILIT, la începutul lui octombrie, sau de a-l cunoaște personal, în timpul unui interviu care-mi va rămâne cu siguranță în minte mult timp de acum încolo, l-am descoperit pe Guillermo Arriaga în cărțile sale.

Am citit trei dintre cele patru volume de-ale sale (romanul Bizonul din noapte - El Búfalo de la Noche nu a fost încă tradus la noi, însă înțeleg că acest lucru se va întâmpla curând  ), chiar în ordinea în care știam că au fost publicate în original: primul a fost Escadron Ghilotina (în spaniolă publicat în 1991, la noi în 2008, traducere de Liliana Pleșa Iacob), apoi romanul Un dulce miros de moarte (în original, tipărit în 1994, la noi tot în 2008, traducere de Olivia Petrescu) și volumul de proză scurtă Retorno 201 (2003, ediție românească în 2010, traducere de Liliana Pleșa Iacob). În România, cele trei volume au apărut la Editura Vellant, toate având niște coperte tare inspirate.

Sursă foto

Știam că scriitorul, scenaristul, regizorul de film și producătorul mexican urma să poposească la Iași, așa că am recuperat, dintr-un foc, literatura pe care acesta o scrie. I-am citit cărțile enumerate mai sus într-un weekend, fără oprire aproape. M-au fascinat universul său literar, stilul, temele pe care le abordează, personajele pe care le pune pe tapet, atmosfera descrisă. Nu știu dacă te dă pe spate neapărat, nu e nimic nou sub soare, însă, dacă ai apetit pentru literatura mexicană, iată un specimen de scriitor pe care nu trebuie să-l ratezi. În cele ce urmează, detaliez câte puțin pentru fiecare volum în parte.

3 cărți de Guillermo Arriaga: 1. Escadron Guilotina

Escadron Ghilotina nu e nimic din ceea ce te-ai putea aștepta. Cu un umor negru cum rar mi-a fost dat să citesc, Arriaga ne aduce în față un avocat-aristocrat-negustor, Feliciano Velasco Borbolla de la Fuente pe numele său sau, mai simplu, Feliciano, care trăiește vremurile tulburi ale Revoluției Mexicane (începutul secolului XX) și se găsește să-și prezinte invenția celebrului general Pancho Villa. Ce invenție? O versiune mult îmbunătățită a ghilotinei franceze. Generalul este cum nu se poate mai mulțumit de prezentarea și, implicit, demonstrația lui Feliciano, așa că, pe post de răsplată, îi oferă un loc în armata sa. Aici e primul semn că n-ai de-a face chiar cu un roman istoric sau revoluționar (este, dar la suprafață), căci imediat înțelegi că o recompensă atât de atipică nu-i va pica bine avocățelului sau ajutoarelor sale, Álvarez şi Belmonte, care așteptau la schimb niscaiva galbeni, dar că, în fața temutului conducător, nu se comentează.

Alături de cei trei pornim, astfel, într-o aventură de „soi”, printre idealuri sfărâmate, lupte sângeroase, curajul de a înfrunta fiecare zi, dar și lașitatea în toată splendoarea ei, violența fără măsură de dincolo de războaie, nevoia de dragoste printre soldați – avem un singur personaj feminin care aduce în discuție acest subiect, Belem, o războinică care face sex cu cine apucă, refuzând să intre în tiparul feminin al secolului, muza și iubirea neîmplinită a lui Feliciano -, gesturi nechibzuite, furie, neputință, puternica dorință de autoconservare și multe, multe altele.

„Lecția” de istorie, personajele reale care sunt portretizate aici dintr-o perspectivă asumat ironică, cum ar fi Porfirio Diaz, Zapata sau chiar Pancho Villa, și luptele descrise servesc excelent pentru a înțelege contextul în care o ghilotină devine o armă revoluționară cu lipici la public. Căci da, în centrul atenției, cu suișuri și coborâșuri, vor fi, tot timpul, Feliciano și a sa ghilotină – ba avocatul va deține funcția de căpitan al escadronului, iar ghilotina va fi îngrijită minuțios, fiind un simbol al revoluției, ba se va trezi ca ajutor de bucătar, tăind animale cu ghilotina deja în stare de degradare (ca pedeapsă după o execuție eșuată), pentru ca mai apoi să revină din nou în centrul atenției și să primească atât de multe daruri încât să nu le poată duce.

Stilul lui Arriaga este, pe cât de limpede, de simplu (fără înflorituri inutile), pe atât de șocant – când vei realiza că vei râde atunci când capetele nevinovate cad, îți vei da seama despre ce vorbesc – și violent, macabru, iar Escadron Ghilotina este o lectură care-ți va ridica câteva întrebări la sfârșitul romanului.

Un fragment din roman poate fi degustat aici.

3 cărți de Guillermo Arriaga: 2. Un dulce miros de moarte

Trebuie să menționez că, dintre cele trei cărți traduse în limba română, Un dulce miros de moarte este, clar, favorita mea.

Se schimbă, desigur, registrul și contextul. Nu ne mai aflăm la începutul secolului XX, ci, cel mai probabil, cândva în zilele noastre – nu este precizată perioada însă, fiind un roman scris în anii ’90, mă aștept să aducă la suprafață o felie din realitatea mexicană a satelor din acea vreme.

Într-un sat numit Loma Grande, într-o dimineață oarecare, câțiva băieți găsesc, la marginea unui câmp de sorg, un trup gol de femeie, neînsuflețit. Strigătele îl aduc la fața locului pe Ramon, un tânăr care se ocupa de o prăvălie din sat. Este suprins să vadă o femeie dezbrăcată și, mai ales, să o recunoască: Adela, 16 ani, care făcea parte dintr-o familie nou-venită în Loma Grande. Nu vorbise niciodată cu ea personal, deși fata fusese o dată la prăvălia sa. În jurul său se vor strânge oamenii din sat, dar și figura autorității, un fel de polițist al locului. Pentru că Ramon rămâne pe poziții, cumva fascinat de corpul încă cald al adolescentei din fața sa, pe care o acoperă cu propria cămașă, consătenii vor răspândi, ușor, dar sigur, zvonul că Adela era logodnica lui. O asemenea supoziție nu te uimește, ce te dă peste cap este faptul că Ramon ajunge, în doar câteva ore, să creadă acest lucru, să și-o imagineze pe fată iubindu-l în secret, să-și închipuie întâlniri cu ea, ș.a.m.d. Și acesta este primul detaliu care te face să continui lectura – rar întâlnești personaje masculine care să se îndrăgostească de o femeie moartă, așa-i?

Și nimeni nu-i va pune la îndoială suferința pentru pierderea iubitei sale. Scenele de la un priveghi improvizat în clădirea școlii și cele de la curățarea și îmbrăcarea cadavrului sunt grăitoare în acest sens și este foarte interesant de urmărit cum dezvoltă Arriaga obsesia lui Ramon pentru Adela, atât prin ochii lui, cât și a celor adunați acolo, a părinților fetei (care, evident, nu se îndoiesc de autenticitatea zvonului), a mamei lui, cât de ușor îi apropie, cât de concis, din câteva linii de dialog, gesturi, priviri zărite, îți devoalează comunitatea aceea. Aproape pe nesimțite, mirosul de moarte, de sânge, cere vărsarea a și mai mult sânge, reclamă, un țap ispășitor. Este găsit vinovat, de către câțiva membri vocali ai comunității, Țiganul, contrabandistul din regiune, care trece prin Loma Grande o dată pe lună. Toți îl suspectează și-l încurajează pe Ramon, în calitate de logodnic îndoliat, să-și facă dreptate. Iar „dulcele miros de moarte” va acapara totul, precum un bulgăre de zăpadă care se rostogolește și se rostogolește. Intrăm prin moarte în roman și vom ieși tot prin ea din carte.

Așa cum Escadron Ghilotina este un roman pseudo-istoric, la fel și Un dulce miros de moarte este un soi de roman pseudo-polițist- avem suspans (și încă cât!), o firavă investigație (spun firavă pentru că, de fapt, un singur om din tot satul este interesat de adevăratul criminal), o victimă, un criminal, o urmărire a acestuia din urmă și o pedepsire a lui etc. Însă miza cărții este, de fapt, cu totul și cu totul alta. Și te invit s-o descoperi pe cont propriu.

P.S.: Romanul a fost ecranizat în 1999 - Un dulce olor a muerte -, de Gabriel Retes, cu Diego Luna în rolul lui Ramon, Laila Saab jucând-o pe Adela și Karra Elejalde pe Țigan. Nu știu cum e, mi-a fost teamă să-l văd după ce mi-a plăcut atât de tare cartea. Poate, în viitor…

P.S. 1: Fragmente din carte, aici.

P.S. 2: Cartea îți va aminti de Gabriel García Márquez.

3 cărți de Guillermo Arriaga: 3. Retorno 201

Nici Retorno 201 nu este o mână obișnuită de proze scurte. Retorno este o stradă din capitala Mexicului, Ciudad de Mexico, iar prozele au în vedere personaje care locuiesc, cu mic, cu mare, în acest cartier rău famat – de unde, de altfel, se trage și autorul nostru și una dintre poveștile care-l înconjoară: în urma unei lupte de stradă de la vârsta de 13 ani, acesta și-a pierdut simțul mirosului.

Că ne „lovim”, din nou, de scrieri dure, nemiloase, violente, cu încărcătură erotică, senzuală, din când în când tandră sau pasională, impregnate de moarte, sânge, groază, sex, durere, suferință, cu tot ceea ce aduc ele cu sine, nu e de mirare. Acestea (și multe altele) sunt, deja, mărcile prozei scriitorului mexican. Tragismul și grotescul străbat din toate ungherele scrierilor lui Arriaga și, mai ales, din acest volum de proze scurte, scrise în tinerețe, între 22 și 26 de ani – cumva, acesta a început cu violența sub toate formele ei și și-a cizelat, pe parcurs, opera, adăugându-i umor negru, de exemplu.

Paisprezece la număr, de la o pagină la douăzeci, povestirile adunate în Retorno 201 nu sunt pentru cei cu stomac sensibil. De pildă, volumul debutează cu Lilly, o poveste pe mai multe voci, cu un plan narativ complex, și urmărește o tânără retardată care este folosită pentru sex și diferite jocuri sexuale de către niște adolescenți naivi și neștiutori. Narațiunea se încheie cu uciderea handicapatei, din greșeală, de către puști. Totul este atât de brutal, de crud, încât te lasă, pur și simplu, fără aer. Iar stilul pe care-l folosește autorul, concentrat la maxim, cu fraze scurte, cuvinte simple, împreună cu tonul nemoralizator, fac din Lilly una dintre cele mai bune și totodată, cele mai de groază povești pe care le-am citit.

În paralel cu Lilly, pe aceeași stradă, conviețuiesc alte orori: avorturi forțate, alte morți violente, ascunse sau la vedere, bătăi, violuri, corpuri vândute, crime, cadavre vii sau vii în descompunere, măcinați de boli și infecții, iubiri pierdute pentru totdeauna, acte de corupție oribile, ș.a.m.d. Nimic nu e senin. Unele personaje au, în cel mai fericit caz, parte de puțină compasiune.

O lume aparte, clădită pagină cu pagină, proză cu proză, care merită citită fie și pentru puțină exorcizare.

***

Una peste alta, eu abia aștept să citesc următoarele cărți semnate de Guillermo Arriaga, un scriitor aparte, cu o literatură puternică, vocală, frumoasă prin duritatea ei.

The post 3 cărți de Guillermo Arriaga: „Escadron Guilotina”, „Un dulce miros de moarte” și „Retorno 201” appeared first on Bookaholic.

Cărți – le împrumutăm, cumpărăm, descărcăm, pipăim, mirosim, dăm pagină cu pagină, ne entuziasmăm datorită lor sau le părăsim nemulțumiți, vorbim despre ele, le punem pe rafturi alese, le recomandăm, etc. Unii dintre noi citesc mai multe cărți de dragoste, alții mai multe SF-uri, unii se tratează cu poezie, alții cu piese de teatru, unii numai cu beletristică, alții și cu volume de non-ficțiune. Însă fiecare dintre noi, așa cum se întâmplă când avem o pasiune foarte mare pentru ceva, știm, din experiență, ce ne place și ce nu ne place. 

Astăzi vreau să scriu câteva rânduri despre ce nu-mi place la o carte, ce mă plictisește sau, mai rău, mă enervează. Ce n-aș vrea să mai găsesc în cărțile pe care le citesc. Așa, într-o lume ideală. Într-una făcută după gusturile mele (deși, poate, ar fi cam plictisitoare, nu-i așa? ). Că tot e din ce în ce mai frig afară și stăm mai mult în casă, cu o carte în mână și cu chef de povești.

Nu am o ordine anume, vreun top bine aranjat, ci voi nota ce nu-mi place să găsesc într-o carte aleatoriu, așa cum mi-a venit în minte.

Încep cu personajele. Nu-mi plac deloc personajele care au nume greu de reținut – de cele mai multe ori, dacă nu le pot pronunța numele, le rețin după prima literă și, atunci când citesc, trec peste toată alăturarea de litere/ cuvinte, involuntar. Problema este că, dacă vorbesc despre cartea respectivă, pentru că am putut memora numele unui personaj sau al altuia, apelez la stereotipuri, la etichete de genul „personajul principal”, „tatăl fetiței X”, „prieten cu cel care a făcut nu știu ce”. O grosolănie, știu, dar așa funcționez. De aceea mi-e foarte greu să rețin mare lucru dintr-o carte rusească. Sau dintr-una care se joacă cu conceptele și schimbă, în funcție de starea de spirit a personajului, literele dintr-un nume – da, există o astfel de carte, chiar scrisă de un autor român. Și intervine următoarea problemă: în loc să mă concentrez pe cine este personajul în cazul, stilul cărții, subiectul sau mai știu eu ce, mă fură treaba asta cu numele și mă chinuie puțin. Mi-aș dori numai nume de personaje simple, dar creative.

De la nume trec la număr. Când într-o carte sunt prea multe personaje, iar relațiile dintre ele sunt atât de complicate încât trebuie să-mi desenez o legendă, nu-i a bună. Oricât de fain va fi volumul respectiv, mă voi pierde în hățișul acesta. Și e păcat, tare păcat.

De la puțină frivolitate la lucruri mai serioase: personajele care nu se schimbă deloc pe parcursul unei cărți. Nu cred în asta nici să mă pici cu ceară. Nu există oameni de hârtie, plați de la un capăt la altul. Și nu există nici oameni doar buni sau doar răi, mereu calculul acesta dă cu rest. Trebuie o nuanță, ceva. Dacă pui un personaj să treacă printr-o serie de întâmplări, acestea musai își vor lăsa amprenta asupra respectivului. Dacă nu mi-o arăți, mă pierzi. Ah, și tot aici, nu-mi plac cărțile în care autorii: 1. țin cu un personaj și le denigrează pe toate celelalte; 2. nu-și respectă personajele. De aceea, de exemplu, nu-mi plac majoritatea cărților de chick-lit.

În mare, cam asta ar fi flagrant cu personajele pentru mine. Să trecem la începuturi/ finaluri. Uneori – depinde de dispoziție, sunt și eu om – detest începuturile greoaie, cele care se urnesc abia după câteva zeci de pagini, când stai în beznă și nu pricepi nimic nici la primul ceai, nici la al doilea, nici măcar când ți s-a terminat rezerva de pliculețe. Sigur, arta-i artă și s-ar putea să n-o pricep eu, dar nu mai bine mă prinde? Ăsta-i scopul, nu?

Cât despre finaluri, mă enervează cele care nu-s pe măsura cărții, cele pe care le simt grăbite, cele care sunt fericite 100% – pentru că nu există așa ceva; trebuie să cred ce-mi livrează autorul, ori dacă îmi dă un final super-mega-extra fericit, în care toată lumea pleacă acasă cu bine… well, we have a problem, vorba italianului -, cele pseudo-deschise – în care-ți dai seama că scriitorul nu prea știa cum să încheie cartea și ți-a dat niște praf în ochi – și, în general, toate cele care sunt previzibile. Iar partea aceasta, cu ce este previzibil, e valabilă pentru tot ceea ce ține de o carte – dacă cititorul își dă seama de cum va reacționa un personaj într-o situație, cum va decurge o acțiune, cum se va încheia, ce vrea să „spună autorul”, etc., etc., atunci înseamnă că scriitorul a luat-o pe scurtătură și, cel mai probabil, își va pierde cititorul.

Nu sunt nici fana clișeelor – decât dacă-s parodii foarte bine construite -, nici a dramei în exces (care nu are un scop solid), a descrierilor mult prea ample, pe zeci și zeci de pagini (dar e adevărat, contează cine le scrie) sau a filosofiei ieftine. Cred că știți la ce mă refer, așa că n-o să insist.

Mi se pare că sunt subapreciată ca cititor atunci când scriitorul îmi dă prea multe explicații, când dezvăluie și dezvăluie și nu se mai oprește, nelăsându-mă să am vreo satisfacție în timpul lecturii. Nu-s prea mulțumită nici când văd floricele (pe câmpii sau nu) în texte. Sau când sunt nevoită să citesc un volum acompaniată de un dicționar – da, ne dezvoltăm limbajul prin intermediul cărților, dar de ce să vrei să mă forțezi să caut zece cuvinte pe minut? Nici n-o să rețin vreun cuvânt nou atât de repede, nici n-o să înțeleg nimic din cartea pe care o citesc. Memorabilă rămâne, în această privință, Despre îngeri, a lui Andrei Pleșu, pe care am încercat (pun accentul pe acest verb) s-o citesc pe la începutul liceului. Bine, nici perioada nu cred că era potrivită și nici dicționarul meu de neologisme suficient de mare.

Numiți-mă grammar nazi, dacă vreți (deși nu cred că e cazul ), dar am o mică problemă și cu varza timpurilor verbale într-o ficțiune. Și, bineînțeles, cu greșelile de redactare – aici, pe bune, am un dar în adevăratul sens al cuvântului. Găsesc litere mâncate, cuvinte scrise greșit, inversări de litere de zici că nu-i adevărat. Nu o fac intenționat, nu-mi propun niciodată să le dibuiesc, însă, cumva, o fac. Și nu-mi place. Știu că a greși e omenește, dar încetează să mai fie distractiv după ce le descopăr pe primele douăzeci.

Ar mai fi scenele de sex ratate, cărora niciodată nu le voi găsi vreun rost. Decât să incluzi o scenă de sex de jumătate de pagină care să mă facă să regret că am luat în mână cartea respectivă, mai bine scoate-o. Renunță la ea. E complicat să scrii bine despre sex, așa că de ce s-o faci dacă nu ai nevoie?

Dacă mai stau mult pe gânduri, sigur mai găsesc. Totuși, cam acestea sunt, grosso modo, lucrurile pe care nu-mi place să le găsesc într-o carte. Acum sunt tare curioasă să citesc despre ce nu vă place vouă să găsiți într-o carte, ce vă irită cel mai tare, ce vă face să lăsați cartea respectivă din mână.

Sursă imagine principală

1. „Am ales să trăiesc în Statele Unite pentru că îmi place să fiu liber într-o lume stabilă”. Interviu cu scriitorul Bogdan Suceavă
2. Ce faci când nu-ți place o carte? Sondaj
3. Graffiti – arta strazii intr-o carte
4. Viaţa lui Anne Frank şi istorie, într-o carte ilustrată pentru copii
5. Frida – culorile şi forţa pictoriţei mexicane, într-o carte pentru copii
6. Ascolto, Guardo – frumuseţe şi sensibilitate într-o carte ilustrată pentru copii

The post Ce nu-mi place să găsesc într-o carte appeared first on Bookaholic.

Eu zic că dacă, la finalul romanului Lydiei Davis, nu eşti epuizat, „muncit” de-a binelea, înseamnă că ai făcut o lectură de suprafaţă, agrementală. Or, Sfârşitul poveştii e orice, numai un roman comod şi superficial de (pe)trecut timpul nu e. Bine construită, excelent scrisă, în convenţia stilistică a scrisului american „alb”, neutru, fără podoabe, dar şi în aceea a frazei curgătoare, proustiene (autoarea a tradus din Proust – dar şi din Blanchot, Leiris, Foucault, şi acest lucru se simte), cartea câştigătoarei Man Booker International Prize în 2013 e o carte dificilă, care-şi provoacă cititorul la o meditaţie pe marginea scrisului şi a jocurilor memoriei. Fiindcă acesta este, de fapt, subiectul romanului: despre felul cum memoria selectează, falsifică şi reordonează, modificând-o substanţial, realitatea, pe de o parte, şi despre procesul scrierii, pe de altă parte. Nu altceva făcea, în fond, Proust în monumentalul său ciclu romanesc.

În aparenţă, e vorba despre o poveste de dragoste dintre naratoare – o femeie matură, profesoară şi traducătoare şi un bărbat cu 12 ani mai tânăr, student (dar nu studentul ei), falit, poet aspirant etc. Cartea se deschide, tot proustian, cu o scenă în care naratoarea, epuizată de căutarea obsesivă pe străzi a iubitului care o părăsise, intră într-o librărie şi primeşte un ceai (amar!) de la librarul, impresionat, probabil, de disperarea din privirea femeii. Rotund, finalul ne aduce în acelaşi moment al ceaiului, care reprezintă, poate, „sfârşitul poveştii”, dar e abia începutul (nesfârşitei) interpretări. Cu toate acestea, deşi nu vorbeşte decât despre amorul pierdut, care devine semnificativ, creşte, se deformează abia după ce despărţirea are loc, Sfârşitul poveştii nu e un roman de dragoste. O lectură în această cheie (căreia, eventual, i se adaugă una de identificare, fiindcă – nu-i aşa? – (mai) toţi am trăit o astfel de iubire, mai bine zis, absenţa ei) ratează grosolan adevăratul proiect al autoarei, care e unul mult mai ambiţios.

Personajul principal al cărţii nu e niciunul dintre protagoniştii poveştii (şi adevărul e că ei sunt doar nişte scheme, nu au viaţă, nu emoţionează, nu-ţi place de ei până la final), ci memoria. Memoria cu sucelile ei, cu forţa ei de a modifica realitatea, memoria prin care Lydia Davis taie chirurgical, încercând NU să-şi amintească o poveste, ci s-o reconstruiască de la zero, observând meticulos în ce fel memoria ordonează şi „feliază” trecutul. Uneori, mărturisirea e atât de convingătoare încât romanul croşetat în jurul acestei minţi „love-sick” seamănă bine cu o autoficţiune: „în săptămânile care au urmat, zilele păreau o succesiune nesfârşită de dimineţi, după‑amieze, seri şi nopţi grele. Adesea mi‑era greu să ies din pat dimineaţa. Zăceam acolo şi mi se părea că aud paşi pe pământul de dincolo de fereastra mea, dar era propriul meu puls, bătându‑mi ca nisipul în urechi. […] După ce făceam suficiente planuri cât să încetez să mă mai îngrijorez atâta, încercam să deschid ochii. Dacă îi puteam ţine deschişi, mă uitam prin cameră. Mă gândeam la el şi încercam să mă gândesc la altceva. Dar nu mă puteam gândi la nimic altceva şi era ca şi cum însuşi trupul meu mă împiedica, ca şi cum carnea mea era înmuiată într‑o esenţă de‑a lui, fiindcă această esenţă îmi urca până la creier şi umplea fiecare celulă, şi era aşa de puternică încât atenţia îmi era readusă către gândul la el, în ciuda a ceea ce voiam”.

Aparenta identitate dintre naratoare, protagonistă şi (poate) autoare, persoana I care sufocă toată cartea, lipsa intrigii, a plot-ului, a dialogurilor, permanentele alunecări trecut-prezent (fără vreo altă logică decât aceea a memoriei), însăşi tema cu miez traumatic – toate acestea sunt elemente care apropie cartea Lydiei Davis de controversatul gen care a dominat literatura franceză a ultimelor două decade. Cel mai bine seamănă cu Annie Ernaux – măcar prin această temă a iubirii dintre o femeie matură şi un bărbat mult mai tânăr, care a preocupat-o „vreme” de câteva romane bune pe prozatoarea franţuzoaică. Autoare care, în realitate, repudiază eticheta de autoficţiune aplicată romanelor sale, afirmând că scrie un tip de autobiografie literală, radicală, „transpersonală”, mult mai aproape de referenţial decât de şarja ficţională, un aşa-numit „récit auto-socio-biographique”. Cu toate acestea, Sfârşitul poveştii nu se încadrează fără rest în tiparele genului francez, fiindcă lipseşte acel voyeurism, acea avalanşă de intim-senzaţional (sentimental, corporal) la care cititorul e invitat ca la un adevărat festin. E, în linii mari, o deconstrucţie complet nesentimentală a jocului dintre memorie şi ficţiune.

Cu ce rămâi, după ce termini această carte autoreferenţială, dură, cerebrală, experimentală, mai aproape de un eseu bine articulat decât de un roman în sensul larg de tramă, personaje, story? În mod sigur, nu cu o batistă udă de lacrimi. Ci cu senzaţia că nimic (din viaţă, din literatură) nu are, de fapt, conţinut. Acest roman nu e altceva decât o voce (uneori, seacă, alteori, emoţiona(n)tă) care ne asigură, pagină după pagină, că, totuşi, ceva se întâmplă, că există viaţă sub acest corset al memoriei. O performanţă stilistică (verificaţi câte registre, tipuri de fraze, maniere de a construi un paragraf există în carte), dar şi de construcţie, îmbinând cu mare precizie straturi de discurs (relaţia, viaţa de după încheierea poveştii, metaficţiunea scrierii romanului etc.), romanul Lydiei Davis (atenţie, singurul într-o carieră de 30 de ani, dominată de proză scurtă şi foarte scurtă, care i-a adus autoarei recunoaşterea internaţională) e, în mod sigur, un experiment interesant şi ambiţios, care merită toată atenţia. Poate să-ţi placă sau nu (chestiune de gust!), dar n-ai cun să nu recunoşti că e o carte deşteaptă. Un mare bravo pentru splendida traducere a Veronicăi D. Niculescu care a reuşit, din nou, să ne convingă de faptul – insuficient spus la noi! – că traducătorul este şi trebuie să fie mereu un creator, un artist.

Lydia Davis, Sfârşitul poveştii, traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu, Editura Univers, Colecţia “Globus”, 2014. Cumpără cartea online de pe Cărturești.

1. Educaţia viitorului. Khan Academy
2. Sfârșitul jocului, de Julio Cortázar
3. Cum ne-am petrecut sfârșitul istoriei cu Fukuyama
4. Sfârşitul erei Britannice
5. Almanahul Anticipația și sfârșitul copilăriei
6. Trei cărți grozave pentru copiii mici și mari, de citit la sfârșitul vacanței

The post Lydia Davis – “Sfârșitul poveștii” sau educaţia nesentimentală appeared first on Bookaholic.

Azi și nu doar azi citim literatură română! Pentru că e Ziua României, ne-am gândit să vă reamintim cât de faină e literatura română printr-o mini-campanie. Și cât de nedreptățită uneori, puțin cunoscută sau privită cu prejudecăți, fără a fi cu adevărat citită, mai ales când vorbim de cea contemporană.

De ce să citești literatură română? Motive sunt multe. Dar, înainte de a vă spune cât de fain e un scriitor sau altul (asta facem mereu!), un lucru e sigur – dincolo de orice naționalism de carton (nu e cazul), dincolo de orice discurs găunos, spus cu patos la statuia vreunui mare poet (din nou, nu e cazul), e vorba de ceva simplu și deloc romantic: literatura română vorbește despre noi.

Ne regăsim aici experiențele, fie că vorbim de beții în Vamă, de copilăria în Drumul Taberei, petrecerile din Control, părinți plecați la muncă în străinătate, spitalele sau drumurile românești, vodka băută în rockoteca din liceu, coporațiile în care ne îngropăm, stațiunile de la munte sau glumele pe care le facem. E un sistem comun de valori, referințe, amintiri. Și, oricât de mult iubim literatura universală și pe marii ei autori, universul nostru familiar se găsește cel mai bine poate în cărțile scriitorilor români. Așa că ne-am gândit să ne jucăm puțin azi.

Pe parcursul zilei, vom updata articolul acesta cu vizualurile puse pe Facebook. E vorba de motive pentru a citi literatură română. Și, pentru că știți că nu stăm cu mâna la tâmplă și că susținem că despre cărți trebuie vorbit firesc,  vă provocăm și pe voi la joacă.

Scrie de ce citești literatură română și pune hashtag-ul#citescliteraturaromana. Promovează literatura română, fă-ți cunoscuți autorii preferați, vorbește despre cele mai faine cărți românești pe care le-ai citit. La mulți ani!

1. Cât de multă literatură română ai citit? Fă testul!
2. Cea mai bună carte românească din 2013 – topul cititorilor Bookaholic
3. Norman Manea: „Literatura este, în esenţa ei, amorală. Morala ei vine implicit”
4. Cum ar arăta, pentru mine, o oră ideală de literatură română la școală
5. Care e cea mai bună carte scrisă de un autor român, apărută în 2013? Votează și câștigă vouchere la Cărturești!
6. 20 de lucruri care s-ar fi întâmplat dacă Chuck Norris ar fi fost personaj literar

The post #citescliteraturaromana appeared first on Bookaholic.

Sperăm că Bogdan Alexandru Stănescu nu vorbea serios când spunea că posibil ca aceasta să fie ultima ediție a Festivalului de Literatură București sau cel puțin ultima în formula asta. Ajuns la a șaptea ediție, FILB-ul și-a păstrat, din fericire, aerul intim, relaxat, cald. E un festival ca o întâlnire între prieteni, cu discuții purtate pe un ton firesc și cu invitați, unii pe care-i descoperi chiar atunci, care vorbesc cea mai autentică limbă a literaturii. Într-adevăr, FILB-ul e primul festival important de literatură, primul care și-a propus să aducă în același spațiu, față în față cu cititorii, scriitorii români și străini. Tocmai de aceea, nici măcar nu vrem să auzim că festivalul s-ar putea opri aici sau s-ar putea schimba radical.

Tot Bogdan Alexandru Stănescu spunea într-un editorial: “Am pornit ediția asta, a VII-a, gîndindu-ne la tot ceea ce are Istoria mai cumplit în ea, la încăpățînarea omului de a pune conflictul (și nu rezolvarea lui) deasupra vieții semenuluisău. Și ne-am dat seama că dacă tot căutăm conflict, îl vom găsi fără prea mare efort peste tot în creația artistică umană, de la picturile rupestre și pînă la dansul contemporan, să zicem. Invitații noștri din acest an reprezintă conflictul în diverse manifestări ale sale, de la cel politic (palestiniano-israelian, așa-zisa revoluție română) la cel social (corupția, sărăcia și, cîteodată, poezia din favelele braziliene) şi literar (conflictul dintre literatura mainstream și cea SF&Fantasy, care-și cere dreptul binemeritat) și pînă la poate cel mai dureros dintre ele, conflictul fiecăruia dintre noi cu moartea, a noastră sau a prietenilor (aici se întîlnesc doi scriitori foarte diferiți, ca Andrea Bajani și Marius Daniel Popescu). Nu e deloc un clișeu dacă spun că această ediție este cea mai diversă, dar și cea mai unitară dintre toate cele șapte ale festivalului nostru.”

Vă vom ține la curent în acest articol, prin update-uri și reportaje zilnice, cu ce se întâmplă la FILB, cum sunt serile la Muzeul Țăranului Român și ce se discută acolo.

Program complet FILB

FILB – Ziua 1 – invitați: Andrea Bajani, Immanuel Misfud, Mihai Radu, M. Duțescu, moderatoare: Luminița Corneanu

În ciuda frigului de afară care n-a ținut publicul departe, FILB a debutat în forță cu o discuție moderată de Luminița Corneanu, ai cărei invitați au fost italianul Andrea Bajani, maltezul Immanuel Mifsud și ai noștri doi Mihai: Radu și Duțescu.

Cum bine ne-a obișnuit FILB-ul, seara a început cu lecturi. Bajani a citit din Ogni promessa (Toate promisiunile), apărută în 2010 care ne-a atras atenția printr-o problematică de cuplu, stilul ușor poetic, condensate în cele două pagini citite. Vă reamintim că, la noi, s-a tradus acum câțiva ani De vei lua aminte la greșeli. Immanuel Mifsud a citit din În numele tatălui (și al Fiului), roman tradus  la Polirom, în care naratorul își redescoperă tatăl după moartea acestuia, se întoarce în trecut și-și reconsideră relația cu el.

De Mihai Radu v-am spus cât ne place când vorbeam de Sebastian, ceilalți și un câine, roman din care a citit aseară și care, previzibil, a făcut sala să râdă prin umorul excelent dozat și observațiile directe. M. Duțescu a citit din Uranus Park, carte apărută anul acesta la Polirom, și el un roman al Bucureștiului. Fragmentul a venit cumva în continuarea celui citit de Mihai Radu, ambele în zona primăriilor de sector.

Discuția a pornit deci de la București și România. Andrea Bajani a scris despre România, a venit de multe ori la București, a abordat în cărțile și în reportajele sale problema imigrației din ambele perspective, atât a italienilor plecați, cât și a celor veniți la muncă în Italia, în special români. „Celălalt” e important în definirea identității noastre, spune Bajani. Și de multe ori privim lucrurile prin prisma prejudecăților. Se vorbește despre românii care vin în Italia dar, se întreabă Bajani, ce se întâmplă cu italienii care emigrează? El a vrut să vorbească și de cei care, cu „puterea arogantă a banilor”, se duce într-un loc pe care vrea să-l posede, să fie în putere. Bajani a venit în România pentru prima oară în 2006 să vadă unde sunt italienii și ce fac. „Să te cauți în alt loc” e interesant.

Cum se vede Europa de Est din perspectiva malteză? Se vede prin prisma stereotipurilor? Immanuel Mifsud pune lucrurile în context – între 1971-1987 a fost guvern socialist în Malta și multe referințe veneau din zona Europei de Est. „Erau foarte multe metafore interesante”, spune el, cum ar fi că soarele răsare de la est și încolo trebuie să ne uităm. Pe de altă parte, Biserica Catolică, foarte influentă în Malta, spunea că regimurile socialiste se opun bisericii. Copil fiind atunci, înregistra tot ce se spunea în media despre țările din Europa de Est. Pentru maltezi, Europa de Est pare departe, nu atât geografic, cât cultural. Malta e o țară în mijlocul tuturor influențelor și, uneori, surprinzătoare: în doi ani a legalizat divorțul (da, era ilegal!), dar și căsătoriile între persoane de același sex sau adopțiile de către aceștia.

Cum a trecut Mifsud de la acuzația de pornografie la cărți pentru copii? Inițial, scrisese o serie de povești pentru fetița unor prieteni. Când mama sa s-a dus la o editură cu textele, Mifsud a vrut să le publice sub pseudonim, datorită unei acuzații mai vechi de pornografie. Scriitorul maltez povestește cum s-a ajuns la respectiva acuzație – noaptea, la radio și tv, erau diverse show-uri în care oameni normali sunau și-și povesteau fanteziile, unele dintre ele foarte ciudate. Inspirat de ele, Mifsud le-a scris și a avut surpriza că ce e acceptat în spațiul media e privit ca fiind pornografic în literatură.

Care e relația cu Bucureștiul ratat, care apare în ambele lor romane? Mihai Radu și Mihai Duțescu răspund. Cu mult umor, Mihai Radu spune că-i place Bucureștiul, că e o frumusețe a dezastrului aici, ai senzația că se construiesc ruine și că orașul se distruge frumos. „Am oroare de modul în care ne facem de căcat total aiurea”, spune el.

Arhitectul Mihai Duțescu se declară un optimist cu rezerve. În carte apare un fel de istorie a Bucureștiului, dar nu e chiar același cu „Bucureștiul lui”, e ajustat pentru a crea contextul potrivit pentru personaje. „Bucureștiul nu are șanse să devină altceva decât București”, a ratat șansa unei dezvoltări coerente adică, ca alte orașe europene. Încercăm să vedem lucrurile alternativ atunci când mainstreamul ne supără și găsim farmecul periferiilor. Bajani spune că îi plac contradicțiile Bucureștiului. „În alte locuri se evită contradicțiile”, zice el, aici sunt lucruri șocante, provocatoare.

Atât cartea lui Bajani, cât și a lui Mifsud, sunt la persoana a doua. Luminița Corneanu îi roagă pe cei doi autori să explice de ce au ales această soluție stilistică. Bajani a scris cu gândul la maestrul și  prietenul său bun, Antonio Tabucchi, după moartea acestuia. Bajani povesește cum, atunci când Tabucchi era în România, îl suna pentru a-l întreba despre România lui. E un omagiu la adresa prietenului său, nu a vrut să scrie direct despre prietenia lor, dar a vrut să-l transforme pe Tabucchi în singurul lucru pe care nu l-a avut în viață: să fie subiectul unui roman, nu autorul unui roman.

Immanuel Mifsud nu și-ar fi imaginat că ar fi putut scrie altfel romanul despre tatăl său. Teoretic, nu există narațiune la persoana a doua, spune el. În carte, vorbește atât despre tatăl său, dar și despre experiența lui ca tată, cum este pentru un bărbat să i se nască un copil, de obicei discutându-se doar din perspectiva mamei.  E o carte despre relația tată-fiu. E un monolog interior, de fapt, spune el, nu o narațiune, al cuiva care încearcă să înțeleagă ce înseamnă să fii copilul tatălui tău, dar și tatăl fiului tău.

Cam așa a fost prima zi, ne vedem astăzi la MȚR la ora 18:00 sau, la 17:00, la Cărturești cu Marius Daniel Popescu! Program complet FILB

Sursă foto: filb

1. În intimitatea unui festival-bijuterie: Cum a fost la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara (FILTM 2014)
2. Ce e nou în lumea cărții din România: a 7-a ediție FILB, noutăți editoriale la Gaudeamus 2014 și multe altele
3. Ultima zi de FILB, pe ritmuri de poezie şi hip-hop
4. Prima seară de FILB, cu Mircea Cărtărescu şi Paul Bailey
5. Poezia e la Bistrița – Jurnal de Festival
6. FILB, ziua 1. Umor negru britanic, cu Jonathan Coe şi Will Self

The post FILB 2014 – cronică de festival appeared first on Bookaholic.

„Fetița care se juca de-a Dumnezeu” (Editura Polirom, colecția „Fiction LTD”, 360 de pagini) este cel mai recent roman semnat de binecunoscutul scriitor român Dan Lungu, apărut la începutul lui octombrie și întâmpinat cu entuziasm de către cititorii literaturii acestuia (printre care mă număr, cu mândrie). Cartea aceasta te trece prin toate emoțiile posibile, de la bucuria de a descoperi un personaj principal copil, simpatic, plin de imaginație, tristețea de a vedea încercările prin care trece fetița în lipsa mamei, neputința, disperarea că nu poți face nimic, că ești un martor tăcut al evenimentelor, și până la a te amuza, a te înveseli, numai pentru a te năuci, tulbura și surprinde apoi.

Romanul lui Dan Lungu este o experiență literară care, din punctul meu de vedere, nu trebuie ratată. Și asta pentru că are toate ingredientele unei lecturi captivante: inocența copilăriei (și, totodată, pierderea ei), sacrificiile părinților pentru copiii lor, situații narative complexe, personaje atât de vii (pe unele le-ai lua acasă, te asigur) încât parcă le cunoști, pune în discuție fenomenul emigrației temporare postdecembriste (din ambele perspective: cea a celor rămași acasă, cât și cea a celor plecați la muncă în străinătate), textul bogat în semnificații (la o lectură atentă, vei fi uimit câte „cârlige” a lăsat autorul în text), care suportă varii interpretări, măiestrie stilistică, cu limbaj și fraze adaptate fiecărui personaj în parte, fiecărei situații și acțiuni, roman cinematografic, realist (pe alocuri, suprarealist), psihologic și încă multe altele, cărora parcă le-aș știrbi din farmec menționându-le. Iar când tu, ca cititor, ți-ai dori ca volumul pe care-l ai în mână să nu se termine niciodată, și, când inevitabilul se produce, te „bântuie” săptămâni întregi, atunci nu poate însemna decât că ai în față o carte foarte bună.

Dacă am reușit să te țin pe pagină, atunci haide să intrăm puțin în roman. „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” are două centre de greutate, doi piloni, două voci care alternează: prima este Rădița, însăși fetița amintită în titlu, elevă în clasa a II-a, care locuiește, temporar, împreună cu sora ei mai mare, Mălina, și părinții săi în casa bunicilor, pentru ca apartamentul de la bloc să fie închiriat și să mai aducă un venit atât de necesar familiei. Cea de-a doua voce este Letiția, mama Rădiței, cea care va echilibra romanul prin perspectiva părintelui plecat la muncă în Italia. Grosso modo, căci mai intervin și alte personaje, cum ar fi tatăl Letiției, bătrânul Cosoi, spre sfârșit, sau Laura, fosta colegă de liceu a Letiției, pe care o întâlnește, din întâmplare, în Italia.

Rădița domină primele pagini (și nu numai), cu naivitate și candoare. O temă buclucașă la caligrafie îi dă mari emoții, iar dimineața intrării în roman va rămâne, pentru mult timp, în mintea ei (dar și a ta, cititorule). Ziua respectivă pare, la prima vedere, una obișnuită: Rădița se pregătește de școală, pleacă spre ore împreună cu prietena ei, Veronica, și obține, spre marea ei bucurie, calificativul maxim la caligrafie. Neobișnuitul însă, se strecoară, încet, dar sigur, în viața ei: de nerăbdare să-i împărtășească mamei fericirea – doar o ajutase cu tema respectivă -, Rădița se va preface că este bolnavă și va fi trimisă acasă de doamna învățătoare. Aleargă și aleargă, intră în casă să-și strige vestea, dar familia este prea preocupată pentru a o asculta: mama își face bagajele; va pleca, pentru câteva luni, în Italia. Ți se face inima mică-mică când citești pasajul, n-ai cum să nu empatizezi cu destrămarea universului Rădiței, cu deziluzia și, totodată, nedumeririle ei. Cu faptul că universul ei este întors cu susul în jos – sugestivă, în acest sens, este și minunata copertă a cărții. Mama pleacă pentru mai bine, pentru ca, atunci când se va întoarce, certurile dintre tată și bunic să nu mai existe, lipsurile să fie un coșmar, iar mutarea la apartament să fie posibilă. Poate, însă, un copil să înțeleagă toate acestea și multe altele? Și, dacă înțelege, poate suferi mai puțin?

Mama nu mai are față, i s-a tocit, liniile care la bătrâni se adâncesc din ce în ce la ea aproape că au dispărut. Mama e o voce umedă care o întreabă ce-mai-faci-iubita? ce-note-ai-mai-luat-la-școală? ce-cadou-să-ți-iau-de-ziua-ta? te-înțelegi-bine-cu-Buna? Fața ei ovală întinerește, începe să arate netedă ca în fotografii. Buna o preferă în rochie de mireasă, iar Bunu a tăiat fotografia în două, ca s-l scoată pe tata de lângă ea. (…) Vocea mamei trimite bani ca să refacă vechea casă a bunicilor (…). De fiecare dată promite că se va întoarce cât de repede poate acasă. Trebuie să se grăbească. Dacă stă prea mult, uită cuvintele, vocea i se schimbă și fața i se tocește. S-ar putea ca oamenii de la graniță să n-o mai recunoască și să nu-i mai dea voie să intre în țară. (pp. 72-3)

E grozavă Rădița, se lipește de tine ca timbrul de plic. Prin ochii ei, cunoști o micro-Românie, cea în care copiii se împart în „italieni”, „spanioli” și „cei fără de țară”, în funcție de locul în care au emigrat părinții, cea în care cadourile primite de la cei de peste graniță sunt cea mai mare avuție, în care dorul de părinte este insuportabil, viața este grea, „renovare” și „construcție” sunt cuvintele cele mai vehiculate printre cei rămași (citiți un fragment în care primul este vedetă), tehnologia abia bate la ușa oamenilor (memorabilă scena în care bunicii cumpără un computer pentru a mai domoli dorul fetiței de mamă), bucățica de țară în care jocul este unica salvare, singura modalitate de a îmblânzi realitatea. De altfel, fetița noastră, deși introvertită, este inventivă, sensibilă, creativă, cu o imaginație bogată. De exemplu, află de la Buna că Dumnezeu are grijă nu numai de fiecare om de pe pământ, ci și de fiecare vietate și plantă în parte, așa că își dă seama că jocul ei, acela de a sta pe acoperișul unui bloc cu zece etaje și a da porunci oamenilor (pe care, culmea, ei le îndeplineau!), este, de fapt, o joacă de-a Dumnezeu. Și speră ca bătrânul să nu se supere pe ea.

Viața ei interioară este plină: se gândește cât de bine ar fi să existe coșuri de fum care s-o avertizeze, înainte de a ajunge acasă, în ce dispoziție este Buna, de exemplu; sau este surprinsă când descoperă că, după ce ea pleacă dintr-un loc, oamenii respectivi nu iau o pauză, acțiunea continuă și fără a fi ea prezentă; începe să strângă monede găsite pe jos, pe sub șifoniere, prin tot felul de colțuri, sperând ca, într-o zi, curând, să poată călători cu banii respectivi până la mama, în Italia, ș.a.m.d. Lumea copilăriei este fantastică, redată atât de fain, cu atâta pricepere, cu un ochi aplecat la detalii, cu aventuri lângă nenea Miron sau cu Mamaia Floarea (un fel de Baubau feminin, decrepit, hain), cu urcușuri și coborâșuri, joacă, tristețe, bucurii, încât nu-ți rămâne decât să o savurezi pe îndelete, să intri cu totul în ea și să devii umbra Rădiței, pe care o vei urmări cu ochii minții și cu sufletul la gură.

Plângea pentru că i se părea nedrept ca unii să câștige atât de ușor banii și alții atât de greu pentru aceeași muncă. Plângea de mila părinților, a colegilor și a tuturor celor care se chinuiau cu un salariu de mizerie și care nu vor afla niciodată ce înseamnă să trăiești decent. Plângea pentru că nu i se părea corect ca unii să se nască în România și alții în Italia, Spania sau America. Simțea în plicul acela dovada unei nedreptăți a cărei adâncime nu o intuise niciodată, ca un hău din care ecoul nici unui strigăt nu se putea întoarce. Plângea pentru că nu se poate face nimic. (p. 45)

De cealaltă parte a baricadei, Letiția ne transmite în direct, fragmentar, din Italia. Învață limba, încearcă să se obișnuiască cu familia căreia îi gătește, spală, calcă – fac o paranteză pentru a o aminti pe Nona, bătrâna invalidă de care Letiția are grijă, cu precădere, o conștiință lucidă, critică asupra propriei naționalități, inteligentă, înțelegătoare cu situația româncei -, temătoare, furioasă pe condiția și statutul ei, pe destinul ei de româncă, frământată de griji în ceea ce privește familia lăsată în țară (soțul șomer care o abandonează pe Rădița la bunici și se mută înapoi la apartament, fata cea mare, Mălina, care se îndepărtează de sora ei, tatăl, Cosoi, care are nevoie, subit, de o renovare a casei, fetița cea mică, care nu comunică suficient de mult și de bine cu ea și o tot întreabă când vine acasă, etc., etc.). Deosebit de interesantă și perspectiva mamei, aceasta întregește, fără doar și poate, ansamblul.

Simfonia surdă a emigrării, a singurătății, a muncii departe de familie, este construită din zeci de unghiuri, are numeroase fațete – nu o avem numai pe Letiția, ci și pe soția domnului Miron, nenea Miluță, Laura, John și mulți alții, toți adăugând câte o piesă în marele puzzle. Comunitatea românilor din Italia este compusă cu răbdare, dezvăluită puțin câte puțin și este atât de autentică încât parcă-mi vine să spun că am atins-o, am văzut-o cu ochii mei, deși nu am călătorit niciodată în Italia, darămite în cercul românilor. Trebuie să existe o documentare strașnică în spate, deși zău că n-o simți ca pe o cercetare.

Admirabil este și umorul presărat printre toate aceste tragedii și metamorfoze. Nu credeam că, în asemenea situații (și încă nu am dezvăluit nici jumătate din tot ceea ce vei găsi în acest roman), poți râde atât de mult. Iar acesta, dragă cititorule, este meritul unui autor desăvârșit.

Îmi închei aici cele câteva comentarii, sperând că te-am convins că „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” este literatură de primă mână, care trebuie să ajungă pe noptiera ta cât de curând. S-ar putea să te găsești și pe tine printre rânduri.

Bonus – o schimbare de registru, un fragment care, sper eu, te va provoca:

„Bătrânul Cosoi dă din cap și visează în continuare, dar eu nu mai pot vedea ce se întâmplă. Până aici îmi pot ghici posibilul viitor în visul lui, mai departe nu pot ști decât ce-și va aminti el. Dacă el spune da, visul lui devine premoniție, dacă spune nu, rămâne un simplu vis. Asta dacă nu e o nouă amăgire a diavolului cărunt și eu nu exist decât în visul bătrânului Cosoi. Sau dacă nu cumva bătrânul Cosoi e plăsmuit de dorința mea de a-mi găsi liniștea. Cu diavolul cărunt niciodată nu ești pregătit pentru ce urmează. (…) Nici puterea asupra oamenilor și nici oglinda lumii nu mi se mai par amuzante. Nimic nu mă mai surprinde, oamenii sunt atât de previzibili!” (pp. 327-28).

Comandă cartea online de la Cărturești

1. Dan Lungu – Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu (fragment în avanpremieră)
2. Festivalul Internațional de Literatură București participă la prima ediție Swimathon
3. Călătorie prin zăpezile de pe Gethen: Mâna stângă a întunericului
4. In iad toate becurile sunt arse, de Dan Lungu
5. Dan Lungu, decorat Cavaler în Franţa
6. Fetiţa cu chibrituri, ilustrată de Natalia Demidova

The post „Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, de Dan Lungu – literatură de primă mână appeared first on Bookaholic.

Ho ho ho! A venit acel moment din an în care voi spuneți ce vreți de Crăciun de la Cărturești, produse la alegere de 300 lei adică, iar noi plângem că nu ne lasă regulamentul și conștiința să participăm la concurs, pentru că-l organizăm. Ce ți-ai putea dori mai mult de la Moșu’ decât să decizi tu ce să fie în tolbă dintre toate minunățiile de la Cărturești, începând, firește, cu cărțile, și continuând cu toate obiectele acelea atât de faine! Ca un mic teaser, vedeți aici ce selecție frumoasă de Crăciun există.

Cum câștigi voucherul de 300 lei la Cărturești

Intră pe librăria online Cărturești (îți recomandăm în special secțiunea de târg). Alege-ți oricâte produse vrei, cu două condiții – suma totală să nu depășească 300 lei și produsele să fie marcate cu “Livrare în 24h” (De ce? Pentru că vrem să fim siguri că sunt pe stoc și renii de la Cărturești ajung înainte de Cărciun la tine cu cadoul).

După ce ai ales, te întorci la noi și ne lași un comentariu cu linkuri la toate produsele din selecția ta.

Pentru a participa la concurs, este obligatoriu să semnezi cu numele real și complet și să folosești o adresă de e-mail validă. Pe baza datelor introduse te vom contacta în cazul în care ai câștigat și-ți vom cere adresa să-ți trimitem cadoul. Este permisă o singură participare de persoană.

Câștigătorul va fi ales prin tragere la sorți dintre cei care au respectat cerințele concursului. El va primi un colet cu exact cadoul pe care și l-a ales singur de pe site.

Deadline: 18 decembrie

Încă ceva. Prin participarea la concurs, vă exprimați acordul să primiți știri despre evenimentele și ofertele culturale ale Librăriei Cărturești și newsletterul Bookaholic.

Notă: datorită numărului mare de link-uri din comentarii, sistemul nostru le consideră suspecte și este nevoie de aprobarea lor manuală. De aceea, poate exista un interval până la apariția lor pe site.

Nu uitați, dacă introduceți codul Bookaholic la orice comandă, veți beneficia de 15% reducere.

1. (ÎNCHIS) Câștigă-ți cadoul de Crăciun la alegere de la Cărturești!
2. (ÎNCHIS) Câștigă un book bag plin cu cărți la alegere de la Cărturești în valoare de 300 lei!
3. (ÎNCHIS) Câștigă un pachet cu ce cărți vrei tu de la Cărturești!
4. Micul târg de cadouri deștepte de Crăciun la Cărturești (P)
5. Care e cea mai bună carte scrisă de un autor român, apărută în 2013? Votează și câștigă vouchere la Cărturești!
6. Uzma Aslam Khan: „Scrisul e compulsie. Trebuie s-o fac, nu e o alegere.“

The post Câștigă-ți cadoul de Crăciun la alegere de la Cărturești! appeared first on Bookaholic.

E destul de greu să nu devii sentimental când se apropie Crăciunul. Împodobești bradul (acasă și/sau la birou), te uiți după cadouri, primești cadouri, se aprind luminițe prin oraș, vremea de afară e tot mai rece, așa că e tot mai plăcut să te retragi în casă cu o carte în mână și un ceai, sau să ieși cu prietenii să bei un vin fiert, prinși în febra sărbătorilor, parcă toți oamenii sunt mai drăguți și așteaptă, în fiecare an, să se întâmple un miracol.

Oameni ai timpului nostru, nu ne mai gândim, însă, la o naștere divină, ci un fel de miracol pe stil american: să ne îndrăgostim în timp ce alergăm prin oraș după cadouri, să reușim să scăpăm de (mult prea) încărcata masă de Crăciun în familie și să găsim timp să ne relaxăm într-un loc confortabil, cu o băutură caldă în mână, în timp ce afară viscolește, să câștigăm la concurs un voucher cadou, o mașină sau o casă și tot așa… Miracole banale. (sursă foto)

Așa cum sunt trăiri valabile numai pentru perioada frumoasă și agitată de dinaintea Crăciunului, sunt și anumite cărți care parcă au farmec numai atunci. Sau, mai bine zis, mai mult atunci. Romane și povești siropoase, cărți de amintiri, cărți pentru copii cu colinde și povești, toate sunt legate de o anumită stare care le leagă de un decor ce include un brad încărcat, un vin fiert sau un ceai cu scorțișoară, o sobă dogorind (e bun și caloriferul în lipsă de sobă) și, chiar dacă deja ne întindem, o pisicuță care toarce în brațe. Aveți decorul, da? Bun, acum și cărțile.

La Târgul de carte Gaudeamus ce abia ce s-a terminat, am observat că mai multe edituri au pregătit cărți special gândite pentru a fi citite în timp ce afară ninge: Povestiri de iarnă, de Karen Blixen (Humanitas Fiction; trad. rom. Ioana A. Manolescu), Poveste de iarnă, de Mark Helprin (Nemira; trad. rom. Gabriel Stoian), Crăiasa zăpezii, de Michael Cunningham (Polirom; trad. rom. Ana-Gabriela Sîrbu), Fulgi de iubire, de John Green, Maureen Johnson și Laureen Myracle (Trei; trad. rom. Shauki Al-Gareeb) sau Dragostea mea mi-a dăruit: 12 povești romantice pentru serile de iarnă, o antologie coordonată de Stephanie Perkins (Epica; trad. rom. Adina Pintea).

Pe lângă toate aceste cărți noi, mi-am mai adus aminte de câteva cu aceeași tematică apărute în anii trecuți (dar care se găsesc în continuare pe rafturile librăriilor): Crăciunul în cele mai frumoase povestiri, o antologie coordonată de Dana Ionescu, cu povestiri de Charles Dickens, Mark Twain, Oscar Wilde sau Arthur Conan Doyle (Nemira; trad. Dana Ionescu și Adriana Voicu), Crăciunul lui Poirot, de Agatha Christie (Rao; trad. rom. Adrian Mosoianu), Misterul de Crăciun, de Jostein Gaarder (Univers; trad. rom. Aurora Kanbar şi Erling Schøller), Visuri de iarnă și alte povestiri, de F. Scott Fitzgerald (Cartier; trad. rom. Liviu Papuc), Copila de zăpadă, de Eowyn Ivey (Polirom; trad. rom. Veronica D. Niculescu) sau cărți care nu sunt atât despre iarnă, însă titlurile le plasează în aceeași atmosferă: Într-o noapte de iarnă, un roman politic de Simon Sebag Montefiore (Trei; trad. rom. Lucian Niculescu), Viscolul de Vladimir Sorokin (Curtea-Veche; trad. rom. Antoaneta Olteanu) sau minunatul roman al lui Italo Calvino Dacă într-o noapte de iarnă un călător (Polirom; trad. rom. Anca Giurescu).

La categoria non-fiction am găsit ceva mai puține titluri: Zăpezile de altădată ale lui Gregor von Rezzori (Humanitas; trad. rom. Sanda Munteanu), Privind înapoi prin fereastra bucătăriei, memoriile lui Dagmar Dusil despre Sibiul copilăriei sale (Curtea-Veche; trad. rom. Michael Astner) și, pentru cei interesați, albumul Crăciunul regal (tot la Curtea-Veche).

Mult mai bogată este, evident, lista cărților de Crăciun pentru copii, fie că vorbim de enciclopedii, de cărți cu rețete și colinde, de povești de spus la gura sobei, de basme mai vechi sau mai noi. Și copiii pot fi, evident de diferite vârste, de la 7 la 70 de ani, vorba cântecului. Multe dintre ele pot fi foarte potrivite pentru un cadou (pentru copii de la 7 la 70 de ani, evident). Și eu mă învârt de multe ori printre cărțile de copii și-mi spun că ar fi drăguț să mai citesc din când în când câte-o poveste bine spusă. De cele mai multe ori, însă, iau ceva tot de pe raftul de literatură contemporană. Cred că, de fapt, mai mult mi-ar plăcea să primesc o astfel de carte care să-mi amintească de copilărie.

Din lista asta care e, cum am zis, foarte lungă, am ales câteva titluri pe care le-am împărțit pe categorii. Așadar, avem cărți despre Crăciun: Marea carte a Crăciunului: Povești, colinde, rețete, jocuri și activități pentru întreaga familie, de Theo Schrever (trad. rom. Ana Maria Bouman), Daruri pentru Moș Crăciun: Povești, rețete, activități, de Roger-Pierre Bremaud, Corinne Machon, Mélanie de Coster, În așteptarea lui Moș Crăciun: Poezii și colinde, cu texte de George Topârceanu, Mihai Eminescu, Otilia Cazimir, Vasile Alecsandri, Moș Crăciun pribeag sosește (toate apărute la Editura Litera) și Enciclopedia Crăciunului, de Gerry Bowler (trad. rom. Adriana Bădescu), o culegere ilustrată despre diferite obiceiuri de Crăciun, pornind de la tradiții, cărți sau filme (Nemira).

În categoria cărților de Crăciun pentru cei mici am găsit mai multe titluri: Tiptil, Crăciunul se apropie, de Eugenia Glăvan (Vellant), În căutarea sufletului Crăciunului, de R.D. Mottok (Trei), Cartea de Crăciun, de Selma Lagerlöf (trad. rom. Liliana Donose Samuelsson) și Darul lui Moș Crăciun, de T.O. Bobe (Humanitas), Crăiasa Zăpezii, de Hans Christian Andersen, Poveste de Crăciun, de Charles Dickens (trad. rom. Ioana Novac) și Expresul polar, de Chris Van Allsburg (trad. rom. Radu Paraschivescu) (toate trei de la Art), Zăpezica-Bunicul Îngheț, de Alexander Afanasiev (All; trad. rom. Antoaneta Olteanu) sau 24 de poveşti în aşteptarea Crăciunului: Poveşti celebre istorisite de Anne Lanoë (Curtea-Veche; trad. rom. Diana Catindatu).

Nu aș putea să închei lista și fără câteva titluri de povești de citit la gura sobei: Poveștile bunicii și Cele mai frumoase povești (Art), Povești de iarnă (Litera), Povești la gura sobei (trad. rom. Andreea Stănescu) și Basme de pretutindeni (trad. rom. Florina Pîrjol) (Vellant) sau Tezaurul cu povești (Corint Junior; trad. rom. Alina Scurtu, Sorin Petrescu, Dana Sobescianschi).

Și, dacă tot suntem la subiectul Crăciun, poate mai vreți să răsfoiți pentru inspirație și câteva articole pe aceeași temă: Parada de Crăciun a semnelor de carte, 16 brazi din cărți crăciunesco-bookaholici sau Ornamente de Crăciun din pagini de carte.

1. Zece cărți noi de citit la început de toamnă
2. 12 cărți noi de citit în vacanța de sărbători
3. 10 cărți românești noi de citit toamna asta
4. 11 cărţi numai bune de citit înainte de a avea un copil
5. Cărţi de citit atunci când plouă
6. 7 cărți noi de citit în mini-vacanța de 1 mai

The post Cărți de citit la gura sobei appeared first on Bookaholic.

Pe Andrea Bajani, scriitor și jurnalist italian multipremiat, am avut ocazia să-l întâlnim în cadrul Festivalului Internațional de Literatură de la București. El a fost invitatul primei seri de festival (miercuri, 3 decembrie), alături de scriitorul maltez Immanuel Mifsud și autorii români Mihai Radu și M. Duțescu, într-un eveniment moderat de Luminița Corneanu.

Joi, 4 decembrie, înainte de a pleca spre aeroport, am stat de vorbă despre singura sa carte tradusă în limba română - De vei lua aminte la greșeli, Editura Humanitas, traducere de Smaranda Bratu Elian și Ileana Bunget, colecția „Cartea de pe noptieră”, 2011 -, despre italienii emigrați în România, căutarea de sine, ce a însemnat documentarea pentru acest volum, obsesia personajelor sale pentru Casa Poporului, jurnalism, cititorul său ideal și multe altele, pe care vă invit, cu drag, să le citiți mai jos.

For the English version, please click here.

Cu excepția lui Viarengo, portretizarea italienilor stabiliți în România din cartea De vei lua aminte la greșeli nu este chiar atât de măgulitoare, pentru a nu spune mai mult. Cum au reacționat cititorii italieni la asta?

A fost interesant pentru mine să vin aici, înainte de a scrie romanul, să privesc în jur și să petrec mult timp în România, pentru că am vrut să descopăr nu numai românii, ci, de asemenea, ceea ce suntem noi, ca italieni. Este întotdeauna interesant să verifici ceea ce suntem, dar nu acasă, acasă e diferit, nu pentru că este confortabil, ci pentru că este mai greu să vezi lucrurile, unele te enervează, așa că nu poți fi obiectiv. Pentru mine, a fost important să încerc să schimb perspectiva. În Italia există doar ideea emigrării străinilor, în sensul că oamenii vin acolo, nu părăsesc țara. De asemenea, am fost interesat de migrația de putere, atunci când italienii vin în alt loc cu puterea, cu banii, cu ideea că ei sunt proprietarii.

Ok. Este foarte interesant ce spuneți, dar care a fost reacția poporului italian?

E păcat, dar specialitatea noastră este aceea de a vorbi despre noi într-un mod rău. Cititorii italieni au spus: „Deci, e adevărat, suntem oribili”. Cartea a fost citită în cheia Italiei lui Berlusconi. În acel moment, exista un stereotip în ceea ce privea Italia: arogantă, cu bani, prost gust și așa mai departe. Aceasta a fost reacția.

Mama povestitorului s-a lăsat să putrezească, spun Anselmi si alte personaje, după câțiva ani în România, după ce cel de-al doilea soț și partener de afaceri a înșelat-o. Poate acest lucru să fie interpretat ca o pedeapsă pentru acțiunile sale sau ca o consecință a faptului că ea nu mai știa cine era?

E o întrebare complexă, deoarece pedeapsa este o idee religioasă. Într-un anumit fel, este relaxant să crezi că ceva este o pedeapsă pentru altceva, pentru că astfel ar exista raționalitatea. Dacă aceasta nu există, ai făcut ceva greșit, trebuie să fii pedepsit. Este un confortabil așa, dacă te gândești mai bine la asta. Nu pot răspunde la această întrebare pentru că nu știu dacă există o raționalitate. Cred că toată lumea face singurul lucru pe care îl poate face. Rău sau bun este un mod de a emite o judecată în ceea ce îi privește pe ceilalți, dar eu cred că nu există virtuți la oameni.

Nicio virtute? Cum așa?

E o provocare, dar înseamnă că, probabil, acest lucru este, de asemenea, religios. Oamenii încearcă să fie mai buni, mai fericiți, dar nu este adevărat. Nu e adevărat că toți oamenii încearcă să fie fericiți, de exemplu. Când cineva este mai fericit sau face ceva plin de virtuți, el face pur și simplu ceea ce poate, precum toți ceilalți. Dacă privim lumea printr-o lentilă idealistă, poate că ar fi mai înțelept să nu avem temeri, frici, dar acesta este un mod uman de a vedea lucrurile. Animalele sunt mai bune decât noi deoarece sunt animale? Nu știu. Un animal este ucis de un alt animal. Este o.k.? Nu știu. De aceea am spus că nu există virtuți. Desigur, sunt așa-numitele „virtuți” și este important pentru noi să credem că ele există. E relativitate, evoluționism, nu contează.

Sursă

O imagine care a rămas în mintea mea mult timp este cea în care Lorenzo, povestitorul, se chinuie să găsească, în apartamentul mamei sale, forma ei, căldura ei, stând pe fiecare scaun. Este o modalitate de a o redescoperi. Dumneavoastră v-ați descoperit?

Nu, deloc.

Avioanele, înainte de a zbura, sunt verificate. Se probează luminile, motorul este aprins și toate lucrurile acelea. Numai în acest fel se poate spune dacă totul e în regulă. Dacă există ceva care nu funcționează, nu există lumini, de exemplu, atunci nu se întâmplă nimic. Cred că Lorenzo ne este asemănător nouă, tuturor, el încearcă să găsească lucruri care îi aprind toate luminile interioare. Astfel, sentimentul de a avea o mamă, acela de a fi iubit, era o lumină care nu funcționa. Prin urmare, el avea nevoie, pentru el, în primul rând, să încerce să aprindă această lumină, să vadă dacă funcționează.

Cred că moartea este motivul, pentru că tot ceea ce facem, o facem pentru a se simti întregi, numai în acest fel putem relaționa cu lumea. Cred că avem nevoie să fim în legătură cu lumea, dar, în același timp, suntem într-o relație cu noi înșine, ne căutăm pe noi înșine. Nu e egoism, fiecare situație pe care o trăim, fiecare persoană pe care o întâlnim, este o întrebare nouă pentru noi. Forma lumii este întotdeauna un semn de întrebare pentru noi. Pentru a răspunde la această întrebare, intrăm în relație cu lumea, o descoperim și așa mai departe. De exemplu, atunci când cineva îți spune ceva foarte interesant, există o lumină în ochii tăi, ceva minunat se petrece în tine datorită unei alte persoane.

Așadar, cu alte cuvinte, sunteți încă în căutarea sinelui.

Da, desigur, prefăcându-mă că explorez alte persoane.

Ce a însemnat să vă documentați pentru această carte? Și cum ați împletit informațiile pe care le-ați avut? Vă întreb acest lucru pentru că v-am crezut, dar nu am simtit cercetarea în text, ci doar emoțiile.

Ei bine, asta pentru că eu nu cred în cercetare. Sunt destul de sigur că este imposibil să te documentezi asupra lucrurilor. Cred doar că ne putem pune în starea de disponibilitate, să fim deschiși către lume, ne putem pune într-o stare în care să fim capabili să găzduim ceva, în care lumea să poată fi oaspete. Consider că aceasta este singura cale de cercetare.

Într-un fel, a cerceta este o contradicție cercetării. Când faci cercetare, ai o formă în mintea ta, cauți ceva. Așadar, prin asta, obligi lumea să intre în acea formă. Este foarte greu să găsești ceva ce nu știi atunci când cauți ceva ce știi. În același timp, nu putem face asta decât asta și este important să căutăm încontinuu.

Sunt un dezastru, niciodată nu știu ce să fac, mă rătăcesc tot timpul – serios, nu am simțul orientării -, pentru că sunt mereu cu gândul în altă parte, nu sunt cu adevărat prezent în lumea în care ar trebui să fiu. Aceasta nu este o virtute. Chiar dacă încerc să caut ceva, va fi altceva care-mi va atrage atenția și voi uita ceea ce căutam. În plus, este mult mai interesant să găsești lucruri pe care nu le căutai.

Așadar, ați venit aici și ați fost deschis să primiți informații.

Practic, da. De asemenea, emoțiile sunt foarte importante în acest context. Aceasta este o modalitate bună de a cerceta. Credem că e mai bine să ne documentăm cu creierul, dar eu nu sunt de aceeași părere. Nu aș spune că el este cel mai mare dușman al nostru, dar este o modalitate de a face lumea mai mică decât este – cunoaștem doar o foarte mică parte a lumii, iar creierul nostru reprezintă cunoștințele noastre. Lumea, așa cum o știm, este o demonstrație că acesta nu este chiar atât de bun. Emoțiile sunt o parte mai profundă a noastră, așa cum este la animale – să nu uităm că și noi suntem animale.

Ce este cu obsesia Casei Poporului? Nu am remarcat-o niciodată cu o asemenea intensitate. Și, personal, nu aș merge cu un prieten străin acolo, doar în cazul în care el sau ea și-ar dori asta. Altfel, aceasta nu este cine știe ce pentru mine. 

Cred că reacția ta se datorează vârstei tale.

Aceasta este obsesia personajului, dar, de asemenea, este și obsesia mea, și a Occidentului. Există o formă a lumii pe care o avem despre România, de pildă, și suntem mereu în căutarea lucrurilor care să confirme această formă. Cred că, pentru Occident, cea mai mare tragedie a fost pierderea comunismului.Occidentul avea nevoie de comunism, de ceva pentru a-și construi propria identitate, și pierzând acest lucru a însemnat pierderea identității. E ca în cazul în care am încerca să deschidem o ușă, dar întâmpinăm rezistență, precum atunci când cineva ține ușa aia și, la un moment dat, acela ne permite să o deschidem, iar noi cădem. Asta este ceea ce cred că s-a întâmplat după ’89, Occidentul a căzut. Mulțumesc lui Dumnezeu că acum există Putin, astfel încât putem supraviețui, avem un nou dușman. Aceasta este o obsesie de care avem nevoie.

În ceea ce mă privește, a fost vorba despre experiența pe care am avut-o: atunci când am venit aici, mulți români, mai în vârstă decât tine, voiau să-mi vorbească despre Palatul Parlamentului, să mi-l arate și așa mai departe. De cealaltă parte, poate fi, de asemenea, o chestiune de a confirma așteptările unui străin, poate că asta e ceea ce au crezut că vreau eu să știu. La noi, de exemplu, cel mai simplu mod de a capta publicul este să-l menționezi pe Berlusconi – toată lumea râde imediat [n.r. așa cum am făcut și eu atunci când l-a menționat], așa că, de obicei, le dăm ceea ce credem că vor.

Din punctul dumneavoastră de vedere, care este cel mai important lucru pe care un scriitor ar trebui sau nu să-l facă?

Un scriitor ar trebui să coincidă cu el însuși, să fie egal cu sine. Este important să-și descopere propriul adevăr, romane după romane, povești după povești, chiar dacă acela nu este un adevăr frumos.

Cum se împacă jurnalismul cu scrierea cărților? Devine obositor la un moment dat?

Nu sunt obosit, sunt epuizat. Uneori, e prea mult pentru mine în această viață. Am aproape patruzeci de ani și, câteodată, mă simt de parcă aș avea șaptezeci. Dar, în același timp, ar trebui să spun că nu sunt jurnalist. Scriu pentru ziare, dar mereu scriu despre cărți, cultură și așa mai departe.

Via

Ei bine, asta este jurnalism. Este jurnalism cultural.

Da, dar eu cred că, dacă nu eram scriitor, nu mi s-ar fi permis să scriu în modul în care scriu despre cărți. Atunci când vorbesc despre o carte, scriu un fel de povestire. Și cred că nu aș fi lăsat să fac asta dacă aș fi ziarist. Pentru mine, a scrie despre cărți și alte lucruri legate de cultură, îmi permite să mă întreb lucruri în legătură cu cărțile mele, ele sunt foarte legate între ele. Folosindu-mă de cartea altcuiva, descopăr lucruri despre cărțile mele. Nu cred că cititorii ar trebui să aibă încredere în mine atunci când scriu despre o carte. Orice scriitor vorbește despre el însuși atunci când vorbește despre o altă carte.

Cum arată cititorul dumneavoastră ideal?

Eu sunt. Cititorul meu ideal sunt eu. Iar problema este că nu sunt întotdeauna mulțumit cu ceea ce scrie autorul. Sunt cel mai critic om pe care îl știu.

Sursă imagine principală

1. Interview with Andrea Bajani: „I am my ideal reader”
2. Interviu cu Paul Bailey: „Nu sunt puritan, dar cred că, uneori, scenele de sex sunt de prisos”
3. Interviu Ovidiu Pop: “Deocamdata sunt preocupat sa traiesc”
4. Interviu cu James MEEK: “Sunt o mulţime de oameni care se ghidează doar după cea de-a unsprezecea poruncă: «Nu te lăsa prins»”
5. Pawel Huelle: ”Faptul că sunt considerat sau nu unul dintre cei mai cunoscuți scriitori polonezi nu are absolut nicio însemnătate” (interviu)
6. Liliana Corobca: ”Eu sunt tipul de scriitor vulcanic” – interviu

The post Interviu cu Andrea Bajani: „Cititorul meu ideal sunt eu” appeared first on Bookaholic.

Casa de Editură Max Blecher și Editura Armanis au publicat în 2013 o carte de neratat pentru iubitorii de poezie, este vorba despre Cântece vis (The Dream Songs)  de John  Berryman, în iscusita traducere a lui Radu Vancu. De altfel, tot lui Radu Vancu îi aparține și postfața, în care biografia poetului american este asezonată cu observații profesioniste legate de tehnica poetică a lui Berryman.

De la bun început trebuie spus că John Berryman nu este un poet lejer: pentru el, poezia înseamnă în primul rând tehnică. Această pasiune pentru tehnică este, ca și în cazul lui Ezra Pound, semnul unui profesionalism extrem, dedicat. „Unul din[tre] motivele de a scrie versuri este bucuria tehnicii – arareori pentru ea însăși – dar mai ales prin ceea ce sesizează și face vizibil pentru subiectul său. Versificația, rimele, strofele, formele – tropii sunt unelte. Ele furnizează mijloacele prin care scriitorul poate fasona o experiență, ea însăși vagă, o simplă frază sau sentiment, în ceva care să fie coerent, direct, inteligibil”, mărturisea, la un moment, dat Berryman.

Poemele din Cântece vis, de exemplu, sunt alcătuite din trei sextine în care, așa cum remarcă și Radu Vancu, pentametrii alternează cu trimetrii. Cu toate acestea, poezia lui Berryman nu intimidează, dimpotrivă, te îmbie cu un stil confesiv și colocvial care îi dă, oarecum, o notă de accesibilitate. Personajele din Cântece vis, Henry și Domnu’ Ciolan, hâtre, ciufute, blazate și cam agramate, par într-o luptă continuă cu viața, cu lucrurile pe care ea le oferă și nu le oferă. Aspirații, vise, depresii, toate sunt radiografiate cu strictețe și redate într-un  ton sumbru și ironic. De exemplu, iată cum sună poemul (cântecul) numărul 14: „Viața, prieteni, e plictisitoare. Ne e interzis să spunem asta./ La urma urmei, cerul fulgeră, marea cea mare tânjește,/ noi înșine fulgerăm și tânjim,/ ba pe deasupra mama mi-a zis când eram copil/ (repetat) «Să mărturisești vreodată că ești plictisit/ înseamnă cu nu ai// Resurse Interioare.» Conchid acum că nu am/ resurse interioare, fiindcă sunt plictisit la greu./ Oamenii mă plictisește,/ literatura mă plictisește, în special literatura mare./ Henry mă plictisește, cu zbuciumările & torturările lui/ la fel de rău ca ahile,// care iubește oamenii și arta curajoasă, care mă plictisește./ Și dealurile astea calme, & ginul, ce plicticoșenie/ și cumva un câine/ s-a dus pe ele & coada lui considerabil de departe/ în munți sau în mare sau în cer, lăsând/ în urmă: pe mine, dând din coadă”.

În poezia românească, acest stil strict (din punct de vedere tehnic) și colocvial (ca limbaj) este recognoscibil în poemele unor Mircea Ivănescu, Virgil Mazilescu, sau în poemele generației optzeciste (de exemplu, în cele ale lui Alexandru Mușina). Iată, așadar, încă un motiv pentru a-l cunoaște pe poetul Berryman.

Cât despre omul Berryman, ar fi multe de spus. Depresiv, alcoolic, erotoman, cu tendințe suicidare, a reușit, totuși, să-și mențină treaz, de-a lungul vieții, interesul pentru poezie. I-a cunoscut pe Yeats și Dylan, cu ultimul împărtășind și pasiunea pentru alcool. A fost bun prieten cu Robert Lowell, pe care îl aprecia foarte mult. Le-a cunoscut, de asemenea, pe Sylvia Path  şi Anne Sexton, poete care, la fel ca Berryman, au ales singure când și cum să părăsească această lume (în cazul lui Berryman, s-a întâmplat în 1971, pe 7 ianuarie, când s-a aruncat de pe Washington Avenue Bridge). Radu Vancu observă, pe bună dreptate, că sinuciderea lui John Berryman este deseori uitată/ignorată atunci când vine vorba despre marii sinucigași ai secolului al XX-lea și explică astfel fenomenul: „…Berryman pare a fi rămas ghinionist până și în catastrofa finală – mai întâi, pentru că saltul în râu nu i-a reușit, aterizând cu fața în jos pe taluzul de beton, încât identificarea a mai fost posibilă doar după montura ochelarilor; apoi, pentru că (moartea unei femei frumoase fiind, cu vorba lui E.A. Poe, cel mai poetic subiect din lume) una e pentru conștiința publică sinuciderea unei femei frumoase (de fapt, două – Plath în ’63 și Sexton în ’74), alta sinuciderea unui hirsut alcoolic, cu probleme de temperament și de morală burgheză”. A fost îndrăgostit de multe femei, de cele mai multe ori de femei mai tinere ca el. Probabil cel mai cunoscut caz este cel al tinerei pe nume Chris, soția unui student de la Princeton, unde Berryman a predat un curs de scriere creatoare. Ea apare în sonetele lui Berryman sub numele de „Lise”, sonete care, deși au fost scrise în 1947, au fost publicate abia în 1967.

Poeme de Berryman au mai fost traduse în limba română, cele mai cunoscute versiuni fiind cele ale lui Mircea Ivănescu. Nici traducerea lui Radu Vancu nu este mai prejos, aş spune. Ediția bilingvă din 2013 a Cântecelor vis este cea mai bună dovadă.

John Berryman, Cântece vis, traducere și postfață de Radu Vancu, Casa de Editură Max Blecher & Editura Armanis, 2013

1. Anchetă: Cinci poeți contemporani despre poetul național – Radu Vancu, Elena Vlădăreanu, Vlad L. Tăușance, Iulian Tănase și Răzvan Țupa
2. Introducere în universul lui Radu Afrim – “Radu Afrim, ţesuturile fragilităţii” de Cristina Rusiecki
3. Zilele regelui, de Filip Florian, tradus în State
4. Radu Afrim şi teatrul tuturor posibilităţilor. Lansare de carte: Cristina Rusiecki, „Radu Afrim. Ţesuturile fragilităţii”
5. Jurnale de John Fowles – Un scriitor foarte sincer și introvertit
6. “Scrie ca Radu F. Otravă Day”

The post John Berryman tradus de Radu Vancu appeared first on Bookaholic.

Adela Greceanu (n. 1975, Sibiu) este scriitoare şi jurnalistă de radio. A debutat în 1997 cu volumul de poezie Titlul volumului meu, care mă preocupa atît de mult… (Editura Eminescu), urmat de Domnişoara Cvasi (Editura Vinea, 2001) şi Înţelegerea drept în inimă (Editura Paralela 45, 2004). În 2008 a publicat romanul Mireasa cu şosete roşii (Editura Polirom). În 1998 a apărut antologia critică Poezia română actuală. De la Adela Greceanu la Leonid Dimov, realizată de Marin Mincu. Din 1998 lucrează la Radio România Cultural, unde realizează emisiuni literare. Am stat de vorbă cu Adela cu ocazia apariţiei celui mai recent volum de poeme al său, Şi cuvintele sînt o provincie (Editura Cartea Românească, 2014) – un volum splendid, pe care vi-l recomand cu căldură.

Adela, ai debutat în 1997, cu volumul de poezie Titlul volumului meu, care mă preocupă atât de mult… (Ed. Eminescu); au urmat volumele de poeme Domnişoara Cvasi (Ed. Vinea, 2001) şi Înţelegerea drept în inimă (Ed. Paralela 45, 2004). Volumul apărut recent, Şi cuvintele sunt o provincie (Ed. Cartea Românească, 2014) apare, aşadar, la 10 ani distanţă de ultimul tău volum de versuri publicat. Între timp, în 2008, ai publicat un roman (poetic) intitulat Mireasa cu şosete roşii (Ed. Polirom). De ce această distanţă, de ce s-a lăsat poezia aşteptată atât de mult timp?

Am scris romanul Mireasa cu şosete roşii din situaţia unui poet. Am şi declarat, de altfel, că nu sînt prozatoare, dar poezia mea are poveste. Am scris apoi acest volum de poezie, Şi cuvintele sînt o provincie, din situaţia cuiva care trecuse, totuşi, prin experienţa scrierii unui roman şi a unor povestiri (apărute în antologii). De fapt, am continuat să scriu, aşa cum începusem, în anii ’90, un fel de struţocămilă, o combinaţie de poezie-proză cu accente eseistice şi dramatice uneori. Eu practic metisajul literar. Şi rezultatul sînt nişte texte creole, care atrag în ADN-ul lor gene provenind de la mai multe rase literare. Pentru asta nu fac nici un efort, textul cheamă singur, ca un magnet, pe măsură ce îl scriu, genele de care are nevoie. În plus, ca să spun un adevăr banal, poezia nu-i de găsit doar în cărţile de poezie, ba chiar poezia nu-i de găsit în toate cărţile de aşa-zisă poezie. Poezia e (şi) un mod de a te aşeza în lume, de a te raporta la ce ajunge din lume la tine, prin simţurile tale. Faptul că în copilărie credeai, pur şi simplu, că poţi încetini sau înteţi ninsoarea, în funcţie de aerul – cald sau rece – pe care îl expirai, ţine de realitatea incontestabilă a poeziei. Abia faptul că nu ai uitat acea realitate şi ai povestit-o, mult mai tîrziu, ţine de un fel de practică a poeziei. Cred acum că orice am scris şi orice voi scrie vreodată în cărţile mele e poezie. Fie că are formă de roman, de povestire sau de poem. Aşa că, treburile fiind atît de (bine) încurcate, nu pot spune că, în ce mă priveşte, poezia s-a lăsat aşteptată. Eu îmi văd de treabă mereu (asta însemnînd şi că încerc să nu pierd legătura cu poezia), chiar dacă rezultatul pe hîrtie nu se vede decît după cîţiva ani, uneori. Să-ţi vezi de treabă este adesea o îndeletnicire tăcută, care trece drept discretă, spre deosebire de aflatul în treabă, care e adesea gălăgios şi indiscret. Prefer să-mi văd de treabă, decît să mă aflu-n treabă. Şi să-ţi vezi de treabă mai înseamnă şi să cauţi, uneori ani de zile, tonul potrivit pentru o carte. Iar eu am căutat cîţiva ani vocea personajului principal, Adila, din Şi cuvintele sînt o provincie.

În romanul Mireasa cu şosete roşii „realitatea” şi „irealitatea” – ca să citez termenii care apar în poemele tale din Şi cuvintele sunt o provincie – se împletesc, planul realist, cotidian îi succedă celui oniric, „ritualic”, fără ca protagonista să se teamă de invadarea unuia de către celălalt. În schimb, Adila, protagonista din poemele ultimului tău volum, se teme de amestecul celor două planuri. Iată versurile: „Realitatea şi irealitatea trebuie despărţite frumos,/ aşa cum desparţi peştele de osul de peşte./ Dacă nu faci asta, irealitatea ţi se înfige/ în inimă, în creier, în ficat,/ amestecându-se în realitatea lor” (Adila meditează). De ce această temere acum?

Eu numesc planul realist, cotidian din Mireasa cu şosete roşii partea diurnă a cărţii, iar planul oniric, ritualic, partea nocturnă a ei. Diurna şi nocturna mie mi se pare că nu se împletesc în roman, ci sînt cele două feţe ale benzii lui Moebius – dacă răsuceşti o singură dată o bandă de hîrtie şi îi lipeşti capetele, cînd treci cu vîrful unui creion pe una dintre suprafeţe, vei constata că ajungi exact în punctul de unde ai plecat, străbătînd deci ambele suprafeţe, fără să ridici creionul de pe hîrtie. Aşa am şi gîndit construcţia cărţii – pe care, vai!, nici un critic n-a observat-o. În versurile pe care le-ai citat, Adila este ironică. Melancolic-ironică, aş zice. De altfel, cîteva versuri mai încolo, în acelaşi poem, ea spune despre „realitate” şi „irealitate”: ”Adevărul e că nu pot fi despărţite una de alta,/ cum ai despărţi peştele de osul de peşte”. Nu e nici o temere, deci. E o constatare. Realitatea şi irealitatea sînt legate ca în banda lui Moebius. Iar poezia este una dintre forţele care pot ţine în echilibru „realitatea” şi „irealitatea”. Ca să nu te înţepe „irealitatea” în „realitatea” inimii, creierului, ficatului, ca să nu o iei razna, adică. Ioan Petru Culianu explică foarte bine în Eros şi magie în Renaştere. 1484 diferenţa între schizofrenic şi magician. Ambii au de-a face cu fantasme („irealitatea”, nu?). Numai că primul este dominat de fantasme („irealitatea” îl înţeapă), iar celălalt domină el fantasmele, nu se lasă înţepat, „atins” de ele. Poetul este un magician, în acest sens.

Apare de mai multe ori în carte această imagine: „O coamă de păr brun/ îmi atârna pe spinarea de fetiţă” (iar coperta volumului reuşeşte să redea spectaculos această imagine!) alături de oscilaţia permanentă a protagonistei între „fetiţă” şi „femeie” (ea declară, la un moment dat, preluând o vorbă auzită, că arată la 34 de ani ca la 14). Poezia se naşte din acest refuz al maturizării, din eludarea „realităţii” (vezi chiar această imagine din spate a protagonistei!), din retragere şi refugiu? Sau e vorba despre altceva?

Poezia cred că are foarte mare legătură cu un soi de percepţie care, în copilărie, se manifestă din plin, nefiind îngrădită prin „dresaj” – vorba lui Gellu Naum. Şi poezia pe care reuşim să o scriem ca adulţi cred că are foarte mare legătură cu puterea de a ne aminti cum percepeam în copilărie lumea. Cu o neuitare, deci. Cu o încăpăţînare de a păstra legăturile cu prospeţimea percepţiilor din copilărie, cînd totul era mereu nou, cînd fiecare zi era o surpriză. În copilărie nu e greu să suporţi fiecare clipă ca pe-o noutate, fiindcă asta e în firescul lucrurilor, dar la maturitate, e greu să înduri surpriza fiecărei clipe. După toate dresajele la care ai fost supus – prin şcoală, prin educaţie, prin norme sociale de tot felul –, poate fi un chin teribil, o nebunie să-ţi dai voie să priveşti lumea cu prospeţimea privirii copilului. Fiindcă ai griji de tot felul, nu? Să te duci la serviciu, să te concentrezi pe ce ai de făcut acolo, să faci ordine în casă, să faci cumpărături, să plăteşti facturile, să faci de mîncare, şi cîte şi mai cîte alte treburi care nu-ţi dau voie să te uiţi la lumea din jur ca şi cum ai vedea-o pentru prima oară. Sau măcar să-ţi aminteşti senzaţia extraordinară pe care ai avut-o cînd ai conştientizat că te uiţi la lume. Pare bizar ce spun, dar mie mi s-a întîmplat asta, să conştientizez că mă uit la lume, abia pe la 17 ani, într-o vară memorabilă, pe care o numesc de atunci „vara trecută”. Fiindcă a trecut, din păcate, şi am acceptat cu greu că nu mă mai pot întoarce acolo. Singura putere pe care o am este ca, respectîndu-mi obligaţiile sociale, să nu uit că mi s-a întîmplat asta. Nu e deloc întîmplător că atunci, în acea vară „trecută”, am început să scriu cu adevărat poezie. Deci încerc să fiu un magician pentru propria mea viaţă, ca să fac o legătură cu răspunsul la întrebarea anterioară. Şi sînt convinsă că mulţi dintre noi putem face asta, să fim magicienii propriilor vieţi, e în natura fiinţei umane – să ne respectăm obligaţiile sociale şi, în acelaşi timp, poate uneori cu efort, să păstrăm legătura cu copilul care am fost. În felul ăsta, omenirea e salvată.

Coperta o vedeam cu ochii minţii încă dinainte să termin cartea. Îmi doream foarte tare pe copertă exact imaginea Adilei care se uită pe fereastră, văzută din spate. Ca s-o contrazic chiar pe ea, care spune că nu-i nimeni s-o privească din spate şi să-i vadă coama brună atîrnînd pe spinarea de femeie sau de fetiţă. Şi ca să-i dau drumul în lume cu adevărat. Dar nu ştiam cum aş putea obţine această imagine. Am rugat-o pe Veronica D. Niculescu să mă lase să mă uit la pozele ei – face nişte fotografii grozave –, spercînd că poate găsesc ceva potrivit cu cartea mea. N-am găsit, dar i-am spus ce îmi doresc de fapt, şi-atunci a zis simplu, păi, hai să facem poza pe care ţi-o doreşti. Şi am făcut-o!

Ce înseamnă pentru tine „provincia” cuvintelor – ideea centrală (iată: devenită centru!) în jurul căreia se construieşte volumul – şi ce înseamnă a fi provincial(ă)? (În Altă plasă se spune: „Eram o provincială vizavi de frumuseţe”; iar în Dimineţile cu tine se spune: „dar tu vrei să faci din provincia mea/ un mic centru./ Un centru al disciplinei şi voinţei,/ al hotărârii şi stăpânirii de sine”).

La Facultatea de Litere din Sibiu (pe care am frecventat-o doar un an, după care am dat din nou examen pentru Jurnalistică) ni s-a spus că nu există gîndire în afara cuvintelor. (Uite cum te dresează şcoala.) Dar eu ştiam deja atît de bine că există o gîndire colcăitoare, intensă, care cu greu se lasă prinsă în cuvinte. Ştiam deja cum cuvintele exprimă atît de puţin din teribila efervescenţă a creierului. De asta cuvintele sînt o provincie – foarte rar, foarte greu reuşesc ele să exprime miezul gîndirii, trăirii, privirii, auzirii. Fiindcă noi gîndim-trăim cu ochii, urechile, limba, pielea, cu toate organele de simţ. (Tot Gellu Naum spune: „Tatăl meu obosit folosea privirea-gîndire”.) De ce ne amuzăm şi ne minunăm de unele formulări ale copiilor? Tocmai fiindcă ei scot vorbele din banalitatea lor, le împrospătează fără nici un efort, le sucesc sau le combină aşa cum nouă, adulţilor, nu ne-ar trece prin cap şi ne fac să vedem, o clipă, lumea altfel. Asta poate face şi poezia.

Cît priveşte „provinciala”, aici am pus accentul tocmai pe statul deoparte. Am încercat să creez un personaj care e întotdeauna la margine, fie că se raportează la lumea pe care o priveşte pe fereastră sau la propria viaţă. Pentru că abia aşa, ca marginală absolută, aproape depersonalizată, curată şi mai ales conştientă de situaţia sa de „provincială” faţă de toţi şi de toate, ea poate deveni capul de redare care citeşte banda magnetică desfăşurată prin faţa ei – care e lumea. Lumea de afară, lumea dinăuntru. Deocamdată, am încercat să mă instalez prin Adila în această margine, în această provincie.

Există în poeme o figură feminină a autorităţii, un fel de a doua „mamă”, căreia Adila i se adresează, şi care are, de fiecare dată, ultimul cuvânt: „Adila, n-ai destule lecturi”, „Adila, eşti tensionată”, „Adila, eşti moale”, „Adila, mănâncă tot din farfurie!”. E aici un amestec de autoritate a personajului şi de ironie a vocii protagonistei. Ce ne poţi spune despre această figură feminină?

Mi-am dorit foarte mult s-o pun pe Adila în relaţie cu un personaj feminin foarte puternic. Un centru de forţă şi autoritate feminină în contrapunct cu provinciala. Dar nu vreau să spun mai mult. Deja m-ai făcut să spun multe despre Adila! Personajele trebuie să se ţină singure, să ajungă pe picioarele lor la cititori.  

Poemele din Şi cuvintele sunt o provincie sunt poeme de observaţie a cotidianului, a incidentelor/ conversaţiilor din lift, din bloc, cu vecinii protagonistei, a celor din trafic etc., a vieţii de zi cu zi, un fel de observaţie obstinată a „realităţii” şi de refuz al interiorităţii. De ce această fugă de interioritate?

Adila, personajul-narator din această carte de poezie, este instalată întotdeauna la margine (fereastra la care stă e o margine, locul ei în autobuz e, de asemenea, marginal), îşi conştientizează poziţia şi, cum spuneam mai sus, abia din această poziţie ea poate „citi” lumea. Numai de pe margine e posibil actul observării. Nu e o fugă de interioritate, deci. Este, poate, situaţia poetului, aşa cum o explică T.S. Eliot: „părerea mea este că poetul nu are de exprimat o personalitate, el este doar un mediu determinat, un mediu şi nu o personalitate, în care impresiile şi experienţele se combină în moduri specifice şi neaşteptate”. Şi mai spune Eliot: „Poezia nu înseamnă o eliberare a emoţiei, ci o eliberare de emoţie; nu e exprimarea personalităţii, ci o eliberare de personalitate”. Dar sigur că nu m-am gîndit la eseul lui Eliot cînd am lucrat la cartea asta. Mi-am amintit de el acum, că m-ai făcut să mă gîndesc la lipsa de interioritate (personalitate) a personajului meu. Ocazie cu care tocmai am mărturisit că Adila e poetă.

Pe lângă scris, ce tip de literatură şi de poezie citeşti, cum îţi alegi cărţile şi ce anume te-a format în parcursul tău de scriitoare?

Citesc destul de mult pentru emisiunile pe care le fac la Radio România Cultural. Sînt cărţi care nu pică întotdeauna pe nevoile mele, dar care, poate, le sînt necesare celor care ascultă emisiunile. Cînd citesc „pentru mine”, citesc cumva foarte egoist, căutîndu-mă pe mine sau căutînd idei, formulări cu care îmi fac de lucru apoi. Dar am ajuns deja, de mult, la vîrsta la care recitesc. Naum, Salinger, Joyce, Cehov, Cărtărescu, Simona Popescu, Deleuze-Guattari, cărţi de popularizare a ştiinţei – sînt fan colecţia lui Vlad Zografi de la Humanitas –, Cortázar, Bolaño, Juan Rulfo, Kafka… Toate recitirile astea formează mai întîi cititoarea care sînt şi care are multe să-i spună scriitoarei.

1. Kei MILLER (interviu): „Cel mai rău lucru pe care-l poţi face ca scriitor e să ajungi să te plagiezi pe tine însuţi”
2. „Această dragoste splendidă de care fiecare dintre noi ar putea fi în stare” – interviu cu poetul Bogdan O. Popescu
3. Simona Kessler – interviu: “Bucuria mea este de-a descoperi cărți bune pe care să le prezint editorilor”
4. Interviu – Ștefana Czeller: “Lecția cea mai importantă pe care mi-a oferit-o presa este că viața chiar bate literatura”
5. Ce este poezia lui Mircea Ivănescu
6. Vlad Tăușance (interviu) – Deadline-ul anulează timpul profan, ține moartea departe

The post Adela Greceanu (interviu): Poezia este una dintre forţele care pot ţine în echilibru “realitatea” şi “irealitatea” appeared first on Bookaholic.

Avanpremiera ultimei părți din trilogia Hobbit, Bătălia celor cinci oștiri, ne-a adus bucuria încă unui episod din epopeea Pământului de Mijloc, dar și tristețea de a ști că este ultima iarnă pentru mult timp de acum încolo în care poveștile de vitejie ale jupânului Baggins ne vor încălzi imaginația aflată la gura sobei.

Dacă vă amintiți, episodul al doilea, Dezolarea lui Smaug, s-a terminat cu trupa de pitici plus maestrul spărgător, în persoana hobbitului, ajungând în sfârșit în inima muntelui trezindu-l pe dragonul Smaug și enervându-l suficient, astfel încât acesta, dornic de răzbunare, să se abată cu foc și pară asupra Orașului de pe Lac din vale. Între timp, feluritele populații din Middle Earth, mânate de interese variate, câutându-și bogățiile, originile sau pur și simplu răzbunare, mărșăluiesc din toate zările spre Muntele Singuratic Erebor.

“Şi astfel începu o bătălie la care nu se aşteptase nimeni; a fost numită Bătălia celor Cinci Armate. Şi a fost cumplită. De o parte erau gnomii şi lupii cei fioroşi, iar de cealaltă erau ielele, oamenii şi piticii.” (fragment din traducerea Catincăi Ralea, 1975)

Ca orice baladă-poem de vitejie, aventurile Hobbitului se încheie deci cu o luptă de proporții epice, cu bătălii glorioase și armate grozave, o luptă care, chiar dacă în carte are nu mai mult de cinci pagini, devine subiectul principal al acestui episod din Hobbit și un nou tur de forță al echipei de efecte speciale de sub arcușul lui Peter Jackson. Eu nu-s tocmai un fan al caftelilor de câmp deschis, cu hoardele; prefer ‘quest’-urile, aventurile solitare, motiv pentru care mi-au plăcut mai mult primele două părți (valabil și pentru trilogia LoTR). În ciuda păruielii generale din acest ultim episod, în care se ciocnesc elfii (ielele doamnei Ralea), piticii, oamenii și două armate de orci, scenariul rafinează și mai mult (față de povestea originală) personalitățile, slăbiciunile sau calitățile piticilor, personaje mai importante decât hobbitul în această parte.

Imaginația realizatorilor de decoruri și costume este ca de obicei fabuloasă, contrastând uriaș cu viziunea minimalistă a autorului – ieri frunzăream întru aducere aminte ediția ilustrată de autor și traducerea din 1975, ilustrată de Livia Rusz și mă gândeam că asta este una dintre frumusețile unei povești cu o lume autentică și solidă în spate – se modifică odată cu generațiile, căpătând proporții grandioase și prinzând forme noi, crescând de la rangul de poveste la cel de mitologie.

Trollii păcăliți de hobbit – ilustrația autorului, 1937; ilustrația Liviei Rusz, 1975 și trolii din film, 2012.

Și trebuie să fii recunoscător viziunii lui Peter Jackson care a reușit să transforme cinci pagini simpluțe de text într-o bătălie eroică, în care nu efectul special joacă rolul principal, ci detaliul și personajul – momentul meu preferat a fost intrarea în scena războinică a lui Dain Picior de Fier (vărul lui Thorin), cu accentul irlandez gros al lui Billy Connolly recognoscibil dintr-o mie. Ei bine, pe lângă faptul că a durat ceva până să pot repera actorul sub straturile de pitic, mi-a plăcut acest moment pentru că Dain a apărut în fața oștirii sale călare pe un porc impunător, blindat cu armură precum bidiviul unui cavaler. Alături de elanul elfului aurit, de calul arcașului om, de Wargii orcului și de muflonul blindat al lui Thorin, porcul, animal nu prea eroic, capătă – sub fundul unui pitic belicos care proferează blesteme cu accent irlandez – dimensiuni epice.

N-o să vă povestim, desigur, filmul, e mai violent și mai bătăios decât celelalte episoade, însă este în spiritul cărții, încheierea naturală a unor povești de vitejie, după care se țes legendele și eroii de baladă. O să vă recomandăm doar, ca de fiecare dată, să mergeți la film, dar să citiți și cartea (deși noi am citat din traducerea din ’75, există o nouă ediție, scoasă de RAO în 2012).

Filmul „Hobbitul: Bătălia celor cinci oştiri” este distribuit de Forum Film România şi va avea premiera pe 19 decembrie 2014, fiind proiectat în format 3D şi IMAX 3D.

Nu uitați că pe Bookaholic puteți participa și azi la un concurs cu bilete la film și un exemplar din cartea Hobbitul (concurs valabil până pe 17 decembrie inclusiv). Vă lăsăm cu un ‘ultim la revedere’, un cântec de final și o aducere aminte a 15 ani de ecranizări tolkien-iene și jackson-iene:

1. Film: Hobbitul 2, Dezolarea lui Smaug
2. Bătălia cărți versus filme continuă – infografic și dileme book/movieaholice
3. Cinci scriitoare și cinci personaje feminine – Despre feminitate din perspectivă feminină
4. Ce cărți îți recomandăm din topurile celor mai bine vândute la Gaudeamus
5. 7 cărți pe care ți le recomandăm din topul celor mai bine vândute la Kilipirim
6. Experimentul social și de marketing al celor 3000 de cărți luminate degeaba

The post Film – Hobbitul: Bătălia celor cinci oştiri appeared first on Bookaholic.

Lucy Beresford-Knox este Rights Manager la Penguin Books, în Marea Britanie. Se ocupă de vânzarea de drepturi conexe – traducere, serializare – pentru mai multe țări din Europa de Est, inclusiv România. La noi, Penguin e reprezentată de douăzeci de ani de Simona Kessler și, de trei ani, persoana responsabilă pentru România este Lucy. Prin ea vin, deci, titlurile faine de la Penguin. Am întrebat-o pe Lucy Beresford-Knox ce înseamnă să lucrezi la o editură atât de mare ca Penguin ca Rights Manager, ce implică job-ul ei, ce înseamnă succesul internațional al unei cărți sau cum percepe tendințele pe piețele pe care lucrează.

For the englisg version, please click here

Cum arată o zi de lucru normală din viața unui Rights Manager la Penguin Books Ltd UK?

Cel mai frumos lucru legat de meseria mea este diversitatea, depinde mereu de momentul din an sau de cărțile la care lucrez. Vând drepturile Penguin către edituri din toată Europa de Est și către ziare din Marea Britanie. Lista Penguin este atât de mare încât este întotdeauna ceva nou și provocator la care să lucrez. În afară de târgurile de carte și de călătoriile de vânzări (care sunt pline de întâlniri pentru a promova titlurile), îmi petrec cele mai multe zile la birou – o zi obișnuită poate include o întâlnire cu editorii Penguin pentru a discuta ce titluri să mai achiziționăm sau discutarea strategiei de vânzare de drepturi pentru anumite titluri importante. Îmi petrec timpul analizând cărți sau discutând contracte cu subagenți sau cu publisheri internaționali și monitorizez publicarea cărților în țările cu care lucrez. Mă întâlnesc adesea și cu jurnaliștii sau cu vânătorii de talente literare pentru a discuta despre titlurile noi și a fi la curent cu trendurile din industrie (cele mai bune întâlniri au loc la prânz sau la cafea!).

Care sunt cele mai frumoase părți ale job-ului tău? 

Fără îndoială, cea mai bun lucru la job-ul meu este că lectura cărților noi, apoi faptul că discut cu publisherii despre ele. Cel mai frumos e cazul în care cărțile noi aprins imaginația oamenilor și stabilim deal-urile de traducere în doar câteva săptămâni de la achiziționarea unui titlu fabulos. Este extraordinar să fii parte din succesul internațional al unui debutant, să găsești edituri partenere în toată lumea înainte ca o carte să fie publicată. Să-i dai vești bune unui autor este minunat.

Dar cele mai dificile? 

Asigurarea celor mai bune condiții contractuale pentru autori necesită negocieri atente și poate fi plină de surprize uneori. Este dezamăgitor când văd că o carte pe care o iubesc nu-și găsește locul pe plan internațional sau că sunt întârzieri cu publicarea. Sunt vești proate pe care trebuie să i le spui autorului. Toți publisherii au deadline-uri diferite și e dificil de negociat când lucrezi, de exemplu, la o lansare de carte simultană în mai multe țări sau când discuți cu un ziar.

Care sunt calitățile, abilitățile și pregătirea de care e nevoie pentru un astfel de job? 

Am început să lucrez în publishing după ce am absolvit istoria și am început ca asistent de echipă. Mai mult decât orice, ca în toate job-urile din domeniul acesta, trebuie să iubești cărțile și lectura, pentru că întotdeauna ai de-a face cu titluri noi pe care să le citești. O memorie bună este, de asemenea, un plus, pentru când promovezi și vinzi un întreg catalog la un târg de carte. Pentru a lucra în vânzarea de drepturi, e nevoie să fii sociabil, încrezător și să construiești ușor relațiile cu publisherii, să promovezi cărțile printre editori și să obții cel mai bun contract pentru un autor.

Văzută din afară și luând în considerare titlurile vândute aici, cum este piața editorială din România? 

România este o piață cu adevărat interesantă, deși foarte diferită de ce văd în Marea Britanie. Sunt mai puține edituri și văd o luptă prin care încearcă să atingă o piață consistentă printr-un număr redus de librării. Portofoliile editurilor sunt distincte, însă, ceea ce înseamnă o competiție mai mică pentru bestseller-uri, spre deosebire de alte țări europene, dar înseană și că fiecare editură își știe foarte bine publicul. Fiind o piață relativ nouă, e nevoie uneori de prudență, dar bestseller-urile internaționale au tendința să-și găsească locul la o editură de aici și există posibilitatea pentru scriitori individuali să intre pe listele editurilor, ceea ce e extraordinar.

A fost vreo carte al cărei succes internațional te-a luat prin surpindere? 

Asta este o surpriză minunată! Cel mai recent am avut suces cu o autoare britanică minunat, Nina Stibbe. Prima ei carte, care a avut un succes viral în Marea Britanie, este colecție fabuloasă de scrisori de când era dădacă în Londra în 1980 și sunt aur curat, foarte amuzante. Deși foarte adâncită în “britanicitate”, scriitura ei este atât de fermecătoare încât chiar a atins niște corzi la nivel internațional. Primul ei roman, Man at the Helm, care are ecouri din Sue Townsend și Dodie Smith, s-a vândut în multe țări, o surpriză la prima vedere dacă luăm în considerare că acțiunea se petrece în Anglia rurală. E minunat să vezi că forța scriiturii și dialogurile inteligente, comice au făcut din această autoare un succes internațional.

Îți poți da seama de la început că o carte va avea succes în mai multe țări? Care ar fi semnele? 

Nu poți prezice întotdeauna ce va avea succes, dar sunt câteva lucruri care-i dau unei cărți un potențial internațional – ficțiunea cu un concept puternic în centru e întotdeauna ușor de vândut, ajunge la “grupurile de cititori”, aceia care apreciază o lectură provocatoare și cărora le place s-o discute cu prietenii – e ceva întâlnit pe toate piețele. 

Când vorbim de non-fiction, cărțile care oferă o altă perspectivă pe un subiect popular au un potențial mare, la fel și figurile recunoscute internațional sau cele care, pur și simplu, au o poveste bună de spus. Autorii cu un profil media la nivel internațional aduc cu ei un potențial mare de marketing, dar o scriitură bună este foarte importantă, bineînțeles.

Ai remarcat anumite particularități în ceea ce privește succes într-o regiune sau alta? De exemplu, ce merge în Europa de Est? 

 Fiecare țară are gusturile ei distincte, de aceea este necesar să călătoresc în fiecare, mai ales că piețele se schimbă constant. Este probabil ca titlurile care s-au vândut în mai mult de cinci regiuni să-și găsească locul chiar și pe piețele mai dificile, dar sunt și alte trenduri – ficțiunea ce îmbină literarul cu comercialul funcționează bine acum, în timp ce ficțiunea erotică nu mai merge. Istoria și titlurile serioase de non-ficțiune, în special când vorbim de autori respectați, se vând bine în prezent în Europa de Est, în special în Polonia. Lucrurile se schimbă permanent și caut mereu oportunități să aduc tipuri noi de cărți pe piețele cu care lucrez.

Cât de frecvent călătorești pentru a participa la evenimente, întâlniri sau a stabili noi contacte? Ne poți povesti un moment special/amuzant din timpul călătoriilor?  

Merg la Frankfurt în fiecare an să mă întâlnesc cu publisherii la târgul de carte, cu care mă întâlnesc și la Târgul de Carte de la Londra. În afară de asta, în fiecare an merg în țări din Europa de Est pentru a mă întâlni cu publisherii la ei la birou și a le vinde titlurile noastre. Contează foarte mult pentru a înțelege cum funcționează industria în fiecare țară și e bine să văd tot portofoliul unei edituri. De asemenea, mă distrez foarte bine! Cel mai recent am fost în București pentru câteva întâlniri și m-am simțit tare bine. Am ajuns în ziua alegerilor, așa că în ziua următoare încercam să discut despre cărți în întâlniri… și toți ceilalți voiau să vorbească despre politică! Pe de altă parte, am învățat multe despre politica din România ceea ce nu poate fi decât un lucru bun.

Mă gândesc că ți-ai ales job-ul dintr-o mare dragoste pentru cărți. Poți să-mi spui despre ce îți place să citești? 

 Bineînțeles, iubesc cărțile și clar acesta e motivul pentru care lucrez în publishing. Citesc tot felul de lucruri, depinde mult de starea mea și de momentul din an. Când sunt în vacanță, citesc romane de mister și aventură – cel mai recent, am citit The Cuckoo’s Calling de Robert Galbraith, o carte perfectă pentru plajă. Tot recent, mi-a plăcut mult Man at the Helm, de NIna Stibbe, Em și Big Hoom, de Jerry Pinto, dar și romanele istorice absolut minunate, scrise de Elizabeth Fremantle – toate sunt atmosferice în felul lor, au povești extraordinare și au suflet. Iubesc istoria, muzica și actualitatea așa că, atunci când citesc non-ficțiune, e legată de unul dintre cele trei domenii. Totuși, s that a Fish in Your Ear?, de David Bellos, e una dintre preferatele mele – e despre arta traducerii ceea ce, pentru cineva din domeniul meu, e fascinant.

1. Interview: Lucy Beresford-Knox – the life of a Rights Manager at Penguin Books
2. Chris Hadfield, Ghidul unui astronaut despre viața pe Pământ
3. ”Impresii de aiurea”, de Philipe Starck – impresii despre viață, din perspectiva unui designer
4. Din viața unui cronicar de carte: începuturile de romane
5. Din viața unui cronicar de carte: “credetii ca as avea o sansa ?”
6. Din viața unui cronicar de carte: “Oculte Forţe mai conlucrară ca să-mi apară mutilată cartea aceasta”

The post Interviu: Lucy Beresford-Knox despre viața unui Rights Manager la Penguin Books appeared first on Bookaholic.

De câțiva ani încoace vă tot recomandăm diverse cărți (și nu numai, e drept) pe care să le oferiți cadou cu diferite ocazii. Ei bine, Crăciunul este una dintre acele ocazii, momentul când, dăruind un cadou inspirat, vei fi răsplătit cu vârf și-ndesat :). Pentru că, nu-i așa, cu toții vrem să primim, mai ales în această perioadă, un dar frumos, care să ne provoace, să ne destindă, să ne surprindă pozitiv, să ne îmbarce într-o aventură, să ne destăinuie o nouă lume, să se plieze pe gusturile și personalitatea noastră, să ne învețe lucruri noi ș.a.m.d. Bookaholică fiind, găsesc că doar cărțile pot îndeplini toate aceste condiții și încă și mai multe.

De altfel, haideți să ne gândim, împreună (aștept comentariile voastre mai jos), de ce ar fi cărțile darul perfect. Primul lucru care-mi vine în minte este faptul că-i oferi cuiva o poveste, una alături de care va trece prin tot soiul de stări – să fim serioși, dacă-i dai o brățară, un pulover sau o decorațiune, nu ai nicio șansă să-l faci pe omul respectiv să aibă mai mult de două reacții simultane în legătură cu acel dar, decât dacă te pricepi extrem de bine la asta și nimerești cadoul din prima.

Apoi, pentru că, dacă ești cititor înrăit, îți va face și ție o deosebită plăcere să dăruiești o carte (să ridice mâna cine nu s-a simțit în al nouălea cer măcar o dată în viață, când a făcut cărți cadou și destinatarului i-au plăcut). Cel de-al treilea motiv, foarte important, cred eu, este partea financiară: o carte nu te va lăsa niciodată cu buzunarele goale. Bine, depinde și despre ce carte este vorba, dar, în medie, una costă între 20 și 60 de lei, așa că nu vei fii în pragul falimentului. Chiar simpaticul Neil Gaiman spunea „Books make great gifts because they have whole worlds inside them, and it’s much cheaper to buy somebody a book than it is to buy them the whole world”.

Unde mai pui că rezistă mult mai mult decât o cutie de bomboane sau o agendă :), prin urmare cel care o primește se poate bucura de ea mai mult timp, ba chiar o poate împrumuta și altora. Ah, și încă două lucruri absolut evidente: ajungi ușor la ele (sigur ai o librărie lângă bloc, casă, serviciu, etc. sau poți comanda, simplu, rapid și eficient, de pe o librărie online) și le împachetezi fără prea mari bătăi de cap.

Sursa

Însă argumentul suprem în favoarea cărților cadou este acesta: un dar mai personal, mai ales dacă îi și scrii persoanei respective câteva rânduri pe prima pagină, nu cred că există.

Sigur, problema cea mai mare este alegerea cărții/ cărților respective. Dacă nu suntem inspirați, s-ar putea să fie mai grav să dăruim o carte care nu-i va spune nimic celui care o primește sau, mai rău, care-i va displăcea, îl va agasa, decât dacă-i dăm un tablou kitsch. Alunecăm, astfel, spre partea a doua a materialului de față: la ce trebuie să ne gândim când cumpărăm cărți cadou.

Ne gândim la destinatar, nu-i așa? Asta înseamnă că vom lua în calcul ce-i place să citească, ce tip de literatură consumă de obicei (n-o să-i luăm un thriller dacă citește science fiction sau ficțiune dacă are în casă numai non-ficțiune), vom lua în considerare ce autori preferați are, despre ce cărți ne-a vorbit ultima dată când am ieșit la o bere (pentru a căuta ceva asemănător sau pur și simplu a nu i le cumpăra din nou), ce noutăți n-a apucat să-și procure de la Gaudeamus și ne-a povestit despre asta, cu părere de rău, ce teme îl/ o fac fericit/-ă – scotocim bine în memorie: ne-a spus vreodată că-i plac lumile cu tehnologii avansate? Sau cărțile cu happy-end? Poate ne-a zis că se amuză când citește volume legate de magie, alchimie sau personaje reale ficționalizate? Vrea să cunoască mai bine lumea în care trăiește? Posibilitățile sunt nenumărate, așa că am face bine să ne amintim :). În plus, întotdeauna putem cumpăra o carte care să fie în strânsă legătură cu pasiunile lui/ ei: fashion, design, animale, limbi străine, istorie, gătit, călătorii, muzică, filme, calculator, business, handmade, politică, etc., etc.

Sursa

Dacă persoana căreia vrem să-i dăruim o carte ne este foarte apropiată și împărțim aceleași gusturi sau recomandările noastre, de-a lungul timpului, i-au priit, atunci ne putem gândi și la cărțile pe care le-am citit și ne-au plăcut. Altfel, nu aș recomanda nimănui să dea cuiva o carte pe care o iubește sau de care este obsedat – nu de alta, dar s-ar putea să nu i se potrivească, să fie ceva complet diferit de ceea ce citește de obicei și să fie tipul de om căruia nu-i place să experimenteze, așa că, în cel mai fericit caz, o va pune în bibliotecă și o va părăsi acolo (dacă nu ai scris nimic pe ea, s-ar putea să aștepte ocazia să o dea mai departe).

Să oferi cărți cadou este, într-adevăr, extrem de dificil, mai ales atunci când nu cunoaștem foarte bine destinatarul. Însă nu imposibil, din punctul meu de vedere. Unul dintre lucrurile de mai sus tot trebuie să-l știm (măcar profesia, și-atunci acționăm în consecință). Ce este cel mai important în cazul acesta este să nu riscăm prea mult, să nu ne avântăm să cumpărăm literatură erotică, de exemplu, atunci când o vizităm pentru prima dată, de sărbători, pe sora prietenului nostru :). Haideți să rămânem la ceva clasic, un autor faimos, o temă actuală, o carte recent ecranizată ș.a.m.d.

La polul opus sunt prietenii/ rudele/ iubiții/ soțiile care iubesc literatura la fel de mult ca noi și devorează tot. Absolut tot ce apare, poate chiar înainte ca noi să aflăm despre cărțile respective. Aici avem o problemă mai mare: cum știm ce să alegem dacă bookaholicul respectiv ne întrece? Primul gând: să renunțăm la idee. Să nu facem asta, el/ ea se va bucura, poate mai mult decât noi, atunci când îi vom duce o carte în dar. Cea mai la îndemână soluție ar fi să găsim o oportunitate de a-i revedea biblioteca, să-l/ s-o întrebăm discret, fără să-și dea seama, despre ultimele volume citite, asta după ce ne-am notat dinainte cărțile pe care le-am ochit și i le-am fi dăruit și să vedem, astfel, dacă le are sau nu. Să ne păstrăm entuziasmul, nu e așa de complicat, vom fi niște detectivi minunați!

Sursa

În orice situație ne-am afla, dacă vrem să facem cadou o carte pe care n-am citit-o, ar fi bine să căutăm înainte ceva recenzii (poate chiar pe Bookaholic  ). Eu, cel puțin, nu pot cumpăra o carte fără să știu absolut nimic despre ea, e ca atunci când aș merge la un blind date. Dacă am uitat să cercetez puțin chestiunea și sunt deja în librărie, atunci citesc măcar câteva pagini din ea, să văd cum curge.

În cele din urmă, dacă toate cele de mai sus nu funcționează, dintr-un motiv sau altul, sau nu avem suficient timp sau răbdare să trecem prin toate aceste etape pentru a pregăti cărți cadou pentru zece persoane, atunci putem recurge la o singură soluție: să dăruim vouchere la o librărie offline sau online. Poate părea jalnic pentru unii dintre voi, dar mie mi se pare onorabil. Până la urmă, destinatarul știe cel mai bine ce să-și aleagă. Anul trecut, de Crăciun, am primit un astfel de voucher de la una dintre cele mai dragi și iubite persoane. Pentru mine a fost o surpriza foarte plăcută, care mi-a permis să mă întorc acasă cu opt dintre volumele pe care mi le doream de mult.

Așadar, spor la cumpărături!

Tu la ce te gândești când cumperi cărți cadou? Ce ți se pare că am omis în materialul de față și este relevant?

Sursă imagine principală

1. Carti-cadou pentru copii de 1 iunie
2. 10 cărți cadou pentru Ziua Îndrăgostiților
3. Cărţi pentru tata de Crăciun – idei de cadou
4. Răspundem cititorilor: 10 cărți pe care să i le faci cadou soacrei
5. Ce carti sa-ti doresti sau sa dai cadou de Paste
6. Cărți cadou: cu și pentru îndrăgostiți

The post Cărți cadou – de ce sunt darul perfect și la ce trebuie să ne gândim când le cumpărăm appeared first on Bookaholic.

Am revenit cu o altă anchetă pe Bookaholic, ultima de pe acest an. Tocmai pentru că, pentru mulți dintre voi, vacanța sau concediul de iarnă a început, clipele acelea în care avem mult mai multă vreme de petrecut cu cărțile, ne-am gândit să dedicăm această anchetă lecturii. Să primim (sau nu, sau mai pe ocolite) sfaturi de lecturi de la o parte dintre scriitorii noștri români preferați. Așa că am adresat următoarea întrebare: „Cum (să) citim?”. Ne-au răspuns, cu amabilitate, entuziasm și texte minunate doisprezece scriitori: Ioana Pârvulescu, Florin Bican, Adela Greceanu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Daniela Zeca-Buzura, T.O. Bobe, Cristina Andrei, Florin Irimia, Miruna Vlada, Bogdan Munteanu, Corina Sabău și Jean-Lorin Sterian. 

Alte introduceri sunt de prisos. Lectură plăcută, așadar!

Ioana Pârvulescu

Cum să citim? Cu bucurie

Cea mai puternică imagine a cititorului se află, pentru mine, în Poveste fără sfârşit (sau, cum aş prefera eu titlul românesc, Poveste nesfârşită) de Michael Ende. Bastian s-a ascuns în podul şcolii, cu cartea lui furată. O deschide, ştiind precis că el este în lumea lui reală, într-un pod prăfuit, iar personajele din carte sunt în lumea lor fabuloasă, născută din litere. La un moment dat i se pare că se produce un fenomen curios, se simte „curentat”, ca şi cum cele două lumi s-ar atinge şi s-ar crea un canal de comunicare între ele, ca şi cum ar putea da mâna cu personajele, iar ele l-ar putea privi drept în ochi. Apoi, în a treia fază, băiatul care citeşte intră cu totul în lumea din carte, e absorbit şi devine personaj alături de eroii de acolo, îi cunoaşte, trăieşte cu ei aceleaşi aventuri, salvând tărâmul fanteziei. În fine, vine o clipă (grea), când trebuie să-şi ia rămas bun de la prietenii lui din viaţa cea nouă, spunându-le că n-o să-i uite niciodată şi, la urmă de tot, iese din carte şi se regăseşte iar în podul prăfuit. Doar că acum are amintiri şi prieteni în plus, existenţa lui s-a colorat. Şi, atenţie: nu sunt amintiri livreşti, sunt, dimpotrivă, amintiri trăite, amintiri ale întâmplărilor la care a participat şi el. El a salvat tărâmul fanteziei, iar acesta l-a salvat pe el.

Se spune că lectura de identificare din copilărie se pierde cu timpul şi pe măsura „specializării”. Ce n-ar trebui totuşi să se piardă este canalul acesta de comunicare între viaţa dinafara cărţii şi viaţa dinăuntrul ei. Până la urmă cărţile (mai ales cele bune, dar, uneori, şi bucăţi din cele proaste) tot viaţă sunt. Cititorul care uită asta şi crede că există un zid despărţitor între cele două lumi pierde tot rostul cititului, acela de a-ţi da mai multe vieţi, de a crea din existenţa ta o poveste nesfârşită.

(Cea mai recentă carte publicată: Cum continuă povestea, Editura Humanitas, 2014.)

Florin Bican

LECTURĂ PE ORICE TEMPERATURĂ

În principiu, lectura este o activitate pe care fiecare individ şi-o modelează în funcţie de propriile idiosincrasii. Am văzut oamenii citind în picioare sau chiar în mers. Am văzut – în Arizona – un conducător auto citind cu cartea deschisă pe volan, în timp ce se deplasa – ce-i drept, într-o coloană foarte lentă – spre Marele Canion. Pe plăcuţele de înmatriculare ale maşinii scria „ERIC 1” – aşadar, îmi place să cred că ştiu şi cum îl chema pe acest cititor singular.

Îl văd adesea, cu o imensă bucurie, pe „omul care aduce cartea” citind în metrou, sau chiar pe peronul metroului, şi radiind plăcerea lecturii ca pe o aureolă.

Chiar şi eu i-am citit fiului meu, la insistenţele lui, când avea vreo cinci ani, „Nostalgia” lui Mircea Cărtărescu (pe atunci „Visul”) în timp ce ne plimbam pe aleile Parcului Carol (pe atunci „Libertăţii”).
Se poate, deci, citi în orice poziţie… Personal, prefer să citesc în pat, cu o pernă tare sub omoplaţi, la lumină reglementară, căzând duios pe pagină, din stânga. Când stau culcat, îmi vine parcă mai uşor să-mi părăsesc trupul, căci ce e lectura dacă nu o ieşire din trup pentru a accesa un alt plan?

Dar nu cred că cineva ne poate sfătui cu adevărat cum să citim. Deşi în cruntul final al anilor ’80 am primit câteva sfaturi utile pentru practicarea lecturii pe timp de iarnă. Pe atunci iernile erau cumplit de reci, mai ales în apartamente, iar cititul în pat nu oferea confortul la care te-ai fi aşteptat, pentru că presupunea expunerea periodică a braţelor şi pieptului la frigul din cameră, ori de câte ori trebuia întoarsă pagina. Şi asta-ţi cam tăia cheful.

Însă doi profesori universitari de la Politehnica din Bucureşti, un cuplu nărăvit la citit, m-au învăţat cum să citesc în pat la temperaturi de sub zece grade. Reproduc în continuare sfatul lor, pentru că… s-ar putea să nu se ştie.

Deci: te vâri sub plapumă până-n gât, preferabil cu un fes pe cap şi mânuşi fără degete pe mâini. Iei o jachetă groasă, de lână, şi o îmbraci invers – adică ţi-o tragi pe mâini cu faţa în jos, peste plapumă, până când gulerul îţi acoperă bărbia. Astfel, ai braţele, pieptul şi gâtul protejate şi poţi întoarce paginile fără grijă, ferindu-te, totuşi, să provoci curenţi de aer prea puternici.

Revenind la Eric, care pariez că n-ar şti cum să citească în astfel de condiţii, sunt sigur că el ar fi în stare să breveteze o metodă de a citi la volanul unui automobil decapotabil.

(Cea mai recentă carte publicată: Și v-am spus povestea așa, Editura Arthur, 2014.)

Adela Greceanu

Sfaturi n-am să dau. Nu mă încîntă. Și nu știu la ce bun. Dar pot povesti cum îmi place mie cel mai mult să citesc. Mai întîi trebuie să am timp. Sau să-mi iau timp. Să fur, dacă trebuie. Apoi să scot din bibliotecă sau din teancurile de lîngă bibliotecă și de pe măsuța de cafea cărțile din care am chef să citesc și să recitesc. De pildă la începutul lui 2014, am prins cîteva zile (ce lux!) în care asta am făcut: mi-am înșirat pe canapea ”Cursurile de literatură” ale lui Nabokov, cartea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, „Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelștam”, ”Doamna Bovary” a lui Flaubert, ”Ulise”-le și povestirile lui Joyce, povestirile lui Kafka… Și (re)citeam din Nabokov, lăsîndu-mă ghidată de el prin istoria melancolică a gîndacului Gregor Samsa, cu cartea lui Kafka deschisă sub Nabokov sau citeam comentariile lui BAS la nodurile tematice (cum le spune Nabokov) din literatura lui Flaubert cu „Doamna Bovary” la îndemînă și tot așa. Cărți care cheamă alte cărți, care cheamă alte cărți… la nesfîrșit – așa îmi place cel mai mult să (re)citesc.

(Cea mai recentă carte publicată: Și cuvintele sunt o provincie, Editura Cartea Românească, 2014.)

Bogdan-Alexandru Stănescu

E foarte important să citești mai multe cărți simultan. Poți încerca să le plasezi în locuri strategice din casă. Să zicem că citești două romane: unul trebuie să stea pe lângă budă, celălalt în drumul spre telecomandă. Astea ar fi aparițiile recente. Ei, ele trebuie condimentate cu o carte veche, care ți-a plăcut foarte mult pe vremuri și pe care altfel nu ai avea timp s-o recitești. Să zicem, aleatoriu, Relatare despre Regele David. Pe asta ține-o lângă pat, pentru că nu e nimic mai reconfortant decât să-ți lași mâna să alunece spre o carte cunoscută, la prima oră a dimineții. Să spunem că dormi cu fața-n sus – respectă exact pașii! – primul lucru pe care-l faci este să verifici dacă mai trăiești. OK, ești în viață, coboară mâna pe lângă pat, cu palma în jos. E acolo? Bun, înseamnă că mai există speranță, pipăie coperta cu un gest care să nu excludă senzualitatea. Dacă e ediția aia din Globus, știi că hârtia a înflorit, are un soi de puf care vibrează când îl atingi. Ridici cartea și ți-o așezi pe față, deschisă. Inspiri profund și stai așa cam un minut. Afară e încă întuneric, copiii dorm în camera de alături, mâțele deja au început să se alerge și să se scuipe prin casă. E timp. Citește 5 minute, lasă-te înveșmântat de toate aromele și gusturile pe care Heym le presară în carte. Ziua poate să înceapă. Te gândești să faci o baie, lungăăă, fierbinte și mai ales fără alți oameni sau animale prin jur. Îți iei cu tine volumul de poeme al lui Louise Glück, iei cele două romane noi (unul e istoric, despre viața lui Alexandru cel Mare, celălalt e un roman scris de un tânăr autor român), iei eseurile lui Brodski și, eventual, îl iei și pe Kindle cu tine. Ai cel puțin o oră de citit în liniște. Pentru amiază îți rezervi ceva mai hardcore – poți începe, de exemplu, cu Odiseea. E foarte important să citești Odiseea în fiecare an. Citește două cânturi în după-amiaza asta, apoi treci la treabă. Ai printat vreo 6 manuscrise. Ia-l pe cel mai puțin interesant. Citește 20 de șpalturi, apoi treci la următorul. Ai timp până seara să-ți dai seama care merită citit integral, și care nu. Seara așteaptă să se culce toată lumea și treci la plăcerea ta vinovată: un roman de John Le Carré, poate chiar și două-trei pagini din Cvartetul din Alexandria. Poți adormi, eventual, cu niște Philip Larkin, Christopher Logue, James Fenton. Important e să adormi cu poezie, așa cum e important să te trezești cu o carte veche, plină de arome.

(Cea mai recentă carte publicată: anaBASis. Cu 12 ilustraţii de Laurenţiu Midvichi, Editura Cartea Românească, 2014.)

Daniela Zeca-Buzura

Cred că misterul răspunsului la întrebarea „cum să citim?” e cel puțin la fel de dens precum cel al întrebării „cum să scriem?”. Ei, bine, nu am o rețetă eficientă pentru asta, deși lectura s-a eficientizat și sunt puse în uz modele de citire rapidă, pe diagonală, pe sărite, dar consider că nu putem ști cum să citim până nu ne răspundem de ce o facem.

Pentru mine, în ordine cu totul subiectivă, un lucru e cert: nu poți citi ficțiunea decât rând cu rând și printre rânduri – asta în măsura în care asumi lectura ca pe o manieră subtilă de cunoaștere a lumilor celorlalți…

Eu, de pildă, citesc – dar când declar asta mă mențin departe de moftul oricărei recomandări – încercând să aflu dacă aș fi scris dezvoltând la fel acel subiect, iar bucuria îmi parvine în primul rând de pe urma acestui gen de confruntare: autorul acela a fost altfel decât mine și ce a descoperit el în plus, așa încât cititul devine o captivantă explorare a diferenței, care mă seduce la fel nu numai când este vorba despre literatură, ci și despre filosofie, istorie, politică, jurnalism, psihologie.

(Cea mai recentă carte publicată: Omar cel Orb, Editura Polirom, 2012.)

T.O. Bobe

Răspunsul la întrebarea cum să citim a fost întotdeauna foarte simplu: să citim adecvat. Adecvat la fiecare carte, la fiecare articol sau etichetă de pe un ambalaj. Așa cum nu te duci la plajă în haină de nurcă sau în șlapi la viitorii socri cînd ceri mîna alesei, n-are rost să citești nici o carte despre teoria unificată a universului doar ca să strîmbi din nas pentru că un cuvînt se repetă de șase ori pe pagină.

Bănuiesc însă că nu în direcția asta bătea întrebarea dumneavoastră. Și o să spun că, nu atît spre surprinderea, cît mai ales spre dezamăgirea mea, există încă mulți oameni instruiți care citesc ficțiunea în scop informativ, ca să învețe ceva, ca să deprindă nu știu ce fără profesor, ca să afle un sfat de viață util.

E aici o confuzie cauzată, bănuiesc, de suportul cărții. Dacă ai fost obișnuit din școală că niște hîrtii tipărite și legate între coperte servesc numai la aflarea unor informații (despre cum se calculează lungimea bisectoarei, despre cel mai înalt vîrf din Pirinei, despre aparatul excretor al rozătoarelor mici), atunci o să cauți și în Anna Karenina date despre vestimentația din secolul al XIX-lea, despre mijloacele de locomoție de pe vremea aceea sau o să încerci să extragi o învățătură morală despre cum se trăiește amorul, ca s-o aplici în propria viață. E ca și cum te-ai aștepta să vezi la televizor numai meciuri de fotbal și, dacă rulează Casablanca, ai fi dezamăgit că n-o să găsești acolo niște bărbați în chiloți alergînd după o minge.

Vorbesc mai întîi despre eroarea cititului pur informativ, pentru că ăsta e cazul cel mai des întîlnit atunci cînd obiectul e o carte de ficțiune. Să fii atent doar la poveste, să apreciezi exclusiv subiectul arată că scapi din vedere esențialul, și anume că un roman sau o povestire e în primul rînd un obiect estetic. Dacă te uiți la un tablou al lui Grigorescu și vezi boul sau la unul al lui Degas și admiri gambele balerinelor, nu se cheamă că ești un iubitor de artă. Dacă din Curcubeul gravitației te aștepți să afli date despre al doilea război mondial, nu se cheamă că ești cititor. Dacă ceri de la o carte de ficțiune să servească cine știe cărei ideologii, să determine creșterea alocației pentru copii și văduvele de război sau acordarea unei indemnizații de merit pentru țîrcovnicii pensionari, înseamnă să instrumentalizezi literatura, să-i atribui funcții pe care nu le are. Sigur, poți și să spargi nuci cu unele dicționare, dar asta nu înseamnă să le utilizezi în scopul pentru care au fost făcute.

Însă cea mai mare eroare mi se pare a fi aceea de a-ți închipui că, dacă nu extragi dintr-o carte în primul rînd informațiile, atunci știi cum trebuie să arate literatura și rejectezi din principiu orice nu seamănă cu propriile așteptări. În cazul ăsta o să te plîngi că la Virginia Woolf, în Valurile, nu e suficient suspans, că în Orașele invizibile a lui Calvino intriga e insuficient conturată sau că Pastelurile lui Alecsandri au excesiv de multe descrieri de natură. Evident că exemplele de mai sus sînt grosiere, însă aplicarea unei grile de lectură inadecvate e deseori o sursă de nefericire pentru cei care se pretind cititori avizați. Cum să nu compătimești un gourmet întristat că mămăliga n-are cimbru, iar brînza de bivoliță nu miroase a pește?

Ca să n-o lungesc foarte mult, recomand cititul relaxat, dar nu leneș, atent, însă nu firoscos. Nu căutați cu anasîna erori, dar nici nu înghițiți pe nemestecate orice. Nu începeți să citiți aplicînd una dintre cele trei, opt, unsprezece grile de lectură pe care le știți, pentru că e posibil ca respectiva carte să nu semene cu nici una dintre cele citite deja. Așteptați-vă la orice, bucurați-vă de orice descoperire nouă și nu cereți unei cărți să vă dezvăluie sensul ascuns al vieții, dacă nu vreți să ajungeți să postați pe facebook citate. Sensul vieții e unul singur și îl cunoaștem cu toții, e 42.

(Cea mai recentă carte publicată: Contorsionista, Editura Humanitas, 2011.)

1. Anchetă: 10 scriitori români despre FILIT
2. Recomandări de lectură de la scriitori (I) – Ernest Hemingway despre ce să citim
3. Anchetă: Ce baruri și cafenele frecventează 15 scriitori români
4. Anchetă: Cum a fost prima zi de școală pentru șapte scriitori români
5. Anchetă: Șaisprezece scriitori români ne spun care sunt locurile și obiceiurile lor de scris
6. Ce e nou în lumea cărții din România: rezervări la Serile FILIT, scriitori români în străinătate, clubul de lectură Fanbook și altele

The post Anchetă: Cum (să) citim? – Sfaturi de lectură de la doisprezece scriitori români appeared first on Bookaholic.

Maria Surducan este ilustrator de carte, autor de bandă desenată şi grafic designer. A terminat facultatea, dar și masterul, la Universitatea de Artă şi Design de la Cluj. A ilustrat, printre altele, Pentru ce mergem la operă?, de Tiberiu Soare, volum publicat de Fundația Calea Victoriei, și Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, de Petre Ispirescu, tipărită de Editura Vellant. Prima ei carte, scrisă și ilustrată, a fost David și puiul de întuneric (Editura Benefica, 2012). Cea de-a doua, pretextul pentru întâlnirea noastră și interviul de față, se numește Prâslea cel voinic și merele de aur și a fost reeditată de curând de Editura Vellant. 

Prâslea cel voinic și merele de aur este un roman grafic absolut minunat, care te trage cu totul într-o poveste atipică, un basm care îmbină, cu succes, elementele clasice cu cele moderne. Sursele de inspirație ale autoarei sunt trei poveşti culese de Petre Ispirescu care urmează firul narativ al poveştilor în care elementul central este mărul de aur: Prâslea cel Voinic şi Merele de Aur, Pasărea măiastră şi Lupul cel năzdrăzvan. Nu vă mai spun decât atât: este musai s-o aveți în bibliotecă :).

Cu Maria Surducan m-am întâlnit la București, la puțin timp după lansarea romanului ei grafic, în spațiul primitor și cald de la Cărturești Verona. M-am bucurat tare mult de întâlnirea cu ea, o ilustratoare și o povestitoare extraordinară. Am vorbit, cu precădere, despre Prâslea cel voinic și merele de aur, despre provocările pe care le-a întâmpinat, alegerile pe care le-a făcut, atât la nivel narativ, cât și vizual, ce a presupus documentarea pentru această carte, dar și multe, multe altele. După conversația cu Maria Surducan, mi-am dat seama că-mi place tare mult lumea BD-ului, așa că s-ar putea să mă găsiți mai des în ea :).

Am văzut că și sora ta, Ileana Surducan, a studiat Artele la Cluj. Talentul în a ilustra este o genă care circulă în familie?

Nu știu în ce măsură l-aș descrie ca talent, eu cred că este, mai degrabă, dorință și multă muncă. Pe drumul ăsta pe noi ne-au ghidat cărțile pe care le-am descoperit în copilărie și bucuria pe care ne-au dat-o ele. La un moment dat, ne-am dat seama că am putea face și noi ceva, că am putea să regizăm și noi, pentru alții, o astfel de experiență. Cumva, dorința aceasta a noastră a fost cea care ne-a ghidat pe drumul Artelor. Bandă desenată ne-am decis destul de târziu că vrem să facem, abia spre ultimul an de facultate, tocmai pentru că, de fapt, nouă ne place să spunem povești. Întâmplător, știm să desenăm mai bine decât să cântăm, de exemplu, și atunci acesta este mediul în care ne exprimăm cel mai bine.

Înțeleg, din alte interviuri, că desenezi de când te știi. Nu te-a descurajat nimeni la început, nu ți s-a spus că nu vei ajunge departe cu desenul? Știi tu, vechiul clișeu cu artele.

Dimpotrivă. Părinții noștri sunt amândoi fizicieni și au fost atât de entuziasmați de ceea ce făceam noi, ne-au încurajat atât de mult, încât nu ne-am pus niciodată problema că am putea face altceva. Știu că lucrările noastre ajungeau foarte repede pe pereți, aveam mereu expoziții în casă cu ce-am lucrat noi. Așa că, pentru că ei ne-au luat foarte tare în serios, și noi ne-am luat foarte tare în serios.

În fiecare dintre ilustrațiile tale am simțit pasiunea ta în spate. Și talentul, chiar dacă nu crezi în el. Cu toate acestea, care ar fi motivul pentru care ai renunța la desenat?

Pot să mă gândesc la un scenariu în care să lucrez într-o echipă, pe scenariu, și în care să nu fiu eu desenatorul. Dar nu pot să-mi închipui niciun scenariu în care n-aș spune povești. Pot să-mi imaginez c-aș fi un om care s-ar retrage în spate și ar fi invizibil, de exemplu la realizarea unui film, dar tot ceea ce aș face ar fi legat de narațiune.

Care a fost cea mai dificilă scenă din Prâslea cel voinic și merele de aur de desenat? Dar cea care ți-a provocat cel mai mult imaginația? Dar cel mai greu de conturat personaj?

A fost foarte dificil să desenez punctul culminant al poveștii. Și acum, spoiler alert, momentul în care frații mai răi îl ucid pe Prâslea. Nu știam cum aș putea regiza imaginea astfel încât să fie și de impact, dar și să nu cadă în soluții ieftine, cu sânge pe pereți, o violență dintr-asta gratuită. La final, am ajuns la o soluție bună, în care personajele sunt reprezentate în siluetă, pe fundalul unui apus de soare. Avem o dimensiune simbolică, dar se și întrezărește ce se întâmplă.

Cât despre imaginație, a fost foarte interesant să desenez mașinăriile lui Negru Împărat, care sunt jumătate mecanice, jumătate magice. Momentul cel mai interesant, la care am lucrat cel mai mult, a fost cel al apei vii și al apei moarte, cel în care trebuia să le reprezint, împreună cu descântecul, în acțiune.

Iar Ileana, prințesa, a fost cel mai greu de conturat personaj. Și asta pentru că mi se pare că este foarte greu să construiești un personaj feminin. Clișeele și motivele inițiale nu ne mai sunt suficiente. Motivul prințesei care nu are niciun fel de prieten, nu vorbește cu nimeni, așteaptă la capătul lumii, primul bărbat pe care-l vede este alesul ei, nu este unul care mai funcționează. Nu poți să-l prezinți așa. Trebuie să aibă personalitate. În același timp, nici prințesa războinică nu mi se pare o soluție bună. Prin fire, eu nu mă definesc ca fiind războinică. Și atunci cum aș putea să creez un personaj feminin care să semene cu mine, să prezinte ideile mele, dar fără să fie un feminin agresiv? Soluția a fost inspirația din Marie Curie. Am o prințesă chimist, să spunem. Contribuie activ la crearea poveștii, intuiește cumva direcția pe care curge firul narativ și se face utilă în punctul culminant al acțiunii.

Chiar așa, Ileana capătă atributele unei Marie Curie, Negru Împărat pe cele ale unui Nikola Tesla ș.a.m.d. Cum ți-a venit ideea să presari astfel de ingrediente?

Pentru că eu am întâlnit poveștile în copilărie, am rămas cu o fascinație pentru narativitate. În momentul în care am descoperit la școală istoria, am fost uimită: erau povești pe bune. Iar pentru că părinții mei sunt fizicieni, am avut acces la literatura de specialitate: am citit biografiile lui Edison, Tesla, etc., și mi se păreau niște personalități extraordinare. După aceea, când am aflat despre Marie Curie, care a luat două Premii Nobel într-un moment în care femeile nu primeau Nobel, și care a avut niște descoperiri minunate, într-o inconștiență totală, fără să ia seama la primejdiile la care se expunea, mi s-a părut, iarăși, un personaj la granița cu povestea. Așa că a fost, cumva, un salt firesc. Există o explicație în țesătura poveștii, așadar, care nu este vizibilă la suprafață.

Nu numai că ilustrezi cărți, dar și scrii. Cum este cazul romanului grafic Prâslea cel voinic și merele de aur, iar, în trecut, David și puiul de întuneric. Spune-ne cum te-ai hotărât să rescrii Prâslea… .

A fost un context: se lansa platforma Creștem idei și fetele au venit la mine și m-au întrebat dacă n-aș vrea să propun primul proiect al platformei. Atunci m-am gândit și, după ceva timp, mi-a venit în minte Pomul cu mere de aur. În jurul acestuia a început să se țeasă povestea. În momentul acela, am pus stop, mi-am zis că am citit undeva poveștile acelea. Așa c-am mers pe firul acesta al amintirii și l-am redescoperit pe Petre Ispirescu – cumva, am făcut drumul invers.

Apropo de crowdfunding. Cartea a apărut, anul trecut, cu ajutorul celor de pe platforma Creștem idei, în 300 de exemplare. Cum a ajuns să fie republicată la Vellant?

Vellant a fost foarte interesat de proiect încă de la început. De altfel, a susținut și campania de crowdfunding. După ce s-au epuizat cele 300 de exemplare, primeam mailuri de la oameni care mă întrebau unde găsesc cartea. Și-atunci, în ideea că exista această cerere, cei de la Vellant au spus că sunt dispuși s-o reediteze. Am fost foarte bucuroasă, pentru mine este doar începutul unui proiect de lungă durată. În fanteziile mele, seria aceasta ar trebui să continue, ei ar trebui să i se adauge alte volume, nu cu aceleași personaje neapărat, dar musai în aceeași lume.

Cum se leagă lucrurile! Sar la o altă întrebare pe care o aveam pregătită pentru mai târziu. Prâslea (Petru) și Ileana pleacă în lume la sfârșitul cărții. Numai bine pentru volumul al doilea, mai ales că au rămas multe întrebări fără răspuns. Putem spera la o continuare?

Da, eu sper la o continuare. Acum încerc să văd cum ar putea curge volumul al doilea. Mi-ar plăcea să trecem prin nunta ca-n povești. Pe de altă parte, sunt conștientă că Prâslea a murit și a înviat, nu-mi dau seama acum ce-ar mai putea să i se întâmple, mai grozav de-atât. Caut momentan. Astea sunt provocările unui scenariu.

Nu mai e nevoie să spun că mi-a plăcut la nebunie finalul cărții. Prâslea decide să nu se răzbune pe frații săi. De ce ai ales un final atât de atipic, fără să moralizezi?

Orice poveste are două părți: dimensiunea care curge și viziunea morală a autorului, țesătura poveștii, cea care construiește, de fapt, narațiunea. Cea din urmă nu-i bine să se vadă, urzeala nu este pentru dimensiunea care curge. În momentul în care personajele se ridică și-și declamă opțiunile morale, devine obositor și condescendent. Prefer ca cititorul să-și tragă singur concluziile, să judece el cum privește personajele și să decidă dacă deciziile lor sunt corecte sau nu. Prâslea, în urma tuturor experiențelor, își dă seama că, dacă s-ar răzbuna pe frații săi, nu ar face decât să se înscrie într-un cerc al violenței.

Mai ales că avea un trecut…

Da, exact.

M-a surprins să găsesc și elemente ale lumii contemporane în volum, cum ar fi roboții, pistoalele, exploziile, industrializarea, etc. De ce ai ales să „modernizezi” basmele? Nu ți-a fost teamă că părinții, să zicem, le-ar recepta greșit, că ar spune că ai stricat basmele?

Basmele nu sunt creații clasice, nu sunt făcute să se cristalizeze. Faptul că Petre Ispirescu le scrie bine și foarte curat nu înseamnă că acolo s-a terminat basmul. Basmul este făcut să fie repovestit mereu. E cumva fals să spui un basm ca acum două sute de ani. Inevitabil se vor strecura și elemente moderne. Ai două variante: să încerci să le elimini sau să le iei și să te joci cu ele cât de bine poți. Mi se pare mai interesantă ultima variantă.

Citind și privind Prâslea… m-am trezit, la un moment dat, că, acolo unde erau pagini pline de desene, fără bulele cu replici, continuam, în gând, povestea, ajutându-mă de imagini. Să fie acesta scopul respectivelor pagini? Ai răbdare cu mine, te rog, sunt o începătoare într-ale BD-ului.

Ce mă fascinează pe mine la banda desenată este faptul că, spre deosebire de ilustrația de carte, e ca și când ți-ai face tu propriul film. Ți se dă pe mână o echipă de actori, o cameră, ai un scenariu, poți să faci ce vrei. Secretul este că, între cadre, cititorul va completa singur. De-asta nu-i nevoie nici să explici tot, nu-i necesară nici o morală sau să caracterizezi personajul ca fiind trist, cititorul vede și simte.

Momentul acesta în care ai încredere în cititor este cel care-ți dă aripi ție, ca autor de bandă desenată, dar și ca scriitor în general. Noi ne întâlnim la mijlocul drumului, fiecare vine cu bagajele lui, și nu încerci să-l forțezi pe celălalt să vadă lucrurile așa cum le vezi tu. Încerci doar să-i dai sugestii.

Apropo de asta, am observat o tehnică foarte interesantă pe care o folosești în poveste. Lupul îi povestește lui Prâslea ce s-ar putea întâmpla. M-ai păcălit, din nou: la sfârșitul poveștii, mi-am dat seama că toate acelea se întâmplaseră deja.

Da, este ca într-un film. Poți să ai flashback exact ca în cinema. Poți să te joci cum vrei. De exemplu, eu mă joc cu imaginile din frescele românești. Și-atunci, flashback-ul personajelor este reprezentat în stilul frescelor de Voroneț. Momentul în care ei își amintesc de tatăl lor, în imaginile care sunt proiectate pe peretele din spate, este, de fapt, reprezentat prin intermediul frescelor care povestesc aventurile tatălui. Acesta este un truc pe care l-am descoperit pentru prima dată în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, o carte ilustrată la Editura Vellant, în colecția „Pasărea măiastră”. Scena în care Făt-Frumos găsește armele tatălui său este reprezentată și pe perete, prin fresca în care tatăl este văzut în acțiune, călare pe cal, omorând balaurul.

Imagini succesive în detaliu, cum ar fi secvența prăpastiei unde, din nou, completam, în gând, cu adjective și adverbe potrivite benzilor desenate pe care le vedeam. Este o tehnică des folosită în banda desenată?

Cred că e prima dată când aud lucrurile formulate așa și mă bucur că se întâmplă. E o tehnică care, într-adevăr, se folosește în banda desenată, și care se apropie de cinematografie. Tu practic regizezi spațiul. Și încerci, prin această regie de spațiu, unde te folosești inclusiv de cromatică, să conduci cititorul și să-i induci emoția aceea. Nu e suficient să spui „Ileana este îndrăgostită de prinț”. Asta nu înseamnă nimic. Trebuie să arăți lucrul acesta, să-l creezi.

Ileana, Pasărea măiastră și Lupul rostesc, în momente cheie, un fel de incantații, redate vizual printr-un tip special de caractere. Recunosc că m-au pus în dificultate la un moment dat…

Ăsta era și scopul, nu era un limbaj destinat tuturor.

…deși am înțeles că ai vrut să marchezi folosirea unui tip de magie. Sunt câteva cuvinte pe care nu le-am priceput, oricât m-am străduit. Nu ți-a fost teamă că-ți vei agasa cititorii?

Acela este limbajul descântecelor și este destinat inițiaților. Textul funcționează foarte bine și dacă nu le pricepi deloc. E clar ce sunt. De asemenea, scriitura este scrisul arhaic românesc, sunt litere latine, modificate grafic, care seamănă cu cele chirilice, cele care apar pe icoane. La fiecare dintre cele trei personaje folosesc câte un stil diferit de literă.

Așadar, dacă textul este descifrat, foarte bine. Dacă nu, îmi asum acest risc.

Ileana este fiica știmei apelor. Ce înseamnă asta?

Știma apelor este un personaj fantastic. N-am să dezvălui foarte multe pentru că pregătesc acum o bandă desenată despre povestea părinților Ilenei, cum a cunoscut-o Negru Împărat pe știma apelor și care este, de fapt, istoria lui Negru Împărat. El oricum nu este neapărat un personaj negativ, are motivele sale pentru a face ceea ce face.

Vedere cu Ileana, prințesa chimist

Ce a însemnat documentarea pentru o carte atât de complexă? Atât la nivelul poveștii, cât și al vizualului.

În principiu, documentarea este pe costum românesc. O strâng din liceu și este un subiect care-mi este foarte drag, vina este a lui Vali Munteanu, ilustratorul român care se joacă minunat cu costumul românesc. Preocuparea aceasta se leagă foarte tare cu istoria. La noi, câtă vreme turcii ne-au asuprit, se purtau costume otomane; când cineva ne elibera, nobilii se îmbrăcau după moda italiană. Tot costumul românesc de curte este, astfel, plin de mesaje. Cel popular este mult mai complex decât imaginea stereotipică pe care o avem cu zeghe, roșu, negru, roșu, negru și ie. Sunt lucruri foarte complexe, foarte frumoase, care cred că dau o mare bogăție vizuală în orice poveste le strecori.

Cât la nivelul poveștii, trecem de la Jung prin Voiculescu și prin o listă întreagă de autori care analizează basmele și vorbesc despre substratul lor, despre faptul că basmele nu erau povești pentru copii, ci o formă de terapie în care-i spuneai omului că este important să se lupte cu balaurii săi și să-și găsească sufletul la capăt. Basmele nu sunt despre un prinț care-și caută o prințesă, ci despre un suflet care se reîntregește. Asta mi se pare fascinant.

Ai un cititor în minte atunci când scrii sau desenezi?

Cu maximum de egoism, mă am pe mine în minte. Îmi place foarte mult de Shaun Tan, un ilustrator australian și care, întrebat dacă el scrie povești pentru copii, spunea: Explicați-mi și mie de unde obsesia asta cu copiii pe care-i vedem altfel decât pe adulți, niște omuleți mici și proști, eu nu eram un omuleț mic și prost și nici nu cunosc astfel de omuleți. Haideți să scriem povești pentru oameni și atunci se vor bucura și copiii, și adulții.

Prâslea… (un preview de zece pagini aici) este, clar, o carte minunată de dat în dar, unui adult sau unui copil. Ce altă carte de anul acesta, ilustrată, bandă desenată, etc., ai da cadou?

Mulțumesc!

Ne întoarcem la Shaun Tan care a scos o carte foarte frumoasă care se numește Regulile verii (The rules of summer) și care este o poveste pe jumătate spusă despre doi frați care au niște reguli arbitrare legate de cum trebuie să te bucuri de vară și de prietenie. E o carte în care cititorul este activ, el trebuie să-și completeze singur povestea, i se dă foarte puțin, dar imaginile sunt foarte fantastice și se leagă cumva dincolo de cuvinte, are de-a face cu lumea aceea stranie pe care o descoperi copil fiind, când totul în jurul tău e nou.

Imaginile din acest material au fost preluate de pe site-ul și blog-ul autoarei și au fost folosite cu acordul acesteia. 

1. „Pacea este țara mea.” Interviu cu Sorj Chalandon
2. Interviu Ana Maria Sandu: Pe firul matriostilor
3. “Scrisul este un proces misterios şi fascinant” Interviu cu Zeruya Shalev
4. „Este mult mai uşor să calomniezi o femeie, chiar şi în prezent” – interviu cu Sarah Dunant
5. Simona Kessler – interviu: “Bucuria mea este de-a descoperi cărți bune pe care să le prezint editorilor”
6. De vorbă cu un copil pasionat de lectură: Maria, 9 ani – ”Lectura este o maşină miraculoasă”

The post Interviu cu Maria Surducan: „Basmul este făcut să fie repovestit mereu” appeared first on Bookaholic.