Featured – Bookaholic

Diana Bădica (n. 1985) este o tânără poetă absolventă de Psihologie şi Sociologie, care lucrează actualmente într-o multinaţională şi – aşa cum singură se prezintă – „nu o deranjează procedurile” de acolo. Cu toate acestea, şi-a găsit timp să meragă la cursuri de scriere creatoare (de poezie şi de proză) şi chiar să aştearnă pe hârtiile propriile poezii, care au apărut, iată, în volum: Enşpe mii de dimineţi, Editura Casa de pariuri literare, 2014.

Poemele scrise de Diana Bădica au în centru o voce feminină, un fel de alter ego al poetei; ele vorbesc despre cotidian, despre gesturile zilnice obişnuite – a căror repetiţie este şi mai intens resimţită atunci când lucrezi la program strict într-o corporaţie (vezi chiar titlul volumului, Enşpe mii de dimineţi!). În acest context, textele sale poetice reprezintă încercarea de a se retrage pentru o clipă din mecanica de zi cu zi, din rutină şi repetiţie, de a face un pas în lături şi a reflecta asupra sensului vieţii, asupra iubirii, relaţiei de cuplu, asupra a tot ceea ce te face să mergi mai departe, să continui rutina celor „enşpe mii de dimineţi”: „e nebunie curată/ să spun că doar ziua asta/ e teatru de operaţiune,/ pentru că toate zilele noastre/ sunt la fel./ când te aştept, / veselia mea se transformă / într-o ură ciudată/ în care se adună pumni şi picioare,/ înjurături şi ceva indiferenţă/ la sfârşitul imaginii./ de obicei,/ sunt o persoană calmă,/ iar tu mă iubeşti cum poţi./ ştim amândoi/ tabla înmulţirii/ şi drumul spre casă./ dacă vrei să rămânem lucizi,/ mai bine te ridici şi umbli” (34).

Poemele marchează uneori discrete mişcări coregrafice ale sentimentelor, ale dinamicii de cuplu; iubirea – în lumea aceasta dură, repetitivă, a mecanicii zilnice (corporatiste) este prea fragilă: „în toamnă,/ temerile noastre/ s-au aşezat faţă în faţă,/ ca doi jucători de scrimă./ s-au privit în ochi/ şi s-au împuns,/ o dată, de două, de nouă” (33). „Temerile”, angoasa în surdină se simt adesea în poemele scrise de Diana Bădica. Alături de vocea feminină – care, pentru a contrabalansa angoasa, neliniştile, iubirile fragile (pe cale de a se destrăma oricând) evocă deseori secvenţe din copilărie – se face simţită şi vocea tatălui: „tata face pasul mare,/ mă întrece când suntem cu picioarele/ pe pământ:/ al doilea război mondial/ îl prezice pe-al treilea,/ abel n-a murit,/ eva e tot curioasă,/ corporaţiile o să ne omoare,/ consumerismul o să ne mănânce/ copiii pe pâine,/ planeta o să se ducă dracu,/ 0 plus 0 înseamnă tot 0” (Definiţia 2).

Aş vrea să citez aici, în contrapondere, un frumos poem evocator al copilăriei, cu aceleaşi personaje: tata şi fiica (la pescuit). Poemul e delicat şi senin, perspectiva e cea a copilului: „tata cască ochii/ în orizont şi în apă./ am poftă de pâine cu unt,/ ciocolată cu alune/ şi limonadă cu mentă./ undiţele dorm./ el şopteşte ceva/ despre saramura de peşte/ sssssssst! îşi spune/ închizând ochii./ îmi lungesc şuviţele de păr/ cum lungeşte soarele/ căile ferate./ număr din zece-n zece,/ din sută-n sută,/ o să fiu doctor/ când o să fiu mare./ dacă peştele trage,/ tata nu observă./ la întâlnirea apei cu cerul/ a apărut ceva” (10). Nostalgice şi delicate sunt şi textele care-i evocă pe bunici (volumul întreg e dedicat bunicilor), precum acesta: „ţelina tăiată miroase a bunica,/ coşniţa în care iarna/ păstra tămâia.// varul stins miroase a bunicul,/ găleata murdară/ în care păstra bidineaua.// celelalte obiecte n-au miros” (6).

După cum se vede, poemele Dianei Bădica adoptă un stil direct, simplu, emoţional, făcând adesea apel la mici coregrafii sau la obiecte (ca mai sus). Textele nu au titlu, sunt pur şi simplu numerotate, cu excepţia a 5 Definiţii (una e citată mai sus), în care tânăra poetă – aflată la început de drum – încearcă să contureze mai ferm lucrurile, să fie mai sentenţioasă (deşi ar trebui, totuşi, să evite încă această etapă). Altfel, versurile au o anume prospeţime şi emoţie – proprii oricărui început de drum: poetic, sentimental, profesional şi de toate felurile.

Diana Bădica, Enşpe mii de dimineţi, poezie, Editura Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2014, 72 p. Cumpără cartea de pe librăria online Cărturești!

The post Rutină versus poezie: Enşpe mii de dimineţi de Diana Bădica appeared first on Bookaholic.

O fi fost Gagarin primul om în spațiu, iar Armstrong primul pe lună, dar primul astronaut care se poate lăuda cu primul videoclip muzical înregistrat în spațiu, cu cea mai bună campanie de social media și cu cea mai vizibilă, din această cauză, misiune pe Stația Spațială Internațională, este colonelul canadian Chris Hadfield. Care nu numai că a strâns aproape două milioane de fani pe Twitter și Facebook la un loc, dar a ajuns la 22 de milioane de vizualizări la emoționanta versiune personală a cântecului Space Oddity al lui David Bowie (clip mai jos).

An Astronaut’s Guide to Life on Earth, Ghidul unui astronaut despre viața pe Pământ, este puțin autobiografie, puțin carte motivațională, puțin carte de aventuri SF și puțin comedie. De fapt, cel mai mare procent se duce, după cum dă de bănuit și titlul, spre partea motivațională.

Ghidul astronautului* este însă mai bun decât orice discurs serbăd despre cum voința, educația, motivarea și disciplina, conștientizarea și urmărirea neobosită a scopului în viață pot fenta diverse șotii ale vieții pe Pământ, dezordonate prin firea ei, și pot duce de la un vis din copilărie la visul omenirii – zborul în spațiu.

Stânga – în racheta de carton, 1964; dreapta – făcând primul spacewalk canadian, 2001

Deși cititorul așteaptă cu sufletul la gură povestirile din spațiu, până la ele mai are de citit și de băgat la cap, deoarece Chris Hadfield nu te lasă să o iei pe scurtătură, așa cum nu a luat-o nici el, și îți face traseul de la cutia de mai sus la costumul spațial, 37 de ani mai târziu: școala militară, pilot de la 15 ani, inginer, pilot de vânătoare, pilot de teste și, în sfârșit… ocazia de a depune candidatura pentru postul de astronaut la NASA, în 1992, alături de 5329 de alți doritori.

De atunci, în 22 de ani, a stat în spațiu doar vreo 170 de zile, dintre care numai 146 între 2012-2013, în timpul Misiunii 35 pe Stația Spațială (ISS). Restul de aproape 8000 de zile le-a petrecut pregătindu-se pentru ele.

Oricât de însuflețite și stimulante ar fi aceste povești de pe Pământ, nimic nu se compară cu cele despre experiența în spațiu.

”În acel moment începe niște zguduieli și vibrații enorme, violente. Se simte ca și cum ai fi zgâlțâit în fălcile unui câine uriaș, apoi apucat de stăpânul său invizibil, uriaș, și aruncat în sus, spre cer, departe de Pământ. E un sentiment magic, de victorie, ca un vis. De asemenea e un sentiment comparabil cu momentul când se izbește de mașina ta un TIR la viteză maximă. E perfect normal, mi s-a spus, și mă așteptam la asta.” (despre lansare, la prima sa expediție în spațiu, noiembrie 1995, Space Shuttle Atlantis)

”…și apoi, deodată, totul e calm. Am atins Mach 25, viteza orbitală, și observ scame plutind leneș în sus. În sus. De test, dau drumul hârtiei cu listele de sarcini și o văd cum, în loc să cadă pe jos, o ia liniștită în derivă. Mă simt ca un copil, ca un vrăjitor, ca cel mai norocos om din lume. Sunt în spațiu, lipsit de greutate corporală, și ca să ajungem acolo ne-a luat doar 8 minute și 42 de secunde. Plus-minus câteva mii de zile de antrenament.”

Momentul de glorie al carierei sale a fost Expediția 35 de pe ISS, al cărei comandant a fost, timp de cinci luni. Expediții spațiale au loc tot timpul, de zeci de ani, iar stația nu e niciodată părăsită, cu toate acestea publicul larg a aflat la prima mână, aproape în direct, cum e viața în spațiu, abia anul trecut, când Chris Hadfield, sub îndrumarea fiului său cel mic, Evan, care a fost păpușarul din spatele acestei spectaculoase campanii de deschis ochii și mintea, a început să trimită jos, pe Pământ, înregistrări video cu tot soiul de experimente în gravitație 0: cum storci de apă o cârpă, cum faci exerciții pentru menținerea masei musculare, cum dormi (vezi mai jos), cum mănânci, cum te bărbierești, și tot soiul de alte activități de rutină zilnică, la care pe Pământ, cu gravitație, nici nu te gândești de două ori.

Desigur, scopul expedițiilor pe ISS nu este să distreze publicul, ce fac ei acolo zi de zi, într-un program trimis zilnic de NASA și defalcat pe incremente de 5 minute, este să mențină stația în condiție bună (inclusiv reparând toaleta spațială, dacă se înfundă), să facă teste (sau, mai degrabă, să colecteze informații) pe propria lor existență în spațiu, ei fiind acolo atât niște profesioniști în vârful piramidei pe care ar vrea să o atingă vreodată vreun pilot ori inginer, cât și niște șoareci de laborator uriași, în serviciul științei de pe Pământ. Este important de știut, pentru viitoarele misiuni în spațiu la distanță mai mare de 400 de kilometri (altitudinea Stației) cum se comportă mașinăria umană expusă mai mult timp la lipsa gravitației. Deși pare distractiv să plutești ca un fulg și să zbori dintr-o cameră în alta, efectele lipsei gravitației sunt, pe termen lung, serioase: inima se lenevește, mușchii slăbesc, oasele se decalcifică, vasele de sânge se întăresc. E ca și cum ai îmbătrâni prematur.

” …ca în Alice în Țara Minunilor, apare un moment când trebuie să decizi tu în ce direcție este susul – e un lucru subiectiv, care nu mai depinde de legea gravitației, ci numai de ce intenționezi să faci. În Nodul 3, spre exemplu, banda de alergat e fixată pe un perete, toaleta și alte aparate de exerciții sunt pe podea, iar intrarea in Cupolă se face cu capul în jos. Întregul modul e de dimensiunea unui autobuz, și oricând poți vedea patru oameni făcând fiecare altceva, toți cu perspective diferite asupra noțiunii de “sus”.”

”Așteptând la ieșire era un preot ortodox rus, înveșmântat din cap până în picioare în negru, cu un aghiotant, înarmat cu o găleată cu apă. Am stat în fața preotului în timp ce acesta a înmuiat în găleată ceva ce semăna cu o coadă de cal, apoi ne-a stropit cu ea. Ne-a făcut ciuciulete, binecuvântându-ne.” (înainte de lansarea din 2012)

”Odată îmbrăcat în pijamaua mea (rusească, tip salopeta, izmene cu bluză), trag fermoarul sacului meu de dormit care seamănă cu un cocon cu găuri pentru mâini. Din expedițiile anterioare îmi aduc aminte că un astronaut care doarme e foarte interesant de observat, căci ambele brațe i se ridică în față, făcându-l să semene cu Frankenstein, părul îi plutește vâlvoi în toate părțile, iar expresia feței e de fericire absolută.”

Iar dacă în cinci luni de stat pe ISS și de trimis constant pe Pământ înregistrări video și o colecție spectaculoasă de imagini din spațiu, încă mai existau internauți care nu erau conectați la realitatea celor trei omuleți care ne dădeau câte un ocol la fiecare 1,5 ore, momentul care a atras atenția întregii lumi a fost lansarea, cu câteva zile de terminarea misiunii, a primului videoclip înregistrat în spațiu, Space Oddity al lui David Bowie (originalul ajunsese la 22 de milioane de vizualizări pe youtube, însă a fost dat jos după ce au expirat drepturile de autor cedate doar pentru un an. Din fericire, Bowie a dispus recent ca drepturile să fie redate permanent acestei versiuni, care a reînceput să apară online).

An Astronaut’s Guide to Life on Earth încă nu a fost tradus în limba română, din păcate, dar sperăm că acest lucru se va întâmpla cât de curând, este o lectură instructivă și stimulativă pentru toate mințile și imaginațiile, pentru toate vârstele. Până atunci, se poate găsi, în engleză, aici, la pretul de aproximativ 100 de lei. Tot de acolo se poate precomanda și următoarea lui carte, care va fi lansată în octombrie, You Are Here: Around the World in 92 Minutes.

*Notă 1.: deși în limba română este mai vechi cuvântul cosmonaut, mai recent se face distrincția, în engleză, la nivel strict lexical, între cosmonauți, care sunt ruși, și astronauți, care sunt restul. Din acest motiv am păstrat peste tot aceleași echivalente în română.

Notă 2.: Traducerile fragmentelor de mai sus ne aparțin.

The post Chris Hadfield, Ghidul unui astronaut despre viața pe Pământ appeared first on Bookaholic.

Pe 23 septembrie, cu ocazia vizitei la Bucureşti a Juliei Kristeva, am avut ocazia să stau de vorbă cu celebra teoreticiană, psihanalistă şi scriitoare. Iată mai jos o parte a dialogului nostru. Am stat de vorbă despre psihanalism, feminism sau despre romanele sale.

Julia Kristeva, sunteţi foarte cunoscută în România în calitate de reprezentantă a grupului Tel Quel, foarte influent – în Franţa şi nu numai – în anii ’60-’70. De la cercetările structuraliste, de la critica limbajului şi a textului, aţi trecut – în decursul timpului – la studiile psihanalitice şi feministe. În prezent predaţi cursuri de psihanaliză la Université Paris VII, dar o şi practicaţi. Ce ne puteţi spune despre practica dumneavoastră psihanalitică, despre pacienţii cu care lucraţi?

Fiecare psihanalist are o metodă a lui de lucru, care porneşte, evident, de la ceea ce s-a făcut înainte în domeniu; modelul meu a fost, mai degrabă, Freud, dar dacă mă întrebaţi, aş spune că metoda mea este metoda Kristeva. Ca să vedeţi modul în care lucrez, trebuie să veniţi, însă, la mine la cabinet. În calitate de psihanalist, nu le ofer pacienţilor mei modele. Înainte de toate, încerc să le explic că trebuie să creadă în mine şi în ceea ce facem împreună, şi să le ofer ca ultim punct de sprijin al nevoii lor de a crede în ceva – capacitatea de a gândi şi de a deveni nu credincios, ci cercetător. Să vă dau un exemplu: am fost anul trecut în Argentina şi am stat de vorbă acolo cu directorul unei universităţi. El mi-a spus că se ocupă de tinerii cu probleme de comportament din cartiere, căci există acolo zone vaste unde nici poliţia nu se duce, şi unde tinerii sunt dealeri de droguri sau traficanţi de arme. El îi adună şi, întâi de toate, încearcă să le dea încredere în ei, le oferă cunoştinţe despre tradiţiile, religia lor. Dar asta nu e suficient, spune el. Şi nici ce se face, în general, în Brazilia: li se oferă solidaritate, bani, sprijin pentru a se integra social etc.

Eu vreau altceva de la ei: vreau ca ei să se întoarcă în cartierele de unde provin şi să devină cercetători, să facă o teză despre droguri, de pildă, sau despre vânzarea de arme ori despre familiile aflate în mizerie. Când tânărul respectiv este sigur pe el şi valorizat de societate, el e în stare să meargă la originile răului din care s-a desprins. Aşadar, religia noastră (a psihanaliştilor, n.m.) nu este o religie: este capacitatea de a gândi, de a merge cu gândirea mai departe decât o face religia. Scopul nu este ca cel tratat să devină preot, rabin, islamist ori imam, ci un cercetător, care să înţeleagă lumea aceasta, s-o scoată din impas, s-o determine să preţuiască, mai presus de orice, libertatea de a gândi. Pentru că pe această valoare punem noi preţ: nu putem renunţa la valorile noastre, ci – din perspectiva valorilor noastre – vom încerca să înţelegem valorile celorlalţi, să-i facem să înţeleagă că se pot înţelege, la rândul lor, între ei.

Nu sunteţi numai teoreticiană şi psihanalistă, ci şi scriitoare. Aţi început să scrieţi romane destul de târziu, în 1990 (Les samouraïs, 1990; Le vieil homme et les loups, 1991 etc.). Lucraţi şi acum la un roman?

Tocmai am terminat un nou roman, cred că este cel mai bun roman al meu de până acum: se numeşte L’horloge enchantée şi va apărea la anul, în februarie, la Fayard. Acum câţiva ani, am descoperit, împreună cu fiul meu, în cabinetele lui Ludovic al XV-lea, un ceas ce datează din 1750 şi care a fost programat să funcţioneze până în… 9999! (râde) Ceasul merge şi acum, s-a crezut că se va opri la trecerea în anul 2000, dar nu s-a întâmplat aşa. E senzaţional şi în roman – care este un roman despre timp –, mi-am luat libertatea de a broda în jurul acestui ceas. Protagonista, care îmi seamănă, descoperă acest ceas şi povesteşte viaţa celui care l-a inventat, ca şi viaţa la curtea lui Ludovic al XV-lea, unde erau Voltaire, Diderot, Madame de Pompadour etc. Iubitul acestei femei este un astrofizician care trăieşte după noţiuni ale temporalităţii care sunt cele de astăzi (Big Bang, Deep Field etc.).

E, aşadar, un mod de a imagina un alt timp şi de a încerca să ne construim vieţile psihice la unison cu timpul cosmosului. Pentru că eu cred că trăim având în minte temporalităţi prea scurte: uităm, mai întâi de toate, timpul religiilor – trebuie să ne deschidem către acel timp, ceea ce e deja foarte mult –, dar mai ales trebuie, cred, să împingem mai departe timpul acestei lumi: suntem oare singurii stăpâni ai lumii, mai există şi alţii? Cartea are, cum se vede, accente SF. Am încercat să scriu un roman scurt, accelerat, iar cineva care l-a citit mi-a spus că nu este un roman, ci „un accelerator de particule” (râde), lucru care m-a bucurat.

Aveţi, în prezent, numeroase studii şi iniţiative feministe. Care este climatul, în Franţa, astăzi, pentru feminism (în România este enorm de făcut, în această privinţă)?

Climatul nu este prea roz nici în Franţa, feministele nu sunt foarte active, dar în acelaşi timp, au apărut noi şantiere pentru a putea interveni în favoarea emancipării femeilor. Acum câţiva ani (în 2008) am creat Premiul „Simone de Beauvoir” – cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui Simone de Beauvoir –, un premiu prin care încercăm să încurajăm femeile din lumea a treia: am acordat atunci premiul unei pakistaneze care se bate, pur şi simplu, pentru ca femeile să poată merge la şcoală; talibanii au încercat să o ucidă. Acest premiu se acordă în fiecare an.

Pe un plan mai intim, mai apropiat de cultura europeană, preocupările mele feministe se îndreaptă şi către resorturile ale maternităţii (les logiques de la maternité). Feministele pure şi dure au declarat că maternitatea este machistă şi falocratică şi au îndepărtat multe femei de la această experienţă. Nu e o experienţă uşoară atunci când femeile lucrează, ori sunt singure, sau sunt mame purtătoare (femmes porteuses) sau e vorba de copii concepuţi în eprubetă. Sunt multe întrebări noi în această zonă şi mă preocupă reflecţia privitoare la resorturile maternităţii, la suferinţele implicate de ea, la vocaţia de transmitere a limbajului şi a culturii – încerc să favorizez acest tip de cercetări în psihanaliză.

Există, de asemenea, problema scriiturii feminine (écriture féminine), care nu înseamnă numai o exhibare de organe (multe scriitoare tinere povestesc cum au fost agresate de tată, ce experienţe sexuale au avut ele ş.a.m.d.) ori hard sex – există şi o literatură de acest gen, sigur –, însă sexualitatea feminină are o delicateţe care are de-a face într-o mare măsură cu sublimul, cu limbajul şi toate aceste tipuri de echilibru – odată cu eliberarea corpului – sunt explorate de o serie de scriitoare care nu sunt neapărat cele mai mediatizate. Toate aceste aspecte rămân încă puţin explorate şi nu se poate spune că există o mişcare feministă omogenă. Există un Ministère des Droits des Femmes care încearcă să facă ce poate, dar cred că lucrurile ţin de responsabilitatea fiecărei femei. Îmi place să spun adesea că feminismul a fost o viclenie a istoriei (une ruse de l’histoire) pentru ca fiecare femeie să-şi găsească propriul ei sex. Fiecare individ are propriul său sex – aceasta este adevărata libertate.

The post Julia Kristeva – interviu: „Feminismul a fost o viclenie a istoriei pentru ca fiecare femeie să-şi găsească propriul ei sex” appeared first on Bookaholic.

Cu mic, cu mare, agitați, entuziaști, obosiți după alergătura de peste zi, dar nerăbdători să ne întâlnim cu David Lodge, ne-am adunat aseară, 1 octombrie, în fața Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași cu peste cincisprezece minute înainte de începerea evenimentului. Țigări, cafea, așteptări; scriitori români și străini pretutindeni în jurul nostru, traducători, editori, manageri culturali, jurnaliști, autorități ieșene sau bucureștene, toată lumea, pe scurt, aștepta să-și ocupe locurile în sală și să se bucure de prezența unuia dintre cei mai importanți scriitori din lume, aflat pentru prima dată în România.

S-au stins luminile în sală. Pe scenă, gazda Serilor FILIT, Irina Păcurariu, l-a prezentat pe David Lodge, dând principalele coordonate în ceea ce privește biografia acestuia. Apoi a schițat un portret profesional al partenerului său de dialog, domnul Codrin Liviu Cuțitaru, profesor universitar ieșean. Alături de cei doi, pe canapeaua din mijlocul scenei, a venit și Ionuț Cornilă, actorul care a citit fragmente în limba română din romanul „Mort de surd” al lui David Lodge.

Calm, senin, vădit lipsit de emoții (ba chiar aș zice că avea o stare zen ), elegant și binedispus, David Lodge a fost o prezență minunată, de care ne-am bucurat cu toții. A fost un „dialog istoric”, așa cum a menționat domnul Cuțitaru, centrat, cu precădere, pe probleme lingvistice, de interpretare și traducere a cărților lui Lodge, finețuri de expresie, accente britanice și povești faine. Este adevărat că, fie din pricina tracului, fie din cauza admirației pentru literatura scriitorului englez, domnul profesor Cuțitaru a monopolizat discuția, a divagat din când în când – până să reușească să-i adreseze vreo întrebare lui Lodge, relata ample observații și istorii personale -, cu o sete nestăvilită de a povesti fragmente din cărțile lui Lodge, de a-și dovedi erudiția în domeniul literar etc. etc. Însă aceste aspecte sunt de înțeles (nici nu vreau să știu cum aș fi reacționat față în față cu un autor de talia lui Lodge – fie vorba între noi, nu știu dacă aș fi fost capabilă să scot vreun cuvânt) și, din ceea ce am văzut, publicul a fost indulgent și empatic cu domnul Cuțitaru. Oricum David Lodge a reacționat prompt, a fost receptiv și deschis la propunerile de dialog înaintate de profesorul universitar ieșean.

***

Voi încerca, în cele ce urmează, să relatez, pe scurt, ce mi s-a părut mie interesant din întâlnirea cu David Lodge de aseară, citându-l pe autorul britanic.

„Unul dintre motivele pentru care am venit în România – lucru pe care nu-l mai fac atât de des astăzi, nu mai merg în astfel de excursii – este pentru că am auzit că romanele mele sunt foarte populare aici și am vrut să știu de ce. Sper să și aflu cât timp stau aici”, își începea Lodge discursul, uimindu-ne pe toți prin tonalitatea vocii sale, calde și cu un timbru vocal fermecător.

Apoi a discutat despre umorul lingvistic, atât în general, în literatură, cât și în particular, în opera sa:

„Umorul lingvistic este excelent dacă operezi cu jocuri de cuvinte. Traducătorii mei cred că sunt foarte talentați și pot transpune acest umor lingvistic, pe care eu îl folosesc în cărțile mele, foarte bine”.

Domnul Cuțitaru a fost curios să vadă cum au fost primite cărțile lui Lodge în traducerile în limbile turcă și japoneză, fiind convins că au fost interpretate diferit având în vedere distanța culturală foarte mare. Autorul britanic ne-a surprins, din nou, cu franchețea răspunsului său:

„E un mister pentru mine, nu pricep nimic din aceste limbi. Dar bănuiesc că bine, altfel nu le-ar cumpăra, nu le-ar studia. Cred cu tărie că barierele culturale pot fi depășite”.

Partenerul de dialog al lui David Lodge a insistat, în cele ce a urmat, asupra probabilității formării unui grup omogen de scriitori la nivel internațional, asemenea universitarilor din romanele celui de-al doilea. Replica a venit imediat:

„Cred că nu și sper că nu se va întâmpla asta, ar fi groaznic să se producă o omogenizare la nivel mondial. Sigur, e important ca scriitorii să se întâlnească, în cadrul unor festivaluri precum acesta, viteza comunicării – fizice și virtuale – te poate duce la concluzia greșită că toți sunt la fel, dar nu este așa, fiecare are propria sa literatură, propria sa concepție asupra vieții, pe care o transpune în literatură. Ceea ce e bine, altfel ar fi plictisitor”, afirma scriitorul britanic.

***

Seturilor de întrebări le-au urmat sesiunile de lecturi, trei reprize absolut savuroase. David Lodge a citit în limba engleză, atât de expresiv, de implicat, încât publicul a aplaudat călduros și prelungit fiecare intervenție a acestuia. După fiecare fragment, el îi preda ștafeta lui Ionuț Cornilă, actorul care reproducea aceleași pasaje, dar în limba română. Lectura celor trei paragrafe a fost din romanul „Deaf sentence” (tradus la noi la Editura Polirom, în 2009, cu titlul „Mort de surd”).

***

Următorul subiect comentat: legătura indestructibilă dintre biografie și ficțiune, melanjul dintre literatură și viață.

David Lodge: „Chiar și în romane care sunt, într-un mod mai categoric, ficțiune, autorul se folosește totuși și de biografia sa Cred că nici măcar autorul nu-și mai poate da seama, la ceva vreme după ce a scris un roman, ce e realitate și ce e ficțiune. Mi s-a întâmplat să povestesc lucruri din romane și să spun că sunt adevărate, dar de fapt erau ficționale”.

Lodge, scrisul și capacitatea redusă de a auzi: „Când scriu, îmi scot aparatul auditiv, mă deranjează sunetul tastaturii, e minunat să te poți izola fonic atunci când îți dorești. Apropo, mereu spun că, dacă ai vrea să fii surd, atunci secolul acesta este cel mai potrivit pentru asta, tehnologia este minunată” (intervenție punctată de spectatori prin aplauze și râs cu poftă , precum altele).

Surzenie versus orbire: „Surzenia este comică, orbirea este tragică. Personajele surde dintr-un roman întotdeauna vor scoate scene amuzante, pe când cele oarbe vor explora partea emoțională, pe filiera tragediilor grecești”, spunea David Lodge.

Cartea versus filmul: „Sunt fascinat de ecranizări, chiar și eu am făcut asta pentru BBC, de exemplu. Chiar acum două zile am semnat un contract cu BBC, mi se pare minunat să îmi transpun propriul roman într-un limbaj cinematografic (…). Dacă o faci tu sau altcineva o face foarte bine, e fantastic, pentru că-i dă o altă viață, una nouă, romanului tău. Eu am făcut asta nu numai pentru cinema, ci și pentru teatru. (…) Cred că ecranizarea este o formă de critică literară, te forțează să vezi ce e important și ce nu, ce trebuie să decupezi”, afirma autorul britanic și continua:

„Sigur, s-a tot spus că literatura va muri odată cu cinematografia sau cu televiziunea. Însă trăim într-o eră care se schimbă constant, oamenii au nevoie de povești, pe care le spun pentru a desluși sensul vieții. (…) Romanul ne dă iluzia că știm cum este psihicul altui om, cum gândeșște acesta, ceea ce este fals”.

***

Închei aici cu „pastilele” din conversațiile de aseară de la întâlnirea cu David Lodge de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, conștientă că cele aproape două ore în compania minunatului scriitor nu pot fi redate chiar așa ușor în scris. Sper că ați fost acolo, printre cele câteva sute de spectatori. Dacă nu, cu părere de rău, tocmai l-ați ratat pe unul dintre cei mai mișto scriitori contemporani.

Nu uitați că mai sunt încă patru Seri speciale la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT 2014): în seara aceasta ne vom întâlni cu celebrul regizor, scenarist și scriitor mexican Guillermo Arriaga; mâine, cu laureata Premiului Nobel pentru Literatură Herta Müller, sâmbătă cu Mircea Cărtărescu, iar duminică, în încheierea festivalului, cu Norman Manea. Suficiente motive să veniți la Iași, nu-i așa? Vă așteptăm cu drag!

The post Prima seară FILIT: Întâlnirea cu David Lodge appeared first on Bookaholic.

Cine a văzut Amores perros, 21 grams, Babel, sau a citit Escadron Ghilotina, Un dulce miros de moarte, Retorno 201 (toate apărute în traducere românească la Editura Vellant, în 2008, respectiv 2010) știe, cu siguranță, cine este Guillermo Arriaga, invitatul celei de-a doua Seri FILIT. În câteva cuvinte, mexicanul pe care l-am așteptat cu aceeași nerăbdare ca pe David Lodge este scenarist, scriitor de romane și proză scurtă, regizor de film și producător. Venit de la Rio, a poposit aseară pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, aflat pentru prima dată în România. Și a făcut un spectacol grandios, răspunzând la întrebările criticului literar Marius Chivu, dar și la întrebările publicului, cu umor, voie bună, deschidere către conversații diverse. Ne-a spus bancuri, ne-a povestit despre literatură, film, sport, preocupările sale frecvente, relațiile sale cu marii regizori sau actori de la Hollywood (se pare că Quentin Tarantino i-ar fi spus lui Arriaga că este un Tarantino mexican ) și multe, multe altele, despre care vă invit să citiți în cele ce urmează.

Publicul l-a întâmpinat și pe Guillermo Arriaga (precum făcuseră anterior cu David Lodge) foarte călduros, după ce gazda Serilor FILIT, Irina Păcurariu, l-a prezentat și invitat pe scena teatrului ieșean. Vădit impresionat de mulțimea adunată în sală pentru a-l vedea și asculta, scriitorul mexican a făcut ce a știut el mai bine: un show de zile mari: a povestit întâmplări haioase sau, dimpotrivă, tragice, care i-au marcat parcursul profesional (dar și personal), a fost foarte expresiv, s-a ridicat de pe canapeaua din mijlocul scenei și a comunicat atât cu moderatorul serii, Marius Chivu, cât și cu publicul – a mimat că face box, ne-a arătat cum a reușit Olanda să câștige meciul cu Mexic etc. Cred cu tărie că cei care au fost aseară și l-au ascultat s-au îndrăgostit instant de el (unde mai pui că azi, la o zi după apariția sa publică, la Casa FILIT – unde există o micuță librărie cu volumelor autorilor care au venit la Iași – s-au epuizat toate exemplarele semnate de Arriaga).

Pentru că nu mi-aș dori să vă răpesc plăcerea de a-l citi pe Arriaga, un domn mexican până-n măduva oaselor, și să vă plictisesc cu niște comentarii irelevante, voi reda, mai jos, secvențial, câteva dintre principalele teme discutate aseară, cele care mi-au atras atenția și m-au convins că am întâlnit un scriitor grozav .

***

„Nu pot ecraniza opera altcuiva. Și asta pentru că nu pot spune o poveste care nu-mi aparține. Amores perros este povestea câinelui meu, pe care voiam s-o spun” (n.r. de altfel, a narat-o, dezvăluind publicului ce elemente din film sunt inspirate din realitate).

***

„Nu scriu decât lucruri care îmi aparțin, mi-e lene să mă documentez, nu știu sfârșitul a ceea ce scriu. Niciodată”.

***

„Am învățat să scriu oriunde și oricum”.

***

„Toată lumea crede că sunt chel, dar nu sunt. Ce am eu aici (n.r. punând mâna pe calviția sa) este, de fapt, amprenta morții asupra mea, care m-a lins chiar această parte”.

***

„Scrisul meu nu are legătură cu a controla totul, așa cum crede multă lume, ci cu faptul că-mi place să colaborez. E ca la fotbal, de exemplu”.

***

„Noi, scriitorii, avem mult material în noi, îl păstrăm acolo, face parte din noi”

***.

„Cum consumăm cerneala noastră? Trebuie să fie crunt să fii scriitor și să nu mai poți scrie, să nu mai ai ce spune. Așa cum i s-a întâmplat unui mare scriitor mexican, Juan Rulfo – prima lui carte a fost considerată o capodoperă, a doua la fel, a fost comparată cu Don Quijote din punct de vedere al valorii, așa că a înghețat, n-a mai putut scrie. Cred că e groaznic. Li s-a întâmplat lui Hemingway, lui Faulkner etc.”.

***

Despre legătura dintre scris și vânat, provocat, desigur, tot de Marius Chivu:

„Vânatul este un lucru ciudat, dar îmi place pentru că mă ajută să înțeleg de unde vin. Noi negăm natura, suntem din ce în ce mai mult politically correct, din ce în ce mai alienați. Când ești vânător, închinzi cercul, pentru că noi trăim în cercuri fragmentate. Când vânez, trec prin tot procesul. Când omor un animal, mă simt rău, sau bun, sau oribil, o paletă de sentimente. Eu iubesc natura umană și cred că cea mai crudă stare a omului o descoperi vânând. N-aș putea să scriu dacă n-aș putea să vânez”.

***

„Trăim într-o societate care omoară, pe rând, toate ritualurile”.

***

„O carte bună sau un film bun este cea/ cel care te îndeamnă să te uiți într-o direcție în care nu te-ai uitat până acum”.

***

„Îmi ia aproape trei-cinci ani să scriu o carte. Cei care mă știu, știu că scriu în jur de opt-douăsprezece ore pe zi. Și când am întâlnit un om care mi-a spus că i-a luat două ore să citească cartea respectivă, m-am îngrozit. Cinci ani pentru doar două ore? Un prieten mi-a spus apoi că, dacă adun cele două ore de la toți cititorii mei, s-ar putea să fac cinci ani. Să știți că acum sufăr de un deficit de trei ani, așa că am nevoie de cititorii români!”

***

„Nu-mi plăcea Tarantino pentru că el făcea mișto, în interviurile sale, de violență. Iar eu vin dintr-un loc în care violența este reală. Când l-am cunoscut, i-am spus că nu-mi place de el, dar apoi ne-am împrietenit. Mă numește mereu Tarantino varianta mexicană. El este un om foarte dulce. Și apropo, Tarantino știe toți actorii români”.

***

Marius Chivu: „Ce moarte ai alege dintre următoarele: cea a lui Hemingway – care s-a sinucis -, a lui Faulkner – care a avut un accident de vânătoare – sau Sofocle – căruia i-a venit de hac un bob de strugure în timpul unui festival?”

Guillermo Arriaga: „Nu vreau struguri, mulțumesc. Cum spunea Woody Allen, nu vreau să mor, mă simt prea bine, mă bucur de viață, de ce să plec? Dacă trebuie totuși să aleg, atunci să fie un accident de vânătoare. Nu m-aș sinucide niciodată”.

***

Inventar personal al altor teme faine abordate aseară, în fuga tastatului:

- s-a vorbit despre întâlnirea lui Arriaga cu Roberto Bolaño – „Era un observator foarte bun, a tăcut majoritatea timpului, făcea doar comentarii ironice”.

- despre fotbal și cum au pierdut mexicanii în fața olandezilor (meciul Mexic – Olanda), dar și despre Hagi.

- despre filmul românesc – Arriaga îl admiră foarte mult pe Cristian Mungiu, a vorbit despre tehnica lui impresionantă de filmat.

- despre scris și condiția solitară a scriitorului.

- cum alege ce scrie: scenariu, proză scurtă, roman? „Are legătură cu personajul principal: dacă vocea lui se exprimă la persoana I, atunci este o proză; dacă este persoana a III-a, atunci o transform în film”, spunea Arriaga.

- experiența de viață și legătura cu violența.

- despre cel mai recent proiect de-ale sale, un film în care opt regizori vorbesc despre credințele lor – „Cred că trebuie să facem asta, să vorbim despre religie pentru a înceta cu lupta, cu fanatismul ș.a.m.d. Iar Mario Vargas Llosa este cel care editează filmul, ne spune în ce ordine să putem ceea ce am filmat”.

- despre necesitatea sau, dimpotrivă, inutilitatea unei credințe oarbe într-o forță superioară.

***

La sfârșitul întâlnirii cu Guillermo Arriaga s-a întâmplat ceva rar, extrem de rar în peisajul literar: scriitorul mexican și-a dorit un moment cu întrebări din public. A avut mai mult decât răbdare, dorința de a răspunde tuturor întrebărilor venite de la oamenii din sală – și, deși la început oamenii erau timizi, temători să-i adreseze câteva cuvinte, apoi l-au bombardat, ba întrebându-l dacă vizionează serialul Hannibal Lecter (nu, nu știa despre el), ba despre părerea sa în legătură cu drogurile și consumul de alcool („Nu m-am îmbătat niciodată, nu am consumat droguri, am vrut să fiu altfel. Dar sunt împotriva interzicerii de droguri, cred că oricine vrea să se drogheze, are dreptul să o facă. Este o alegere. Realizați că fiecare gram de cocaină este plin de sângele prietenilor mei?, asta le-am spus unor studenți din America. Cât timp voi vă distrați cu drogurile, cineva moare”, a conchis) sau dacă și-a „sfătuit” copiii dacă să-i citească cărțile („În niciun caz! Ei trebuie să-și descopere tatăl, dacă vor vrea”).

Ce să mai, dragi bookaholici, Guillermo Arriaga a ridicat sala în picioare, provocând curiozități, pasiuni sau fantezii . A fost o onoare pentru noi să-l ascultăm, să-l vedem, să stăm față în față cu o personalitate de un asemenea calibru. Puteți urmări aici înregistrarea întâlnirii de aseară.

Până una alta, poate vă faceți bagajele și veniți la Iași weekend-ul acesta!

The post A doua seară FILIT: Întâlnirea cu Guillermo Arriaga, un spectacol grandios appeared first on Bookaholic.

O întâlnire cu Herta Müller nu este ceva obișnuit pentru spațiul cultural românesc (și nu numai). Câștigătoarea premiului Nobel pentru Literatură în 2009 evită întâlnirile cu presa – spunea chiar la un moment dat că interviurile îi amintesc de interogatorii și participă rar la conferințe sau evenimente. Bucuria de a o vedea la Iași a fost cu atât mai mare cu cât, după cum știți, probleme de natură personală au împiedicat-o să vină anul trecut. Iar bucuria mea a fost și mai mare pentru că am avut ocazia să particip la două evenimente – o conferință de presă în cerc restrâns și conferința de pe scena teatrului ieșean, în fața unui public extrem de numeros, care s-a înghesuit să o vadă pe cea care vorbește cu atâta intransigență, delicatețe și sofisticare despre perioada comunistă.

Conferința de presă de la Muzeul Literaturii

Însoțită de Denisa Comănescu (directorul editurii Humanitas), Simona Kessler (agent literar), Dan Lungu (directorul FILIT) și Corina Bernic (traducătoarea cărților), timp de jumătate de oră, Herta Müller a răspuns întrebărilor presei.

Am aflat că scriitoarea are în pregătire un volum de memorii cu un titlu cel puțin la fel de provocator și poetic ca cele cu care ne-am obișnuit: “Patria mea e un sâmbure de măr”. Am aflat povestea sa: când era chemată la interogatorii, Herta obișnuia să-și spună poezii în cap pentru a se sustrage. Uneori, în rime vorbea și cu prietenii ei din Aktionsgruppe Banat, până ajungeau, spune, la o beție de rime. Un vers din acea perioadă a fost chiar acesta: “patria mea e un sâmbure de măr” – în germană, Mein Vaterland ist ein Apfelkern (unde rimează).

Volumul se bazează pe dialogul dintre scriitoare și o doamnă critic literar din Austria, dar nu este propriu zis un volum de interviuri, și urmărește viața ei din satul șvăbesc unde a copilărit, mutarea la oraș, lucrurl în fabrică, interogatoriile, securitatea sau plecarea din țară.

“Aș fi foarte simplu croșetată dacă m-aș lăsa copleșită de celebritate”, spune ea, întrebată de efectul Nobelului asupra scrisului și vieții sale. “Pentru mine e ceva abstract”, adaugă ea, spunând că vorbim de ceva exterior ei. Cărțile sunt celebre. “Trebuie să suport această idee greșită că sunt celebră.’ Spune că are o viață normală și că nu are în minte mereu că a câștigat Nobelul.

Foarte frumos a vorbit Herta despre limbaj, despre transformarea vieții prin scris. “Experiențele se reconstituie, limbajul are propriile legi”. Sunt importante cuvintele, nuanțle lor, doza de intimitate pe care o au. Prin cuvinte, intri în realitate din alte perspective, punctele de greutate se schimbă, echilibrul e altul, lucrurile mici devin mari și invers, limbajul e plin de capcane.

Învățând română după germană, a sesizat atentă diferențele între limbi, greutatea cuvintelor și cum se raportează ele la felul unui popor de a vedea lucrurile, diferențele de mentalitate. Luna, moartea sunt feminine în română, în germană sunt masculine. A vorbit despre zonele poetice ale limbajului, cum e în cazul blestemelor românești. “În germană, nu poți blestema, nu ai cuvintele”, spune ea. În nici una dintre limbi nu se simte sigură, ambele i se par împrumutate.

Despre îndepărtarea de România și ce simte atunci când pune piciorul pe păâmânt românesc, Herta Muller a fost foarte tranșantă: “Pământul e peste tot la fel, nu mă mănâncă talpa nici de plăcere nici de durere. Nu mi se potrivește chestia cu pământul. M-am îndepărat de România pentru că asta trebuia atunci.” A fost singură, furioasă și revoltată când a plecat, într-o perioadă cu amenințări, cu trădări din partea celorlalți, cu izolare și frică.

“Populația a suportat”, spune Herta, iar acest lucru a deranjat-o. La noi a fost diferit, mai rău, ca în alte țări comuniste, și oamenii au reacționat altfel. “Ni s-a furat viața”, adaugă ea.

Conferință Herta Müller la Teatrul Național din Iași

Spre deosebire de întâlnirea cu Gabriel Liiceanu de acum ceva timp de la București când s-a vorbit mai mult despre politică și rezistență, aici am avut bucuria să o ascultăm pe Herta Müller vorbind în special despre literatură, citind din cărțile sale și chiar din colajele din reviste, care au fost și proiectate.

Moderator a fost Ernest Wichner, scriitor și traducător, iar invitatul special a fost scriitorul și psihiatrul Ion Vianu, pe care Wichner ne spune că l-a întâlnit în anii ’70, prin intermediul Hertei Muller, atunci când începuse să aibă probleme cu securitatea.

Puteai să te opui, spune Ion Vianu, prin gesturile din viața ta de zi cu zi în momentele în care interacționai cu securitatea, povestind un episod în care a primit vizita acesteia, în clinica de psihiatrie unde lucra, cerându-i-se să spună dacă un tânăr care protesta împotriva regimului era nebun sau nu. “Medicina este în slujba omului, nu a societății”, spune el. Anii ’50 ne proiectaseră atunci într-o hipnoză profundă, cu toate reeducările, închisorile, teroare, frică ce s-a păstrat și apoi.

Pentru că tot vorbeam mai sus de titlurile poetice ale Hertei Muller, scriitoarea a povestit și cum a ajuns la “Omul e un mare fazan pe lume”. Când a fost dată afară de la fabrica unde lucra, mergea acasă la oameni să facă ore de germană cu copiii. Atunci, un tată, lucrător la o fabrică de blană, a venit beat acasă, unde soția lui făcea clătite. Ea a pus schaps în tigaia fierbinte, care a sărit în toată bucătăria. Doamna a spus atunci: “omul e un mare fazan pe lume”, expresie ce pornește de la faptul că fazanul este primul prins într-o vânătoare chiar și de cei neexperimentați. E cel mai “fraier”, naiv. În germană, fazan înseamnă încrezut, închipuit. Din aceste ambivalențe de limbaj legate de sensurile dintr-o limbă sau alta se naște ceea ce spun criticii despre cărțile Hertei, anume că practică un soi de ermetism prin construcții elaborate. De fapt, ele au sens în română, râde ea.

“Când am plecat din România eram distrusă nervos”, mărturisește scriitoarea, era obsedată, preocupată de ce se întâmplă acasă și foarte singură. Când a scris ceea ce a fost numită apoi o trilogie – “Omul e un mare fazan pe lume”, “Animalul inimii” și “Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi” (ultima tocmai publicată la Humanitas), problematica nu se liniștise și, chiar dacă nu au fost concepute împreună, după un plan, ele s-au legat. “Niciodată nu m-aș fi gândit să scriu despre altceva, e o experiență prea puternică ca să nu fii marcat”, adăugând că “jumătate din bibliotecile lumii e formată din oameni care nu și-au ales temele”, lucru confirmat și de Ion Vianu: “Nu noi ne alegem temele, temele ne aleg pe noi”. Despre scrierile Hertei Muller, Vianu punctează “extraordinara întindere a sentimentelor, latura acidă, latura ironică, cea funerară, cea grațioasă, toate îmbăiate în umor”, dar și “Scriitura colorată, variată, metafore surprinzătoare”. Herta e un curier de metafore pentru că a avut un contact atât de direct cu viața și a sesizat nuanțele”. ”E imposibil să fii sec când te doare ceva. Rezist la durere prin ceva ce fac eu, nu mă las bătută”, răspunde Herta.

Prin scris te pui la dispoziția realității, dar te și sustragi. Vorbind despre tehnicile de sustragere, Herta Müller povestește cum obișnuia să-și impună teme atunci când era disperată: număra alunițele oamenilor de pe stradă, bastoanele, femeile gravide.

“Ajută să știi teorie despre ceea ce simți? Să fii mai calm, mai liber, să știi?” l-a întrebat Herta Muller pe Ion Vianu, iar el i-a răspuns că nu, că e mai grav. Ajungi să te identifici cu bolnavul, în cazul lui, să te regăsești în problemele celor cu care nu ai nimic în comun. “În literatură, te întâlnești cu personajele tale și încep să te tiranizeze, dar pe măsură ce le dezvolți capătă însă o libertate”.

“În artă, dacă ceva e frumos, trebuie să doară. Durerea e necesară, mă doare, dar mă și ajută” spune Herta despre rolul terapeutic al scrisului. Poezia e ceva ce nu se termină în conținutul cuvântului, ci suma sensurilor e de fapt cea care contează. Ion Vianu o completează: “lucrurile sumbre, pentru că pot fi spuse într-un mod remarcabil, conțin în ele propria vindecare” și “pentru a scrie, îți trebuie curaj și disperare”.

Herta Müller a vorbit și despre cum ar fi fost dacă nu ar fi scris. Sensibilitatea ei ar fi rămas aceeași, poate ar fi fost croitoreasă, ar fi avut aceeași privire, aceleași observații, doar că le-ar fi băgat, spune ea poetic, într-un ciorap. Îți pui structura psihică în munca pe care o faci.

“Este necesar să știu realitatea pentru a scrie ceva care seamănă”, spune ea. Ficțiunea e întotdeauna prezentă.

Povestește de experiența din lagpr a mamei ei și despre urmele pe care aceasta le-a lpsat, cunoscute indirect mai ales prin discuțiile cu poetul Oskar Pastior, și el fost deținut, experiență descrisă în “Leagănul respirației”. A înțeles astfel felul de a mânca al mamei ei, raportarea sa la lume, felul de neînțeles în care se comporta uneori. “E fascinant să descoperi misterele părinților”, spune Ion Vianu.

Ne-am bucurat că Herta Muller a citit atât din ultima sa carte tradusă în România, ”Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi” (pe care v-o recomandăm), dar și din colajele făcute cu ajutorul decupajelor din reviste.

A fost o discuție grea, plină de înțelesuri, nuanțe, între trei prieteni care împart o istorie comună și dificilă. A fost un public extrem de numeros la teatru, s-a stat pe jos, în picioare, înghesuit, am aflat apoi că ar mai fi fost foarte multe persoane care și-au dorit să intre dar nu s-a mai putut. E extraordinar interesul pe care l-a stârnit venirea hertei Muller în România, interes care, sper, se va reflecta în citirea cărților sale.

The post Herta Müller la FILIT appeared first on Bookaholic.

Întâlnirea cu Mircea Cărtărescu de la FILIT, de pe scena Teatrului Național din Iași, a fost una cu literatura. Nu exagerez, nu folosesc cuvinte mari, nu foarte des ai ocazia ca un scriitor să-ți vorbească atât de deschis despre universul lui, cu toate stranietățile sale, să se dezvăluie în profunzime și să te aducă în spațiul acela intermediar, volatil și greu de definit, dintre cărți și viață. Mircea Cărtărescu a făcut-o, într-o întâlnire excelent moderată de Cezar Paul Bădescu, de unde am plecat cu impresia (confirmarea, de fapt) că Mircea Cărtărescu trăiește literatură și că vorbește așa cum scrie: orbitor.

“Ce îți oferă literatura?” îl întreabă Cezar Paul Bădescu pe Cărtărescu. “E ca și cum m-ai întreba ce este aerul”, răspunde, pentru a întări apoi: ”Literatura a fost totul pentru mine, fără ca eu să pot spune că am fost doar literatură.”

“Literatura e un organ al corpului meu”, spune Mircea Cărtărescu și, privind-ul și ascultându-l, dar mai ales citindu-l, îți dai seama, la propriu, că așa e.

Cezar Paul Bădescu i-a fost student lui Mircea Cărtărescu și, mai mult decât atât, a fost membru al cenaclului pe care l-a condus. O discuție între doi prieteni, cu amintiri din vremea când lipeau, în subsolul insalubru al Facultății de Litere, foile volumului colectiv Tablou de Familie (dacă nu l-ați citit, găsiți-l undeva și citiți-l) sau când mai tienrii săi prieteni i-au făcut o surpriză și au venit la el acasă de ziua sa, intrând în apartamentul din Nada Florilor ca “în scena finală din Levantul meu”.

“Mă simțeam unul dintre voi, de aceeași vârstă cu voi, Cenaclul Litere a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea”, spune Cărtărescu.

M-am bucurat să aflu că Mircea Cărtărescu lucrează la o nouă carte, una grea, despre care spune că “sunt atât de îngropat în ea, mă chinuiește, mă stoarce.” E o carte fundamentală pentru el, în care s-a implicat cu totul, e adevărul interior pe care l-a căutat mereu, cu două titluri provizorii: “Viața mea nocturnă” sau “Anomaliile mele”. E o carte unde inima lui se dezgolește, unde “Mi-am privit viața nocturnă, psihică, interioară, subconștientă cu o luciditate care mă înspăimântă. Această carte nu vrea să se termine, are peste 600 pagini și mai am minim 150. E ca un labirint în mijlocul căruia te întâlnești cu minotaurul. Și minotaurul ești tu.”

“Întâlnirea cu tine însuți e lucrul cel mai teribil care ți se poate întâmpla”, spune Mircea Cărtărescu, și vorbele lui te înfioară pentru că știi câtă dreptate e în ele.

“A scrie înseamnă a trăi, ca mâinile lui Escher care se scriu una pe cealaltă. Nu știu dacă mă protejează ce scriu, nu mă preocupă. Mă preocupă să las liberă acea putere care apare atunci când scriu. Un autor călărește pe propria sa minte. Mintea e mai inteligentă și mai vastă ca ego-ul. Scriitorii pe care îi admir scriu cărți unde se simte bucuria minții. Mintea ca ceva mai mare ca tine – îi poți spune subconstient, inspirație, Dumnezeu”.

Jurnalul este foarte important pentru Cărtărescu. “Toate așa zisele romane, eseurile, poemele, toate nu sunt decât fragmente dintr-un jurnal pe care eu îl scriu din 15 sept 1973. Jurnalul e un al doilea eu, tulpină a unui arbore ale cărui ramuri sunt celelalte scrieri ale mele. ” Jurnalul e cel care exprimă negativul. Nu scrii în jurnal când ești fericit, ci “când stai ghemuit și plângi pe covor, îți absoarbe otrava din trup. ”

În ultimul timp, Mircea Cărtărescu spune că a fost fericit. “Patria mea e familia mea”, spune el, adăugând că singura fericire e să fie acolo unde sunt ei. Nu mai este preocpat de viața publică, de chestiuni politice sau de atacuri.

Mircea Cărtărescu a vorbit, bineînțeles, și despre vise, spunând că “Sunt un mare visător în sensul propriu al cuvântului. Labirintul meu de vise e la fel de real ca viața de zi cu zi” și, dacă i-ați citit textele, știți cât de adevărat este.

“Am atâtea anomalii, lucruri puse strâmb, ciudățenii, nu m-aș putea vindeca cu toată literatura lumii”, spune el.

În universul fascinant al lui Mircea Cărtărescu sunt și apariții stranii. “O dată la o lună, două luni, deschideam ochii noaptea și vedeam pe cineva care stă pe marginea patului și mă privește. O persoană, foarte rar două persoane., mereu diferite. Sunt oameni concreți, nimic fantomatic. I-am numit vizitatori. În clipele alea, mi se par la fel de reali ca oricine. Au fost perioade când au apărut mai des. Rărindu-se în realitate, s-au îndesit în ficțiune.” mărturisește el.

Scriitorul a vorbit și despre autorii sau artiștii pe care îi iubește și a amintit mereu de Rilke, de Kafka, de John Lennon. A vorbit și despre întâlnirea din seara precedentă cu Herta Muller, apreciindu-i extraordinarul bun simț și faptul că spunea că, prin literatură, suferi dar te și vindeci.

Întrebat despre credința în Dumnezeu, Mircea Cărtărescu a spus: “Dumnezeu e viața de toate zilele, e realitatea care ne înconjoară, ne face ceea ce suntem”.

Ne-am bucurat și de două lecturi din două cărți esențiale ale lui Cărtărescu: Mendebilul (unul dintre textele din Nostalgia) și Levantul.

În final, Cezar Paul Bădescu i-a pus câteva întrebări din chestionarul lui Proust. Câteva dintre răspunsuri, mai jos:

Principala mea trăsătură: seriozitatea

Calitatea pe care dorești s-o întâlnești la un bărbat: feminitatea

Calitatea pe care o prețuiești la o femeie: feminitatea

Cel mai mare defect: nerăbdarea

Fericirea pe care o visez: să termin nenorocita de carte

Cea mai mare nenorocire care mi s-ar putea întâmpla: să-mi ia Dumnezeu mințile de tot

Locul unde aș vrea să trăiesc: aici, în sala asta, deocamdată

——————-

Mai mult decât v-am putea spune noi, vă recomand să vă faceți timp și să vedeți înregistrarea întâlnirii cu Mircea Cărtărescu de la Iași. Veți descoperi acolo multe alte povești fascinante legate de scris, de cărți, de prieteni și, mai ales, despre omul Mircea Cărtărescu.

The post Mircea Cărtărescu la FILIT 2014 – “Literatura e un organ al corpului meu” appeared first on Bookaholic.

Serile FILIT s-au încheiat aseară, duminică, 5 octombrie, la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, cu un invitat la fel de special precum în zilele precedente: Norman Manea, scriitorul român care trăiește în America de peste douăzeci și cinci de ani, considerat unul dintre cei mai importanți autori de-ai noștri, nominalizat în ianuarie anul acesta, de către Uniunea Scriitorilor Români, la Premiul Nobel pentru Literatură. Invitat, alături de Norman Manea, a fost poetul și criticul literar Edward Hirsch, iar rolul de moderator al întâlnirii a fost asumat de Carmen Mușat.

Cea de-a cincea seară FILIT a început mai devreme decât cele anterioare (la ora 18 în loc de ora 20), întrucât, după aceasta, urma să fie anunțată „Cea mai îndrăgită carte a anului 2013”, votată de un juriu de 24 de elevi din liceele de elită din Iaşi (nu vă țin pe jar, vă spun că Negustorul de începuturi de roman, a lui Matei Vișniec, a căpătat acest titlu – și sunt complet de acord cu alegerea făcută ) și să aibă loc festivitatea de închidere a festivalului. A fost o seară deosebită, cu emoții de ambele părți ale baricadei (și din culise, și din afara lor), cu un Norman Manea dispus să și glumească, încântându-și audiența, o Carmen Mușat cu mulți ași în mânecă și un Edward Hirsch la înălțime.

Discuțiile au fost relaxate, ca între prieteni, de parcă cei trei se întâlniseră la o cafea să discute una-alta, iar publicul a simțit, cu siguranță, acest lucru. Este adevărat, o bună parte dintre lucrurile discutate pe scenă le aflasem deja, anterior, fie din cărțile domnului Manea, fie din interviurile pe care am avut plăcerea să i le iau recent (cel de pe Bookaholic poate fi citit aici, iar cel pentru Dilema Veche aici) – ceea ce n-are a face cu evenimentul în sine, sunt convinsă că majoritatea celor aflați în sală s-au bucurat să le descopere. Amintesc aici, fugitiv, care au fost aceste secvențe repetitive, pentru cei mai puțin familiarizați cu opera și viața domnului Norman Manea: „casa mea este limba română”, emigratul în America, exilul ca avantaj, dar și ca dezavantaj, nedreptățile pe care le-a îndurat, prietenia cu Philip Roth (întotdeauna mi s-a părut halucinant acest lucru, ca o fană înrăită Roth ce sunt) și alte celebrități din America, articolul despre Mircea Eliade și reacțiile din țară versus cele din America, deportarea și copilăria sa, condiția de evreu.

Așa cum sper că v-am obișnuit, voi puncta, în cele ce urmează, fragmente din conversația de aseară care mi-au atras atenția și pe care le-am notat, la cald, în timpul întâlnirii de la teatrul ieșean. Sper ca astfel să vă faceți o idee de ansamblu despre cum a decurs evenimentul.

***

Norman Manea: „Poporul român din care am făcut și fac parte este un popor hedonist. Hedonismul înseamnă a te bucura de oferta cotidiană. Adaptarea la imediat poate să ducă la ignorarea a ceea ce a fost ieri și alaltăieri și trăirea zilei de astăzi. (…) Mi-aș dori ca O scrisoare pierdută să nu mai aibă actualitate”.

***

Carmen Mușat a adus în prim plan problema eseului Felix culpa (cel despre Mircea Eliade), publicat mai întâi în America, și a punctat: „Cum s-a văzut acolo această dezbatere, care la noi a inflamat spiritele?”

Edward Hirsch: „Sunt un mare admirator al lui Eliade, mai ales cel din cărțile despre șamanism. Dar când am citit articolul lui Norman Manea despre Eliade, mi s-a părut că a fost cam moale”.

Norman Manea: „Alți doi prieteni americani mi-au spus la fel precum Hirsch, m-au sunat în dimineața respectivă și mi-au zis că am fost prea blând. Le-am răspuns că una este omul, alta opera lui. (…) Exigența maximă nu o merită oricine, ci doar o personalitate foarte mare, cum a fost Eliade”.

***

Carmen Mușat: „Care este rostul intelectualului astăzi?”

Norman Manea, cu un răspuns excelent: „E greu, căci te ispitește retorica în cazul acesta. (…) Mă feresc să dau lecții, să propun modele de gândire etc. Aș vrea să cred că intelectualul ar putea să aibă un rol pozitiv în dezbaterea națională. Rolul său, poziția sa, este tot mai slăbită în societatea modernă. Avem o societate în mare măsură mercantilă, primează criteriul monetar, intelectualul nu are de-a face cu lumea asta, el își scrie cărțile și atât. Marii intelectuali sunt în umbră momentan și nu cred să mai apară curând în prim plan. (…) Intelectualul trebuie să-și urmeze calea, aș zice cu resemnare”.

***

A venit rândul lui Edward Hirsch, la un moment dat, să adreseze întrebări: „Care este diferența dintre a gândi ficțiune și a gândi eseuri?”

Norman Manea: „Eseul are o structură analitică, trebuie să urmeze o linie care să te convingă de ceva. Ficțiunea nu. (…) Editorul meu american mi-a spus că este gata să-mi publice un volum de memorialistică, dar că vrea să fie scris cu sânge. Eu i-am spus că nu vreau să scriu cu sânge, ci cu cerneală”.

***

Carmen Mușat a ridicat la fileu chestiunea biografiei în ficțiune: „Care este raportul între real și fantasmatic?”

Norman Manea: „Întreaga mea operă din România am inclus-o în categoria autoportret. Am crezut că, în felul acesta, am găsit o formulă care descrie mai bine opera mea, centrând o istorie care este și nu este compusă numai din romane”.

Edward Hirsch a intervenit: „Dar Norman, Plicul negru este un roman, Întoarcerea huliganului nu. Prima se autopropune ca ficțiune, dar a doua nu, are doar elemente de ficțiune, tehnica este narativă”.

Norman Manea: „Aș spune că definirile sunt mult mai laxe decât atât. (…) Nu sunt un autor de mare imaginație, ca mulți alți scriitori, și mai ales precum cei evrei, există o intensitate a vocii naratorului, a celui care povestește, chiar dacă e la persoana a III-a. Așa că eu consider că lucrurile sunt mult mai laxe. Imaginația mea s-a întors întotdeauna în subiectivitatea mea. (…) Am crezut întotdeauna că trebuie să scrii despre ce știi cel mai bine”.

***

Norman Manea: „Nu vreau să vorbesc în numele americanilor, pentru că America este o mare putere și nu vreau să supăr pe nimeni”.

Carmen Mușat: „Nu ne aude nimeni”.

Norman Manea: „Ba da, americanul este pe scenă” (sala a aplaudat, entuziastă, răspunsul final dat de scriitorul român).

***

Despre poezie și limbaj, Norman Manea afirma: „Poezia, în literatură, este forma cea mai înaltă a creativității, deși astăzi este într-un mare dezavantaj, un fel de criză a limbajului”.

***

La Serile FILIT am aflat și că Ion Creangă este, în parte, responsabil, pentru că Norman Manea este scriitor: „Așa s-a infiltrat himera în mine”. Edward Hirsch îl completează: „Nu a existat niciodată un om în istoria literară care să fie scriitor fără a fi, mai întâi, un cititor imens. Nu poți fi scriitor dacă nu ești cititor”.

***

Norman Manea cu un răspuns care le-a gâdilat orgoliul doamnelor din sală: „Sper că există și în România un curent feminist care să recupereze istoria și să ne pună pe noi, masculii, la colțul nostru. (…) Le-am spus și studentelor mele, care sunt bune, mult mai bune decât studenții, și foarte harnice, că femeile sunt net superioare nouă. Sper să nu mă caftească bărbații din sală după ce am spus asta”.

***

Norman Manea: „Identitatea este doar primul pas pentru a descoperi complicațiile ei”.

***

Carmen Mușat: Este libertatea condiționată sau ne-o putem impune?”

Norman Manea: „Libertatea depinde de contextul social. Asta nu înseamnă că un stat democratic este perfect, dimpotrivă, este imperfect, cum este și omul. Nu este nici măcar din punct de vedere moral perfectă, pentru că este un compromis continuu între minorități și majorități, o continuă negociere”.

***

Norman Manea: „America e foarte greu de sintetizat, dar, dacă aș încerca să o caracterizez într-un cuvânt, atunci acesta este incoerența. Ferească Dumnezeu să devină coerentă”.

***

Norman Manea: „În general, sclavia te scutește de responsabilitate”.

***

Norman Manea: „Așa nasoală cum e, eu cred că dacă America ar dispărea ar fi o catastrofă”.

***

Norman Manea: „Globalizarea este o generalizare, iar geniul american este simplificarea”.

***

Norman Manea: „Prietenia este o necesitate, am nevoie de comunicare”.

***

Norman Manea: „Ce mă reprezintă ca evreu? Refuzul idolatriei”.

***

Întâlnirea cu Norman Manea, foarte ofertantă din punct de vedere al temelor tratate, a ridicat, ca de fiecare dată în ultimele cinci zile, publicul în picioare. Și, cumva, a închis foarte firesc cercul excepționalelor Seri FILIT de anul acesta. Abia aștept să văd ce ne pregătesc organizatorii Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași pentru anul viitor!

The post A cincea seară FILIT: Întâlnirea cu Norman Manea de la Teatrul Național ieșean appeared first on Bookaholic.

Au început pariurile! Cine ar trebui să ia Premiul Nobel pentru Literatură în 2014? Răspunsul îl vom afla joi dar, până atunci, vă invităm să votați cine credeți voi că ar trebui să câștige. La bursa pariurilor, cel mai bine sunt cotați Haruki Murakami și Ngugi wa Thiong’o dar, am văzut mereu că lucrurile nu se potrivesc întotdeauna cu previziunile. Ne bucurăm mult să-l vedem pe MIrcea Cărtărescu cu șanse mari de câștig și îi ținem pumnii, mai ales că suntem încă sub influența conferinței de la FILIT. Am vrea însă să vă aflăm opțiunile voastre. Am selectat o parte dintre scriitorii cu șanse la premiu și vă rugăm să-l votați pe acela care credeți că ar merita să câștige Premiul Nobel pentru Literatură 2014. Cine este preferatul vostru? Cu cine țineți?

Note: There is a poll embedded within this post, please visit the site to participate in this post's poll.

The post Cine credeți că ar trebui să câștige Premiul Nobel pentru Literatură 2014? Votați! appeared first on Bookaholic.

Guillermo Arriaga a fost oaspete al celei de-a doua ediții a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT 2014). A fost invitat să se întâlnească cu publicul român în cea de-a doua seară a festivalului, pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri”, din Iași, însoțit de criticul literar român Marius Chivu, cel care i-a adresat acestuia multe întrebări bune. Oamenii s-au îndrăgostit imediat de scriitorul, scenaristul, regizorul și producătorul mexican. A fost senzația festivalului.

Guillermo Arriaga, cel mai bine cunoscut pentru filmele sale (21 grams, Amores Perros, Babel, The Burning Plain, etc.), a scris trei romane - Escadron Ghilotina, Un dulce miros de moarte și El Búfalo de la Noche - și un volum de proză scurtă - Retorno 201. În România, toate au fost traduse la Editura Vellant, cu excepția cărții El Búfalo de la Noche. Pentru că mi-au plăcut foarte tare atât cărțile, cât și filmele sale, am fost încântată să-l văd pe Arriaga în România și mi-am dorit foarte mult să am ocazia să-l intervievez. Din fericire, acest lucru s-a întâmplat și, pentru asta, îi mulțumesc, din nou, pentru amabilitatea și sinceritatea sa. Din nefericire, n-am avut vreme să-i adresez toate întrebările pe care le aveam pregătite .

Întâlnirea cu Arriaga a fost, în mod cert, unul dintre cele mai bune momente din viața mea. Am discutat, relaxat, despre cărțile și filmele sale, viață și moarte, iubire, cruzime, violență, cum l-a influențat locul în care s-a născut, de ce apar atât de rar femeile în cărțile sale, cum a ajuns la povestea cu și despre ghilotină, care este cea mai mare dependență de-ale sale, cum este presa din România și multe altele. Lectură plăcută!

For the English version of the interview, please click here.

Femeile nu apar foarte mult în romanele dumneavostră, ele nu sunt, cu siguranță, în centrul poveștilor și dispar repede. De ce? Vă simțiți mult mai confortabil să scrieți despre bărbați și despre psihologia masculină?

Nu, nu cred. Filmul pe care l-am regizat, The Burning Plain, e un film despre femei. Un personaj principal din romanul Escadron Ghilotina este o fată numită Belem și ea este foarte importantă. În romanul Un dulce miros de moarte, există o femeie care are o relație de iubire clandestină cu unul dintre membrii comunității în care trăiește. Ea este, de asemenea, foarte importantă, cred eu.

Adela este foarte importantă, dar ea este moartă încă de la început…

Da, este, dar asta nu înseamnă că nu este importantă (râde).

Dar ea nu are nimic de spus. Iar în ceea ce o privește pe Belem, ea apare un episod, atunci când Feliciano, avocatul cu ghilotina, se îndrăgostește de ea, și asta e tot. Apoi, dispare.

Adevărat, dar nu e vorba despre cât timp apar ele în poveste. Este vorba despre calitatea a ceea ce reprezintă aparițiile lor, cât cântăresc acestea în final. Și cred că Belem, de exemplu, demonstrează că o femeie poate fi independentă, că o femeie poate avea o viață sexuală bogată, că o femeie poate lupta într-un mod asemănător bărbatului, poate fi la fel de curajoasă ca un bărbat, și că ea nu este condamnată să fie numai o soție. Ea este mult mai mult decât un obiect. Și eu cred că asta este pe potriva curentului feminist.

Vă înțeleg punctul de vedere. Într-adevăr, a fost puțin surprinzător să găsesc un asemenea personaj într-un roman revoluționar.

Apropo, personajul Belem a avut la bază o persoană reală. Și aceasta din urmă a fost exact așa, făcea sex cu orice îi ieșea în cale (râdem).

Așadar, poate că femeile nu apar foarte mult în scrierile mele, din punct de vedere al cantității, dar ceea ce spun atunci când intră în poveștile respective este foarte important. Ele merg pe partea feministă a lucrurilor.

Apoi, Adela… nici nu contează dacă e moartă sau nu, Adela cântărește foarte mult în viața tuturor. Este atât de puternică, încât ea are parte de o poveste de dragoste care începe chiar în ziua în care este descoperită moartă.

Guillermo Arriaga pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, făcând o fotografie cu publicul român.

În primul dumneavoastră roman, Escadron Ghilotina, personajul principal este, din punctul meu de vedere, ghilotina. Este puțin surprinzător să avem un asemenea obiect în centrul unui roman din secolul XXI. Cum v-a venit ideea de a folosi ghilotina într-o poveste?

Am visat-o.

Ghilotina?

Da, am visat povestea cu ghilotina. Și am scris-o. Oricât de nebunesc ar suna asta (râdem).

Este umorul o modalitate de a trișa moartea sau un instrument pentru a deveni conștienți de ea?

Cred că umorul este un mod de a relaționa cu viața. Poate fi mai tăios decât drama, pentru că umorul te face să râzi în legătură cu ceva groaznic, așa cum se întâmplă în Escadron Ghilotina. Îți amintești că, atunci când tăiau capul cuiva, oamenii râdeau?

Da, bineînțeles că îmi amintesc. O făceau de fiecare dată.

Am vrut să creez același efect și în ceea ce privea cititorii: să-i fac să realizeze că și ei râdeau atunci când citeau, că erau asemenea oamenilor din carte, amuzați de ceva teribil.

Mi s-a întâmplat și mie. Râdeam și, apoi, când m-am gândit mai bine, am realizat că râdeam atunci când capetele erau adunate de tipul chinez, care le strângea într-un coș, de exemplu.

(Râde) Acesta era și scopul meu, să te înspăimânți pentru că râzi de ceva atât de îngrozitor.

N-am putut vedea vreo urmă de speranță pentru personajele dumneavoastră, majoritatea sunt condamnate (vezi Lilly, New Orleans, 195, etc., din Retorno 201). Și, totuși, ați afirmat, cu alte ocazii, că sunteți un optimist. Cum funcționează? Optimist în viața de zi cu zi și pesimist în scris?

Nu cred că este pesimism. Sunt personaje care trec printr-o perioadă dificilă și cam asta e. Știi, povestirea Lilly este inspirată de o femeie retardată, de pe strada unde am crescut. Nu a fost cazul meu, dar mulți prieteni de-ai mei și-au pierdut virginitatea cu ea. Se jucau de-a doctorul cu ea, dar, de fapt, făceau sex cu ea. Ea nu conștientiza ce i se întâmpla. Prietenii mei aveau doisprezece ani când făceau asta.

Așadar, cred că poveștile oribile trebuie spuse, în anumite moduri. Povestea cu Lilly, de exemplu, era ceva ce am experimentat și consider că a meritat să o scriu. Nu are nimic de-a face cu a fi optimist sau a fi pesimist. Lilly este una dintre cele mai bune proze pe care le-am scris vreodată, datorită narațiunii, a inocenței nefaste a acestor copii, etc.

Și eu cred că aceasta merita spusă lumii întregi. Prima dată am citit-o în autobuz, cu mulți oameni în jurul meu, apoi am mers acasă și am citit o dată și încă o dată; are o structură narativă atât de complexă! Și, pentru că este prima povestire din volum, nu poți trece peste ea foarte ușor…

Da, aceasta a fost prima proză scurtă și, dacă îți mai amintești, am încheiat cartea cu În pace, care este o povestire de dragoste. Acolo, avem un bărbat care știe cât de mult contează dragostea. La final, iubirea îl salvează. Așa că, vezi tu, sunt un optimist (râde).

Editura Vellant a fost cea care v-a publicat trei dintre cărțile dumneavoastră în limba română. Retorno 201 a avut o ediție specială, cu notițe, comentarii, desene, colaje pe paginile cărții, realizate de câțiva cititori – muzicieni, scriitori, ilustratori, etc. Am auzit că ați primit un exemplar. Care a fost primul dumneavoastră gând atunci când ați deschis-o?

M-am gândit că aceea era cea mai frumoasă ediție pe care am avut-o vreodată.

Serios?

Da, pentru că am fost onorat că cititorii au notat în carte ceea ce au simțit, ceea ce au crezut despre paginile respective. A devenit cartea unei comunități, nu mai este cartea mea. Mi-a plăcut foarte mult ideea! Pentru că, știi tu, atunci când poveștile au ajuns să fie rostite în triburi, ei se adunau în număr mare în jurul focului și povesteau. Și această ediție seamănă cu acel tip de comunitate tribală, numai că în scris, nu oral.

Am început să vă citesc mai întâi în romane, apoi am trecut la prozele scurte. Mi s-a părut că, în povestiri, v-ați pierdut brusc simțul umorului și ați devenit pesimist, scormonind partea întunecată a vieții. Evident, am simplificat grosolan, dar am dreptate sau nu?

Ei bine, povestirile au fost scris între 22 și 26 de ani. Practic, am scris mare parte din prozele scurte la vârsta de 23 de ani.

Așadar, a fost fix invers.

Da. Însă, mai presus de asta, cred că și unele povestiri au umor în ele, încurcătura cu Columb, de exemplu, a fost amuzantă.

Dar restul sunt hard core (râdem).

V-a influențat cariera strada Retorno?

Strada aceea a fost cel mai bun lucru din viața mea. Am iubit-o enorm, aparțin acelei străzi, acolo este națiunea mea, de acolo mă trag. Dacă m-aș fi născut pe o altă stradă, poate că acum n-aș fi fost scriitor. Vânătoarea și Retorno m-au făcut ceea ce sunt. Îmbrățișez total această stradă, este un loc grozav în care să crești.

La întâlnirea cu publicul român de la Teatrul Național ieșean cineva v-a întrebat dacă i-ați spus fiicei dumneavoastră să vă citească volumele. Ați spus că ea trebuie să le descopere, pe cont propriu, dacă va vrea. Așa că am o altă întrebare: dacă fiica sau fiul dumneavoastră ar veni să vă întrebe care dintre cărțile dumneavoastră este cea mai bună, ce i-ați răspunde?

Situația este similară cu aceea când ar trebui să alegi între copiii tăi. Nu pot, toate cărțile mele sunt copiii mei.

Și știi ceva? Ei mi-au citit cărțile pe cont propriu. Nu le-am spus niciodată despre ele, și nici nu le-am spus să le citească. Nici măcar n-am știut că le-au citit.

Și cum ați descoperit acest lucru?

Mi-au spus ei. Fiul meu, de exemplu, mi-a povestit că mi-a citit volumele atunci când avea cincisprezece ani. Habar n-aveam. Precum spuneam și mai devreme, au făcut-o de capul lor, n-au avut nici comentarii, nici întrebări pentru mine.

Apropo, nici măcar studenților mei nu le-am spus să mă citească.

Și, cu toate acestea, sunt convinsă că au făcut-o.

Tot la teatru ați afirmat că nu vă place să scrieți despre ceva care nu vă aparține. Cum vă aparține Escadron Ghilotina sau Un dulce miros de moarte? Bănuiesc că nu aveți nimic în comun cu tânăra moartă, de exemplu.

Nu, dar, de pildă, Un dulce miros de moarte are loc într-un sat pe care-l cunosc foarte bine. Numele oamenilor sunt reale, ei sunt prietenii mei, îmi portretizez prietenii. Nu avusese loc nicio crimă acolo, însă cel mai amuzant lucru este că, la trei ani după ce a fost publicată cartea, o fată a fost omorâtă în aceleași condiții, tot dezbrăcată, etc. De ce este amuzant? Pentru că oamenii aceștia nu știu să citească și să scrie.

Partea frumoasă este că nu știu să citească sau să scrie, dar fratele mai mare al unuia dintre prietenii mei știa să citească, așa că se adunau cu toții în fiecare după-amiază și el le citea, cu voce tare, din roman – nici despre asta nu știam. Glumeau și se distrau foarte tare făcând asta!

Guillermo Arriaga dându-mi autograf pe un exemplar din Un dulce miros de moarte

Există vreo întrebare la care v-ar plăcea să răspundeți, dar pe care nimeni nu vi-o adresează?

Nu, nu cred. Dar trebuie să-ți spun că mă surprinde calitatea întrebărilor pe care le-am primit de la jurnaliștii români. Nu sunt clișee, iar eu sunt obișnuit cu întrebări de tip clișeu. Până acum, niciuna dintre întrebările voastre n-a fost obișnuită. Cum ar fi întrebarea pe care mi-ai adresat-o în legătură cu femeile din scrierile mele: n-am auzit-o niciodată în viața mea.

Este o plăcere să porți o conversație cu oameni care au habar de ceea ce faci, cu cei care s-au pregătit foarte bine pentru un interviu. Nu precum „Care este ideea poveștii?”.

Sau „Puteți să rezumați subiectul cărții?”.

Ori, câteodată, „Puteți să ne spuneți cine sunteți?” (râdem). La întrebarea aceasta, răspund mereu așa: „Spune-mi cine crezi tu că sunt”.

Foarte bun răspunsul dumneavoastră! Să ne întoarcem. Care este cea mai mare dependență de-ale dumneavoastră?

Cea mai mare dependență a mea… să vedem. Sunt dependent de viață. Iubesc viața, încerc să fiu cât mai mult posibil cu oamenii pe care-i iubesc; știi, niciodată nu poți lua lucrurile de bune. Iubirea e ceva ce construiești în fiecare zi, trebuie să-ți arăți zilnic dragostea oamenilor pe care-i iubești.

Există vreo scenă sau vreun episod care vă bântuie, dar pe care, dintr-un motiv sau altul, nu l-ați inclus în niciun proiect literar sau cinematografic?

Nu. Partea bună este că acele scene care nu mai merg la un moment dat vor reveni și te vor ajuta în legătură cu altă poveste.

Cum așa?

De exemplu, este o scenă în Amores perros care a fost tăiată din film. Era un episod în care un personaj îl ajută pe celălalt să urineze. Am fost foarte trist că n-a intrat, că n-a apărut în Amore perros. Dar l-am folosit din nou în Babel și acolo a funcționat. Brad Pitt o ajută pe Cate Blanchett să urineze și această secvență devine foarte intimă.

Și se întâmplă acest lucru mereu? O scenă care nu merge aici se potrivește, precum la un puzzle, într-altă parte, în altă poveste?

Da, bineînțeles. Poveștile nu mor niciodată. Absolut niciodată. Într-un fel sau altul, ele se întorc și te ajută să spui o altă poveste.

Sursă imagine principală

The post Interviu cu Guillermo Arriaga: „Poveștile nu mor niciodată” appeared first on Bookaholic.

Patrick Modiano a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură 2014! Recunoaștem că nu ne așteptam. Anul trecut, premiul a mers la autoarea canadiană de proză scurtă Alice Munro.

Motivația juriului pentru Premiul Nobel pentru Literatură 2014 pentru Patrick Modiano este: “For the art of memory with which he has evoked the most ungraspable human destinies and uncovered the life-world of the occupation”.

În românește, s-a tradus În cafeneaua tinereții pierdute la Editura ART dar găsiți și cărți în franceză.

Cronică – În cafeneaua tinereții pierdute de Patrick Modiano

Din cronică:

“Câștigător al multor premii literare, publicând câte un roman la un interval de maximum trei ani, Patrick Modiano este un scriitor iubit. Nu numai că melancolia romanelor sale nu-i poate lăsa indiferenți nici măcar pe cititorii blazați, ci pentru că profunzimea cu care acesta pătrunde în sufletul omenesc, încercând să scoată la iveală enigma pe care fiecare om o ascunde te face instantaneu să te atașezi de subiectele lui. Și, dacă este să luăm în considerație și naturalețea cu care scrie, atunci ne putem da imediat seama că avem de-a face cu un mare scriitor.”

patrick modiano – nobel pentru literatura 2014

Pariuri au fost multe, și la noi și în afară și, la fel ca în fiecare an, am stat sufletul al gură să vedem cine câștigă, mai ales că în cursă se afla, cu șanse foarte mari, și Mircea Cărtărescu. Preferințele cititorilor Bookaholic s-au împărțit în două direcții mari, cum ați putut vedea din rezultatele sondajului - Mircea Cărtărescu (177 voturi) și Haruki Murakami (173 voturi). Au votat 525 persoane.

Despre Premiul Nobel pentru Literatură

Premiul Nobel pentru Literatură se acordă din 1901. Vârsta media a celor care au câștigat de-a lungul timpului este de 64 de ani, cel mai tânăr fiind Rudyard Kipling – 42, iar cea mai în vârstă Doris Lessing – 88 ani. Alfred Nobel a lăsat indicații vagi cu privire la Nobelul pentru Literatură, spunând că “the person who shall have produced in the field of literature the most outstanding work in an ideal direction”.

Pentru premiul Nobel, se primesc nominalizări de la instituții, profesori universitari, foști câștigători, membri ai academiei. De exemplu, la noi Uniunea Scriitorilor i-a nominalizat anul acesta pe Mircea Cărtărescu, Nicolae Breban, Norman Manea și Varujan Vosganian (despre nelămuririle noastre privind nominalizările USR v-am spus aici). Pe baza lor, Comitetul Nobel fac o listă scurtă din care câștigătorul este votat de către membrii Academiei.

The post Patrick Modiano – Premiul Nobel pentru Literatură 2014 appeared first on Bookaholic.

‘Orice autobiografie este o poveste și orice scriere este o autobiografie’, spunea JM Coetzee, definind un soi aparte de ficțiune autobiografică, autre-biografia, parte memorii, parte literatură. Cu acest lucru pus de la bun început pe masă vom putea să evităm capcanele cărții de istorie și să luăm Educație siberiană de Nicolai Lilin așa cum este.

Povestea autobiografică începe pe la jumătatea anilor ’80 în orașul moldovenesc Tighina (sau Bender), aflat pe teritoriul disputat al Transnistriei, zonă nefericită din toate perspectivele, și social, și politic, și economic. În Bender (aceasta e denumirea preferată de autor) locuiește o comunitate mare de criminali siberieni (conform autorului, deportati din Siberia prin anii ’30 pentru destrămarea satelor de acolo), stabiliți în Transnistria, formând o mare familie condusă de reguli stricte, cu un sistem social pus la punct, oameni cu frică de Dumnezeu, care veghează mereu în colțul roșu al casei alături de pistol și de icoana Maicii Domnului. Cu alte cuvinte, niște criminali cinstiți, un fel de haiduci de secol 20, care luptă declarat împotriva sistemului și a oficialilor corupți, și nu se sfiesc să dea spargere unei bănci sau să cuțiteze niște gabori, dar nu ar nesocoti cuvântul unui bătrân al comunității, nu s-ar purta nerespectuos cu o femeie și n-ar disprețui niciodată un “dar al Domnului”, cum li se spune celor săraci cu duhul (sau cu fizicul).

Micul Nicolai (Kolima) tocmai ce e suficient de mare (vreo 6-7 ani) să înceapă să înțeleagă regulile acestei comunități criminale, să le vorbească limba cea plină de eufemisme și metafore, tonul poetic și mesajul ortodox. E timpul, de asemenea, să aibă propriul său cuțit pentru inevitabilele încăierări cu bande de alte naționalități și orientări sociale, și să înceapă să se ferească de închisoare.

Cartea este povestită la persoana întâi, chiar de vocea lui Kolima, care evocă mai întâi figurile dascălilor săi (părinții au avut mai puțin de-a face cu educația lui siberiană): bunicul cel adevărat, bunicul de împrumut (un bătrân înțelept, cu experiența multor ani de închisoare), primul învățător într-ale tatuajelor (tatuajele siberiene sunt un limbaj la fel de ascuns ochiului neavizat al unui străin precum este limba criminală siberiană urechii aceluiași străin).

Educația teoretică se transformă în scurt timp în exercițiu practic, Kolima întrând în tot soiul de belele alături de banda de prieteni, siberieni ca și el, cu cuțitele în buzunare, unii și cu pistoale, crescuți cu conștiința violenței, cu necesitatea apărării teritoriului și a membrilor comunității, niște mici criminali cinstiți, dacă au avut parte de o educație bună.

Educația siberiană nu îi va ține însă departe, în societatea lor, de închisoare, unde mai devreme sau mai târziu ajung o groază de băieți. Unul dintre capitolele cele mai sinistre ale acestei cărți dure și violente este cel cu povestiri abominabile din închisoarea de minori. Acolo, dacă nu aparții unei familii cu tradiții, reguli și orânduire socială (siberiene, georgiene sau armenești, spre exemplu), dacă ești singur și slab sau dacă ești un găinar comun ori un criminal fără scrupule și frică de Dumnezeu precum cei din Seminția Neagră, nu o să ai o viață nici prea bună, nici prea lungă.

Cele peste 300 de pagini de amintiri (pe care le crezi cât se poate de autentice, pentru că societatea asta a criminalilor siberieni e o grozăvie prea sinistră ca să nu fie adevărată) sunt povestiri destul de dezlânate despre tot soiul de întâmplări, autorul sărind de la o istorisire la alta, lasându-se în voia toanelor memoriei. Personajele sunt zugrăvite viu și detaliat, iar întreaga gașcă de mici răufăcători îți devine simpatică: grăsunul Mel cu un singur ochi, Gagarin, Pisică (hrănit de o pisică pe când era bebeluș), Mormânt, Mutu’, Xiușa, în spatele cărora se prefigurează umbrele adulților care veghează întru educarea lor în tradiție siberiană: bunicul Kuzia, Sfântul, Paznicul, Iarnă, Cârlig, Afanasi Ceață și mulți alți criminali onorabili.

Cartea Educație Siberiană se găsește la Editura Univers, la prețul de 45 de lei (librăria Cărturești), și v-o recomandăm, în ciuda unei ușoare lipse de finețe naratorică, pentru tabloul colorat și aspru al unei părți din societatea transnistreană din anii 80-90.

Cartea, publicată în 2009, a prins imediat publicul prin exotismul său de ghetto și de Europă de Est și a fost repejor transformată într-un film omonim, care a avut norocul de a-l atrage într-unul dintre rolulurile principale (bunicul Kuzia) pe John Malkovich.

Spun norocul pentru că scenariul este bazat foarte lax pe carte, fiind o adaptare foarte vagă a densității de povestiri din cartierul Lunca Fluviului de pe Nistru și lipsindu-i mai ales acel buchet variat de personalități din lumea criminală, o parte bună din film fiind rezervată însă unei realități abia prezente în povestirile lui Lilin, anume anii de război, cărora le-a dedicat abia cărțile următoare. Spre deosebire de carte, nu vi-l recomandăm, nici măcar pentru prezența siderantă a lui Malkovich.

Nicolai Lilin (foto: Andrea Chisesi (sursa) trăiește din 2004 în Italia, iar de câțiva ani s-a stabilit la Milano, unde scrie – Educația siberiană a fost urmată de romanele Cădere liberă, având același titlu cu ultimul capitol din Educație, rămasă cu final deschis, Respirația întunericului, formând astfel o trilogie de educație siberiană, și Poveștile pielii, o colecție de nuvele despre tatuaje și criminali (dintr-aceia cinstiți). Educația siberiană (tradusă în 19 limbi dar, la cerința autorului, nu și în rusă) a fost tare contestată din cauza unor neconcordanțe cu realitatea istorică (proveniența siberienilor în Transnistria, printre altele, sau casta Urka menționată de autor). Cum spuneam la început, păstrându-vă o detașare egală atât față de istorie cât și de ficțiunea Educației siberiene, veți reuși să vă bucurați de această impresionantă autre-biografie transnistreană.

Cumpără cartea Educație Siberiană de Nicolai Lilin de la Librăria Cărturești

The post Educație siberiană, de Nicolai Lilin – cartea și filmul appeared first on Bookaholic.

Prima dată când am auzit de Mariusz Szczygieł a fost la Bookfest-ul de anul acesta, atunci când Polonia a fost țara invitată. Abia îi ieșise de la tipar Gottland (Editura Art, iunie 2014, traducere de Ana Maria Luft, colecția „Ocheanul întors”), o carte de reportaje literare despre Cehia – sau, mai bine spus, o parte din Cehia. Iar în timpul interviului cu Małgorzata Rejmer, aceasta l-a pomenit pe Szczygieł, afirmând că, atunci când își scria volumul, București. Praf și sânge, trăgea cu ochiul în cartea lui, Gottland, pentru a se inspira în ceea ce privea scriitura. Iată, două argumente mai mult decât suficiente pentru a-mi trezi curiozitatea și a mă opri – la câteva luni distanță, e drept – asupra Gottland-ului.

Căci, nu-i așa, prezența lui Mariusz Szczygieł, cel cu nume de familie greu de pronunțat pentru mine, la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT), nu era de ratat. Am citit Gottland fermecată, înarmată cu post-it-uri (pe care, de altfel, autorul le-a și fotografiat atunci când a văzut cum arăta exemplarul meu ), nevenindu-mi să cred că ceea ce citeam era adevărat (asta grație stilului literar al lui Szczygieł, care te păcălește constant). Mi-a plăcut fiecare pagină din fiecare reportaj – chiar și-așa, am avut fragmente favorite – și, fără a vă dezvălui concret conținutul, vă recomand, cu căldură, Gottland.

Noi ne-am întâlnit sâmbătă dimineață, pe 4 octombrie, la Casa FILIT, în cortul destinat presei. Conversația ne-a fost facilitată de către doamna Luiza Săvescu, căreia îi mulțumesc, cu această ocazie, pentru traducere și amabilitate.

Am vorbit despre alegerea subiectelor, firma de pantofi Bata, muzeul Gottland, scrierea reportajelor și ce presupune munca din spatele lor, reacțiile cehilor de după publicarea cărții, premiul Cartea Europeană a Anului, primit pentru Gottland, despre adevăr, rușinea de a scrie ficțiune și multe altele, pe care vă invit să le citiți în cele ce urmează.

Când am terminat volumul dumneavoastră, Gottland, m-am întrebat de ce Cehia? De ce ar merge un polonez în Praga să scrie despre eroii sau anti-eroii cehi?

Pentru că, de fapt, noi, polonezii, nu-i cunoaștem pe cehi, cu toate că suntem atât de aproape de ei. Și, practic, ei sunt atât de diferiți de noi, atât ca mentalitate, cât și ca tradiții, încât cehii, ca popor, sunt parcă din cu totul altă plămadă decât noi.

O să vă dau un exemplu. În Portugalia există orașul Fátima, unde s-a produs minunea de la Fátima, fetița care vorbea cu Maica Domnului. Numele fetiței era Lucia. În lumea noastră catolică, Lucia era foarte, foarte cunoscută. Când a murit, în presa poloneză s-a scris că a murit cunoscuta soră Lucia din Fátima, cea care stătea de vorbă cu Maica Domnului. În presa cehească se scria cam același lucru: A murit sora Lucia din Fátima care, pare-se, stătea de vorbă cu Maica Domnului. Iată, aceasta este diferența. Și spune foarte mult. Cehii au o cultură a îndoielii, în timp ce cultura poloneză este cultura unui popor care are deja toate răspunsurile pregătite. Lucru care se explică prin catolicismul polonez: credința ne dă răspunsuri la toate întrebările.

Pur și simplu am fost fascinat de cehi, tocmai pentru că sunt atât de deosebiți de noi.

La sfârșitul cărții povestiți că, în 2007, când Gottland fusese tradus în cehă, s-a cerut oprirea tirajului de către reprezentantul Muzeului Gottland. Oamenii obișnuiți sau oamenii intervievați de dumneavoastră cum au reacționat după lectură?

Mă leg de ceea ce ați spus. Faptul că reprezentantul Muzeului Gottland a cerut retragerea cărții de pe piață, ne-a determinat să distribuim cartea în Cehia. Eu detest scandalurile și controversele în jurul publicării cărților, nu le agreez deloc. Nu-mi plac pentru că, în momentul în care se ajunge la așa ceva, încep să mă întreb ce este mai important: scandalul în sine sau cartea care l-a declanșat?

Dacă este să vorbim despre eroii cărții mele, oamenii cu care am stat de vorbă pentru a scrie reportajele respective au fost fericiți. Și asta pentru că, ajungând în paginile cărții, li s-a asigurat, într-un fel, o doză de nemurire. Și, în general, și-au exprimat cu toții convingerea că numai un străin, cineva cu o cu totul altă naționalitate decât cea cehă, este în stare să observe niște lucruri care sunt absolut insignifiante pentru cehi, fie pentru oamenii obișnuiți, fie pentru jurnaliști, etc.

Trebuie să vă spun că am primit reacțiile lor la cald, căci, la fiecare carte, menționez adresa mea de e-mail și răspund la toate mesajele pe care le primesc de la cititori. Și asta pentru că, în copilărie, atunci când le scriam unora sau altora scrisori, toată lumea îmi răspundea. Așa că am rămas cu lucrul acesta. Un ceh, mai în vârstă decât mine, mi-a scris, de exemplu, că a citit cartea și că ei, cehii, produc bere de opt sute de ani, dar au uitat că gustul berii este amar. Mi-a zis că a trebuit să vin eu pentru a le reaminti acest lucru.

Și veți publica vreun volum cu aceste corespondențe?

Nu mi-a venit ideea aceasta până acum (râdem). Poate când voi fi mai înaintat în vârstă și voi avea mai multe povești adunate. Acum ar fi puțin cam devreme.

Sentimentul meu este că, în Polonia, sunt exagerat de cunoscut și de apreciat în raport cu ceea ce am realizat. Sunt în permanență nemulțumit de ceea ce am făcut, mi se pare că aș fi putut să fac mai mult, iar acest lucru este ca un ferment.

Nu sunt de acord cu afirmațiile acestea, dar trecem mai departe (râdem). Credeți că, dacă cineva se află la o distanță considerabilă față de subiectul pe care-l cercetează, poate fi mai obiectiv?

Da. Este mai bine, mai benefic atunci când există această distanță, când nu ne cunoaștem – interlocutorii mei și cu mine. Mi s-a întâmplat să scriu un reportaj despre niște cunoștințe de-ale mele și nu m-am simțit în largul meu făcând lucrul acesta. Nici atunci, nici în dățile în care s-a mai întâmplat asta. De-asta mi-am format un principiu în a nu scrie despre familia mea, despre strada pe care stau, despre casa în care lucrez și trăiesc, etc. Mi se pare că, în momentul în care aș face așa ceva, aș pierde capacitatea de a vedea cu prospețimea necesară lucrurile pe care le cercetez.

Ați învățat limba cehă pentru a putea scrie această carte, pentru a obține informații relevante reportajelor dumneavoastră. Cum a fost? Și ce v-a determinat să faceți un asemenea efort?

Nu, nu mi-a fost greu. Și asta pentru că atât de mult îmi doream să fac lucrul ăsta, încât aproape că a intrat limba în mine fără efort. Mi-am dat seama că ceha, datorită acestei motivații foarte puternice pe care am avut-o, este singura limbă străină pe care sunt în stare să o învăț în afară de limba rusă.

Am spus acest lucru și la întâlnirea de la Bastilia, din București: în momentul în care am ajuns pentru prima dată în Praga și am auzit cehii vorbind între ei, o limbă vie, nu din manuale, am avut un fel de orgasm metafizic. În relația cu străinii, cehii sunt, la început, rezervați, păstrează o anumită distanță. Când am vorbit cu oamenii de acolo, le-am spus imediat, cu toată sinceritatea, despre acel orgasm metafizic pe care l-am simțit când i-am auzit vorbind. Și atunci parcă a dispărut complet distanța, s-au animat, au fost cuceriți de lucrul acestea, parcă s-ar fi încălzit. Aș spune că aceasta este un fel de baghetă de vrăjitor pe care o folosesc.

Când ați luat legătura cu secretara lui Tomik Bata, aceasta v-a sugerat să-i adresați fiului lui Bata o singură întrebare, iar aceasta să fie importantă. Citez: „Stimate domnului Bata, cum trebuie să trăim?”, l-ați întrebat. Cum ați reușit să adresați o singură întrebare? Și de ce ați ales-o tocmai pe aceasta, atât de generală?

Pentru că m-am gândit că o asemenea întrebare ar crea multe posibilități de a răspunde, că aceasta nu era limitativă, dimpotrivă. Sigur, aș fi putut să-l întreb despre cum s-a dezvoltat firma Bata în lume, sau ce este mai important în afacerea aceasta pe care o conduce, dar, într-un fel sau altul, informațiile acestea le-aș fi putut găsi pe internet, să zicem.

De-asta mă și irită faptul că, de foarte multe ori, jurnaliștii nu pun unor personalități importante, cum ar fi Putin, un anumit soi de întrebări, de genul „Care este cartea preferată?” sau „Din ce carte i-a citit cel mai mult mama când era mic?”. La fel, o întrebare de acest gen nu i-a fost niciodată adresată Papei Ioan Paul al II-lea. Mi se pare că răspunsul la o întrebare de acest tip poate să spună mai mult despre persoana respectivă decât un răspuns la o întrebare standard.

Sunt de acord, așa că preiau ștafeta. Care sunt cărțile din care v-a citit cel mai mult mama dumneavoastră în copilărie?

(râde) Nu mama îmi citea, ci mătușa. Începuturile au fost foarte, foarte timpurii, acest lucru se întâmpla când eram foarte, foarte mic. Sunt absolut convins că, cu cât i se citește unui copil mai devreme, cu atât el ajunge să îndrăgească mai mult și mai repede cartea.

Mie îmi plăcea foarte mult o poveste despre o barză care-și rupsese piciorul și nu putuse să zboare spre țările calde când a venit iarna. Așa că trăia în cotețul de găini, ajungând, în cele din urmă, să fie convins că este o găină (râdem).

Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, personal și profesional, premiul Cartea Europeană a Anului pe care l-ați primit pentru Gottland?

Sigur, a fost foarte important pentru mine pentru că am primit premiul acesta. În Polonia, eu sunt cunoscut nu numai drept o persoană care scrie, ci sunt o figură publică pentru că am realizat programe la televiziune, la radio, lumea m-a văzut în diferite circumstanțe, fac glume, încerc să fiu spiritual, etc. Toate acestea au constituit, de fapt, o problemă pentru mine: întotdeauna nu mă pot împiedica să nu suspectez faptul că, într-o măsură sau alta, succesul cărților mele este întrucâtva datorat acestei popularități pe care am câștigat-o apărând la televizor, la radio. Iar faptul că am primit premiul pentru Cartea Europeană a Anului, a fost extrem de reconfortant pentru că mi-a dat convingerea că, într-adevăr, cartea era importantă, valoroasă în sine.

Recunosc că primul capitol, Niciun pas fără Bata, este favoritul meu. Primul impuls pe care l-am avut după ce l-am citit a fost să găsesc un magazin Bata și să merg pe acolo, să-mi imaginez tot ceea ce aflasem. Și nu am fost singura. Să fi sporit reportajul dumneavoastră popularitatea firmei de pantofi?

Unul dintre magazinele Bata, în momentul în care a apărut cartea și s-a constatat că se bucură de o mare popularitate, a cumpărat vreo douăzeci de exemplare și le-a împrăștiat, la vedere, prin magazin.

Dar în Cehia acest capitol a fost receptat într-un mod foarte diferit: unii au simțit că se vorbește în el despre Bata la modul pozitiv, apreciativ, iar alții, dimpotrivă. Dar, din punctul meu de vedere, așa trebuie să scrie cineva, în așa fel încât unii să simtă că este un iad, alții că este un rai. Așa e cel mai bine.

Așadar, scrieți despre antreprenori, creatori, actori, muzicieni, sculptori ș.a.m.d., toți celebri, toți eroi cehi. Cum ați ales despre ce veți scrie? Erați interesat dinainte de a merge în Cehia de anumite subiecte, cum ar fi, să spunem, construirea și demolarea statuii lui Stalin?

Știu întotdeauna despre cine vreau să scriu, dar, sigur, mereu pot apărea lucruri sau personaje chiar mai interesante decât ceea ce aveam eu în cap. De aceea, consider că reporterul nu poate merge într-o anumită direcție cu o teză, el trebuie să aibă o ipoteză. Dacă m-aș concentra exclusiv pe ceea ce am avut inițial în minte, n-aș băga de seamă, n-aș lua în considerare și o mulțime de lucruri care pot apărea pe parcurs. Așa că ar fi foarte posibil să nu spun adevărul, ori, în esență, despre asta e vorba.

Cum scrieți? Care sunt etapele de lucru pe care le urmați pentru a avea un rezultat atât de minunat precum Gottland?

Când am tot materialul strâns, toate documentația făcută – și dedic foarte mult timp acestei etape -, următorul pas este încercarea de a-mi scrie totul în cap, tot ce am strâns în note îmi întipăresc în minte. Merg pe bicicletă și, în timp ce fac asta, scriu în mintea mea. Ulterior, când mă așez în fața calculatorului, tot ceea ce am scris în cap se transmite, se duce ușor spre tastatură și apare pe ecran. După care corectez foarte, foarte mult și citesc cu glas tare – și tuturor care vor să scrie le recomand întotdeauna să-și citească fragmentele cu glas tare, pentru că, în felul acesta, își pot da seama când o frază este prea lungă, se pot simți accentele false care, inerent, pot să apară, ș.a.m.d.

„În lumea de astăzi se întâmplă atâtea lucruri încât rareori trebuie să mai născocești ceva” (p. 249). Asta înseamnă că nu veți scrie niciodată ficțiune?

Probabil că nu. Nu cred. Mi-ar fi rușine să inventez ceva, orice, pentru că ceea ce aș inventa ar fi, inevitabil, extrem de intim. Și sigur că atunci când scriu reportaje despre alți, alți oameni, pe mine cititorul nu mă vede deloc, mă ascund cumva.

Dacă un producător de film v-ar ruga să alegeți unul dintre reportajele din Gottland pentru a-l ecraniza, care ar fi acesta?

Poate reportajul despre cântăreața Marta Kubišová (n.red. capitolul Viața este un bărbat).

Sursă imagine principală

The post Interviu cu Mariusz Szczygieł, autorul „Gottland”: „Mi-ar fi rușine să inventez ceva, orice” appeared first on Bookaholic.

Dacă nu ești cititor ocazional, care pune mâna pe o carte doar atunci când serialul preferat a intrat în pauza dintre sezoane sau când iubita amenință cu despărțirea dacă nu citești cartea asta (ceea ce e absolut ok, nu judec), ci, dimpotrivă, citești în orice circumstanțe, oriunde te afli, oricând, căutând constant să-ți potolești setea de lectură sau să-ți hrănești cât mai des posibil dependența de cărți, atunci volumul acesta, O singurătate prea zgomotoasă, este pentru tine. Este bijuteria de carte pe care vrei s-o citești acum. Cartea pentru care îți amâni ședința, sari peste prânz, faci noapte albă, suni la serviciu și spui că ai răcit, febră mare, dom’le, nu pot veni astăzi.

Pentru mine, O singurătate prea zgomotoasă este, de departe, cea mai faină carte a lui Hrabal (cronica la Trenuri cu prioritate aici, iar la L-am servit pe regele Angliei aici - toate cele trei cărți menționate sunt apărute recent în frumoasa serie de autor „Bohumil Hrabal” de la Editura Art). Unele voci, mai puternice și mai rafinate decât a mea, spun chiar că este capodopera scriitorului ceh, cea mai cea, the one, etc. Abia acum, când am încheiat lectura cărții în cauză, pot confirma.

Căci nu poți numi altfel un volum plin de poezie – chiar dacă a fost scris în proză -, o carte cu un vag fir epic, înțesată cu metafore, subtilități, alegorii, sugestii, povești cu și despre cărți, într-o lume scindată, cu un personaj principal schizoid, aflat într-o situație dificilă – pe de o parte, înnebunit de cărți, le consumă cu toate simțurile, pe de altă parte, din cauza slujbei sale, este nevoit să le distrugă, să le ducă la pieire. O carte mică (din punct de vedere al numărului de pagini – numai 176) despre cărți mari, scriitori imenși, dileme morale, pasiuni mistuitoare, un regim politic nenorocit, socialismul, care mătură tot în jurul său, despre cum poți rezistenta opresiunii, dacă și cum poți schimba colțul tău de lume, ce ne rămâne de făcut în final. Un volum cu totul și cu totul special, care, pe rând, m-a întristat și m-a bucurat.

„Apartamentul de la etajul al doilea din Holesovice e plin numai și numai cu cărți, șopronul și beciul nu-mi mai ajung, bucătăria e plină și ea, la fel cămara și toaleta. Doar drumul până la fereastră și până la aragaz a rămas liber, la toaletă mai e loc doar cât să mă pot așeza” (p. 33).

Dacă ar fi să-i iau din strălucire și să dezvălui puțin din O singurătate prea zgomotoasă (Art, 2014, traducere de Sorin Paliga), pentru a te convinge că vrei s-o citești acum, atunci ar trebui să-ți spun că protagonistul, Hanta, este un bărbat puțin ciudat, cu siguranță atipic prin comportament și gândire, care, de treizeci și cinci de ani presează hârtie veche, cărți, albume, enciclopedii ș.a.m.d. O face într-un subsol, fără acces la lumină, implicit la cer (subtil, așa-i?), cu foarte mici portițe către lumea de afară (un lift pentru cărți, de exemplu). Se dedică trup și suflet slujbei sale, pe care o practică, zi de zi, cu respect, atenție pentru volumele distruse, cu o solemnitate aparte – parcă este singurul om din lume care este conștient de valoarea cărților aruncate în pivnița sa -, și, mai ales, cu o anumită lentoare – întârzie procesul cât poate de mult, pipăind volumele, răsfoindu-le, păstrând, ca o formă de protest, o parte dintre acestea, salvându-le. Nu că această din urmă acțiune nu atrage după sine consecințe: Hanta al nostru are de îndurat numeroase injurii venite din partea șefului său, cum ar fi nedreptul „lepădătură”, căci, evident, acestuia i se pare că angajatul său este leneș, că îi ia prea mult să-și facă treaba.

Fiecare capitol din O singurătate prea zgomotoasă, cu excepția ultimului, începe așa: „De treizeci și cinci de ani presez hârtie veche și cărți”, frază care se continuă apoi diferit, de fiecare dată cu alte variațiuni, dar care se constituie într-un laitmotiv apăsător, tragic, care ne arată cât de neputincios este personajul nostru în fața uraganului socialist. Insist să guști incipitul, primele rânduri din această carte:

„De treizeci și cinci de ani lucrez între hârtii vechi și acesta este love-story-ul meu. De treizeci și cinci de ani presez hârtie veche și cărți, de treizeci și cinci de ani mă murdăresc cu litere, astfel încât mă asemăn dicționarelor enciclopedice, din care, în tot acest timp, am presat trei tone. Sunt ca un ulcior plin cu apă vie și cu apă moartă, destul să mă apleci un pic și încep să curgă din mine idei frumoase. Sunt educat împotriva voinței mele, de aceea nici măcar nu știu care sunt ideile mele și care cele citite. Acești treizeci și cinci de ani i-am petrecut singur, doar eu cu mine însumi și cu lumea din jurul meu. Atunci când citesc, nu citesc de fapt, iau doar frazele frumoase, le savurez cape bomboane, ca pe un pahar de lichior pe care-l beau încet, până când simt că ideea se răspândește în mine, ca alcoolul” (pp. 11-12).

M-am oprit pentru că riscam să transcriu aici întregul volum.

Observi cât de frumos este textul, cât de fain curge, cum te trage cu totul, te cucerește prin ambivalența sa, te face să-l iubești și, în același timp, să-l disprețuiești pe Hanta naratorul? El însuși se urăște pentru slujba sa, mărturisește, de exemplu, mai departe, că nu-i place deloc berea, dar bea zilnic pentru a-și putea duce munca la bun sfârșit. Își face procese de conștiință dese pentru nimicirea cărților dar, în același timp, visează că, atunci când va ieși la pensie, va putea lua cu el presa hidraulică – pe care o va duce în grădina unchiului său. Adoră cărțile, se înconjoară cu ele și la muncă, și acasă. Practic, întreaga sa existență se învârte în jurul cărților, volume care ajung să-l domine, să-i stăpânească gândurile, coșmarurile, să-l domine, la propriu și la figurat. Din cauza cărților scade în înălțime:

„Am luat cartea, m-am lipit cu spatele de tocul ușii, mi-am apăsat cartea pe creștetul capului, apoi m-am întors, am făcut o linie și am văzut că, în acești opt ani, de când nu mă mai măsurasem, scăzusem cu nouă centimetri.

Am privit în sus la baldachinul de cărți de deasupra patului, constatând că mă încovoiasem, și asta deoarece am mereu în spatedouă tone de paradis – de cărți și de cărțulii (p. 39).

Pe lângă toată această hrabalescă plină de oralitate și veridicitate – nu ai nicio clipă îndoiala că Hanta nu este un om real, cu oase, carne, frământări și bucurii -, atât de minunată, marca textelor scrise de Bohumil Hrabal, naratorul nu povestește doar despre sine și cărți, despre propriile peregrinări prin Praga, etc. Ci inserează, din când în când (rar, dar cu succes), istorii din trecutul său – prima dragoste, de exemplu, Mancika, cea „pedepsită” pentru frumusețea sa prin două experiențe umilitoare, ambele legate de toaletă și rahat; sau episodul cu țiganca, secvența mea favorită: nu-i știm numele, dar ea este o tânără care îl urmărește și ajunge să doarmă în fiecare seară cu el, fără nicio pretenție, discretă, puternic legată de foc (!), temându-se să țină sfoara unui zmeu în mână (să nu cumva s-o ducă la cer) și, în cele din urmă, dispărând brusc din viața celui care presa cărți, căci va fi ridicată, împreună cu toți țiganii din Praga, și dusă într-un lagăr de exterminare (simetrie cu legătura ei cu focul).

Întotdeauna este mult mai mult de spus. Mi-ar plăcea să îți vorbesc, de pildă, și despre relația lui Hanta cu bătrânul profesor, cel care îi dă bani pe ascuns pentru a primi, pe sub mână, ziarele care-l interesează și, totodată, cel care vede în Hanta două persoane, una tânără și alta vârstnică (din nou, un fragment ce poartă multe sensuri). Ori despre clipa groaznică, apocalipsa lui Hanta, momentul în care eroul și anti-eroul nostru este destituit din funcție pentru că doi tineri energici și analfabeți, prototipurile societății totalitariste, cu o cruntă indiferență față de cărți, îi iau locul, fiind mult mai eficienți. Sau despre cele două texte însoțitoare, unul la început - Prozatorul din pivniță (Preludio affetuoso), scris de Marin Mălaicu-Hondrari - și altul la sfârșit – Cititorul din pivniță (Adagio Lamentoso în memoria lui Bohumil Hrabal), compus de Dan Coman -, pagini care completează excelent opera lui Hrabal (de altfel, acestea sunt colaje coerente din textul scriitorului ceh) și, mai mult decât atât, o celebrează. Însă aș simți că îți răpesc din timpul de lectură, așa că închei prin a repeta titlul acestor însemnări: O singurătate zgomotoasă, de Bohumil Hrabal, este o bijuterie de carte pe care vrei s-o citești acum .

The post O singurătate prea zgomotoasă, de Bohumil Hrabal – o bijuterie de carte pe care vrei s-o citești acum appeared first on Bookaholic.

Cât de familiar ești cu literatura română, atât cu cea clasică, cât și cu cea contemporană? După cum bine știți, nouă ne place foarte tare literatura română. Sperăm că nu suntem singurii. Tocmai de aceea, vă invităm să faceți testul de mai jos.

Pentru că am văzut că vă plac testele, ne-am gândit să facem și noi unul aplicat pe literatura română. Bifează cărțile pe care le-ai citit. Am încercat să alegem cărți românești de toate felurile, de la clasice la contemporane, de la autori populari la scriitori mai puțin cunoscuți și sperăm ca, prin aceasta, să vă facem poftă să citiți și mai multă literatură română. Nu este un top, este o selecție care are ca principal criteriu diversitatea, am vrut să acoperim cât mai multe zone din literatura română prin cărți reprezentative.

În listă sunt ~~100~~ 150 de cărți, pe care dintre ele le-ai citit?

Câte cărți de literatură română din lista de mai jos ai citit?

The post Cât de multă literatură română ai citit? Fă testul! appeared first on Bookaholic.

„(…) ca toate feministele, ea era sigură că men are full of shit, dacă li se dă mână liberă, încep războaie, lagăre de concentrare, foamete, declin economic, se întrerupe apa caldă și curentul electric, se reduc sumele alocate universităților și atunci doctoratul trebuie să se prelungească” (p. 158).

Oksana Zabușko (sau Zabuzhko) este una dintre cele mai cunoscute și apreciate scriitoare contemporane din Ucraina. Aceasta s-a născut în 1960, a studiat filosofie la Universitatea „Şevcenko“ din Kiev și a obţinut un doctorat în filosofia artei. A debutat la vârsta de 12 ani, cu un volum de poezie – carte care i-a fost publicată mult mai târziu pentru că părinții ei deveniseră indezirabili în timpul prigoanelor din Uniunea Sovietică din anii ’70. A scris poezie, proză, eseuri, critică, în total peste douăzeci de volume. În anii ’90 a ţinut cursuri în SUA ca lector Fulbright la Universităţile Penn State, Harvard şi Pittsburgh.

După ce „Studii în teren despre sexul ucrainean” (Editura Art, 2008, traducere de Ovidiu Hanceriuc, 168 de pagini) a fost publicată în Ucraina, în 1996, Oksana Zabușko a căpătat din ce în ce mai multă popularitate, atât în țara sa, cât și în afara acesteia. În 2006, cartea de față a fost numită „cea mai influentă carte ucraineană din cei 15 ani de independenţă”. Ce-i drept, aceasta a fost tradusă în opt limbi, iar în Ucraina a devenit rapid un bestseller (tipărit în mai multe ediții) controversat.

„(…) și dacă fluxul atenției acordate de cititori nu o cuprinde în timp util pentru a o aduce la suprafață, opera se duce ca o piatră la fund, unde este acoperită obligatoriu de mizeria acumulată peste iarnă, exact cum s-a întâmplat cu cărțile tale nevândute, care zac prăfuite prin rafturile librăriilor, cum de altfel s-a întâmplat cu toată literatura ucraineană, pot fi numărați pe degete nu autorii, ci operele separate care au avut norocul de a avea succes (…)” (p. 40).

I-am citit singura carte apărută în traducere la noi, „Studii în teren despre sexul ucrainean”, înainte de cea de-a doua ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT), tocmai pentru că auzisem, vag, de opera acesteia, dar și pentru că urma să vină în România la acest festival. Din pricina unor probleme personale, Oksana Zabușko n-a mai ajuns la FILIT (poate o vedem la anul, așa cum s-a întâmplat cu Gospodinov sau Herta Muller, care n-au mai venit anul trecut, dar acum au fost prezenți), însă mă bucur că, văzând-o invitată la Iași, am citit o mică parte din scrierile sale. Altfel, cine știe când ajungeam eu la această carte? Probabil nu prea curând, am observat că noi, în genere, nu ne prea citim vecinii și n-am nicio explicație coerentă în legătură cu acest lucru.

Una peste alta, cartea Oksanei Zabușko este un volum pe care-l digeri mai greu, nu poți întoarce paginile rapid, te ține captiv mai multe zile, chiar dacă are numai 168 de pagini. Un gând de-ale naratoarei, de exemplu, poate ține câteva pagini, file în care nu ai niciun punct, iar secvențele nu sunt împărțite, convențional, în capitole – în cel mai bun caz este lăsat un rând gol. De aceea, dacă nu ții pasul cu ce se întâmplă acolo, ești nevoit să te întorci, să recitești pentru a înțelege. Asta nu înseamnă că nu vă recomand cartea, dimpotrivă, ci doar vă avertizez în legătură cu scriitura Oksanei Zabușko, pentru a vă face timp să o citiți atunci când aveți nervi și răbdare pentru asta.

„Și măcar de-ar putea cineva să explice: de ce dracu’ să te naști femeie pe lumea asta (și încă în Ucraina!), cu această dependență nenorocită, sădită în trup ca o bombă cu efect întârziat, cu această lipsă de independență, cu necesitatea de a te transforma în humă moale și modelabilă (…)” (p. 17).

Aparent, este proză (nu i-aș spune chiar roman), dar, din punctul meu de vedere, este mai degrabă un fel de poem lung în proză. Scris într-un flux al conștiinței haotic, dezlânat, un fel de monolog interior aprins, volumul „Studii în teren despre sexul ucrainean” ne pune față în față cu un alter-ego al scriitoarei, numită simplu Oksana, care trece prin experiențe dure, traumatizante, se trage dintr-o țară mică, săracă și prigonită, o femeie inteligentă, cu o personalitate puternică, preocupată de literatură, scriitură și creativitate, limbă, bărbați și superioritatea acestora în fața femeilor, iubire și valențele pe care le capătă aceasta într-o lume măcinată și bântuită de trecut, postsovietică, istoria recentă a propriei țări, etc. Această femeie, expunându-și, în detaliu, dar trunchiat, gândurile și experiențele sale, nu face decât să ne atragă atenția asupra dificultății de a fi ucrainean, de a păstra vie o limbă aflată în moarte clinică, de a alege arta, creația, pentru a căpăta un strop de libertate.

„(…) iar în partea asta de Europă nenorocită, în Ucraina, ce să faci? – aștepți pomana de la Ucraina-Kronos, care devorează bieții copii și tu nu trebuie decât să aștepți să vină să-ți dea să sugi sau să aștepți andropauza pentru ca acei moșnegi din diasporă să vină să-ți ofere Premiul Antonovici pentru întreaga activitate (…)” (p. 24).

Pentru că personajul principal, Oksana, povestește la persoana I (dar și la persoana a II-a și a III-a, un eu la fel de fragmentat precum cartea însăși, care te duce cu gândul la psihologia freudiană), are prenumele autoarei, este scriitoare ucraineană (poetă, în primul rând – chiar inserează masiv poemele pe care le scrie în timpul diverselor momente, mai ales în „exil”), pleacă în Statele Unite ale Americii pentru o perioadă mai lungă, „Studii în teren despre sexul ucrainean” a fost considerată, în repetate rânduri, o carte autobiografică. Autoarea însăși a negat acest lucru și nu este de mirare, căci asemănările naratoarei cu ea se opresc în punctul de mai sus.

„Europa a reușit să ne contamineze cu febra tulbure a dorinței de individualism și credința în propriul „eu pot!”, însă noi nu am creat niciodată fundamentul pentru realizarea lui și structurile de legătură care să fixeze și să mențină acest „eu pot”, am reușit doar să transformăm în zile secolele de istorie și, de aceea, acest „eu pot!” ucrainean este izolat și lipsit de forță. Amin” (p. 27).

La prima vedere, Oksana vorbește despre iubire și visează cu ochii deschiși la o poveste de dragoste intensă, mare, totală. Mikola pare să îndeplinească condițiile pentru o astfel de poveste, fiind considerat de naratoare „primul bărbat ucrainean real”, pentru ca, mai apoi, acesta să-și dovedească slăbiciunea, complexul de inferioritate caracteristic postsovieticilor, și să o maltrateze pe iubita lui întocmai cum a fost el molestat de către ceilalți, niște entități necunoscute (în text). Însă, de fapt, iubirea este doar un pretext pentru a aduce în discuție problema identității, atât feminine, cât și naționale. Un strigăt disperat, dacă vreți, fără lamentări totuși, care vă va pune față în față cu propriile complexe personale și naționale – credeați că numai noi socotim că suntem prea mici? Mai gândiți-vă! În plus, dacă citiți cartea Oksanei Zabușko veți descoperi multe informații pe care nu le știați despre Ucraina recentă.

„Nu, nu era masochistă, era, fir-ar al naibii, o femeie normală, al cărei corp se bucura când dăruia bucurie altuia. Ce să mai spunem – erai o muiere mișto, „o păpușică dulce”, „o femeie fantastică”, o „stud woman”, analizând acum comentariile bărbaților făcute în momentele lor de sinceritate și, poate, doar așa vei reuși să mai găsești o palidă consolare la tot ce s-a întâmplat” (p. 31).

„Studii în teren despre sexul ucrainean” (titlul vine de la o cercetare pe care naratoarea o expune în Statele Unite, la o conferință) nu este un volum comod – nu numai din pricina formei, ci și a subiectelor (cum ar fi sexul violent, deloc gratuit în economia volumului) -, nici o carte numai despre Ucraina – în subtext găsim, până la urmă, frământările la care suntem supuși cu toții, greutățile care ne apasă indiferent de națiune, cultură, rasă, etc. Imposibil de povestit, volumul Oksanei Zabușko trebuie interiorizat, consumat până la ultima pagină (acolo unde se încearcă evadarea). Este esențial să citiți „Studii în teren despre sexul ucrainean” dacă vă preocupă identitatea, de exemplu.

Cumpără cartea Studii în teren despre sexul ucrainean de Oksana Zabușko de pe librăria online Cărturești la prețul de 8 lei

The post „Studii în teren despre sexul ucrainean”, de Oksana Zabușko appeared first on Bookaholic.

Scriitor şi jurnalist britanic, James Meek (născut în 1962, în Londra) a fost corespondent pentru The Guardian, scriind din zone de război precum Afganistan sau Irak. Din 2006, s-a dedicat total scrisului, iar cărţile sale au fost recompensate cu numeroase premii, precum Scottish Arts Council Book of the Year Award, Royal Society of Literature Ondaatje Prize pentru The People’s Act of Love, 2005, de asemenea nominalizat la Booker Prize.

For the english version of the interview, please click here

James Meek a fost invitat în Romania, la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (1-5 octombrie 2014), unde a vorbit despre cea mai recentă carte a sa, Invaziile inimii (tradusă în română la Humanitas Fiction, de Carmen Toader). Este o saga modernă, urmărind povestea unui frate şi a unei surori, Ritchie – un fost rock star, şi Bec – cercetătoare care încearcă să descopere un vaccin împotriva malariei –, aparent foarte diferiţi, dar amândoi luptându-se să supravieţuiască într-o lume în care nu se mai poate distinge clar binele de rău.

Am stat de vorbă cu James Meek despre limitele dintre adevăr şi trădare, despre ce poate fi considerat moral şi imoral în prezent, despre libertate şi iluzie, dar şi despre diferitele sale stiluri de scris, de la realism magic la o literatură circumscrisă posibilului.

Cartea ridică o serie de întrebări legat de ceea ce este moral şi ce nu în societatea din zilele noastre. Cât de relative sunt moralitatea şi conceptele de bine şi rău?

Întodeauna se revine la această ambiguitate între bine şi rău, pe de o parte, şi între păstrarea secretelor şi dezvăluirea lor. Câteodată, când vorbesc despre carte, când oamenii mă întreabă despre ce e vorba, le spun că este despre cea de-a unsprezecea poruncă: „Nu te lăsa prins!” Chiar pare câteodată că sunt o mulţime de oameni care se ghidează doar după această poruncă. Una dintre problemele pe care le analizez în carte este următoarea: dacă faci ceva rău, e la fel să fii tu singura persoană care ştie ca atunci când toţi ştiu? Oare comiterea unei fapte rele suferă o transformare când trece din sfera privată în cea publică? E ceva la care încă nu am găsit răspuns şi cred că ne putem gândi cu toţii la momente când am făcut ceva rău şi nu a mai părut la fel după ce alţi oameni au aflat.

Această ambiguitate se reflectă şi în abordarea altor noţiuni, precum libertate sau iertare. La un moment dat, Bec face o comparaţie între noi şi bacteriile pe care le analiza la microscop – dacă şi noi suntem priviţi la microscop şi doar credem că suntem liberi?

E doar o idee care-i trece prin minte la acel moment şi e drept că uneori, acţiunile umane sunt prezentate în aşa fel încât părem nişte microbi. Presupun că majorităţii oamenilor li se pare interesant, dar este o reprezentare, pe care eu o găsesc înspăimântătoare, a mişcării pe cer a avioanelor care călătoresc prin toată America, timp de 24 de ore. Avioanele apar ca nişte mici puncte, care ţâşnesc din marile oraşe către alte direcţii. Şi apoi ciclul începe la fel, în fiecare zi, şi te gândeşti la toţi acei oameni văzându-şi de viaţa lor importantă, ocupată, reduşi la un stadiu asemănător microbilor.

Dar nu cred că totul se rezumă la asta, chiar cred că fiecare dintre aceste puncte are un sens mult mai mare şi nici eu, nici Bec nu credem cu adevărat că există o echivalenţă între o singură celulă şi noi. Totuşi, este un semn al temerii că există o mecanică a biologiei, un impuls deterministic la baza acţiunilor noastre. Mi se pare o nebunie să negi că există anumite elemente biologice care stau în spatele deciziilor noastre, dar la fel de nebunesc e să spui că totul se reduce la determinism biologic. Sunt convins, din propria mea experienţă, că fiinţa umană înseamnă mai mult decât suma părţilor sale, că e ceva mai mult decât procese chimice, care au rolul lor, dar avem şi voinţă, conştiinţă, putem întotdeauna să decidem să facem ceva diferit de ceea ce ne îndeamnă hormonii. Poţi să refuzi să mănânci acea prăjitură pe care o vrei, poţi să nu te culci cu persoana despre care ştii că e nepotrivită.

Titlul Invaziile inimii conţine o metaforă a discrepanţelor puternice dintre ceea ce simt personajele şi felul în care acţionează. Ce altceva mai putem vedea în spatele acesteia?

Există un personaj foarte puternic, Harry, un fel de patriarh al ştiinţei, care trece prin drama de a fi descoperit leacul pentru un tip de cancer, în timp ce el însuşi e pe moarte din cauza acestei boli. E petrecerea lui de rămas-bun şi îşi aminteşte de momentul când l-a întâlnit pe un om de ştiinţă rus, care avea o teorie a evoluţiei umane. Apare acest mare mister în ştiinţă, chiar dacă accepţi evoluţia, legat de modul în care am ajuns să evoluăm de la o celulă la ceva mai mult. E uşor de acceptat ideea evoluţiei de la maimuţă la om, dar de la o celulă la opt la o sută e ceva mai complicat. Aşa că acest om de ştiinţă vine cu teoria că fiecare parte a corpului a evoluat separat, ca nişte mici animale, un plămân animăluţ, un rinichi animăluţ şi aşa mai departe. Conform teoriei lui, inima a fost şi ea o creatură separată, care s-a unit cumva cu trupul şi, în felul în care e spusă povestea, vedem cum inima pătrunde în această proto-creatură.

Şi desigur, inima este o imagine puternică şi familiară, aproape clişeistică a locului secret de unde ţâşnesc emoţiile. În acest sens, sunt momente cu Harry, aflat în faţa morţii când gândurile se

îndreaptă şi asupra celorlaţi. Când eşti aproape de sfârşitul vieţii, gândurile nu sunt abstracte, dar nici egoiste în mod obligatoriu. Vrei să ştii că îi pasă cuiva, dar şi că ţie îţi pasă de ceilalţi. E o idee care cred că se reflectă în Moartea lui Ivan Ilici de Tolstoi, dar eu văd reprezentări ale acesteia şi în prezent, în era telefoanelor mobile când oamenii, aproape de moarte, poate se roagă, nu ştim, dar ce ştim e că iau telefonul şi îşi sună mama, iubitul/iubita sau copiii. Şi ştim asta pentru că aşa s-a întâmplat pe 11 septembrie, atât cu oamenii din avioanele care urmau să intre în turnuri, cât şi cu cei din clădirile arzânde, şi sunt sigur că astfel de lucruri se petrec şi în situaţii similare, mai puţin faimoase, din toată lumea. Oamenii îşi folosesc ultimele clipe ale vieţii pentru a trimite un mesaj către cei dragi. Şi în carte e un moment când Harry îşi dă seama că merită tot efortul din lume pentru a obţine această apropiere.

Sunt convins că fiinţa umană înseamnă mai mult decât suma părţilor sale – James Meek

Spre finalul poveştii, Bec spune că esenţa omului este bunătatea şi că ea s-a străduit întotdeauna să găsească acea fundaţie morală care stă la baza lumii şi că aceasta trebuie să fie bunătatea.

În ceea ce priveşte bunătatea, nu sunt sigur. Cred sincer că există această dorinţă de a fi bun, de a fi văzut bun sau, mai bine zis, de a crede că eşti bun – şi aici îl regăsim puternic pe Ritchie, care vrea să se convingă de faptul că e o persoană bună, şi cred e ceva ce facem cu toţii. Poate sunt oameni care au atins acel prag al disperării absolute, care pur şi simplu au renunţat la ideea că pot fi salvaţi, dar majoritatea încearcă mereu să găsească o metodă de a-şi păstra o zonă a lor neatinsă, protejată, prin care încearcă să explice situaţia în care s-a ajuns şi care să-i facă să simtă că mai există speranţă.

Cum putem înţelege ideea moralităţii în raport cu arta? Mă refer la momentul când Ritchie decide să facă un documentar cu şi despre cel care i-a ucis tatăl.

Ritchie s-a scufundat, de fapt, în lumea superficială, cinică, centrată pe câştigul de bani, deşi îi place să creadă că, prin acest documentar, poate să se întoarcă în sfera adevărului artistic. Dar cred că cititorul e înclinat să fie sceptic cu privire la validitatea acestui plan, chiar dacă filmul ar fi putut fi realizat. Este echivalentul modern al confesiunii, nu te mai duci la preot, ci mai degrabă te deschizi oamenilor prin memoriile tale, iar oamenii sunt şocaţi şi fascinaţi, şi doar actul de a împărtăşi societăţii toate clipele când ai călcat strâmb devine o formă de ispăşire.

Aţi decris primele dvs. cărţi ca fiind de un „realism magic mizerabilist”. Cum aţi caracteriza Invaziile inimii?

Nu mai avem deloc elementul magic aici. E drept că sunt lucruri care nu s-au petrecut, din câte ştiu eu nu există vreun parazit care să-ţi confere imunitate la malarie, nu există efectiv o Fundaţie Morală, deşi uneori chiar pare că există, dar totul este în limitele posibilului.

Am încercat să scriu într-un stil care, în propriile-i limite, se aseamănă cu romanul de secol XIX, pe care-l privim ca pe un fel de standard al şcolii realismului. Perspectiva asupra istoriei literaturii e, într-un fel, distorsionată de paralela pe care o trasăm cu istoria artei. Doar pentru că arta a evoluat de la superreprezentare la expresionism şi abstracţionsim, ne gândim că aşa au stat lucrurile şi cu literatura, că Zola e Ingres şi James Joyce e Picasso, dar e o abordare extrem de simplistă.

The post Interviu cu James MEEK: “Sunt o mulţime de oameni care se ghidează doar după cea de-a unsprezecea poruncă: «Nu te lăsa prins»” appeared first on Bookaholic.

Începutul unei cărți este cu totul și cu totul aparte pentru mine, căci în primele paragrafe se dă lupta cea grea: captarea cititorului. Sunt de părere că, dacă ratezi un început, îți poți pierde rapid cititorii, oricât de bună este cartea apoi. Mai ales în secolul acesta nebun, al vitezei, al cititului pe fugă.

Iar dacă ați încercat vreodată să scrieți ceva – orice, de la eseu pentru vreo temă școlară până la o prezentare, un reportaj, o lucrare de cercetare sau chiar literatură -, atunci știți, cu siguranță, cât de dificil e să scrii primele rânduri. Personal, mă cam obsedează începuturile, atât ca cititor, cât și ca om care scrie. Să vă dau două exemple: dacă deschid o carte în librărie, nu o pot face aleatoriu, ci întotdeauna merg la prima pagină și citesc primele paragrafe (două, maxim trei). Dacă scriu un material (precum acesta), ei bine, atunci îl rescriu de câteva ori până curge așa cum îmi doresc.

Având lucrurile de mai sus în vedere, mă și mir că mi-a luat așa de mult să scriu un top 10 cărți românești cu începuturi faine . De ce românești? V-am mai spus, ne place literatura română, credem că avem autori buni și foarte buni, dar care sunt, în continuare, prea puțin cunoscuți. Așadar, înainte de a citi reproșuri de genul „Ăsta-i un articol care promovează editura X” sau mai știu eu ce, vreau să subliniez acest lucru: promovăm scriitorii români și atât.

Apoi, să vă povestesc cum am ajuns la formula de mai jos – aproape matematic, vă spun . Am scos din bibliotecă, pe covor, toate cărțile românești pe care le am – ceea ce-i păcat, am citit multe începuturi (implicit cărți) excelente din volume împrumutate (de la prieteni, bibliotecă, etc., așa că știu că fac o nedreptate). Am exclus clasicii – îi știți, v-au plăcut sau nu, i-ați citit, etc., nu cred că aveți nevoie de recomandări acolo -, urcându-i la loc pe rafturi. La fel am procedat și cu volumele despre care am mai scris, într-un fel sau altul aici, pe Bookaholic (deși și aici a trebuit să renunț la multe favorite).

Pe urmă am stabilit cât de recente să fie cărțile – am ales o marjă de zece ani (zece începuturi, zece ani „vechime” maxim). Astfel încât am îmbinat cărți apărute la începutul lunii acesteia cu volume de anul acesta, anul trecut și tot așa până la anul 2004. Am recitit toate începuturile cărților respective (fie că vorbim despre roman, proză scurtă, poezie în proză – excluzând cărțile de poezie, e drept). Le-am păstrat în lista de față pe cele care mi-au plăcut foarte mult, atât atunci când le-am citit prima dată, cât și acum, la recitire. Cărțile sunt aranjate în ordine cronologică (fie că vorbim despre prima ediție, fie că vorbim despre a IV-a ediție). Din rațiune legate de spațiu, am decupat doar primul sau primele două paragrafe, în linii mari câte zece rânduri pentru fiecare volum. Selecția este, desigur, subiectivă.

Fiecare incipit este special în felul lui, spune multe despre stilul autorului, despre cum va decurge cartea, ne dă detalii în legătură cu atmosfera, personajele principale, timpul și locul, ș.a.m.d. De acum încolo, nu voi mai face niciun comentariu, sperând doar să vă placă selecția realizată de mine și, dacă n-ați citit una dintre cărțile menționate, să ajungeți, astfel, la ele.

Agata murind, de Dora Pavel, ediția a III-a, 2014

„Îndemnul tău zadarnic, dimineață, în aeroport. Pentru că eu nu scriu, o știm amândoi, nu scriu nimănui, nu-ți scriu nici ție, nici acum, și dacă scriu. Pentru că eu oricum n-o să-ți trimit niciodată ce scriu. Totuși, numind alternativa de a-ți scrie, în chiar clipa în care ai decis că pot fi lăsată să vin singură aici, cred că greșeai nepermis. De aceea ai zâmbit. Din infinită precauție. După patru ani de luptă (a amândurora) cu mine însămi, e limpede: tu încă te menții în gardă. Faptul că m-ai scos la liman nu înseamnă și că nu te îndoiești de vindecarea scontată, cu toate că acțiunea pe care urmează să o îndeplinesc nu ni se mai părea niciunuia insurmontabilă. Mă pregătiseși să trec proba reușitei. Când te-am anunțat că ocazia s-a ivit, ai spus, foarte bine, e-o situație nepremeditată, cu atât mai convenabilă. A sosit momentul, Augusta, a venit timpul să-ți demonstrezi ție însăți că ai intrat în rândul oamenilor” (p. 9).

Apropierea, de Marin Mălaicu-Hondrari, ediția a II-a, 2014

„Fantasma unui bărbat îndrăgostit bântuie Europa pe urmele unei femei căsătorite. De la Barcelona la Livorno, de la Napoli la Villefranche-sur-Mer, mă urma ca o umbră, român nebun pe urmele vagi ale unei spanioloaice adultere. Dragostea noastră a fost legată de apă, de un dig la Marea Cantabrică, de șase ancore văzute de el pe cer, de croazierele pe Mediterana. În timp ce eu cu Tinto Brass Band încântam publicul din sala de concerte, Adrian lua un tren, ori urca într-un autobuz, ori pierdea un avion, mereu pe urmele mele, urme de spumă și sare care nu se spărgeau la țărm, ci exact acolo prindeau viață. Dacă nava întârzia, el era în port, cu țigara în mână, iar dacă vasul ajungea mai devreme, el era deja pe chei, cu vocea lui seducătoare.

Ca la pariuri, ori la război, în adulter ai nevoie de noroc, de mult noroc, iar eu, slavă Domnului, am avut destul (…)” (p. 7).

Sindromul Robinson, de Radu Mareș, 2014

„- Ești cumva terorist? se interesă Eleni, după ce-mi inspectă geanta ușoară de umăr unde aveam doar un tricou de schimb și slipul, telefonul și portofelul cu acte și bani. La poartă, aceeași privire de vameș mă cercetase rapid din cap până-n picioare, insistând pe țeasta rasă și barba de cinci zile, ocazie cu care ne-am și studiat reciproc, ochi în ochi. Ceva o făcu totuși să se încrunte. Sau ești unul dintre evreii care umblă prin lume și-i caută pe teroriștii ascunși?!

Am râs, dar pentru ea nu părea deloc să fie o glumă. Însă cu asta interogatoriul se terminase și ne-am îndreptat, pe scara îngustă, spre odaia de închiriat aflată la mansardă ca să mi-o arate” (p. 5).

Fetița care se juca de-a Dumnezeu, de Dan Lungu, 2014

„Se trezi dis-de-dimineață și, leșinată de somn, o vreme merse cu ochii închiși prin casă, pur și simplu nu-și amintea pe unde o purtaseră picioarele. Stătuse cu mama până târziu să-și facă tema la caligrafie și peste noapte visase vârfuri de umbrelă. Se culcase obosită ca un spălător de vase și nici măcar nu mai știa când își îmbrăcase pijamalele cu capuri de văcuță, de parcă făcea reclamă la brânză topită, și nici cum ajunsese în pat. Ți-a dat seama că umblă abia când a ajuns în fața ușii de la baie, a încercat clanța și nu s-a deschis. A crăpat ochii pe-un sfert, a zărit lumina scămoșată de geamul mat și a constatat că se scăpa pe ea. Acolo, jos, în burtică, o înțepa de parcă avea un arici. Vezica era grea și fierbinte, îi venea să se așeze pe un scăunel sau să se ghemuiască. Ieși afară, că Rădița are nevoie la baie, a strigat mama, care o urmărea ca un înger păzitor într-o cămașă lungă de noapte, de culoarea sâmburilor de prună, și tata a scos capul, cu jumătate de față plină de spumă și jumătate rasă, ca și cum ar fi dormit pe-o mână pe mailul înspumat al mării. Dacă nu i-ar fi fost așa de somn, ar fi râs. (…)” (p. 5)

Povestiri cu final schimbat, de Florin Iaru, 2013

(Am trecut peste prima proză, Broasca, de aproape o pagină, pentru că, deși deschide volumul prezent, aceasta a fost scrisă în 1971 și publicată în revista Amfiteatru, pe când Florin Iaru avea 17 ani și „Nici prin cap nu-mi trecea că am să scriu proză”.)

„Micuța Dora îl așteaptă de o săptămână pe Moș Crăciun. Nu știe prea bine. Să se bucure-nfricoșeze ca la dentist, ca la Mall, ca la piscină? În căpșorul unei fetițe de cinci ani, cu zulufi, codițe, săndăluțe, cercei roșii, ineluș translucid și, pe deasupra, încălțată cu pantofii roșii, din piele întoarsă, ai mamei, trec gânduri pe care nu le poți pricepe niciodată. Îl ține minte vag pe moșul de anul trecut. E o imagine de vată, din care mai supraviețuiește un nas lung, roșu, fornăit și un parfum care îi aducea minte de bunicul. Nu știe încă: adierii i se zice lavandă. Mama bombăne deseori: <<Mai schimbă și tu, tată, odioșenia aia… >> <<Ei, ce știți voi?>> – răspunde el, invariabil.

Sub vălătucul de haine roșii, în care uriașul se împiedicase, ar fi trebuit să fie tataie. Dar tataie nu are părul alb, cu negru ca pana corbului, cu o margine deschisă la baza capului. De multe ori, ea îi face codițe și râd împreună ca doi buni prieteni. Însă moșul ăla era cam ciudat. (…)” (p. 8, din Invitatul grăbit).

Iubitafizica, de Iulian Tănase, ediția din 2013

„Mîinile mele au albit de atîta așteptare și din buricele degetelor a început să îmi curgă lapte. Ieri-noapte m-am visat statuie de argint într-un parc nesfîrșit din București, plin de lume și de mățti îngrozitoare. Îndrăgostiții, nu știu cum se făcea, multiplicau săruturi ajunse pe buza prăpastiei, își fecundau sentimentele cu mișcări tandre, își jurau credință unul altuia ca niște dumnezei mici și naivi. Eu stăteam nemișcată, îi priveam nedumerită, cînd se apropiau de mine trebuia să îmi țin respirația undeva deoparte pentru ca ei să nu-și dea seama. E îngrozitor să fii statuie, condamnată la singurătate lucie, la voyerism și la multe alte comportamente onirice aberante.

Mîinile mele au albit de atîta așteptare, însă amprentele mele îți recompun chipul în crochiuri grăbite, este suficient să îmi privesc nebunele linii chiromanțioase pentru a te descoperi și a te recunoaște. (…)” (p. 7, din Adora).

Șaman, de Adina Dabija, 2013

„În acea după-amiază s-a întâmplat ceva care a schimbat definitiv cursul lucrurilor. S-a ivit o ieșire secretă. Un cotlon neașteptat, prin care se poate evada din acest du-te-vino fără sfârșit. Tocmai când credeam că nu mai am puterea să continui pe acest coridor mare și anost.

Pe vremea aceea exista un flux al existenței și al inexistenței. Lucrurile existau pentru o vreme, apoi dispăreau sau îți schimbau forma. Curgeau unele în altele și în neființa lor, înainte ca eu să apuc să le înțeleg rostul. Ce se întâmpla nu conta oricum prea mult, pentru că nu se întâmpla nimic. Doar fluxul acesta conta. Îl percepeam ca pe un sunet prelung de iiii, uneori înnebunitor și exuberant ca glasul unei maimuțe care a găsit un mango, alteori sfâșietor de trist, ca șuierul trenului în noapte. Fluxul acesta mă ținea în viață, ca pe toți oamenii, și el era cel care îmi lua în același timp viața. Așa e în firea lucrurilor – să nu participi la el, dar el să curgă prin tine fără ca tu să bagi de seamă. Până în acea după-amiază” (p. 7).

Băiuțeii, de Filip și Matei Florian, ediția a IV-a, 2012

„Coșuță mi-a spus întotdeauna să nu-l pocnesc pe Cristos.

Stăteam în troleibuz agățat de bară (într-unul din momentele alea tembele în care nu poți să spui altceva despre tine decît că stai în troleibuz agățat de bară), cînd, dintr-odată, zbang, l-am văzut pe Coșuță. L-am văzut oprit în mijlocul străzii, tîrșîindu-și piciorul drept prin praf, pînă cînd praful s-a dat la o parte și n-a mai rămas decît asfaltul, cu privirea aia puțin șașie a lui fixată pe vîrful adidasului, încremenit parcă în acea lungă zi în care împlinisem cinci ani și jumătate. L-am auzit apoi – ca și cum troleul în care mă aflam n-ar fi fost decît un colț din aleea Parva, iar lui i-ar fi fost perfect egaldacă își tîrșîia picioarul prin praf sau mergea cu troleul nouășpe ani mai tîrziu – cum, fără să-și ridice privirea de pe vîrful adidasului drept, îmi repetă profeția înfricoșătoare: <<Eu ți-am zis, ți-am zis mereu, și tu nimic. Acuma o să vezi, lasă>>” (p. 11).

Luminița, mon amour, de Cezar Paul-Bădescu, 2006

„from: cezarpaulbadescu@yahoo.com

to: elle1802@yahoo.com

subject: O seara cu Daniel Abagiu

Draga mea,

M-ai rugat să-ți povestesc o întîmplare, gîndindu-te poate că la așa ceva mă pricep cel mai bine. În fine, dacă asta aștepți de la mine, mă voi conforma, dar trebuie să-ți spun dinainte că nu va fi nimic frumos și cu freza impecabilă, făcută la marele fix. Știi că mie nu-mi place să inventez povești din acelea și, oricum, nu-mi place să inventez. Cel mult îți voi povesti ceva foarte banal, din banalitatea mea cotidiană. Te voi dezamăgi, desigur.

Mergînd spre casă, după ce-am plecat de la serviciu, m-am gîndit ce să-ți scriu. Tot drumul am fost sigur că o să-ți povestesc despre o tipă stranie – nu ți-am zis niciodată de ea pînă acum – cu care am fost cînd aveam vreo nouăsprezece ani și care, în timp ce făceam amor, punea tot timpul un disc cu Smokie (…)” (p. 13).

Exuvii, de Simona Popescu, ediția din 2004

„Ce speri, țesînd la nesfârșit capcane reticulare, de cuvinte, ca un păianjen nebun care-și întinde pînza numai pentru ca s-o lase să strălucească o clipă în soare și apoi s-o părăsească? În plasă se agață doar fantome, imagini vechi, voci, zgomote, rumori, parfumuri, invizibile forme, presimțite. Ele te paralizează dulce, te sug, vampiri vechi care nu vor să moară. Nu știu cum ți-a intrat în cap că viața ta depinde de toate lucrurile astea care ar trebui să orbiteze în alt spațiu, în altă dimensiune, care ar trebui să te lase în pace. Din viscerele creierului produci fagurele gol, alveole în care să disciplinezi nedeslușitul tăcut care ești, să geometrizezi vidul sălbatic, ceața flotantă a ființei tale multiple. Îl întrebi pe altul despre tine, despre cum erai pe vremea cînd nu știai ce ești, asculți aceleași povești despre cineva de care-ți amintești prea puțin. Ce cauți? Ce vrei?

Ce vrei tu să găsești răsfoind a nu știu câta oară aceleași caiete vechi, desene uitate, fotografii puse în ordine cronologică, într-un album la care te holbezi cu pasiunea și răbdarea de altădată pentru insectarele cu fluturi și coropișnițe, cu libelule și gândaci cu corn?” (p. 7).

Mi-ar plăcea tare mult ca, acum, în comentarii, să citesc începuturile voastre favorite din cărțile românești recente.

Sursă imagine principală

The post 10 cărți românești cu începuturi faine appeared first on Bookaholic.

Cât de importante sunt cuvintele pentru bookaholici? Răspuns simplu și previzibil: extrem de importante, pentru că, tot din registrul evidenței, cuvintele sunt produsele și ingredientele din care se face mai apoi hrana cea de toate zilele a bookaholicilor . De la persoană la persoană diferă doar proporțiile și rețetele. Nu intenționez să fac acum și aici o pledoarie pentru limba română, deși abuzarea ei din ultima vreme este atât de flagrantă și de tristă încât ar necesita reacții imediate din partea noastră. Ceea ce vă propun este o călătorie în spațiul cuvintelor. Călătoria este una de relaxare, itinerarul este subiectiv, iar obiectivele turistice sunt surse aleatorii de informație despre cuvinte.

Fiecare dintre noi ne raportăm altfel la cuvinte, dezvoltăm relații diverse cu ele, dar toți le recunoaștem importanța. Toată viața ne este determinată, într-un fel sau altul, de cuvinte. Ele ne ajută să creștem, să învățăm, să ne facem prieteni, să ne îndrăgostim, să iubim, într-un cuvânt, să trăim. Dar sunt și cuvinte care ne fac să rupem prietenii, să urâm, să suferim, să ne dezdrăgostim, iar unele ne pot fi fatale, aruncându-ne în hăul disperării sau chiar al morții.

Cu câteva zile în urmă, nepoțelul meu de șapte ani m-a provocat la un joc de fazan. Am ieșit destul de repede din joc, și asta nu din cauza indulgenței cu care s-ar putea presupune că mi-am tratat adversarul, ci pentru că am avut metode și scopuri diferite. El cum prindea ocazia, mă închidea cu un cuvânt standard (de exemplu restaurant sau argint), în timp ce eu îmi permiteam luxul să mai zăbovesc în căutarea unor cuvinte potrivite și nu atât de uzate. Jocul a fost frumos, dar se pare că eu nu am avut o prestație de lăudat, fie pentru că atunci când puteam închide cu un cuvânt standard nu o făceam, fie pentru că stăteam prea mult să mă gândesc. Drept urmare, mi-am încasat, mai în glumă, mai în serios, următorul reproș la finalul jocului din partea unui adult care ne urmărise: Se pare că nu te prea pricepi la cuvinte cu tot cititul tău…! E adevărat că citesc, nu foarte mult, nici măcar mult pentru că sunt leneșă, dar totuși citesc, și se pare că cititul acesta nu prea mi-a fost de real folos dacă nu m-am luptat cu dinții să câștig un joc de fazan în fața unui copil de șapte ani sau dacă nu reușesc în timp record să dezleg o revistă de integrame .

Așa am ajuns acasă gândindu-mă la cuvinte, la ceea ce înseamnă acestea pentru fiecare dintre noi și la relațiile pe care le dezvoltăm cu ele.

Relația mea cu cuvintele a fost de la început una absolut sinestezică și de adorație. Când eram mică mă jucam cu ele. Alegeam, de exemplu, unul pe care mai apoi îl întorceam pe toate părțile, îmi imaginam că îl pipăi, că îl miros, că îl gust, după care îi dădeam drumul în aer și mă zgâiam la el (ca Zgâicioasa lui Tim Burton). Cuvintele îmi plăceau la fel de mult ca bucățile de sticlă colorată prin care priveam soarele. Moar, dor, revent, dobitoc, sicofant, pancove, zădărnicie – iată câteva din jucăriile mele de care îmi amintesc. După ce am crescut am avut bucuria să descopăr multe alte persoane pe care cuvintele le fascinaseră. De la prieteni de anduranță sau de-o porție până la scriitorii mei preferați. Au existat diferite surse care mi-au adus bucuria informației: cărți, dicționare, proiecte, articole sau discuții amicale. Despre unele dintre ele, cele care mi-au venit imediat în minte, voi încerca acum să spun câteva cuvinte.

Fascinația cuvintelor de Omar Prego Gadea și Julio Cortázar este, de fapt, un interviu amplu, complex luat de către Gadea lui Cortázar, cred cel mai frumos pe care l-am citit până acum. Dincolo de cuvinte, de relația lui Cortázar cu acestea, dacă vă interesează dedesubturile operei, curiozități și contexte din viața privată care se regăsesc printre rânduri în multe din scrierile lui, dacă sunteți curioși care e părerea lui despre rolul literaturii și cine sau ce i-a influențat opera, atunci merită să citiţi această carte. Din păcate însă nu va fi uşor să o găsiți pe piață.

Curios primele mele amintiri sunt de diferențiere. Sau, mă rog, un fel de bănuială că dacă n-aș fi explorat realitatea sub aspectul limbajului, sub aspectul ei semantic, ea n-ar fi fost – pentru mine – completă, n-ar fi fost satisfăcătoare. Și chiar am intrat – asta ceva mai târziu, pe la opt sau nouă ani – într-o etapă care putea fi periculoasă, căci putea să sfârșească în nebunie: cuvintele începeau să valoreze cât obiectele în sine sau chiar mai mult. Pag. 35-36

(…) Fascinația pe care mi-o producea un cuvânt. Cuvintele care îmi plăceau, care nu-mi plăceau, cele care aveau o anumită formă, o anumită culoare. Într-una din amintirile mele din copilărie, pe când eram bolnav (…) mă văd scriind cuvinte cu degetul, în fața unui perete. Îmi întindeam degetul și scriam cuvinte, le vedeam înfiripându-se în aer. Cuvinte care – multe din ele – erau deja cuvinte fetiș, cuvinte magice. Ceva m-a urmărit apoi de-a lungul vieții. Existau câteva nume proprii care, nu știu de ce, aveau pentru mine o încărcătură magică. (exemplu Lola Membrives)

(…) Chiar acesta este momentul când am început să mă joc cu cuvintele, să le separ de fiecare dată tot mai mult de utilitatea lor pragmatică și să încep să descopăr palindroamele, remarcate mai târziu în cărțile mele. Pag. 36

Mai departe Cortázar vorbește despre intuțiile semantice, despre acel cpoil nemulțumit de lumea aparentă din jurul său, care bănuiește că există o altă realitate care îl tentează irezistibil, dar care îi și atrage singurătatea, deoarece – camarazii mei – când, uneori, însuflețit le transmiteam vreuna din aceste intuiții – , mă priveau uimiți sau mă luau peste picior, obligându-mă să mă închid în mine însumi și să păstrez toate astea ca pe un secret foarte personal. (…) Nu mă urmau, ba chiar respingeau toate acestea ca pe o dovadă de prostie, sau de efeminare, de poponărie. În loc să joc fotbal eu îmi pierdeam timpul cu învârtitul cuvintelor și cu „chestii de fetiță”. Pag. 39

Închei Fascinația cuvintelor exact cu începutul ei. Aflăm de la Omar Prego că într-un alt inteviu Cortázar ar fi spus că dacă nu ar fi scris Rayuela s-ar fi aruncat în Sena. Mă bucur teribil că a scris-o și că, noi cititorii, nu am fost privați de două comori literare și umane care sunt această carte și autorul ei.

Fascinația cuvintelor de Omar Prego Gadea și Julio Cortázar, editura Fabulator 2007.

Următoarea oprire: Fragmente dintr-un discurs de îndrăgostit de Roland Barthes. Da, ar fi fost cam greu să lipsească Barthes în acest fugar periplu de amintiri legate de cuvinte. Încep cu textul de pe coperta a patra care continuă ideea legăturii sinestezice a scriitorului cu cuvintele pe care am întâlnit-o și la Cortázar și faptul că acestea (cuvintele) ne ajută să ne îndrăgostim, dar ne fac uneori și să ne dezdrăgostim.

Limbajul este o piele: îmi frec limbajul de celălalt. E ca şi cum aș avea cuvinte în loc de degete sau degete la vârful cuvintelor. Limbajul meu tremură de dorință. Fragmentul face parte din capitolul A menține în formă prin vorbă – Dedicație, pe care Barthes îl încheie cu următoarea concluzie: Nimeni nu are dorința de a vorbi despre dragoste, dacă nu o face pentru cineva. (pag. 83)

Barthes construiește cartea asamblând bucăți de origine diversă. Pleacă în primă fază de la Suferințele tânărului Werther (pe care o numește lectură obișnuită) la care adaugă bucăți din alte lecturi, pe care le consideră insistente (Banchetul lui Platon, Zen, psihanaliza, anumiți mistici, Nietzsche, lied-uri germane). Asezonează apoi totul cu lecturi ocazionale, conversații amicale și experiențe de viață personale. Despre necesitatea cărții el spune: discursul de îndrăgostit este astăzi de-o singurătate cumplită. Este posibil ca mii de persoane să-l țină, fără însă să-l și susțină, este părăsit cu desăvârșire de către limbajele care-l înconjoară: sau ignorat, sau depreciat, de toate luat în derâdere, îndepărtat nu numai de puterea în sine, dar și rupt de mecanismele acesteia. Atunci când este antrenat de propria sa forță înspre deriva desuetudinii, atunci când este deportat de orice gregaritate, unui discurs nu-i mai rămâne decât să devină locul, oricât de strâmt, al uneii afirmări. Fără a mai lungi vorba, vom spune că această afirmare este însuși subiectul cărții care începe acum.

Ultima oprire Barthes este la capitolul Ne suntem Propriii demoni, unde în partea a treia ne învață cum să respingem un demon.

Demonii mai ales cei de limbaj (și ce altceva ar putea fi aceștia?), se bat între ei prin chiar intermediul limbajului. Aș putea atunci spera să exorcizez cuvântul demonic care-mi este șoptit (de mine însumi), înlocuindu-l (dacă am atâta talent lingvistic) cu un alt cuvânt, mai pașnic (mă gândesc la eufemisme). Astfel: când credeam și eu că am ieșit din criză, iată că – favorizată de o lungă călătorie cu mașina – o logoree mă apucă, care nu încetează să-mi tulbure mințile cu gândul, dorința, regretul, agresiunea pentru celălalt; adaug apoi la aceste răni descurajarea de a fi obligat să constat că mă îmbolnăvesc din nou; vocabularul francez este însă o adevărată farmacopee (otravă pe de o parte, remediu pe de alta): nu, nu recad, nu este decât o ultimă zvâcnire a demonului de mai înainte. Pag. 91

Fragmente dintr-un discurs de îndrăgostit de Roland Barthes, Editura Cartier, 2007

Normal că nu puteau lipsi de aici Cuvintele lui Sartre. Copilul Sartre a fost privilegiat. A avut parte, pe lângă dragostea familiei, și de confortul burghez și de o educație temeinică. El însuși recunoaște această dovadă de simpatie din partea destinului: Era Paradisul. În fiecare dimineață, mă trezeam uimit de bucurie, binecuvîntînd norocul care făcuse să mă nasc în familia cea mai unită, în țara cea mai frumoasă din lume. Nemulțumiții mă scoteau din sărite: ce motive aveau să se plângă? Pag. 54

Primele experiențe legate de cărți și de cuvintele din ele au fost pentru micul Jean-Paul deopotrivă frustrante și revelatoare. Descurajat de nereușita de a simți că posedă cărțile, după ce încercase să le miroasă, să le pipăie, să le facă să trosnească, după ce, tot fără succes, le tratase ca pe niște păpuși – bătându-le, sărutându-le, legănându-le, mama este cea care îl scoate din impas, făcând cartea să vorbească.

După o clipă am priceput: cartea vorbea. Ieșeau de acolo fraze care mă înspăimîntau: erau niște gîngănii, miriapozi adevărați mișunau de silabe și de litere, își înșirau diftongii, făceau să vibreze consoanele duble; cîntate nazale, întretăiate de pauze și suspine, bogate în cuvinte necunoscute, se desfătau singure cu meandrele lor, fără să se sinchisească de mine; cîteodată dispăreau înainte să apuc să le înțeleg, alteori înțelegeam dinainte, dar ele continuau să se rostogolească cu noblețe, îndreptându-se spre sfârșitul lor, fără să mă scutească nici măcar de o virgulă. (…) Cuvintele se răsfrîngeau asupra lucrurilor, transformau acțiunile în ritualuri și evenimentele în ceremonii. Pag. 63

Mai apoi a reușit să îmblâzească cuvintele, învățând să citească, reușită care i-a adus pe lângă inefabilele bucurii și noi temeri.

Îmi băgam în cap, prin ochi, cuvinte otrăvite, infinit mai bogate decât aș fi bănuit eu. Marea întrebare era: (…) n-o să mă infectez, n-o să mor otrăvit?

Și coșmarul continua:

Cînd se lăsa seara, rătăcit într-o junglă de cuvinte, tresărind la cel mai mic zgomot, credeam că trosniturile parchetului erau interjecții, mi se părea că descopăr limbajul în starea lui naturală, fără oameni. Cu ce ușurare lașă, cu ce dezamăgire regăseam banalitatea familială cînd intra mama și făcea lumină strigând: „Îți strici ochii, sărăcuțul de tine!” pag.70

Cuvintele, Greaţa de Jean-Paul Sartre, editura RAO 2005

Știu ce i-aș întreba pe Cortázar, pe Barthes și pe Sartre dacă, ipotetic vorbind, i-aș întâlni și aș avea privilegiul de a le adresa o întrebare: dacă obișnuiau să joace fazan sau să dezlege integrame și cât de buni erau la treaba asta.

Mi-au venit in minte apoi cuvintele nepotrivite ale Rodicăi Zafiu din Dilema Veche. De mai bine de doi ani în fiecare săptămână doamna Zafiu explică de ce sunt nepotrivite unele cuvinte sau ne arată că noi suntem cei care folosim nepotrivit cuvinte nevinovate. Pe site-ul România culturală veți găsi majoritatea articolelor doamnei Zafiu, atât pe cele din Dilema veche, cât și pe cele din România literară.

Tot gândul la cuvinte mi-a reactivat o amintire din școala generală, de prin clasa a șaptea. Eram la ziua unui coleg și nu știu cum și de către cine a fost dezavuat un secret care la vremea aceea și în contextul respectiv părea foarte rușinos și stigmatizant: sora colegului aniversat învăța pe de rost cuvintele din dicționar. S-a râs, s-a făcut mare tam-tam și s-a conchis că respectiva era și proastă și ciudată. În aceste circumstanțe mi-a fost teribil de greu să recunosc că și eu citeam dicționarele. Ok, nu îmi propusesem să învăț pe de rost cuvintele, dar îmi plăcea să le citesc și să descopăr lumea în paginile lor. Când îmi era prea greu să scot din bibliotecă Dicționarul Explicativ al Limbii Române, mă mulțumeam cu mai puțin voluminoasele dicționare de neologisme sau de cuvinte călătoare. Acesta din urmă era cel mai interesant și exotic. Știați de exemplu că damigeana înainte de a ajunge în limba română din italienescul damigiana, are rădăcini în persanul Damagān, care a fost numele unui oraș sau că banana se trage din limba soso din Guinea sau că dolarul are proveniență germană – de la Joachimstaler, adică gulden din Joachimstal (localitate), scurtat Taler, în formă dialectală Daler? Fiecare cuvânt mă transporta simultan în două dimensiuni diferite, una semantică, alta geografică.

Dicţionar de cuvinte călătoare, Al. Graur, editura Albatros 1978

Un proiect fain legat de cuvinte este Reîmprietenirea cu limba română. Este un proiect început de Ioana și Alexandra, cele care au făcut posibile poveştile din sertar, şi are ca scop popularizarea unor cuvinte frumoase din limba română, ce sunt fie mai necunoscute, fie uitate sau folosite destul de rar. A pornit din dorința de a împărtăși cu alte persoane, printr-un mod vizual, cuvintele românești care ne plac, ne spune Ioana. Aici găsiți toată discuția cu Ioana consemnată de către Eli.

Nu vreau să îl uit pe Nichita Stănescu cu a lui atomică fantezistă a cuvintelor. Pentru o readucere aminte puteți citi textul Despre cuvinte și limbaj aici. Și Simona Popescu în Exuvii are o legătură aparte cu cuvintele.

Dar pentru că deja m-am întins nepermis de mult, închei forajul de suprafață despre cuvinte cu câteva recomandări culese de pe site-ul brain pikings.

Un alfabet vizual de cuvinte neobișnuite. A visual alphabet- Dictionary of unusual words.

Acersecomic: a person whose hair has never been cut.

Biblioclasm: the practice of destroying, often ceremoniously, books or other written material and media.

În aceeași manieră explicativ-vizuală este realizată și cartea Ounce dice trice — scrisă de Alastair Reid și ilustrată de Ben Shahn.

Mesajul lui Reid din introducerea cărții atât pentru cititorii tineri în ani, cât și pentru cei tineri în spirit este:

And if you grow to love words for their own sake, you will begin to collect words yourself, and you will be grateful, as I am, to all the people who collect odd words and edit odd dictionaries, out of sheer astonishment and affection.

Și mă opresc la favorita mea Sparkle and Spin: A book About Words— o bijuterie ilustrată în 1957 de către faimosul designer Paul Rand și scrisă de către soția lui, Ann.

Ei, și acum la final cu atâtea cuvinte despre cuvinte în minte, haideți să ne relaxăm puțin cu un cântec despre cuvinte: Paroles paroles!

The post Despre cuvinte – de la Sartre la Dalida appeared first on Bookaholic.

Aristocrat excentric şi strălucit promotor al estetismului („the aestheticism”) – a cărui capodoperă, Portretul lui Dorian Gray (1891), a învins timpul – Oscar Wilde (1854-1900) a avut un destin care l-a învăţat, într-un mod necruţător (şi destul de devreme), care e reversul exceselor şi al excentricităţii iresponsabile: sancţiunea socială (a societăţii victoriene!), dezonoarea şi falimentul, închisoarea.

Geniu ireverenţios, amator al paradoxului nu numai în artă, ci şi în societate, Oscar Wilde nu a fost, totuşi, sancţionat de societatea victoriană pentru discursul lui scandalos, ci pentru imoralitate, pentru „crima de sodomie”. În anul apariţiei romanului (cu accente homosexuale care nu au rămas neobservate), Oscar Wilde începe legătura sa cu lordul Alfred Douglas; doi ani mai târziu, se desparte de soţie (cu care avea doi băieţi). În 1895, în urma unui nefericit proces intentat tatălui lui Alfred Douglas (la rugămintea acestuia din urmă), procesul se întoarce împotriva lui şi devine din acuzator acuzat: e condamnat la doi ani de închisoare (1895-1897). În 1897, cu puţin timp înainte de ieşirea din închisoare, Oscar Wilde redactează o lungă scrisoare adresată lui Alfred Douglas (alintat Bosie), care va fi publicată integral mult mai târziu, cu numele De profundis (pus de editorul său, un vechi prieten, Robert Ross).

Alfred Douglas (Bosie) şi Oscar Wilde

Prin De profundis de Oscar Wilde, se face trecerea de la estetism – de la hedonismul aristocrat, excentric, opulent – la experimentarea suferinţei, văzute ca esenţă a artei şi, de altfel, şi a vieţii. Oscar Wilde este estetul prin excelenţă care – în închisoare – învaţă suferinţa profundă şi lecţia umilinţei. E vorba, în fond, de un proces de maturizare prin suferinţă şi privaţiune, un proces de-a lungul căruia Oscar Wilde este acelaşi artist extraordinar, de o inteligenţă ieşită din comun – un artist demn în decădere şi faliment, demn prin onestitatea pe care o afişează în raport cu nenorocirea care s-a abătut asupra lui, şi de care e, în fond, responsabil.

Oscar Wilde îşi asumă consecinţele faptelor sale, îşi asumă suferinţa şi-i recunoaşte meritul în traseul său formativ; şi ceea ce e tulburător, are în vedere o vita nuova (cu sintagma lui Dante), o viaţă nouă, luată de la capăt, după ieşirea din închisoare. E vorba de o viaţă în numele Artei (cu majusculă), pe care continuă să o aşeze mai presus de orice altceva. Suferinţa îndurată în închisoare, maturizarea îi vor servi, în felul acesta, la producerea artei, la continuarea operei sale literare. Din păcate, va mai trăi doar trei ani după ieşirea din închisoare, în exil francez şi sărăcie (va muri la Paris, în 1900, de o meningită pe care o contractase deja în închisoare). De profundis e o carte-confesiune splendidă în tragismul ei asumat cu demnitate şi în profesiunea ei de credinţă – credinţa în Artă –, ca şi în dorinţa ei vitală de a începe o vita nuova.

În închisoare, Oscar Wilde citeşte Noul Testament, printre alte cărţi esenţiale ale culturii universale (Divina Comedie a lui Dante în original, cu dicţionarul alături; citeşte, de altfel, şi texte în greacă veche şi latină etc.), şi scrie pagini vibrante despre figura cristică, văzută – în mod specific – ca artistul romantic prin excelenţă, prin empatia aceluia faţă de oameni şi prin suferinţa lui, pe care o asumă tot în numele oamenilor.

Bosie şi Oscar

Epistola-confesiune De profundis de Oscar Wilde (un text de prim rang al literaturii confesive universale) este alcătuită din două secvenţe (nemarcate în text, care curge fără segmentări): cea dintâi secvenţă – aşa cum bine spune Mihaela Anghelescu Irimia în postfaţă – „reface legătura cu iubitul care nu l-a meritat, evocă momente ale vieţii nesăbuite trăite împreună şi în reproşează acestuia emfaza găunoasă, vanitatea iubirii de sine, superficialitatea. În mod special resimte ca o lovitură nemeritată aserţiunea imberbă aruncată, cândva, în faţă de poseur-ul răsfăţat: «Când nu eşti pe piedestal, nu eşti interesant». (…) Partea a doua trasează paşii profundei maturizări spirituale (s.a.), cu care îl învesteşte, departe de lumea dezlănţuită, relaţia directă, pătimită şi asumată cu Fiul Domnului. Cristos este – în cel mai wildean mod – artistul individualist, romanticul (s.a.) în sine, cel mai potenţat dintre creatorii acestei lumi pentru a înţelege, prin trăire imediată, taina ultimă a vieţii: suferinţa”.

Iată cum îşi recunoaşte şi asumă vina frivolul de geniu care ajunge să spună, în repetate rânduri – ca un laitmotiv –, că superficialitatea este cel mai mare viciu:

„Eram un om aflat într-o relaţie simbolică cu arta şi cultura epocii mele. (…) Zeii mi-au dat aproape totul. Aveam geniu, un nume distins, o poziţie socială înaltă, inteligenţă, îndrăzneală intelectuală; am făcut din artă o filozofie şi din filozofie o artă; am schimbat mintea oamenilor şi culoarea lucrurilor; tot ce am spus sau am făcut i-a determinat pe oameni să-şi pună întrebări; (…) dramaturgie, roman, poezie cu rimă, poem în proză, dialog fantastic ori subtil, orice atingeam făceam frumos în alt fel: adevărului însuşi i-am dat în stăpânire de drept ce e fals deopotrivă cu ce e adevărat şi am arătat că minciuna şi adevărul aparţin numai existenţei intelectuale. Am tratat Arta ca pe realitatea supremă şi viaţa ca pe un simplu mod de ficţiune; am trezit imaginaţia veacului meu, care a creat mituri şi legende în jurul meu. (…)

Alături de acestea, au mai fost şi alte lucruri. M-am lăsat ademenit în vrăji prelungite de superficialitate senzuală şi lipsită de sens. M-am amuzat să fiu un flâneur, un dandy, un om de lume. M-am înconjurat de firile cele mai mărunte şi minţile cele mai înguste. Am devenit chletuitorul iresponsabil al propriului meu geniu, iar risipirea unei tinereţi eterne mi-a adus o bizară bucurie. Obosit să fiu pe culmi, am coborât deliberat în adâncuri, în căutare de senzaţii noi. Ceea ce era pentru mine paradoxul în sfera gândirii a devenit perversitatea în sfera pasiunii. (…) Am sfârşit într-o dizgraţie oribilă. Acum nu mai există pentru mine decât Umilinţa absolută, aşa cum – îşi admonestează el iubitul – nici pentru tine nu mai există decât Umilinţa absolută. Ar fi fost mai bine să cobori în noroi şi s-o înveţi alături de mine”.

De profundis de Oscar Wilde este, cum spuneam (şi mărturisesc că sunt mare fan al autorului), o carte splendidă şi tulburătoare – în care scriitorul îşi păstrează demnitatea, inteligenţa şi strălucirea intelectuală în chiar miezul suferinţei cele mai cumplite: „Am trecut prin fiecare stare posibilă a suferinţei. Ştiu mai bine decât Wordsworth însuşi ce a vrut să spună cu versurile:

Durerea-i permanentă, e sumbră şi obscură

Şi are-n ea esenţa Veşniciei”.

Oscar Wilde, De profundis, traducere din engleză şi note de Luana Schidu, postfaţă de Mihaela Anghelescu Irimia, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, 196 p.

The post De la hedonism la experimentarea suferinţei – “De profundis” de Oscar Wilde appeared first on Bookaholic.