Nici pînă azi nu ne-am putut pune de acord asupra momentului esențial în care, cu o plecăciune stîngace, unchiul Costică a părăsit sufrageria pentru a-și rezolva trebușoara. Marcelina zice (și nimeni nu i-a putut schimba părerea, în ciuda celor pe care le voi relata mai tîrziu) că a făcut-o la unu și un sfert, după antreuri, iar ea știe bine că le-a adus, cu mîna ei, la unu fix. Ăsta e ritualul casei și nu a fost încălcat vreodată, de asta nu ne îndoiește nimeni. În schimb, Aglaia (fosta soție a lui nenea Anghelescu, care nici nu mai e printre noi, dar nici n-a murit) e la fel de sigură și singură:

— Nu mă-nnebuniți voi de cap! S-a ridicat la jumătatea supei, l-am văzut cum i se face gura pungă. A pus lingura pe fața de masă, da, chiar pe fața de masă și dus a fost.

Pe vremea aia, Nicoleta și Cecilia aveau cinci ani. Și acum, după douăzeci de ani, ele afirmă la unison că unchiul Costică s-a ridicat după ce a venit friptura. Adică între felul unu și felul doi. Amîndouă își amintesc că unchiul frecase, pînă atunci, între degete, un miez de pîine. L-a lăsat pe masă, în dreapta farfuriei.

— Nu, a zis bunicul Andreicuț, e imposibil. Costică era stîngaci. Chiar dacă mînca cu dreapta (ai lui îi legaseră stînga la spate ani buni), atunci cînd nu era supravegheat, tot stînga o folosea. Copiii nu pot deosebi stînga de dreapta, ce știți voi! A făcut un cocoloș, da, asta e sigur, l-am văzut și eu, dar nu a pus-o în dreapta, ci în stînga, iar friptura nu era friptură. Erau sarmale.

— Bravos, a zis și unchiul Lucian, sarmale, vara. Tată, vezi că ai luat-o pe arătură. Sarmalele au fost de Crăciun, iar Costică era dus, hăt, demult.

Bunicul s-a uitat chiorîș la fiu-su și a dat din mînă a lehamite. Ce știe țîncul ăsta? Dar Lucian s-a întors către nevastă-sa și a implorat-o din priviri. Ea a dat din cap:

— Așa e, tătuțule. Luci mi-a povestit totul cu lux de amănunte de cînd ne-am cunoscut.

Aglaia, ca orice femeie divorțată, nu a privit-o niciodată cu ochi buni pe a doua soție a lui Lucian. Asta e prea de tot. O mironosiță. Tot ce spune bărbat-su e sfînt. De unde știe ea? Păi, nici nu a fost acolo. Venetica asta nu exista nici în visele cele mai rele!

— Da, da, a continuat tanti Luiza, din prima zi, cînd mi-ai făcut curte, mi-ai spus de-a fir a păr. Iubi, m-ai făcut să văd cu ochii mei.

Aglaia s-a întunecat mai tare. Numa’ minciuni spui. Tu ai stricat casa omului, aoleu, prost mai e și Lucică ăsta, făcut grămadă. Dar Luiza i-a zîmbit de sus, înălțînd bărbia. Ce a îmbătrînit și acritura de Aglaia! Nici nu-i de mirare că…

— Măi, oameni buni, a zis, împăciuitor ca întotdeauna, Țuțu, vărul de-al doilea al Aglaiei, flăcău tomnatic și nelipsit de la mesele familiei, vă spun eu. Eu sînt cartograf și am o memorie fotografică. Cînd Marcelina a adus dulceața și cafelele, abia atunci săracu’ Costică s-a retras. A scos lingurița din paharul aburit, a lins dulceața și abia atunci… Da, da, parc-a fost ieri!

A urmat o pauză rece, după care toată lumea a zîmbit îngăduitor. Se știe prea bine că lui Țuțu îi plac băieții. Noroc că e atît de blînd. Dar poți să te-ncrezi în așa o lighioană?

Pe scurt, asta e, de douăzeci și mai bine de ani, povestea familiei noastre. Săptămînă de săptămînă. Dar e de necontestat că unchiul Costică s-a dus la toaletă și n-a mai venit. Cînd ceilalți au încercat, și ei, să deschidă ușa, dinăuntru s-a auzit: “Ocupat!” După încă o jumătate de oră, tataie, pe vremea aia doar simplu cap al familiei, și nu un adevărat patriarh, ca azi, a mai ciocănit o dată:

— Costică dragă, ți-e rău? Fac pe mine.

Dinăuntru s-a auzit doar atît: “Ocupat!”

Bunicul s-a întors, s-a uitat disperat la ceilalți și a zis:

— Băi, eu mă duc la vecini.

— Ești nebun?

— Ți-am zis să facem două băi, da’ tu, nu și nu.

Săraca bunica, fie-i țărîna ușoară, s-a albit la față.

Pe rînd toți s-au dus la vecini, înfruntînd rușinea cu lacrimi în ochi.

Seara, după ce au plecat invitații, Andreicuț s-a dus în vîrful picioarelor la toaletă:

— Costică, frate, zi ceva!

— Ocupat.

Așa a trecut timpul. Chiar de a doua zi, au început să construiască a doua toaletă, dar, pentru că nu mai era loc, a trebuit să spargă un perete. După ce au spart peretele, și-au dat seama că nimic nu mai era la locul lui. Se împiedicau de toate obiectele, de parcă erau legați la ochi. Atunci, tataie a zis că trebuie o casă nouă. Bunica s-a albit din nou. Cum, și cu Costică ce facem? Nu facem nimic.

Au venit constructorii și au pus fundația, să fie cu trei băi, că nu se știe. Numai că, ghinion, la jumătatea anului, și-au dat seama că nu le mai ajung banii. Colac peste pupăză, în graba și dezorganizarea generală, după ce betonaseră totul, s-au prins că în fața casei noi stătea exact cea veche. Constructorul le-a dat o idee simplă: să o demoleze și să ia cărămizile.

Bunica s-a mai albit o dată. Săraca. Nu a mai apucat să-și vadă noul cămin.

Nu a mai rămas decît toaleta, ca o cazemată golașă și fără rost. Zidarii s-au dus cu tîrnăcopul, dar, exact de la prima lovitură, dinăuntru s-a auzit vocea inconfundabilă, ușor agasată, a unchiului Costică:

— Ocupat!

Acum, după atîția de ani, luăm prînzul în casa cea nouă și confortabilă și privim de la fereastră spre stradă. Între noi și gard e ruina paralelipipedică de cărămidă. Copiii au ieșit în curte și, firește, trag chiar acum de clanță. Aș vrea să-i opresc, dar ceva din mine așteaptă cu încîntare strigătul de luptă și de rezistență al unchiului, ca-n prima zi.

The post O mare treabă appeared first on Bookaholic.

De curând, la Editura Cartea Românească a apărut volumul „Dar noi suntem oameni obișnuiți”, de Diana Geacăr. Despre scriitoare, Octavian Soviany scrie: „Capabilă să poetizeze pe mai multe registre, trecând cu nonşalanţă de la lirica de notaţie la lirica de viziune, posedând o admirabilă ştiinţă de a «tăia» versul care se încarcă astfel de potenţial energetic şi dramatism, astăzi Diana Geacăr pare să justifice entuziasmul cu care Adrian Urmanov îi saluta, în 2005, cartea de debut”.

Trecerea de la tinerețe la maturitate vine și cu înlocuiri ale unor spații emoționale, cu redefiniri ale dorințelor de odinioară. S-a întâmplat și în zona scrisului să se petreacă un proces cu fill in the blanks?

Vocea zvăpăiată din primul volum s-a interiorizat și luminat în al doilea, devenind rațională și așezată în al treilea.

Dar au în comun umorul, pe care eu îl ador în poezie, umorul bine dozat, filtrat prin rațiune, și grija pentru o frumoasă tăietură a versurilor, pe care am deprins-o, în primul rând, de la tatăl meu, scriitorul George Geacăr. El mi-a arătat, în adolescența mea, când i-am dat să-mi citească niște poezii, cum să stârnesc emoție în cititor împingând un cuvânt pe versul următor. O tăietură frumoasă a versurilor dă cuvintelor obișnuite greutate.

Vocea din al treilea volum, care a ales, din nevoia de un cadru stabil, să grupeze versurile două câte două, o formă pe care o mai încercasem cu niște ani în urmă, este, cum spuneam, rațională și așezată, dar are mici fisuri (calculate) prin care poți auzi un urlet.

În volumul „Dar noi suntem oameni obișnuiți” (Editura Cartea Românească, 2017) este urletul unei femei care, după ce a născut și, la scurt timp, și-a pierdut tatăl, s-a refugiat în lumea copilului, în cea din jocul Skyrim și în imaginație, îndepărtându-se de soț, singura ei legătură cu lumea exterioară, atât de mult încât cei doi ajung să nu se mai recunoască.

Vocea asta e singura, dintre cele trei, care a fost atentă la fiecare vers, a lucrat cu atenție fiecare propoziție, astfel încât mintea cititorului să ricoșeze dintr-o imagine în alta, pentru a face implozie la finalul poemului. Ea e vocea pe care vreau să o urmez și sunt tare curioasă unde mă poate duce.

Scrisul a devenit o sursă de bucurie și un prilej de a face descoperiri, iar poezia, o căutare a umanului și o formă de confesiune ficționalizată, și totuși adevărată, pentru că emoțiile, sentimentele și toate celelalte mișcări interioare sunt realitatea în care trăiesc eu.

Anne Carson, o poetă canadiană pe care o iubesc tare mult de ani de zile – mi-am intitulat cel de-al doilea volum, „Frumusețea bărbatului căsătorit” (Editura Vinea, 2009), după titlul unui volum de-al ei, The beauty of the husband, întorcând, deci, perspectiva și exprimându-mi, totodată, admirația pentru poezia ei –, a spus într-un interviu din The Paris Review: „I have an ability to record sensual and emotional facts—to construct a convincing surface of what life feels like, both physical life and emotional life”.

Cu ea lucrez și eu, cu abilitatea asta de a înregistra realitatea interioară și pe cea exterioară și de a surprinde momentele în care cele două se ciocnesc, momente îngrozitoare, ridicole sau amuzante din care este făcută viața, pe care caut să le înțeleg. Ea este superputerea mea.

Ce se întâmplă odată ce (ne) părăsim „atmosfera protectoare”? Pierdem ceva când alunecăm din ea? Cum ai acceptat sau cum te-ai sincronizat cu viața reală?

Când am aflat că tatăl meu urmează să moară, am avut un sentiment de ușurare, care imediat mi-a adus vină și rușine. M-am simțit ușurată pentru că tot ce i s-a întâmplat în câțiva ani a fost un film de groază. Am fost speriați la început, când am aflat diagnosticul, pe urmă ne-am liniștit, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit un donator compatibil sută la sută. Ne-am relaxat, ne-am reluat viața. Apoi au venit loviturile; a început dezumanizarea lui. Tatăl meu, un om zdravăn, modelul meu de rațiune, a fost transformat într-o ființă scheletică, fără încredere și speranță, căruia nu știai cum să-i vorbești, căruia, spre final, nu-i mai puteai vorbi, ceea ce, într-un mod cinic, a făcut despărțirea mai ușoară.

Dar, după sentimentul de ușurare, m-au ajuns groaza și chinul de a accepta faptul că sunt orfană de tată, adică de a accepta un alt eu și o nouă lume în care fusesem azvârlită. Și cum să faci asta, mai ales repede, când tot ce te-a interesat până atunci a fost trecerea timpului?

Doi oameni m-au ajutat să ajung la omul și scriitorul care sunt acum: fiul meu, bebelușul de atunci, cu nevoile lui simple, acel program zilnic de masă, somn, schimbat, plimbat, îmbăiat, oferindu-mi, astfel, situații în care corpul meu trebuia să reacționeze imediat, să fiu, adică, prezentă în real, și tatăl meu, pe care l-am visat într-o noapte, într-o perioadă în care credeam că am ajuns la capăt, la scurt timp după moartea lui. Era nefiresc de împăcat, luminos și blând. Era liniștea. Deși arăta așa cum fusese înainte de boală, el nu mai era om, cum am scris și în poemul despre vis din volum, ci o scamă de materie neagră, care s-a oprit puțin din drumul ei pentru a mă ajuta pe mine, arătându-mi că lucrurile nu sunt chiar atât de îngrozitoare.

Legând visul ăsta de confesiunea pe care ne-a făcut-o după ce s-a trezit din comă, căruia i-am găsit loc într-un poem din carte, sunt convinsă că a fost cu adevărat sufletul lui. Dacă nu a fost așa, atunci creierul omului este și mai uimitor decât îl cred eu. Oricum, de atunci am început să mă simt tot mai puternică și cu mintea limpede. Uneori, când deschid fereastra, am impresia că răsuflarea mea ar putea să spulbere frunzele din copaci și zăpada de pe vârful munților, pe care-i văd în depărtare iarna, când e aerul tare.

Și, chiar dacă n-o să fiu niciodată întreagă, pentru că duc cu mine o rană foarte urâtă de care nu mai pot scăpa, fiind chiar rana care m-a transformat într-un om complet nou, acum trăiesc liniștită și împăcată cu realitatea, convinsă că dețin secretul vieții de apoi. Zâmbesc scriind asta, dar nu glumesc.

M-au mai ajutat cărțile lui Terry Pratchett, pe care-l ador, și jocul The Elder Scrolls: Skyrim, pe care am început să-l joc când eram însărcinată și pe care sunt absolut convinsă că o să-l joc și înconjurată de nepoți.

Am avut anul ăsta încă un vis scos din stratul mâlos al subconștientului, care ascunde toate adevărurile, în care aflam că mai am foarte puțin de trăit, pentru că mi se descoperise o boală gravă. Imediat m-am gândit că o să-mi las fiul fără mamă, ceea ce mi-a adus disperare, care, credeam eu, e ultimul prag. Dar apoi m-am trezit privind dincolo de disperarea asta. Am simțit o liniște profundă, ceva ce n-am simțit niciodată în realitate – o pace deplină în fața morții. Ieșisem din condiția de om.

Și, când m-am trezit, mi-am dat seama că, probabil, așa s-a simțit și tatăl meu înainte să moară, ceea ce m-a mai liniștit, pentru că îmi făcusem un scenariu în care îl vedeam foarte speriat. Și mi-am dat seama că atunci, în fața morții, ești complet singur, dar nu singur-abandonat, ci singur ca în burta mamei, singur ca o scamă din materia neagră. Ești liniștit.

Acum, sursa neliniștii este gândul că nu am timp să scriu toate cărțile pe care le am deja în minte.

„sunt carne vie, sunt/ sută la sută empatie, am creierul modificat/ pentru nevoile copilului și vorbesc o altă limbă”

Când femeia devine mamă, creierul ei este programat biologic să intre în regresie pentru ca ea să poată să răspundă imediat la nevoile copilului, ba chiar să le anticipeze. Poată că sună urât regresie, dar, de fapt, se întâmplă ceva tare frumos. E o stare de empatie pură, de frică primordială, de sentimente și senzații primitive, crude, dar o stare care te însingurează, la fel ca boala, pentru că cei care nu au trecut prin ea nu o pot înțelege rațional, rațiunea nu mai are putere aici. Ba e foarte posibil să creadă că ai luat-o razna. E o stare în care femeia și copilul ei vorbesc limba primilor oameni. E un prilej de a asista la facerea lumii, ceva ce nicio altă experiență nu-ți poate da. Și sunt convinsă că dacă nu treceam prin experiența asta, a nașterii unui copil, nu ajungeam la omul și scriitorul care sunt acum.

Dacă mai vorbim și despre microchimerism fetal, prin care celule din corpul fătului străbat placenta și își găsesc loc în corpul mamei, unde, în unele cazuri, rămân zeci de ani, ne dăm seama că nu numai creierul, dar și corpul este modificat.

Când nou-născutul devine om, cam în momentul în care începe să-ți pitească ochelarii sau cheile, rațiunea preia puterea în creierul mamei, căutând noi căi de comunicare cu copilul și să restabilească legătura cu ceilalți.

Dar creierul rămâne, totuși, modificat pentru totdeauna. Cred că toate mamele spun că după nașterea unui copil n-au mai fost ca înainte, că s-au schimbat complet etc. Vorbele astea au devenit clișeu, dar conțin un mare adevăr. Nu mai pot fi ca înainte nici dacă și-ar dori, pentru că schimbările se întâmplă la nivel biologic, nu rațional, și toată viața o să vorbească limba empatiei și a fricii primordiale, dar, cu timpul, sper, sub supravegherea rațiunii.

Într-un poem din volum, am comparat căsătoria, nașterea, moartea și boala cu niște mods, care, după ce le instalezi în folderul unui joc, îi modifică aspectul sau componentele adăugând misiuni, arme și oameni noi etc. Dacă instalezi mai multe, unul după altul, îți strici jocul, pentru că ele trebuie să aibă o ordine. Femeia din carte a suferit astfel de modificări, una după alta, în dezordine, într-un timp foarte scurt, și nu mai funcționează.

Uneori, cititorii cred că emoțiile pe care le transmite autorul sunt ale lor. Te-ai abține vreodată, l-ai împiedica pe cititor să se identifice cu tine?

Dar nici nu-mi trece prin minte să-i împiedic, eu chiar îmi doresc să se regăsească în ceea ce scriu. Dacă nu s-ar întâmpla așa, ar însemna că am scris o carte care nu spune nimic, iar ăsta cred că este coșmarul oricărui scriitor. Așadar, singurul mod prin care aș putea să-i împiedic să se identifice cu mine este să scriu prost.

Sharon Olds, o poetă americană pe care am descoperit-o de curând și care îmi place foarte mult, a spus într-un interviu că își dorește să aibă cât mai mulți cititori, din diferite medii, chiar și oameni fără studii superioare. La început am strâmbat din nas ca un poet romantic, dar apoi rațiunea m-a întrebat „Dar tu ce-ți dorești?”, și așa mi-am dat seama că Sharon Olds are dreptate.

Îmi doresc să fiu citită de cât mai mulți oameni. Unii vor empatiza cu mine, alții vor observa tehnica, unii vor face și una, și alta.

Dar singurul cititor la care mă gândesc când scriu sunt eu. Scriu ce mi-ar plăcea mie să citesc, scriu pentru mine și despre mine pentru că scrisul este singurul instrument pe care îl am pentru a înțelege lumea și a ajunge la un adevăr. Pe scurt, scriu despre ce știu, așa cum, din câte îmi amintesc, spunea și scriitorul Alexandru George, care face într-un roman o comparație între scriitori și o haită de câini la ora de masă. Fiecare câine caută cu disperare un loc în care să-și ascundă osul, un loc neștiut de ceilalți, dar toți ajung în spatele unei căpițe de fân. Doar unul singur a rămas pe loc. Și eu sunt un câine care își roade osul liniștit în locul în care l-a primit.

Care e opusul mulțumirii? Dar al fericirii? Ce putem face când acestea sunt similare?

Sylvia Plath a scris în jurnal, la optsprezece ani: „Nu știu dacă o să fiu vreodată fericită, dar în seara asta sunt mulțumită”. În poemul în care o citez în volumul meu ajung să situez mulțumirea în vârful trăirilor.

Cred tot mai mult că fericirea e o invenție, o momeală prinsă într-o undiță uriașă pe care primii oameni, odată ce s-au stabilit într-un loc, și-au atârnat-o în față, pentru că începuseră să simtă lipsa stilului de viață nomadă.

Poate că fericirea este o stare de extaz pe care o simți când îți vezi copilul luminându-se de bucurie, când te întâmpină câinii la ușă și când miorlăie pisoiul să-l duci la culcare, când mănânci înghețată sau ciocolată, sau, mai ales, când bei cafea fierbinte dimineața, când vine dimineața, cea care îți promite atât de multe și aduce atât cât trebuie; e o stare de scurtă durată, dar asta e bine, pentru că mi s-ar părea îngrozitor să trăiesc permanent în ea.

Poate că fericirea este o stare de lumină pe care o atingi în minte, o sumă a tututor momentelor de bucurie, așa cum am scris eu când aveam optsprezece ani, la proba de filozofie de la bacalaureat, gândul la familie, la cărți publicate și la tot ce ai mai reușit tu să faci în viața asta, o stare aproape continuă și permanentă, întreruptă de momentele de disperare în care zărești momeala, de care nu poți scăpa pentru că undița e înfiptă adânc în istoria omenirii, așadar, o stare de lumină și de blândețe numită mulțumire.

Iar opusul mulțumirii, acceptând faptul că fericirea este o invenție, este neiubirea de sine.

Volumul e și un (alt)fel de jurnal, în care etapele vieții curg fără retușuri sau SFX-uri, iar titlul cărții accentuează acest firesc al omului peren.

De fapt, sunt multe retușuri și efecte speciale, pentru că eu pun întotdeauna binele cărții pe primul loc. Sunt, în volum, anumite situații prin care nu am trecut eu. De exemplu, am scris că tatăl meu, trezit din comă, nu mă recunoaște. Am împrumutat scena asta pentru că era un detaliu perfect în tabloul femeii însingurate, orfană de tată și de dragostea soțului, refugiată în lumea copilului, și – un lucru foarte important – pentru că nu puteam introduce din senin un personaj nou.

Am făcut ceea ce-mi face viața mie: am luat bucăți din ea. Pe cele banale le-am făcut îngrozitoare, iar pe cele îngrozitoare am intenționat să le fac obișnuite, sporindu-le, astfel, puterea. Povestea cu toate cele trei planuri – nașterea copilului, urmată imediat de moartea tatălui mamei, înstrăinarea soților –, este, desigur, îngrozitoare, genul de poveste care crezi că nu se poate întâmpla în realitate, pentru că tragediile par a avea o natură ireală, când, de fapt, ele zguduie viața tututor oamenilor – oameni obișnuiți, adică supereroi.

Diana Geacăr s-a născut în 1984. Este scriitor şi traducător. Scrie poezie, proză scurtă şi literatură pentru copii. A publicat volumele de poezie „bună, eu sunt diana şi sunt colega ta de cameră” (Editura Vinea, 2005, Premiul Naţional „Mihai Eminescu”), „Frumuseţea bărbatului căsătorit” (Editura Vinea, 2009, Premiul „Marin Mincu”), „Dar noi suntem oameni obișnuiți” (Editura Cartea Românească, 2017).

The post Diana Geacăr: „Fiecare câine caută cu disperare un loc în care să-și ascundă osul” (interviu) appeared first on Bookaholic.

Pe Mara Wagner am cunoscut-o înainte de a-i citi romanul de debut, În spatele blocului, parțial inspirat de adolescența ei trăită în Brașov, în timpul comunismului. În urmă cu câteva luni, ne-am întâlnit la o petrecere, unde am băut vin și am vorbit până târziu în noapte. Mi-a plăcut de la bun început de Mara Wagner. E o tipă deschisă și foarte naturală, care te poate surprinde prin lejeritatea și onestitatea cu care vorbește despre sine. 

Naturalețea ei m-a uimit și atunci când i-am făcut o vizită pentru rubrica Bibliotecă de scriitor. Altcineva, probabil, s-ar fi străduit să îmi prezinte o variantă cosmetizată a realității. Nu și Mara Wagner. Înainte de întâlnire, mi-a trimis o poză cu biblioteca ei, așa cum era în acel moment, plină cu „hârțoage, căni, sticle cu apă, medicamente, bureți de vase, cosmetice, bentițe, ochelari de soare, castane și scoici”. Desigur, le-a scos de pe rafturi pentru ședința foto, dar mi-a lăsat impresia că totul este la vedere, fără fasoane – iar lucrul acesta se observă și din răspunsurile Marei Wagner, care vorbește deschis despre faptul că pasiunea pentru lectură a apărut mai târziu sau că nu se consideră (încă) scriitoare pe de-a-ntregul.

Divertismentul din timpul întâlnirii noastre a fost asigurat de cele două feline din apartament: motanul Izgubil, un metis de norvegiană în vârstă de opt ani, și pisicuța Franziska, de vreo patru luni, pe care Mara a cules-o anul acesta de la o gazdă din 2 Mai. Izgubil nu a fost prea încântat de ședința foto, în schimb Franziska mi-a arătat locul unde obișnuiește să-și facă siesta, anume pe unul dintre rafturile bibliotecii. Rucsacul meu foto a fost adoptat imediat, devenind perete de escaladă și cazemată pentru luptele dintre mâțe. Am plecat de la Mara Wagner cu bucuria unei întâlniri foarte faine, dar și cu un dar neașteptat: un frumos colier cu mărgele din hârtie, realizat de mama scriitoarei.

Motanul Izgubil nu a fost prea încântat de ședința foto

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Ții o evidență a cărților?

N-am nici cea mai vagă idee și nici nu mi-a trecut vreodată prin cap să le număr. Bineînțeles, nici evidență nu există. Mi se mai întâmplă să descopăr câte o carte prin bibliotecă, despre care uitasem că o am, sau să caut o carte anume și să-mi amintesc la un moment dat că parcă am împrumutat-o cuiva, dar în general mă descurc. Chiar dacă biblioteca mea e un haos de cărți, pe lângă care înghesui foi cu desenele copiilor, dosare, contracte și facturi, reviste, ochelari, elastice de păr și căni de cafea – cam tot ce ai nevoie să fie la îndemână când lucrezi de acasă. Trebuie să recunosc că, pentru poze, am făcut puțină ordine.

Cărțile sunt ordonate după un sistem anume?

Am un sistem de ordonare foarte inteligent, cele mari și grele jos, cele subțiri și ușoare sus – pentru o stabilitate mai mare în caz de cutremur, deoarece locuim la etajul zece și trebuie să gândim practic. Trei rafturi nu-s chiar cât biblioteca județeană, să nu găsești ce cauți fără vreun sistem anume.

Biblioteca are o poveste a ei?

Nu prea. Doar povestea Ikea, colecția cu rafturile cele mai ieftine. Sigur că mi-ar plăcea să am o bibliotecă mare, din lemn masiv, așa cum vezi uneori pe Pinterest, o încăpere plină de cărți și un colț de citit sau chiar mai multe. Dar pentru o asemenea bijuterie îți trebuie și o casă pe măsură și sunt conștientă că nu am perspective de așa ceva, astfel că mă bucur de ce am. E biblioteca mea, dezordonată și prietenoasă, biroul e chiar alături, rafturile îmi susțin cumințele cărțile și cana de cafea, uneori și pisicile, iar dacă am nevoie de ceva, nu trebuie decât să întind mâna.

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Am câteva cărți germane mai vechi, scrise cu caractere gotice, sunt povești pentru copii. Nu știu exact în ce an au fost publicate, dar pe una e o dedicație de prin 1932. Cărți vechi mai am la Brașov, foarte multe, sunt de fapt cărțile mamei și cărțile mele de prin facultate, dar pe care mama le-a dus în beci, pentru că nu mai avea loc de ele când s-a mutat. S-a gândit la un moment dat să le doneze, dar n-am lăsat-o, pentru că sunt cărțile cu care am crescut, aș vrea să fac o triere înainte, să iau eu ce-mi place.

Cele mai vechi cărți din bibliotecă, în limba germană

Cum s-a ivit pasiunea pentru lectură? Naratoarea romanului tău, „În spatele blocului”, nu este neapărat o fană a cititului, o regăsim mereu cu gândurile aiurea sau răsfoind câte o revistă, pe când mama ei și-ar dori să o vadă cu o carte în mână. Cum romanul este parțial autobiografic, m-am întrebat dacă vorbești despre tine în fragmentele respective.

Într-adevăr, personajul Maria seamănă cu mine, nici eu n-am avut o pasiune pentru lectură la vârsta aceea. Citeam ce citeau toți copiii, Singur pe lume și Jules Verne, Tom Sawyer și Karl May, uneori mai luam lecturi obligatorii de la biblioteca școlii, dar nu muream de bucurie, o făceam mai mult de gura maică-mii. Mi-amintesc că prin gimnaziu aveam o colegă, Ioana Pădure o chema, care citea toate cărțile pe care le primeam ca lecturi suplimentare și câteva pe deasupra. Tare o mai iubeau profesorii! Știu că o priveam cu un amestec de admirație și curiozitate, nu puteam înțelege deloc motivul pentru care citea atât de mult. Cum adică să citești de plăcere, fără să te oblige nimeni? Eu aveam acasă o bibliotecă destul de mare, dar citeam mai mult cotoarele cărților. Însă prin liceu m-a prins și pe mine flama. Am avut o profesoară foarte bună la literatură germană, Hannelore Schuller, cu care făceam și literatură universală. Și mi-a plăcut atât de mult lumea pe care ne-a dezvăluit-o, că m-am decis spontan să dau și bacul din materiile respective. De atunci citesc de plăcere.

Rafturi cu cărțile pentru copii

Totuși, realizez acum, la maturitate, că a contat faptul că am crescut cu cărți în casă și că îi vedeam pe ai mei citind. Pornind de la premiza că cei mici fac ce văd la părinții lor, încerc să-i influențez și eu pe copiii mei în direcția asta, le citesc, le cumpăr cărți și îi las să mă vadă citind. Celei mici, care acum are cinci ani, îi citeam când era bebeluș din cărțile mele de pe noptieră. Nu înțelegea nimic, dar o adormea vocea mea. Acum ascultă cu plăcere și lecturi mai greoaie, de clasa a cincea, când le citesc împreună cu băiatul. Și amândoi, când încă nici nu știau să scrie sau să citească, făceau desene după copertele de cărți pe care le vedeau lăsate prin casă.

Desene realizate de copiii Marei după copertele cărților, când încă nu știau să scrie și să citească

Sunt cărți la care ții foarte mult dintr-un motiv sau altul? 

Am ținut și țin la multe cărți, pe rând. Când îmi place câte una în mod deosebit, o strâng la piept după ce am citit-o, o port în gând câteva zile și-mi vine să umblu cu ea și-n brațe pe stradă. Visez să pot scrie și eu ceva la fel de minunat, sunt foarte încântată, o recomand mai departe, în fine, tot așa. Apoi mă potolesc, întâlnesc altă carte, fac altă pasiune…

Dar cel mai mult țin la cărțile din copilărie. Aveam acasă o carte mare de Wilhelm Busch, un fel de comic book de la 1800. Busch e un poet și umorist german, care desena și scria poezioare cu morală, amuzante și uneori destul de grotești – el i-a creat pe celebrii Max și Moritz. Ei, cartea aia o răsfoiam cu mare plăcere, mă încânta că avea desene amuzante și text puțin. A rămas la taică-meu după ce au divorțat ai mei, dar la un moment dat am primit una similară de la un prieten bun, și o iubesc de mor.

Cărți dragi (un volum de Wilhelm Busch și „Momo”) așezate pe o măsuță pliabilă care a aparținut bunicului

Din aceeași serie a cărților pentru copii am mai crescut și cu Struwwelpeter, de Heinrich Hoffmann, tot un comic book din 1845. La fel ca poveștile cu Max și Moritz, conține numai povestioare cu caracter moralizator, dar care duc nițeluș spre morbid. Max și Moritz, de exemplu, au făcut tot felul de boacăne în scurta lor viață – au omorât găinile unei biete văduve, au pus praf de pușcă în pipa profesorului, au băgat cărăbuși în patul unchiului, au pus capcane pe podul croitorului, de era omul cât pe ce să se înece – și au sfârșit prost, respectiv i-a luat morarul pe sus, i-a băgat în sac, i-a dus la moară și i-a măcinat, iar rămășițele le-au fost mâncate de niște rațe. În Struwwelpeter e și mai rău: o fetiță care se joacă cu chibriturile ia foc și arde toată până nu mai rămâne din ea decât o grămăjoară de cenușă și doi pantofiori roșii, un băiat care nu vrea să-și mănânce supa slăbește treptat și în a cincea zi se prăpădește, altul care avea prostul obicei să-și sugă degetul rămâne fără el pentru că i-l taie croitorul cu foarfeca și tot așa. Sigur că, în ziua de azi, poveștile astea înfricoșătoare numai recomandate copiilor nu sunt, dar noi am crescut cu ele și ni se păreau amuzante.

Povești în germană cu Struwwelpeter și Max și Moritz

Altă carte la care țin este Momo, de Michael Ende. Am citit-o demult și am redescoperit-o de curând, când le-am citit-o copiilor. Este o parabolă fermecătoare despre timp și ce facem cu el, despre răbdare și frumusețea vieții, despre fantezie, copii și părinți – e atât de actuală, că te sperii! Așa mult mi-a plăcut când am recitit-o, că am luat-o din camera copiilor și am adus-o la mine în bibliotecă, să o am aproape, s-o simt.

Cum achiziționezi cărțile? Mergi des prin librării sau anticariate?

Ajung foarte rar în librării, pentru mine timpul e un lux și atunci merg mult pe latura practică, adică îmi comand cărțile de pe net. Iar într-un anticariat n-am mai călcat de mult timp, uite, chiar îmi propun să fac asta cu prima ocazie, pentru că-mi amintesc că-mi plăcea mult mirosul de acolo, o fi rămas același? În afară de asta, am descoperit de curând tabletele copiilor și am început să citesc și e-bookuri. E frumos să te plimbi prin librării, dar e mai economicos (ca bani, timp și spațiu) să-ți comanzi cărți online la reducere sau să le citești pe tabletă.

Ce cărți au intrat recent în bibliotecă? Ce citești acum?

Multe cărți românești contemporane: Inocenții, de Ioana Pârvulescu, Dimineață pierdută, de Gabriela Adameșteanu, Interior zero, de Lavinia Braniște, Copilăria lui Kaspar Hauser, de Bogdan-Alexandru Stănescu, Extraconjugal, de Mihai Radu, Înalt este numele tău, de Ioana Bradea, Pereți subțiri, de Ana Maria Sandu, Sisteme de fixare și prindere, de Ștefania Mihalache. Mult timp am ocolit literatura română, din cauza sechelelor cu care am rămas din școală, abia de câțiva ani încoace citesc și români și-mi plac, iar acum încerc să recuperez cât pot și să acopăr lacune.

Cărțile românești intrate recent în bibliotecă

Dintre new entry-urile străine menționez Coajă de nucă, de Ian McEwan, Ce se întâmplă în iubire, de Alain de Botton, Jurnalul Annei Frank, Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter, Anul gândirii magice, de Joan Didion, O viață măruntă, de Hanya Yanagihara.

O parte dintre cărțile străine achiziționate recent

Citesc de obicei mai multe cărți în paralel, momentan am Mâța Vinerii, de Doina Ruști, pe care o savurez ca pe o mâncare delicioasă, încetișor, să nu se termine prea repede, Regatul lui Kensuke, de Michael Morpurgo, o carte pentru copii foarte frumoasă, un soi de Robinson Crusoe, pe care urmează să i-o pasez fiului meu, și am început Magia ordinii, de Marie Kondo, pe care am împrumutat-o de la o prietenă, pentru că trebuie să-mi debarasez prin casă și mă gândesc că poate mă susține în acest demers.

Pisicuța Franziska îmi arată cărțile pe care Mara le citește în acest moment

Ai genuri literare preferate? Citești și în afara lor, ieși din zona de confort?

În general, îmi plac cărțile în care „nu se întâmplă nimic”, cum ar zice o bună prietenă de-a mea, centrate pe viața interioară a personajului, pentru că sunt fascinată de felul în care acționează și reacționează oamenii. Îmi mai plac și cărțile de atmosferă și încerc să învăț cât mai mult din ele, să „fur meserie”. Dar bineînțeles că citesc și din alte genuri, sunt deschisă pentru noutăți, pentru experimente, cam orice carte îmi pică în mână e măcar răsfoită, dacă nu citită. Simt că fiecare lasă ceva în urma ei, unele mai mult, altele mai puțin, dar niciuna nu e citită degeaba. Chiar și cărțile slabe își au rolul lor, mă încurajează în momentele în care mă simt limitată și nu-mi vine să mai scriu niciun rând niciodată.

Sunt cărți mai puțin cunoscute (sau mai puțin populare) pe care ai vrea să le recomanzi?

Nu știu cât sunt de populare, dar recomand cu drag cărțile care te introduc în alte culturi și te ajută să le înțelegi. Cum e, de exemplu, Dumnezeul lucrurilor mărunte, de Arundhati Roy (India), o carte delicată și brutală deopotrivă, pe care am citit-o în tinerețe în germană și mi-am dorit-o și în română când a apărut traducerea, acum o am în două ediții. Recent, mi-a plăcut Hibiscus purpuriu, de Chimamanda Ngozi Adichie (Africa), o poveste dureroasă a doi copii nigerieni crescuți de un tată brutal în numele unui fanatism religios. Cred că e foarte important să aflăm cum trăiesc și simt alți oameni, ne face mai toleranți, e un lucru obligatoriu în zilele noastre.

Cărți recomandate de Mara Wagner

Aș mai recomanda niște cărți care au ca subiect amintirile și dramele maturizării, relația dintre părinți și copii – alte lucruri care mă pasionează în ultimul timp. Sumki, o carte mai puțin populară a lui Amos Oz, un scurt roman despre un băiat de 11 ani din Ierusalim, care trece de la copilărie la adolescență. E undeva între literatura pentru adulți și cea pentru copii, dar are forța, sensibilitatea și umorul tipice lui Amos Oz.

O alta care mi-a plăcut mult a fost Împăratul Portugaliei, de Selma Lagerlöf, pe care o știm ca scriitoare de povești pentru copii, dar care are și cărți pentru adulți. Aici, subiectul este dragostea paternă, un amestec de duritate și duioșie, neputință și nebunie, totul pe fundalul unei vieți aspre dintr-un sat din nordul îndepărtat.

Pentru că îmi plac și cărțile-cărămidă, recomand și Hotel New Hampshire, de John Irving, care e saga unei familii cu cinci copii, o poveste complexă și neobișnuită, presărată de multe drame mărunte, dar care m-a marcat cu istoria maturizării naratorului, unul dintre copii.

Pisicuța Franziska la locul ei de siestă din bibliotecă

Cum alegi cărțile? Ții cont de cronici sau de recomandările prietenilor?

Mai demult le alegeam ori după autor, dacă mai citisem ceva și îmi plăcuse, ori după savantele criterii titlu + copertă, nu voiam să fiu cu nimic influențată de alții în alegerile mele literare. Descopeream adevărate comori, dar nimeream și prostii fără margini, îmi permiteam un asemenea lux. Însă timpul a devenit tot mai limitat, așa că, atunci când ceva îmi trezește curiozitatea, mai întâi caut pe net și citesc recenzii ca să-mi fac o idee, abia apoi cumpăr.

În plus, de curând am nimerit într-un club de cititoare feroce, un grup secret pe Facebook, unde-s numai fete deștepte, devoratoare de cărți, care citesc la greu și din toate genurile. Unele sunt traducătoare, altele scriu și ele, iar ce le unește e pasiunea pentru cărți. Ei, și acolo circulă recomandări, noutăți, propuneri, idei, sugestii, recenzii – cam tot ce vrei! Se discută și se dezbate mult, așa că mai nou îmi iau foarte multe recomandări de lectură și de acolo.

Însă când voi avea din nou timp nelimitat, probabil la pensie, am să mă plimb prin librării, să mângâi cărțile și să le aleg din nou așa, după intuiție. Pentru că îmi place mult factorul surpriză.

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Nu, dar l-am înțeles perfect pe Bastian Balthazar Bux când a fugit cu cartea lui Karl Konrad Koreander (din Poveste fără sfârșit, de Michael Ende).

Care este relația cu cărțile din bibliotecă? Ești posesivă sau te poți despărți de ele cu ușurință?

Am avut, când eram tânără, cărți la care țineam mult, pentru că-mi plăcuseră enorm, mă semnam pe ele, le împrumutam prietenilor cu inima strânsă, pe unele nu le-am primit niciodată înapoi și nici nu mai știam cui le-am dat (ce-i drept, și eu am rămas cu niște cărți și nu mai știu de la cine le-am luat). Eram tare amărâtă când se întâmpla, pentru că eram posesivă. Dar între timp m-am eliberat de povara asta, mi-am dat seama că mai ales cărțile bune sunt făcute să circule, așa că le dau cu mare drag. Le prețuiesc, le mângâi, le îndoi colțurile, uneori le subliniez și le dau mai departe. Pentru că nu cărțile în sine sunt importante, ci ceea ce trezesc în oameni, ăsta e motivul pentru care ele trebuie să circule, să se bucure cât mai mulți cititori de ele.

Cartea pe care ai scris-o are un loc anume în bibliotecă?

E undeva la îndemână, s-o găsesc repede dacă sunt invitată la vreo lectură, dar nu stă cu cotorul în afară, ca să nu se vadă. Nu mă simt scriitoare pe de-a-ntregul, am încă o ușoară senzație de impostură. Îmi imaginez mereu că scriitorii sunt oameni serioși și dedicați, care se trezesc dimineața, iau micul dejun în tihnă și se retrag cu o cafea în camera de lucru, închid ușa în urma lor și se apleacă asupra scrisului. Eu scriu doar în weekend, cu căștile pe urechi, în timp ce copila cea mică țopăie pe canapea cu muzica dată la maxim, simțindu-mă vinovată că iar nu dau cu aspiratorul, iar nu scot copiii în parc, iar n-am sortat muntele de haine. Sunt o scriitoare de duminică și nu prea mă simt demnă să stau alături de scriitorii adevărați. După ce mai scriu vreo două cărți, mai vedem.

Cartea Marei Wagner, „În spatele blocului”, stă deasupra, cu cotorul spre interior

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris?

De lectură, da. După ce reușesc cu greu să-mi culc cei doi copii, mă trântesc în patul conjugal, la capătul opus celui în care stă soțul, și citesc câteva pagini. Dacă am noroc și e în toane bune, îmi face masaj la picioare cât eu citesc și el se uită la știri sau la vreun film. Ador clipele astea, plăcerea e dublă și am ajuns să leg pavlovian cititul cu masajul la picioare.

La scris n-am cum să-mi fac un obicei, scriu dezordonat din lipsă de timp. În vacanțele copiilor, cât sunt plecați cu mama la Brașov, scrisul devine mai sistematic. Atunci mă folosesc de seri, după ce-mi termin treaba la job, și de weekenduri, dar în timpul anului școlar e o nebunie obositoare de dimineață până seara, așa că scrisul e agățat în cui în timpul săptămânii, cel puțin până mai cresc copiii.

Ai povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Hmm, ne-am cumpărat apartamentul ăsta în 2011. Până atunci am tot locuit cu chirie în București și ne mutam des, s-a întâmplat să ne mutăm și de două ori pe an. Viața mea în Capitală a fost un șir nesfârșit de saci, plase, genți și cutii. La una dintre mutări am făcut rost de niște cutii de carton mari, frumoase, noi. M-am bucurat că nu mai am multe cutii mici, valize și pungi, puteam pune totul ordonat în cutii, ca-n filmele americane. Și a fost elegant și practic pentru haine, pentru obiecte ușoare, dar după ce am aranjat frumos și cărțile în cutii, ne-am dat seama că nu le putem urni din loc. A trebuit să le scoatem și să le punem tot în cutii micuțe.

Și mărturisesc că mai folosesc cărțile și pe post de mobilier – mai exact, ca scaune pentru copii. Umplu o cutie de pantofi cu cărți, o lipesc bine cu scotch, o pun pe scaunul de bucătărie și așez copila pe ea când stă la masă. Așa a crescut și băiatul, care acum are 12 ani, așa am crescut și eu – cu dicționarul sub fund!

O parte din biblioteca copiilor

The post Bibliotecă de scriitor – Mara Wagner: „Nu cărțile în sine sunt importante, ci ceea ce trezesc în oameni” appeared first on Bookaholic.

De la Colț Alb al lui Jack London la Fram, ursul polar al lui Cezar Petrescu, de la Zdreanță al lui Tudor Arghezi la gâscanul Martin al Selmei Lagerlöf, scriitorii au întreținut de-a lungul timpului relații auctoriale dintre cele mai diverse cu lumea necuvântătoarelor. Limita dintre lumea umană și cea animală este deseori prea fină pentru a mai putea fi respectată, iar comportamentele se hibridizează creând personaje literare distincte. Am pornit această rubrică de la întrebările Cum arată universul domestic al scriitorilor, ce animale populează zi de zi bibliotecile lor, ce tipuri de tabieturi scriitoricești dezvoltă împreună? Ce împrumută și cum se influențează reciproc. Daniela Șontică a deprins de mică abilități dintre cele mai diverse, spiritul de observație și lecturile copilăriei ajutând-o să creeze conexiuni între tipologii umane și animale, transferând apoi în fizionomia animalelor întâlnite calitățile și defectele stăpânilor.

Daniela Șontică: „Câteva povești abrupte și o girafă”

Numele ei era Frumoasa. Avea părul des, strălucitor, de un negru absolut. Înaltă și mândră cum își ținea capul pe sus când mergea, părea mai mult o căprioară decât o vacă. Vaca noastră era cea mai frumoasă, într-adevăr, din întreg satul. Cu toate acestea, plângeam când mă trimiteau cu Frumoasa la suhat, oricât o iubeam eu, mi se părea nedrept să nu pot să stau acasă să citesc, ci să merg să văd de ea. Puteam să-mi iau cartea cu mine, dar nu avea rost, mă întâlneam cu ceilalți copii și ne jucam, plânsul meu de la început transformându-se în bucurie. Cel mai mult îmi plăcea s-o duc la apă, bea cu atâta poftă și zgomot din izvor încât aveam mereu impresia că mi-e sete și mie de mor. Într-o seară de toamnă, cu lună și stele (chiar așa!), soarta Frumoasei avea să devină o poveste cu finalul aproape. Am însoțit-o pe mama care ținea de lanț însăși Frumusețea și pe care a doua zi unchiul urma s-o predea la „bază”. Tot drumul n-am scos un cuvânt și eram atât de tristă, încât mama mi-a spus dintr-o dată să nu mai merg cu spatele cocoșat. Mi s-a rupt inima pentru ea, la fel și pentru căprioara lui Emil Gârleanu, numai că aici era vorba de cineva adevărat.

Am visat mult timp să am și eu un câine minunat și credincios cum era Colț Alb. Dar cum putea să fie așa, când eram terifiată de câini? Pe la 6 ani mă mușcase Rex, în curtea fetiței care ne invitase acasă la ea pe mine și pe câteva colege de joacă. Pe de altă parte, câinele nostru, Găitan, fiorosul ciobănesc înalt cât un vițel, rupsese pur și simplu în două pisica vecinilor care-i călcase din greșeală arealul și tot el scăpase din lanț și-și înfipsese adânc colții în mâna unei fete mai mari, prietena surorii mele. Când, mai târziu, Gligore devenise câinele nostru iubit, al meu și al fraților mai mici, într-o dimineață ne-a fost luat brutal. Noaptea fusese un viscol puternic, iar el, nu se știe de ce, se îndepărtase așa mult de curte, încât ajunsese la câțiva kilometri și a fost călcat de un tir pe șosea. Am plâns mult și de atunci nu mi-am dat voie să mă mai atașez de nici un animal ani de zile.

Am avut toată copilăria o fascinație morbidă pentru balena din Pinocchio. Câte întrebări nu i-am mai pus mamei ca să pot afla cât de mare era cu adevărat balena în burta căreia tatăl băiețelului de lemn prăjea pește. Țin minte desenul acela care însoțea povestea. Bătrânul tâmplar Geppetto ținea în mâini o tigaie uriașă în care peștii se perpeleau la focul unei lămpi ce ardea în întunericul misterios. Culmea este că părea destul de mulțumit că poate trăi într-o burtă de balenă. Când îmi imaginam marea, îmi fugea mintea la balena lui Pinocchio, iar adâncimea ei credeam că nu putea fi decât cel mult cât înălțimea casei noastre. Poate ceva mai mare. În rest, apele pe care le știam erau uimitor de limpezi și puțin adânci, și numai când s-a născut fratele meu mai mic s-au supărat pe oameni și au inundat satele.

Simpatice foc îmi erau mârțoagele fiilor de împărați care se preschimbau în roibi înaripați după ce mâncau jăratic și era așa de fain că alergau în mai multe trepte de viteză, până la „ca gândul”. Iar caii indienilor din „Winnetou” îmi păreau de-a dreptul magici. Mă bucurau mult și furnicuțele, gândacii, pisicile și caprele care-l însoțeau pe Zdreanță în cărțile lui Arghezi și făceam, la rândul meu, în minte, destule episoade cu patrupedele de prin ogradă. Ba le mai și puneam pe rime și jucam un fel de teatru în fața copiilor, lângă un lac din care putea ieși oricând un șarpe lung de patru metri.

Destul de târziu am citit „Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir, dar a fost la vârsta potrivită pentru a înțelege alegoria și a-mi da seama că nu era chiar o aiureală că în copilărie transferam în fizionomia animalelor întâlnite calitățile și defectele stăpânilor lor, rafinându-mi așa de mult priceperea, încât recunoșteam îndată cui aparțineau câinii, pisicile, vitele, gâștele, cocoșii, curcanii și porcii întâlniți.

Desigur, mi-ar fi plăcut să am o girafă numai a mea, să călătoresc pe spinarea ei și să mă întâlnesc cu Alice prin fânețele și păduricea familiei noastre. Eu i-aș fi arătat câteva locuri secrete, niște trucuri despre nuielele de alun și despre lăstunii de sub streașina casei, iar ea mi-ar fi povestit mai detaliat câteva dintre aventurile ei fermecate. Am fi fost cele mai bune prietene. Noi și girafa noastră.

Credit fotografii: arhiva autoarei

Daniela Șontică este poetă și jurnalistă, în prezent fiind redactor-șef adjunct la Ziarul „Lumina”. S-a născut la Vintilă-Vodă, judeţul Buzău. A debutat în revista „Convorbiri literare”, în noiembrie 1989. A primit diverse premii, între care: Premiul I la concursul naţional „Ion Vinea”, 1995, constând în publicarea volumului de debut la Editura Vinea; Premiul pentru poezie al revistei „Luceafărul” pentru anul 2006; Premiul pentru poezie al Colocviilor „George Coşbuc” – Bistriţa, 2014, pentru „Iubita cu nume de profet”. A publicat versuri, eseuri și interviuri în majoritatea revistelor literare: „România literară”, „Luceafărul”, „Luceafărul de dimineață”, „Viața românească”, „Tomis”, „Ateneu”, „Tiuk!”, „Bucureștiul literar și artistic”, „Cafeneaua literară”, „Orizont Literar Contemporan”, „Lumina literară şi artistică” etc. Cărţi publicate: „Arlechini într-o pădure sălbatică”, Vinea, 1995 (poezie); „Uitaţi-vă prin mine”, Brumar, 2007 (poezie); „Însemnări din pridvor”, Trinitas, 2013 (publicistică); „Iubita cu nume de profet”, Tracus Arte, 2014 (poezie); „Privilèges de femme de lune”, Vinea, 2015, trad. în franceză Claudiu Soare (poezie). Poeme antologate în volumul bilingv „Te rog, Beatrice – o istorie subiectivă a poeziei române/ Ti prego, Beatrice – una storia soggetiva della poesia romena” – Geo Vasile, editura Brumar, 2015. Din 1993, lucrează în presa scrisă: „Privirea”, „Metrobus”, „Casa lux”, „Jurnalul Național”. Este redactor-șef adjunct la Ziarul „Lumina”. Aici a iniţiat şi coordonează suplimentul lunar „Lumina literară şi artistică”. Realizează la Radio Trinitas emisiunea săptămânală „Lumina cunoștinței”.
Este licenţiată a Facultăţii de Filosofie şi Jurnalism a Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti.

The post Perspective feline, perspective canine – #13: Daniela Șontică appeared first on Bookaholic.

Unul dintre evenimentele importante ale acestei veri, mai ales pentru publicul tânăr, a fost Festivalul Internațional Studențesc „Zona nouă” de la Sibiu. Organizat de redactorii revistei cu același nume și susținut de Universitatea „Lucian Blaga”, festivalul, ajuns la a treia ediție, își propune să promoveze tineri poeți, atât din România, cât și din afară. Lecturile și dezbaterile incluse în program au reușit și anul acesta să creeze un dialog intercultural între invitați și public, dar și o atmosferă atașantă, dovedind că poezia încă poate fi, și nu pentru puțini oameni, un mod de a trăi.

Printre invitați, s-a numărat și Anna Axfors, care s-a născut în 1990 și a intrat în atenția publicului în vara anului 2015, când a inițiat o dezbatere în ziarul suedez Aftonbladet despre situația în care se găsesc tinerii poeți care așteaptă să își facă debutul. Volumul de poezie Veckaninnan (Săptămâna de dinainte) a fost publicat în Norvegia, în 2015, iar textele ei a apărut în reviste literare precum 10TAL și Floret. Axfors deține, alături de poetul Elis Burrau, blogul de poezie Vi somaldrigskrevprosa (Noi care n-am scris niciodată proză) și micro-editura Fame Factor. În iulie 2016, Axfors a fost desemnată de către ziarul SvenskaDagbladet ca fiind una dintre cei mai importanți 20 de poeți suedezi sub 40 de ani. Citiți, mai jos, un interviu cu autoarea.

For the English version of the interview, please click here.

Cum decurge o zi pentru Anna Axfors? Unde se află scrisul în viața ta de zi cu zi?

Nu încep să scriu imediat ce mă trezesc, în schimb fac o grămadă de alte lucruri. Dar, cu toate astea, scrisul se află mereu undeva în mintea mea. Cred că ceea ce devine în cele din urmă poezie a existat acolo în tot acest timp, maturându-se.

Te ocupi, împreună cu poetul Elis Burrau, de blogul „Vi som aldrig skrev prosa” („Noi cei care n-am scris niciodată proză”). Ce anume te-a făcut să alegi poezia, când și cum ai început să scrii?

Blogul nu mai este activ, dar când a fost se numea așa mai mult în glumă, fiind o referință la o carte suedeză, „Noi cei care nu am spus niciodată «curvă»”. Cu toate astea, nu se poate spune că am ales poezia, pentru că scriu la fel de multă proză. Am scos un roman de mici dimensiuni care se numește „Scrisoare de dragoste”. Dar am început să scriu poezie încă din adolescență, când făceam parte din diferite comunități de poezie sau de scriere de pe internet. După care am fost tot mai inspirată de alți amatori de vârsta mea, mai puțin de poeții „adevărați”. A fost o intrare destul de bună în lumea poeziei, m-a făcut să înțeleg că nu e ceva așa spectaculos să scrii un poem.

Care e cea mai mare frică a Annei? Dar cea mai mare bucurie?

Cea mai mare frică a mea e probabil moartea, dar nici secretele întunecate nu sunt mai prejos. Am lucrat cu tema morții în „Scrisoare de dragoste” și în unele poeme. E îngrozitor să te gândești că într-o zi vom dispărea cu toții, cu toate că înțeleg că nici dacă am avea de ales nu ar fi mai bine. Cred că cele mai mari bucurii ale mele sunt acele momente de armonie când pare să existe un echilibru în viață, iar lumea nu mai este o enigmă insolubilă. Dar în aceeași măsură și momentele de euforie când nu pare să existe niciun fel de echilibru în viață și tocmai de-asta ajungi să te bucuri din tot sufletul.

(c) Codruța Corocea

Te-ai ocupat de promovarea tinerilor poeți nedebutați, ai încercat să convingi că există voci tinere care merită să fie auzite. Cât de greu e să-ți faci un nume în Suedia și cum o duce poezia, are un public sau este, ca gen literar, „Cenușăreasa” literaturii?

Lumea culturală suedeză e destul de închisă și poate că așa sunt toate lumile culturale, dar mi se pare că Suedia e extraordinar de rigidă. Trebuie să ai cărți publicate la cele mai mari edituri și cu asta basta. Și majoritatea cărților care apar se aseamănă între ele, nu se întâmplă prea multe lucruri. Dar regret puțin dezbaterea pe care am avut-o, oamenii au părut să creadă că ceea ce am vrut să transmit e că oricine scrie trebuie să aibă cărțile promovate sau publicate de edituri mari. Însă, în acea vreme, critica suedeză îi lăuda pe tinerii poeți danezi și am vrut să ofer o explicație pentru faptul că un asemenea val de poezie tânără nu există și în Suedia.

Dacă ai putea să-ți petreci o zi cu unul dintre scriitorii tăi preferați din toate timpurile, care ar fi acela și ce ați face?

O, habar n-am. Am petrecut destul de multe ore cu autori care îmi plac și e dureros să vezi că nu seamănă cu ceea ce scriu, cu textele lor. Dacă ar fi să-mi petrec o zi cu un scriitor, nu aș alege pe cineva care îmi place, ci pe cineva care mi se pare amuzant și cu care ar fi plăcut să-mi petrec timpul. Cineva căruia să-i placă să arunce cu bani în stânga și-n dreapta și căruia să-i placă să meagă la restaurant. Cine ar putea fi? Poate Zelda și Scott Fitzgerald pe vremea când trăiau.

Povestește-mi un vis care te-a marcat.

Vis pe care îl ai când dormi sau când visezi cu ochii deschiși la ceva? Visez foarte mult când dorm, dar în momentul ăsta nu-mi aduc aminte niciunul care să mă fi impresionat, le uit destul de repede. Dar în ceea ce privește ceva la ce visez eu, mereu l-am avut pe cel de a deveni scriitoare și mă bucur că s-a împlinit. Nu e nimic mai plăcut decât un vis care devine realitate, cu toate că e important să ai pregătit un alt vis imediat, altfel simți un gol lăuntric.

De ce crezi că lumea mai are nevoie de poezie? Ce loc ocupă o carte de poezie, în formatul tipărit, într-o vreme a Facebook-ului, a Twitter-ului și a altor rețele de socializare sau, mai general spus, a internetului?

De ce mai avem nevoie să mâncăm, când avem internet? Pentru că internetul nu ne poate astâmpăra foamea și nici nu ne poate stinge dorința de a ține o carte în mâini și de a-i întoarce paginile. Internetul e grozav și o mare parte din viețile noastre se petrec pe el, dar imediat devine și mai important să faci lucruri și altundeva decât în fața ecranului. Pentru că e stresant să ai acces la informațiile lumii întregi când, de fapt, ai avea nevoie să te concentrezi sau să te relaxezi.

(c) Gabriela Cuzepan

Într-unul dintre poeme spui „Singurătatea poate să vină brusc, dar nu trebuie să o folosești ca să îți faci viața și mai plictisitoare sau tristă decât e deja”. Care ar fi cele 5 instrucțiuni de utilizare a singurătății pentru tine?

Scrie, citește, uită-te pe youtube cum să faci mâncare la fel de bună ca la restaurant, dormi, privește înainte.

Textele tale sunt mai degrabă poeme de atmosferă, prin care intri ca cititor în intimitatea unei tinere femei, o cunoști cu fricile, bucuriile, frământările ei și micile evenimente ce țin de cotidian. Crezi în poezie mai degrabă ca într-o activitate programatică, ceva ce trebuie cultivat și întreținut, sau mai degrabă ca formă de terapie?

Cred că mai degrabă ca activitate programatică. Nu scriu ca formă de terapie sau, poate, într-o oarecare măsură, da, dar nu mai mult decât cineva care nu scrie despre viața de zi cu zi.

Ce alte proiecte mai ai plan pentru viitor? În ceea ce privește poezia, ce se întâmplă la momentul de față în Suedia? Cum reacționează lumea la ceea ce propui tu?

Acum scriu o carte care sper să fie un best seller…haha. Să vedem ce-o să iasă. Are în ea și ceva crimă și nu e așa poetică. Nu am mai scris până acum un roman polițist și vreau să-mi dau noi provocări tot timpul. Am scris până acum un roman scurt și liric și probabil că aș mai putea scrie încă o sută, ceea ce ar putea fi un lucru bun pentru alții, pentru aceia care mă consideră o autoare dificilă. Dar pe mine m-ar plictisi!

Credit imagine principală: Gabriela Cuzepan

The post Anna Axfors: „Singurătatea poate să vină brusc, dar nu trebuie să o folosești ca să îți faci viața și mai plictisitoare sau tristă decât e deja” appeared first on Bookaholic.

Gata, vacanța de vară și cititul pe șezlong la plajă au rămas în amintire și în pozele de pe Instagram și Facebook. Iar înainte de toamna editorială mai avem doar un scurt răgaz pentru a verifica dacă n-am ratat nimic important în august. Mai jos, o listă cu 10 cărți interesante apărute în ultima lună și care ar merita măcar ocazia de a le citi prezentarea. Puțin neobișnuit, poate, dar vara asta a fost o vară a cărților de non-ficțiune, așa cum poate s-a văzut și în lista celor 10 cărți de citit în august 2017 și cum se poate vedea și în cele ce urmează. Iar pentru asta eu nu pot decât să mă bucur.

Zece Decembrie, de George Saunders (trad. Radu Șorop)

Cea mai amuzantă şi provocatoare colecţie de proză scurtă pe care George Saunders a lansat-o până în prezent, Zece Decembrie pune în lumină experienţa umană şi explorează datele pierdute în labirintul preocupărilor cotidiene tulburătoare. Cu o viziune pe alocuri întunecată asupra viitorului, expusă pe riff-urile luminoase ale fantasmelor în continuă formare ale trecutului şi ale prezentului, această colecţie de proză scurtă fredonează umanitatea cu şarm şi intensitate.

George Saunders este unul dintre cei mai apreciați autori de proză scurtă din literatura americană contemporană, printre volumele sale numărându-se CivilWarLand in Bad Decline, Pastoralia, In Persuasion Nation și Zece Decembrie, premiat cu Folio Prize și PEN/ Malamud Award, finalist National Book Award 2013 și aflat pe lista New York Times Ten Best Books of 2013.

„George Saunders este scriitorul timpurilor noastre. Pentru cei care urmăresc îndeaproape evoluția literaturii americane a devenit un fel de supererou. Pe lângă inventivitatea formală și energia satirică a ficțiunii sale, ceea ce o face remarcabilă este cât de mult te face să simți.” (The New York Times)

George Saunders reușește să surprindă cu un umor aparte infinitele fațete, mai mult sau mai puțin umane, ale fiecăruia dintre noi. (© Black Button Books)

Povești de seară pentru fete rebele, de Elena Favili și Francesca Cavallo (trad. Justina Bandol)

A fost odată… o prințesă? Ei bine, nu! A fost odată o fetiță care voia să ajungă pe Marte. A fost o alta care a devenit cea mai bună tenismenă din lume, dar și o alta matematician și filozof. De la Elisabeta I la Malala Yousafzai, de la Amelia Earhart la Frida Kahlo, de la Marie Curie la Coco Chanel, 100 de femei extraordinare sunt portretizate în această carte de către 60 de ilustratoare din toată lumea. Regine, inventatoare, pictorițe, scriitoare, partizane, femei astronaut sau prim-ministru… modele de curaj, de perseverență și de generozitate pentru toți aceia care vor să-și împlinească visurile.

„Cartea pe care ar trebui să o aibă pe noptieră orice fată.” (Forbes)

„Aceste povești înlocuiesc prințesele cu femei care au schimbat lumea.” (The Huffington Post)

„O carte ilustrată pentru fete (dar și pentru băieți) care înfățișează poveștile adevărate ale unor femei extraordinare.” (La Repubblica)

„Fie ca aceste curajoase pioniere să te inspire! Fie ca portretele lor să insufle fiicelor noastre credința neclintită că frumusețea se manifestă în toate formele și culorile și la toate vârstele! Fie ca toți cititorii noștri să știe că reușita supremă este să duci o viață plină de pasiune, de curiozitate și generozitate! Fie ca noi toți să ne amintim în fiecare zi că avem dreptul să fim fericiți și să explorăm lumea din jurul nostru fără opreliști!” (Elena Favilli și Francesca Cavallo) (© Editura Litera)

Fata care citea în metrou, de Christine Féret-Fleury (trad. Mihaela Stan)

Juliette merge cu metroul din Paris în fiecare zi, la aceeași oră. Cea mai mare plăcere a ei este să vadă ce citesc cei din jur: doamna în vârstă, colecționarul de ediții rare, studenta la matematică sau fata care plânge la pagina 247. Îi privește pe toți cu tandrețe și curiozitate, de parcă ceea ce citesc, pasiunile și diversitatea existenței lor i-ar putea colora și ei viața monotonă. Dar într-o zi Juliette hotărăște să coboare cu două stații mai devreme și să o ia pe un drum ocolitor spre serviciu, decizie care îi va schimba viața.

„O poveste frumoasă ca un balsam pentru suflet, plină de trimiteri care le fac poftă de citit și celor mai puțin entuziasmați de lectură!” (Avantages)

„Un roman delicios, care să ne aducă aminte că în epoca rețelelor sociale imaginația e mai importantă decât oricând.” (Madame Figaro)  (© Editura Nemira)

Suflete în noapte, de Kent Haruf (trad. Paul Slayer Grigoriu)

„Poate că fericirea e mai puțin previzibilă decât nefericirea, dat find că ține de libertate. Și întocmai ca libertatea, nu e niciodată sigură; nu poate dura la nesfârșit. Dar poate fi adevărată și, în acest roman minunat, ne putem bucura și noi de ea.” (The Guardian)

Addie Moore și Louis Waters sunt doi oameni în vârstă dintr-un mic orășel de câmpie american, care își duc zilele fiecare în singurătate după ce rămân văduvi și copiii pleacă să-și vadă de viețile lor.
Deși sunt vecini, nu știu mare lucru unul despre celălalt, dar lucrurile se vor schimba când femeia îi propune un aranjament puțin ciudat: să-și petreacă nopțile împreună.

Înfruntând prejudecățile comunității, cei doi se regăsesc noapte de noapte și își alungă singurătatea, spunându-și unul altuia povești de viață și legând o prietenie care nu ține cont de vârstă. Treptat, prietenia lor se transformă în ceva mult mai profund, iar istoria unei iubiri târzii nu se stinge.

„Pe un ton blând și încărcat de melancolie, romanul lui Kent Haruf, publicat postum, vorbește Despre un lucru esențial: profunzimea se află tocmai în lucrurile simple.” (The New York Times)  (© Editura Pandora M)

Eileen, de Ottessa Moshfegh (trad. Irina Bandrabur/Graal Soft)

Sărbătoarea Crăciunului în New England e un motiv de prea puțină bucurie pentru Eileen Dunlop, o tânără modestă și introvertită, prinsă între slujba de secretară la Moorehead, o închisoare pentru băieți, cu ororile sale cotidiene, și rolul de îngrijitoare a tatălui ei alcoolic, într-o casă mizeră. Chinuită de resentimente și de dezgust față de sine, Eileen își petrece zilele mohorâte fantazând să scape din micul orășel de provincie în care se simte captivă. Nopțile și weekendurile le dedică unor furturi mărunte din magazine, urmăririi unui gardian pe nume Randy, pentru care a făcut o mică pasiune perversă, și curățeniei după tatăl ei. Când Rebecca Saint John vine în calitate de consilier psihologic la Moorehead, Eileen este fermecată și se dovedește incapabilă să reziste la ceea ce, la început, pare a fi o prietenie miraculoasă. Afecțiunea ei față de Rebecca o face însă complice la o infracțiune care îi depășește chiar și cele mai violente fantezii.

Teribilă, fascinantă și amuzantă, această memorabilă carte de debut captivează și șochează, aducând în prim-plan una dintre cele mai originale voci noi în literatura contemporană.

„Eileen este un roman remarcabil, întunecat și surprinzător, pe alocuri dezagreabil și uneori hilar. Naratoarea cărții e una dintre cele mai ciudate, mai debusolate și mai jalnice inadaptate pe care le-am întâlnit în ficțiune – și totuși, în felul ei inimitabil, adorabilă. Credeți-mă, n-ați citit niciodată nimic care să se compare cu Eileen.“ (Washington Post)  (© Editura Litera)

Cuprind mulțimi. Miliardele de microbi din noi și felul în care ne modelează viața, de Ed Yong (trad. Constantin Vlad)

.
Dacă privim regnul animal din perspectivă microbiană, până și cele mai familiare părți ale vieților noastre vor arăta într-un fel cu totul nou. Aflăm despre procesele biologice secrete, invizibile și minunate din spatele coralilor care construiesc recifuri mărețe, despre calmarul luminiscent care ne poate ajuta să cunoaștem mai bine propriile bacterii intestinale, despre cărăbușii care doboară păduri, despre țânțarii din Australia care luptă contra unor maladii și despre ingredientele din laptele matern, care au evoluat ca să hrănească primii microbi ai unui nou-născut. Vedem modul în care oamenii perturbă aceste parteneriate și pe care cercetătorii încearcă acum să le manipuleze în avantajul nostru. Așa cum scria William Blake, vedem lumea într-un grăunte de nisip.

Cuprind mulțimi este povestea parteneriatelor extraordinare dintre creaturile familiare ale lumii noastre și cele despre care nici n-am știut că există. Această carte ne va schimba atât felul în care privim natura, cât și percepția asupra locului pe care îl avem în ea.

În cea mai mare parte a existenței umane, microbii au stat ascunși, fiind vizibili doar prin bolile pe care le cauzau. Când în sfârșit au apărut în studiile biologice, au fost proscriși ca malefici. Abia de curând au migrat de la periferiile neglijate ale biologiei în centrul acesteia. Chiar și în prezent, majoritatea oamenilor consideră că microbii sunt germeni care trebuie eradicați, însă cei care trăiesc împreună cu noi – microbiomul – constituie părți neprețuite ale vieților noastre. Cuprind mulțimi analizează lumea microbilor și ne arată cât de ubicui și de vitali sunt: ne sculptează organele, ne apără de boli, ne descompun hrana, ne educă sistemele imunitare, ne ghidează comportamentul, ne bombardează genomurile cu genele lor și ne conferă abilități incredibile.  (© Editura Publica)

O istorie a copilăriei. Copiii în Occident din Evul Mediu până în epoca modernă, de Colin Heywood (trad. Ruxandra Vișan)

Ce este copilul? Copilăria ar trebui considerată a fi un construct social? Care au fost atitudinile adulților față de copiii de-a lungul timpului? Pe parcursul cărții descoperim copilul privit a fi un păcătos augustinian, care vrea să-i domine pe cei din jur, un inocent romantic care încă nu este corupt de civilizație sau o doar o dovadă a fertilității cuplului parental, aruncat în brațele doicilor îndată ce a venit pe lume. În Occident, începând cu secolul douăzeci copiii nu mai erau expuși morții, abandonului sau bătăilor în aceeași măsură ca în trecut, iar relațiile dintre părinți și copii s-au îndulcit. Scopul cărții de față este acela de a evidenția problemele speciale din istoria copiilor, pe care o plasează în contextul social și cultural, fără a pierde din vedere experiențele individuale care au ajuns până la noi prin jurnale, autobiografii și mărturii orale. Scrisă într-un limbaj accesibil, cartea se adresează psihologilor, sociologilor, istoricilor și tuturor celor interesați de copii și copilărie.

Colin Heywood este profesor de istorie economică și socială la Universitatea din Nottingham. A scris numeroase studii despre copilărie, familie și parentalitate.  (© Editura Trei)

Cultura japoneză, de Paul Varley (trad. Ruxandra Mărginean Kohno)

Cartea lui Paul Varley este considerată una dintre cele mai coerente și mai bine scrise introduceri în istoria și cultura japoneză. Concisă, explicită, alertă, este un volum de referință în orice bibliografie privind Japonia.

„Cultura japoneză trece în revistă cei peste două mii de ani de istorie neîntreruptă a unuia dintre cele mai cultivate popoare, punând în lumină deopotrivă personalitățile, religiile, genurile și stilurile de arte vizuale, formele de expresie literară, insolitul creației teatrale, particularitățile culturale (ceremonia ceaiului, de pildă) ori ponderea și semnificația influențelor exercitate de-a lungul vremii de China, apoi de Occident.“ (Booklist)

„Citatele ample din clasicii literaturii nipone și ilustrațiile numeroase care însoțesc textul fac din cartea lui Paul Varley o excelentă expunere a evenimentelor majore ale civilizației japoneze.“ (Bulletin of the School of Oriental and African Studies)  (© Editura Humanitas)

The Undoing Project. Kahneman, Tversky și o prietenie care a schimbat modul în care înțelegem mintea umană, de Michael Lewis (trad. Robert Dobre)

Acum 40 de ani, psihologii israelieni Daniel Kahneman și Amos Tversky au scris o serie de studii surprinzătoare și originale, prin care au anulat ipotezele referitoare la procesul de luare a deciziilor. Lucrările lor au demonstrat că mintea umană greșește sistematic când este forțată să exprime judecăți în condiții de incertitudine. Cercetările lor au pus bazele domeniului economiei comportamentale, au revoluționat studiile Big Data și medicina avansată, au condus la o nouă abordare a reglementărilor guvernamentale și au făcut posibilă una dintre lucrările lui Michael Lewis. Kahneman și Tversky sunt singurii responsabili de tendința de a nu mai avea încredere în intuiția umană și de a acorda întâietate algoritmilor.

The Undoing Project spune povestea unei prietenii captivante, între doi oameni care au dimensiunile unor personaje literare geniale. Kahneman și Tversky au devenit genii în universitate și eroi pe câmpul de luptă – ambii au avut cariere semnificative în armata israeliană –, iar cercetările lor au fost strâns legate de experiențele lor extraordinare de viață. Amos Tversky a fost un luptător genial, sigur pe el și extrovertit, aflat mereu în centrul atenției; Kahneman s-a refugiat în copilărie din calea naziștilor și a fost un introvertit a cărui îndoială de sine iscoditoare a stat la baza ideilor sale. Cei doi au format una dintre cele mai intense colaborări din istoria științei, atât de strânsă încât erau momente în care nu își puteau aminti care dintre ei fusese la originea unei anume idei sau cine ar fi trebuit să își asume anumite merite.  (© Editura Publica)

Genghis-han și nașterea lumii moderne, de Jack Weatherford (trad. Alina Popescu)

Armata mongolă condusă de Genghis-han a cucerit mai multe teritorii și a subjugat mai multe popoare, în douăzeci și cinci de ani, decât au reușit romanii în patru sute. Pretutindeni în acest vast imperiu, mongolii au influențat dezvoltarea fără precedent a schimburilor culturale, au extins rețeaua comercială și au fost motorul unei renașteri a civilizației. Om cu vederi infinit mai progresiste decât omologii săi europeni și asiatici, Genghis-han a abolit tortura, a conferit libertate deplină tuturor cultelor religioase și a anulat privilegiile aristocrației specifice sistemelor feudale. Începând cu povestea ascensiunii lui din sânul unei culturi tribale și încheind cu explozia de civilizație declanșată de Imperiul Mongol, această excepțională lucrare de istorie revizionistă este o veritabilă epopee despre nașterea lumii moderne. (© Editura Corint)

The post 10 cărți de citit în septembrie 2017 appeared first on Bookaholic.

O formă de artă astăzi, o modalitate de a marca rolul indivizilor într-un trib sau condamnații în vremurile moderne, tatuajul rămâne un semn distinctiv, cu justificări și conotații multiple. Dacă acum câteva mii de ani, când apărea pentru prima dată, avea o funcție strict practică, de-a lungul timpului a căpătat semnificații mai degrabă estetice sau terapeutice. Nu doar un mod de a-ți înfrumuseța corpul, ci și o cartografiere transcrisă pe viu a unor momente existențiale, tatuajele vorbesc despre evenimente, gânduri, obsesii, traume sau mari bucurii pe care cei care și le fac vor să le înscrie, să le fixeze, dar și să le exorcizeze, închizându-le în straturile epidermei.

M-a interesat mereu să aflu ce e în mintea poeților care își „bat pe piele anumite semne sau imagini, cum au ajuns să și le facă și ce relație există între biografia, scrisul și corpul lor. De ce neapărat poeții? Pentru că ei sunt mai sensibili, mai impulsivi, trăiesc totul la o temperatură mai ridicată decât ceilalți oameni și orice gest pe care îl fac e strâns legat de vortexul lor emoțional. Pentru că ei sunt, într-un fel sau altul, mai „adevărați” (oricâte înțelesuri poate primi acest cuvânt), mai autentici. Așa că am întrebat patru poeți români de azi (Livia Ștefan, Tiberiu Neacșu, Ligia Pârvulescu, Dan Dediu) și o tânără poetă spaniolă (Luna Miguel) care e locul tatuajelor în viețile lor și ce își propun să exprime prin ele.

Întrebările pe care le-au primit, așadar, au fost:

1. Împăratul e gol. Are optzeci de testicule și o zvastică tatuată pe gland. Și secera și ciocanul tatuate pe gland. Și chipul Mântuitorului tatuat pe gland. Și numele Profetului tatuat pe gland. Și steaua lui David tatuată pe gland. Și Goldman Sachs tatuat pe gland. Și Mickey Mouse tatuat pe gland. Și Răpirea din serai tatuată pe gland. (O. Nimigean) Imaginează-ți un orb. Vorbește-i despre tatuajele tale. Care e povestea lor?

2. Nu există eveniment al vieții/ fără expresie (Mariana Marin). Ce fel de expresie e tatuajul pentru un poet? Cum se leagă asta de scris și de a te însemna într-un fel sau altul corporal, voluntar și cu sens?

3. tot ce e posibil e numai o amintire îndepărtată/ pe care te încăpățânezi/ să o regăsești lipită pe sub hainele tale (Răzvan Țupa) Între semnificația pe care o are doar pentru tine și ideea de expunere/ vizibilitate/ sharing, unde se situează tatuajul? Ce importanță are pentru memorie?

Livia Ștefan

(c) Dirk Skiba

1. Salut, sunt Livia, am opt tatuaje, trei negre, celelalte colorate. Minimaliste, pentru că ştiu că multe dintre ele vor fi redecorate, acoperite cu altele şi mai colorate. Pentru că omul se plictiseşte. Pofta pentru un prim tatuaj mi-a venit într-o zi din senin, cum se întâmplă toate lucrurile. Iubitul meu de atunci a decis că trebuie să îşi bată din nou tatuajul de pe braţ, că se decolorase. Şi am zis să îmi fac şi eu ceva, numai că nu ştiam exact ce. Şi am zis să îmi bat un punct în palmă. Nu un simplu punct de test, cum se întâlneşte peste tot. Nu. Punctul meu era punctul primordial. Big Bang-ul. Pe urmă, la mulţi ani după asta, m-am trezit într-o zi privindu-mi picioarele. Care picioare sunt marcate de „semne de bună purtare”. Şi am zis că dacă tot am nişte semne permanente, pe care nu le-am vrut, măcar să am şi altele pe care să le vreau. Şi m-am mâzgălit tot pe piciorul drept (cel mai buşit), unde am trântit frumos un semn al păcii Italicizat. Mov, cu contur negru şi floricică roşie într-o parte (margaretă cu bumb verde). Nu sunt hipioată, dar sunt destul de vulcanică şi impulsivă, iar ăsta l-am făcut să-mi mai aduc naibii şi eu din când în când aminte să fiu mai peaceful. Dar îl voi acoperi cândva cu un peisaj sau cine ştie cu ce.

După asta, în nopţile insomniace în care mă tot holbam la lună, am zis că ar fi frumos să pot privi luna şi ziua, în toată splendoarea ei. Mai ales că citisem că se îndepărtează de Pământ. Iar noi fără lună nu am fi fost posibili. Am printat o poză deci cu o lună albastră şi m-am dus la un prieten să mi-o tatueze. Cu toate că e un foarte bun tatoo artist, a avut emoţii. Şi eu la fel, mai ales că, în drum spre lună, călătorisem cu un taximetrist fost traficant de carne vie şi rămăsesem cumva sub imperiul înjurăturilor transmise prin telefon unei alte traficante, încă activă pe atunci. Dar Cătălin s-a descurcat super cu luna, a făcut fiecare crater, punct ş.a.m.d. Doar culoarea diferă pentru că eu am vrut luna roşie, de care le e tuturor superstiţioşilor frică. Şi, uite-aşa, am şi luna pe mâna stângă.

Pe urmă a venit frunza de la Salvaţi Roşia Montană, undeva desupra inimii, spre umăr, pe stânga. Toată lumea mă întreabă de ce naiba mi-am tatuat frunza asta. E chiar aşa de importantă oprirea proiectului, aşa activistă sunt? Oi fi. Dar dacă aş muta aurul şi toate celelalte de la Roşia Montană la Plopşoru, în pâmântul lui Gonzo Libre, atunci înseamnă că ar trebui să mă lupt pentru pământul ăla, nu? Şi poate ar trebui să mă lupt singură, că nu i-ar mai păsa nimănui. Şi o s-o fac. De-aia stă frunza verde-roşie cu mândrie pe mine. Şi la vedere.

Şi deja ajunsesem atât de fascinată de tatuaje că m-am gândit cât de mult mi-ar plăcea să am unul şi pe spate. Şi voiam o pisică. Pentru că pisicile sunt cumva legate de familia şi copilăria mea. Toţi le-am iubit şi le iubim şi mereu mi-a plăcut la ele privirea aia care părea să ştie că sunt cele mai răsfăţate creaturi. Aşa că m-am hotărât să îmi fac o pisică. Nu ştiam ce pisică să aleg. În căutările mele, am dat peste un copac cu pisici. Ceva minimalist şi haios. Perfect, arborele genealogic al pisicilor. Şi l-am făcut. Acum aş vrea să îl îmbunătăţesc. Să fie frunze, şi umbre, şi spirale, şi pete de cafea eventual. Nu doar un copac uscat în care doar pisicile mai stau agăţate.

Pe urmă, am început să-mi fac tatuaje cadou de ziua mea. Am început cu o spirală Fibonacci pe umărul drept. Care se ştie că nu-i ca spirala de aur. Un pic stilizată doar, cu nişte cârcei de viţă de vie. E verde toată. Şi cu un gândăcel african pe acolo, a cărui semnificaţie siropoasă este că „dragostea nu rătăceşte niciodată drumul spre casă”. Deh, mi-am îngăduit un pic de sentimentalism şi cu butonul de on/off de pe piept. Roşu, exact ca butonul de oprit/pornit de la telecomandă. Voiam să scriu de fapt: do not resuscitate, dar am zis că e prea mult. Şi am stat într-o seară şi m-am gândit, în dreptul mai  multor pahare cu gin, cam cum să-mi stilizez butonul ăsta şi am descoperit simbolul ensō, pe care ar fi trebuit să îl desenez chiar eu, în picioare, cu ochii închişi, în timp ce aveam mintea total golită. Aşa că mi-am mai turnat nişte pahare cu alcool ca să-mi golesc mintea şi am mâzgălit vreo câteva zeci de cercuri până să-mi iasă ăsta. E deschis, ceea ce înseamnă că-i deschis mişcării şi dezvoltării şi, cum eu sunt mare fan al impermanenţei, e foarte bine că l-am desenat aşa. Înăuntru scrie sărută. Umblu cu instrucţiunile de folosire la vedere.  Şi ăsta-i cel mai serios, dar şi cel mai amuzant tatuaj, pentru că mulţi au înţeles, în loc de sărută, tot felul: săniuţa, sănătate, strănută, săbiuţă etc.

În rest, mai am poemul din „Lolita32”, patru pereţi între patru pereţi, tatuat pe ceafă. Patru puncte între patru puncte, un fel de miştocăreală la 5-ul puşcăriaşilor. Şi mai am un punct şi-o virgulă după urechea dreaptă, simbol pentru cei care au la activ tentative de sinucidere. Ca ceilalţi care-l văd să iasă din hăul ăla şi poată vorbi despre cum să faci să nu pui punct. În rest, sunt work in progress.

2. Singurul lucru pe care-l spun oamenilor care mă arată cu degetul că-s tatuată şi mă întreabă de ce e că am vrut şi nişte cicatrici pe care să le desenez eu după bunul meu plac, pentru că îmi place frumuseţea mai mult decât mutilarea. Şi am vrut desenele astea pe mine, cât să mai acopăr din celelalte, pe care nu le-am vrut, dar care mi-au fost oferite de-a lungul timpului.

3. Ştii, baţi nişte culori şi nişte semne pe tine şi, cu toate poveştile şi semnificaţiile lor, ajungi să uiţi că ţi le-ai făcut, ca şi cum pielea ar fi fost aşa dintotdeauna. În afară de filmul ăla, Memento, nu-mi mai vine nimic în cap, haha.

Tiberiu Neacșu

(c) Tara Skurtu

1. Orbul nu e gol. Și nu știu dacă are glandul tatuat. El, nici atât, nu poate vedea un lup pe brațul meu drept și un citat din Beckett pe brațul stâng. Și nu știu dacă aș aduce în discuție asta chiar acum. De-abia l-am cunoscut. Mă interesează să aflu ce vede el, vorba lui Borges. Pot să-i spun, însă, că are gulerul cămășii îndoit în partea dreaptă. Cât despre tatuaje, nu e mare lucru de povestit. Un lup cu ochi inteligenți și un citat. Nu mă întreabă de ce. În consecință, comandăm o bere.

2. Bunicii din partea tatălui munceau pe șantier, pe vremea comunismului. La canalele de irigații. Mâna de lucru nu era chiar la-ndemână, așa că despotul îi punea la muncă pe soldații în termen sau pe pușcăriași. În camioanele armatei care ne-aduceau de mâncare (țin minte că pâinea era tare, o puteai mânca doar dacă o înmuiai în ciorbă – și asta o zeamă lungă), după ce-mi puneam jos tacticos pachetul de Carpați plin cu așchii pe care le consideram țigări, mă uitam atent la sirene sau femei verzi pe antebrațele oamenilor sau pe spatele lor. De-atunci, cred, mi-a rămas dorința asta de a mă însemna. Scrisul e o însemnare despre niște evenimente care au apărut ulterior. Și, cu siguranță, e un fel de răspuns la evenimentele astea. Expresia lor o conține pe cea a însemnării. Un fel de memento, poate. Ar fi, totuși, egomaniacal, să mă însemnez cu propriile-mi cuvinte. Ușor trumpesc, dacă vrei.

3. Nu sunt foarte vizibile tatuajele mele. Nici nu m-am gândit la aspectul ăsta atunci când le-am făcut. Dar să ai un lucru lipit de piele, care se schimbă împreună cu tine, care îți aduce aminte, e un lucru interesant. Cred că sunt susceptibil de nostalgii. Aș zice că transformarea sau, dacă-mi dai voie, posibilitatea transformării e unul dintre aspectele importante. Un eveniment e, fără doar și poate, caracterizat de posibilitate. De ce urmează după, de ce a urmat după. Și încăpățânarea de a trece dincolo și aceea de a regăsi urmele evenimentului (am senzația că sunt la un curs de semiotică) sunt, până la urmă, și ele evenimente pe care, neînsemnate, le porți pe sub haine. Nu știu dacă văd tatuajul ca pe o cicatrice – în sensul de „urmă” –, ci, mai degrabă, ca pe un fel de promisiune – poate un „simptom” al posibilității. Sau, pur și simplu, ca pe un moft. Totuși, ca să fiu sincer, e și o expresie a memoriei mele leneșe, care se încăpățânează să supraviețuiască doar cu un minim de amintiri. Așa că le mai desenez pe mine.

Ligia Pârvulescu

1. Goliciunea e interioară. Dacă dispare, decorarea exterioară devine o opțiune în funcție de condițiile climatice și sociale. Ultimele pot impune limitări legate mai degrabă de idei depășite decât de logică. Multe dintre ele au fost însă abandonate, iar procesul continuă – de exemplu, acceptarea comunității LGBT. Excepțiile nu sunt agreate  – și aici intră și ideea de nuditate și tatuaj. Dar, istoric vorbind, fără câțiva inițiali „eretici” arși pe rug la propriu sau la figurat, evoluția nu s-ar fi produs. Mecanismul a rămas același, diferența o fac temele în discuție. Nu-i ușor să mergi împotriva curentului. Poți părea superficial, disponibil sexual, iar o femeie trebuie să fie suficient de puternică și de conștientă de propria valoare pentru a trece cu amuzament pe lângă reacțiile pe care o astfel de atitudine le poate stârni. Împăratul gol de sens poate fi plin de sens, dar, pentru orbi, acesta nu există. Nu poți explica un răsărit cuiva care trăiește o noapte perpetuă. Așa suntem făcuți, majoritatea: abia în momentul în care trăim ceva în mod direct avem șansa să înțelegem. Cea mai bună metodă pentru cine vrea să știe sensul tatuajului e să-și facă unul și să-și asume că îl va avea până în ziua morții. Nu cred în „undo”. Nimic nu poate fi șters. Eventual îmbogățit cu sens, rafinat.

2. Tatuajul e făcut pe una dintre granițele ce separă, dar nu despart, microuniversul de macrounivers, în sens fractal. E ornamentul unei porți, are o simbolistică și un rit de trecere între lumi. Tatuajul e poezie. „Materialul” pe care se „scrie”, pielea, are însă mai multe similitudini cu viața decât cu hârtiile care vorbesc despre ea.

3. Tatuajele sunt hard-drive-uri ale trecutului, ale fostelor eu-ri care te-au făcut ceea ce ești. Exprimă laturi din tine rezultate din capitole închise, care te-au ajutat să evoluezi și să te ancorezi în prezent. Pentru percepția exterioară contează esteticul, numărul și localizarea, dar sensul tatuajului e dincolo de suprafață. Să-ți faci unul poate dura ani. Sau secunde, pentru că, atunci când apare, știi. La fel ca și cu oamenii.

Dan Dediu

1. Sunt la fel de orb față de semnificația/povestea lor, sunt doar obsesii de care am vrut să îmi amintesc și poate să înțeleg cu timpul relația mea cu ele. Pe antebrațul drept e un citat din Kafka: Dacă am marea dorință de a fi atlet, e pentru că aș vrea să ajung în cer, unde să pot fi la fel de disperat ca și aici, tot pe antebraț un ochi, ce reprezintă glanda pineală, și la încheietură o rolă de film, pe care inițial am vrut s-o umplu cu tot felul de imagini. Mai sus, tot pe brațul drept, e o frază din Emerald Tablet, „As above, so bellow”, pentru că îmi place ideea de microcosmos și macrocosmos. Lucrurile mărunte, discrete, în care poți descoperi lucruri mari, ascunse.

2. Tatuajele sunt o formă de expresie mai mult pentru marginali. E o formă de refuz, cum cred că e și poezia. Și bineînțeles că voluntar, în cazul tatuajelor. Cu sens sau fără sens. Cam la fel și cu poezia, are același sens de permanență, e o alegere cu care riști să te identifici, să te modeleze într-un fel sau altul. Te-ai oferit voluntar și te-ai ales cu o amibă devoratoare de creier.

3. Referitor la vizibilitate/sharing, e un proverb Iban foarte mișto: A man without tattoos is invisible to the gods. Doar că aici nu mai poate fi făcută o comparație între poezie și tatuaj, semnificația și utilitatea tatuajului e doar pentru tine. Poate fi ca totemul din Inception, reminder, un mod de individualizare, să-ți amintești cine ești, să-ți amintești de visele tale când plonjezi în alte vise sau te lași sedus în vise labirint, în care riști să nu te mai recunoști.

Luna Miguel

1. Dacă ar trebui să-i vorbesc despre tatuajele mele cuiva care nu vede, i-aș spune că aproape toate au sunetul mării. Mai mult decât atât, i-aș spune că aproape toate sunt materializarea unui vers sau a unei idei aparținând unui scriitor care îmi place. De exemplu, am o ancoră pe care scrie Sailor’s Grave – vine de la un citat din Thomas Pynchon. Mai am și un diamant albastru: vine de la un vers pe care Ted Hughes i l-a dedicat Sylviei Plath și care spune „But the jewel you lost was blue”. Mai am și o molie galbenă cu gri și care vine de la un poem de Jesús Carmona Robles, al cărui vers este „Poemul sângerează”, iar semnificația acestuia e legată de prima mea călătorie în Mexic. La fel și toate celelalte. Cred că i-aș spune așa: că tatuajele mele sunt mare și sunt literatură.

2. În ceea ce mă privește, tatuajele astea vin ca să definească etape din viața mea, voci ale scriitorilor care îmi plac și dragostea mea atât pentru literatură, cât și pentru artă. Pe lângă asta, îmi urăsc pielea: e foarte albă și plină de cicatrici și semne de boală. De-asta o tatuez cu poezie: o modific după gusturile și după pasiunile mele.

3. Există un artist care a devenit celebru pentru că și-a vândut pielea. A spus că, atunci când va muri, o va da să-i fie smulsă de pe cadavru pentru ca tatuajele lui (care, în definitiv, sunt artă) să fie cu adevărat nemuritoare. E o idee interesantă, doar că mie îmi plac tatuajele vii. Tatuajele îmi amintesc că sunt vie și că am simțit, am citit și mi-am imaginat anumite lucruri în anumite momente. Mă bucură faptul că ele înseamnă memorie. Și îmi place să mă gândesc că ele vor muri odată cu mine.

The post Anchetă: Cinci poeți despre tatuajele lor și legătura pe care o au ele cu scrisul appeared first on Bookaholic.

Prin intermediul organizatorilor Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara „La Vest de Est / La Est de Vest” (FILTM), a ajuns la noi un interviu cu Mircea Cărtărescu, realizat de Luca Dragu, elev în clasa a IX-a la Liceul Teoretic „Nikolaus Lenau” din Timișoara și frontman în ALL Friends Band. Pe lângă muzică, Luca joacă în piese de teatru, iar cealaltă mare pasiune a sa este literatura – îi place să citească și să abordeze autori contemporani. De aceea, la cea de-a V-a ediție a FILTM, care a avut loc între 25 și 28 octombrie 2016, și-a dorit să stea de vorbă cu scriitorul Mircea Cărtărescu, care chiar nu mai are nevoie de nicio prezentare.

Nouă ni s-a părut simpatică și interesantă conversația, așa că am decis să o publicăm. Lectură plăcută!

Când eram mai mic, eram foarte curios să vă citesc. Mi s-a recomandat ca unele titluri să le pun în așteptare „până mai cresc”. Dacă ar fi să vă gândiți la o restricție de vârstă pentru întreaga dumneavoastră operă, care ar fi aceasta?

Eu, în general, nu scriu având în minte restricțiile astea de vârstă. Cred că depinde mult de cel care citește, pentru că poți avea vârsta ta și să fii atât de pasionat de lectură, încât să nu îți pese și să citești în ciuda celor care îți spun să lași pe mai târziu. Contează foarte mult cititorul. Cititorul face jumătate din treaba artistică, fiindcă un autor spune că cititorul nu are acces la memoria autorului, nu știe la ce se referea autorul. Vede ceea ce vede, vede cu ochiul minții autorul în scrierea sa. El recompune fraza asta, după patrimoniul lui interior, după memoria unei stări pe care el a trăit-o.

Deci un cititor recreează, recompune o carte din propria lui substanță interioară. Așa încât, până la urmă, cititorul este co-autor al unei cărți, și niciun cititor nu citește aceeași carte cu cel de lângă el, fiecare citește o carte diferită. De aceea, pe mine mă intereseazã prea puțin vârsta cititorilor mei, eu nu scriu cărți pentru diferite vârste; singura mea carte pentru copii, Enciclopedia Zmeilor, este o carte pentru copii și adulți rafinați, care pot înțelege caracterul ludic al acestei cărți. Prin urmare, eu nu am să îți recomand ție – sau oricui altcuiva – să citești anumite cărți ale mele, poți să citești orice carte de-a mea, cu rezerva că e posibil, nu din cauză că nu ai o conștiință suficient dezvoltată, ci poate că din cauza vârstei, nu ai cultura suficientă ca să poți ințelege până la capăt o carte. Dar un nivel al ei, poate dacă vrei și îți place și faci un efort, îl poți înțelege.

Nichita Stănescu spunea că, dacă pui niște versuri proaste pe o muzică bună, omul va ține minte acea piesă, însă dacă pui niște versuri bune pe o muzică proastă, omul nu va memora acea piesă. Știu că vă place o anumită zonă „bună” a rock-ului. Există vreun artist/ formație al/ale cărui versuri să le apreciați mai mult ca pe celelalte?

Între muzicienii din perioada modernă a muzicii rock, mulți au fost poeți remarcabili. Puțină lume știe că Paul Simon avea studii filologice, că făcuse facultatea de litere, puțină lume știe că Bob Dylan și-a dorit întreaga viață cu ardoare să fie un poet și că și-a luat numele de la un mare poet englez – pe el îl chema Robert Zimmermann, și-a luat pseudonimul Bob Dylan de la Dylan Thomas, unul dintre cei mai mari poeți englezi. La fel, puțină lume știe că Leonard Cohen, de pildă, este un scriitor la fel de cunoscut ca și cântăreț, este autor de romane, este autor de volume de versuri normale, obișnuite. Foarte mulți artiști, care sunt considerați artiști în sensul larg al cuvântului, au avut, totuși, veleități de artiști adevărați și, uneori, nu doar veleități, ci chiar talent și, aș spune, în unele cazuri, cum este cel al lui Bob Dylan, chiar genii. Deci, până la urmă, mai ales în perioada aceasta mai nouă, modernitatea, se amestecă și genurile, și artele. Am tradus mai multe, nu numai Bob Dylan, ci și o parte din opera lui Leonard Cohen, am tradus și Brassant… am tradus foarte mult astfel de autori, pentru că nu sunt un snob, nu mă interesează dacă este cultură populară, în sensul american, cel de cultură a străzii. Pentru mine, totul este cultură.

Mircea Cărtărescu și Luca Dragu la cea de-a V-a ediție a FILTM

Apropos, v-ați săturat să vă tot întrebe lumea despre decernarea premiului Nobel lui Bob Dylan?

Am comentat foarte des în ultimul timp vestea aceasta. Este o tendință a comitetului Nobel, dar și a limitelor literaturii. Pentru că premiul Nobel a fost dat până acum unor scriitori buni sau proști, de o sută de ani încoace. Dar întotdeauna au dat unor scriitori, unor oameni care au scris ficțiune, cu diferența că era poezie sau proză. În ultima vreme, au început să dea aceste premii unor autori din genuri considerate marginale sau chiar extra-literare. Anul trecut, au dat unei autoare din Ucraina, Svetlana Alexievici, care nu este propriu-zis scriitoare, ea scrie non-fiction, e o autoare de interviuri cu oamenii care au trăit trauma Cernobîlului și așa mai departe, dramele Estului extrem al Europei. Iar anul acesta, s-a depășit o altă limită a literaturii, și anume cea care delimitează literatura pe hârtie de o alta formă de literatură – lyrics-urile cântăreților de muzică rock sau de muzică pop. Așa încât eu cred că este o tendință care consonează cu evoluția tehnologică și culturală prin care trecem astăzi.

Imaginați-vă în ipostaza unui cântăreț tânăr din România. În ce limbă credeți că ar fi mai bine să se scrie versurile, în română sau în engleză?

Aici sunt diverse considerente. Depinde cui i se adresează cântărețul. Muzica pe versuri în engleză corespunde unui trend mondial. Mai toți cântăreții din diferite culturi preferă să cânte în engleză pentru că este limba universală, nu numai a artelor, în sensul plastic al cuvântului, ci mai ales a limbii medii, limba pe care o știe toată lumea. Oamenii cântă fiecare pe limba lui așa cum se pricep, cântă în limbi străine. Dar există și un public românesc, foarte fidel al unora dintre cântăreții aceștia, și atunci mulți dintre ei preferă mai departe să cânte în românește. Deci este ad libitum, fiecare cum vrea. N-am niciun fel de preferință. Prefer muzica bună și versurile bune, indiferent de limbă.

Majoritatea lucrărilor dumneavoastră sunt subiective. Eu, unul, nu am citit vreo carte de-ale dumneavoastră dintr-o altă perspectivă, punând la o parte Enciclopedia Zmeilor. În general, în romanele dumneavoastră naratorul este personaj principal, respectiv martor. Există/aveți în plan să scrieți și ceva în care dumneavoastră, ca avatar, să fiți mai puțin implicat?

Pentru mine nu are nicio importanță. Chiar dacă scriu la persoana a treia, conținuturile mele sunt tot interioare, nu? Când visezi, visezi diverse personaje care par independente, fiecare cu propria sa personalitate, inteligență și independență, nu? Și totuși ești tot tu. De unde vin personajele astea? Tot din propria ta minte. Chiar dacă ele vorbesc, ca un actor pe scenă. Este aceeași situație într-o operă literară. Fie că se aude o singură persoană, o singură voce care spune „eu”, fie că se aud multe voci de sus, perspectiva fiind omniscientă, a unui narator impersonal, până la urmă este același lucru, adică pentru un scriitor totul este subiectiv, totul este exprimat de sine. Nu țin cont între proză subiectivă și obiectivă. Totul este subiectiv.

Vă mulțumesc. O ultimă întrebare, vă rog. Există vreo poezie de-ale dumneavoastră care v-ar plăcea să fie pusă pe muzică? Dacă da, de către cine?

S-au și pus. Nu mai știu care dintre ele, dar firește că eu aș fi foarte flatat ca Alexandru Andrieș sau alți cântăreți, cant-autori pe care îi iubesc, să pună textele mele pe muzică. Dar atunci textele mele nu ar mai fi ale mele, eu le-aș da toată libertatea și m-aș despărți cu totul de textele mele, chiar dacă le-am scris eu pe hârtie, pentru că atunci ele deja ar deveni altceva, ar deveni integrate în cântecele lor. Cineva spunea, când a fost întrebat de ce nu se pun poeziile lui pe muzică, că „Poeziile mele conțin deja muzica lor. Nu are sens să vină o muzică și din exterior”. Sunt de acord cu asta, că orice poem bun își are muzica sa proprie, interioară. Și Leonard Cohen, pentru că tot am vorbit despre el, spunea că în spatele tuturor poeziilor sale normale, scrise pe hârtie, este umbra unei chitare. Deci, într-un fel, el fiind și un muzician extraordinar, gândea fiecare poem al lui ca fiind pus pe muzică. Dar cele de pe hârtie își aveau propria lor muzică interioară.

The post Interviu cu scriitorul Mircea Cărtărescu, realizat de Luca Dragu, elev în clasa a IX-a, la FILTM V appeared first on Bookaholic.

Scriitoarea Andreea Răsuceanu a răspuns cu un neașteptat entuziasm invitației mele la rubrica Bibliotecă de scriitor, fapt care m-a bucurat foarte mult. Abia întoarsă din concediu, i-am făcut o vizită în apartamentul luminos și plin de culoare, de care m-am îndrăgostit la prima vedere – în special de o bibliotecă verde poloneză, preferata mea dintre cele cinci corpuri de diferite mărimi, care ocupă două camere din apartament.

M-am simțit în largul meu îndată ce am cunoscut-o pe Andreea Răsuceanu, o persoană caldă, deschisă, volubilă, plină de entuziasm și energie, cu care discuția s-a legat încă din prag, de parcă ne cunoșteam de când lumea. Poate așa se explică faptul că, după o întâlnire care a durat mai bine de șase ore, nu prea mă înduram să plec din frumoasa cameră de zi, care parcă a împrumutat ceva din energia și firea optimistă a autoarei. Discuția s-a îndepărtat adeseori de subiectul vizitei mele și ne-am găsit imediat o preocupare comună: aceea de a căuta locurile din cărți – o pasiune care a purtat-o pe scriitoare pe drumuri nebănuite și s-a concretizat în mai multe cărți și articole de geografie literară.

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Ții o evidență a cărților?

Nu, n-am ținut niciodată o evidență, dar îi admir foarte tare pe oamenii care au biblioteci puse în ordine, pentru că îmi imaginez că ordinea aia e și una interioară, a ideilor, a gândurilor și emoțiilor… Că există timp pentru asta, un ritm al vieții care permite lucrul ăsta. Pe când la mine principiul bibliotecii e unul al migrației cărților, care își găsesc singure locul, se mută dintr-o bibliotecă în alta, dintr-o cameră în alta, într-un mod care mie îmi rămâne uneori străin. (râde) Glumesc acum. Evident, totul depinde de ce cărți folosesc în momentul când lucrez la ceva. Dar cred în călătoria asta a cărților, atât pe teritoriul intimității, adică în spațiul aceleiași case, cât și în circulația lor de la o persoană la alta. Uneori, aș putea să jur că am o anumită carte, mă duc exact la locul din bibliotecă unde știam că se află și ea a dispărut definitiv, nu mai e nicăieri. Desigur, e posibil să apară în mod misterios peste nu știu cât timp, acolo unde mă așteptam cel mai puțin. Cred, într-adevăr, că există o viață a cărților, numai a lor, și un destin – și, cum spuneam, ele își aleg singure locul sau proprietarul, iar mie îmi e foarte greu să le disciplinez într-un anumit fel. Nu știu niciodată câte cărți am, pe unde sunt, mai puțin cele pe care mi le aranjez în așa fel încât să-mi fie la îndemână când am nevoie de ele.

Îmi amintesc că, pe când eram copil, aveam o vecină, o foarte distinsă profesoară de literatură română, la care mă duceam uneori să împrumut cărți, atunci când nu le aveam acasă sau nu le găseam la bibliotecă. Mă fascina absolut totul la apartamentul acela, mi se părea că arată ca un interior dintr-un roman sud-american. Când intrai acolo, spațiul se dilata, nu mai erai într-un banal bloc comunist de pe bulevardul Banu Manta, ci în altă parte – erau niște covoare groase, ți se afunda piciorul în ele pe măsură ce înaintai pe un hol nesfârșit, parcă-l văd. Intram într-o cameră de zi care avea un perete cu o bibliotecă enormă, cu geam, extrem de ordonată, și ceream respectiva carte. Eu sunt convinsă că doamna profesoară Stănescu știa imediat unde se afla, dar întotdeauna apărea de undeva un repertoar, în care se căuta meticulos cartea – era un întreg ritual, gestul în sine era important. În timpul ăsta, eu ascultam fascinată papagalii de pe balcon, pe care doar îi auzeam, nu-i vedeam. Și balconul în sine era o poveste, cu foarte multe plante, cu niște draperii de catifea grea…

De fiecare dată, îmi amintesc cât de disciplinată era biblioteca aceea – și asta venea dintr-un anumit tip de relație cu cartea, un anumit mod de raportare la cărți care cred că astăzi s-a pierdut. Am rămas cumva cu un sentiment de vinovăție față de dezordinea din biblioteca mea, dar mă bucur totuși că multe dintre cărțile mele sunt vii, chiar dacă unele pot rămâne nedeschise poate și zece ani. Nu mi se pare nimic mai trist decât o carte prăfuită care stă uitată pe un raft și pe care n-a deschis-o nimeni de ani de zile.

Cărțile sunt ordonate după un sistem anume?

De-a lungul timpului, mi s-a schimbat cumva relația cu cărțile și viziunea despre ele. Mă atașez mai puțin de cărți ca obiecte, au devenit un lucru care mi-e util și mă gândesc doar la conținut. Sistemul meu e unul foarte subiectiv, în funcție de ce mă interesează în momentul respectiv și de cărțile la care scriu. În toată casa sunt cinci corpuri de bibliotecă de diferite mărimi, pe care am încercat să le organizez măcar pe autori români, autori străini, teorie și critică literară, cărți de artă etc., să am cât de cât o idee despre unde găsesc un anumit tip de carte. Dar, cum spuneam, ele își aleg singure locul, deci nu mă pot baza mereu pe acest sistem.

Biblioteca are o poveste a ei?

E o bibliotecă recentă, care s-a format treptat în ultimii șapte-opt ani, după ce ne-am mutat aici. În apartamentul dinainte mi-au rămas cam douăzeci de saci cu cărți, din care nu am mai luat de-a lungul timpului decât acele volume de care aveam foarte mare nevoie. Practic, biblioteca mea, de care-aș fi crezut că n-o să mă despart niciodată, a rămas în fostul apartament. Nu e irecuperabilă, dar cred că din acel moment am început să fiu mai puțin posesivă cu cărțile. Mi-am dat seama că există o vârstă pentru fiecare tip de lectură și, pe măsură ce trece timpul, altele sunt cărțile importante – adică ți se schimbă pur și simplu ierarhia personală. Din motivul ăsta nici nu m-am grăbit să le aduc pe toate.

Bine, sunt câteva ediții pe care le regret și o să le recuperez la un moment dat, pentru că vreau să le am, dar n-ar fi nicio tragedie dacă s-ar pierde și ele. În biblioteca de acolo erau cărțile din anii mei de formare, din liceu și facultate, adică foarte multă filozofie, critică, teorie literară, literatură română, dar acum, când mă gândesc la ce anume regret dintre cărțile alea, e o ediție princeps din Patul lui Procust, cu autograful lui Camil Petrescu, pe care am cumpărat-o când eram studentă cu 10.000 de lei (echivalentul a doi covrigi pe timpul ăla) dintr-un anticariat din pasajul de la Universitate. Pe lângă faptul că Patul lui Procust mi se pare cel mai bun roman din literatura română și e cartea la care mă întorc periodic, mi s-a părut extraordinar să am ediția aia. Îmi amintesc că, atunci când am găsit-o, am extras-o dintr-un maldăr de cărți aruncate unele peste altele și, când am deschis-o și am văzut autograful autorului, am închis-o repede, am plătit-o și am plecat imediat, gândindu-mă că cineva își va da seama pe ce comoară pusesem mâna și, brusc, se va mări prețul!

În noul apartament, primele cărți ale noastre și o parte din biblioteca prietenului meu s-au adunat în aceste corpuri de bibliotecă verde. Pe rafturile care-s cele mai aproape de birou păstrez întotdeauna cărțile cu care lucrez în momentul respectiv. Pe urmă, am vrut un raft solid, pentru că bibliotecile începuseră realmente să se îndoaie sub greutatea cărților, iar pe acest raft am pus la îndemână, tot lângă birou, cărțile de teorie literară, de critică, bună parte din cărțile de și despre Eliade, cu care am lucrat la Bucureștiul lui Mircea Eliade, chiar și la Cele două Mântulese, prima mea carte. Celelalte două biblioteci, care sunt și cele mai mari, au adunat în timp foarte multe cărți despre București, pe lângă cărțile prietenului meu – de istorie, diplomație ș.a.m.d. –, și foarte multă literatură universală. Am scăpat, la un moment dat, de o bună parte dintre cărți, am făcut o selecție și le-am dat pe cele care mi s-a părut că n-o să-mi trebuiască, dar bineînțeles că în momentul următor exact cărțile alea mi-au trebuit. M-am învățat minte să nu mai dau cărți, pentru că niciodată nu știi de ce o să ai nevoie, și mă gândesc acum cu groază ce voi face cu cei douăzeci de saci cu cărți pe care tot va trebui să-i aduc aici.

Sus, un raft cu cărți despre București

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Cred că sunt Legiuirile civile ale clucerului Constantin Brăiloiu, din 1854, pe care le-am cumpărat când scriam la Cele două Mântulese, ca să-mi dau seama exact cum stăteau lucrurile cu problemele juridice care au avut loc pe strada Mântuleasa în secolul 19. Cartea e scrisă în alfabetul de tranziție, deci se citește destul de ușor. Pe urmă, mai am o ediție de la 1937 din Șarpele lui Mircea Eliade, o carte la care țin mult. Mai este și Planul Unirea, cu hărțile orașului interbelic, care m-a ajutat și nu prea când am scris Bucureștiul lui Mircea Eliade. Când am ajuns acasă, fericită că-l găsisem și nu dădusem o avere pe el, am descoperit că lipseau din el exact cele două secțiuni care mă interesau mai mult…

Cele mai vechi cărți din bibliotecă

Într-o perioadă, îmi plăcea să caut prin anticariate diverse jurnale interbelice, scrise pe niște agende foarte mici, care încap în podul palmei. Una dintre ele, din 1936, mi se pare extraordinar de interesantă, autorul e pur și simplu un personaj. E un mic jurnal din care poți afla o mulțime de lucruri, de la lecturile pe care le avea personajul nostru (de exemplu, citea Anișoara Odeanu sau Pearl Buck, în traducerea lui Mircea Eliade), la liste de cumpărături sau numărul de kilograme pe care le-a avut fetița lui din momentul nașterii până a împlinit un an. Sunt chiar și câteva notații pentru o scrisoare de despărțire, care presupun că nu era adresată soției – imaginația mea a inventat imediat o poveste de amor clandestin. Deși se declară „un exponent al timpurilor de altădată”, George (n-am să-i divulg și numele de familie, dintr-un fel de necesară pudoare) spune că i se pare foarte greu să scrie scrisori, și mult mai simplu să se exprime în „forma lapidară” a telegramelor…

Jurnal interbelic, din 1936, scris pe o mică agendă

Cum s-a ivit pasiunea pentru lectură?

Nu-mi amintesc exact momentul, dar cred că a apărut în copilăria foarte timpurie, asta și pentru că toți ai mei citeau. Bunică-mea e cea care mi-a deschis gustul pentru lectură. Întotdeauna m-a fascinat cum dădea ea pagina cărții – avea un fel aproape solemn, îmi amintesc și acum degetele ei lungi, pergamentoase, foarte albe, întorcând paginile. Cum spuneam mai devreme, mi se pare că relația cu cartea ca obiect s-a schimbat cumva în timp. Bunică-mea și cei din generația ei aveau un anumit fel de a atinge și mânui cărțile, de parcă restituiau obiectului respectiv demnitatea lui originară. Ritualul ăla se întâmpla de mai multe ori în timpul zilei (cum prindeam pe cineva din casă, îl puneam să-mi citească) și, urmărind gestul bunicii, care avea ceva hipnotic, mi-am dorit foarte mult să fac și eu asta.

Întotdeauna mi-a plăcut să citesc și să scriu, mă fascinau lucrurile astea chiar atunci când nu știam să le fac. La patru-cinci ani, învățam pe de rost poezii și povești scurte, iar apoi urmăream cu degetul rândurile din carte și mă prefăceam că citesc. Ai mei chiar au crezut la un moment dat că învățasem să citesc, dar nici pe departe, pur și simplu mi se părea cel mai extraordinar, spectaculos și nobil lucru. Pe urmă, și mai mult mi-a plăcut să scriu, și atunci imitam scrisul, făceam tot felul de mâzgălituri pe porțiunea albă a foilor. Cred că și acum mai am, în celălalt apartament, cărți pentru copii peste care se suprapunea acest manuscris imaginar al meu. Aveam rafturile mele cu cărți, și, de câte ori ai mei îmi aduceau cadouri sau veneau în vizită să mă vadă la bunici, îi întrebam: „Da’ cărți nu mi-ați adus?”. La școală, mi se păreau fascinante chiar și textele alea inepte din Abecedar, erau o sursă inepuizabilă de plăcere a lecturii.

Sunt cărți la care ții foarte mult dintr-un motiv sau altul?

Cum spuneam, viziunea mi s-a schimbat cumva de-a lungul timpului. O să-ți arăt o Antologie de proză fantastică, care în timpul facultății stătea tot timpul pe noptiera mea. Atunci erau încă la modă autorii sud-americani și citeam foarte multă proză fantastică, mi se părea că e etajul superior al literaturii, că mai mult nu se poate. Am păstrat antologia în virtutea faptului că, la un moment dat, a constituit pentru mine o carte atât de importantă. Dar acum, recitind-o (și mi s-a întâmplat asta cu mai multe cărți), n-am mai regăsit fascinația de odinioară, nici pentru cartea în sine, nici pentru proza fantastică în general. Mi s-a întâmplat, de pildă, să recitesc Un veac de singurătate al lui Marquez, care ani de zile a fost în ierarhia mea personală cel mai bun roman al tuturor timpurilor, dar acum n-a mai avut același impact asupra mea. Cred că, citind și lucrând atât de mult cu cărțile, mi s-a schimbat lentila de cititor, dar cred că e și o anumită vârstă pentru tipul ăsta de cărți.

Autorul meu preferat, de multă vreme încoace, este Gogol. Chiar cred că toată literatura lumii iese din mantaua lui Gogol și, da, Mantaua este o nuvelă la care revin periodic și care mă uimește mereu prin faptul că, deși e un text atât de scurt, te poate bulversa interior. E extraordinar faptul că a rezistat testului atât de greu al timpului și are acum, în secolul 21, același impact asupra cititorului. Și Suflete moarte e un roman pe care-l recitesc o dată la câțiva ani, îmi place foarte mult și ediția mea de la „Cartea rusă”, care are portretele personajelor. E o carte cam ferfeniță, pentru că am luat-o după mine pe unde m-am dus. De la Paris am cumpărat o ediție din Nuvelele petersburgheze ale lui Gogol, pentru că-mi place foarte mult dosarul de la final, are niște fișe de lectură foarte bune, unele dintre ele referitoare la geografia petersburgheză și rolul ei în economia nuvelelor. M-aș bucura să existe și la noi astfel de ediții cu dosare critice.

O parte dintre cărțile importante de-a lungul anilor. Jos, „Suflete moarte”, deschis la portretul lui Cicikov. Pentru cine se întreabă, covorul este iranian

O altă carte care a rămas o lectură fundamentală pentru mine e Maestrul și Margareta. Probabil că pentru foarte multă lume lucrurile stau așa, dar cred că e singura carte pe care, în momentul în care am terminat-o, am reînceput-o, pentru că mi se părea ceva mai mult decât literatură, era efectiv o experiență în sine, o experiență esențială care trebuia trăită, repetată și aprofundată. Pe urmă, am văzut și filmul (miniseria din 2005), care mi s-a părut foarte reușit, mi-ar plăcea să-l revăd.

Jurnalul lui John Cheever e un document controversat, mulți cititori au spus că dezvăluie mult prea multe lucruri intime despre autor, dar mie mi se pare că oricum proza lui scurtă a dezvăluit indirect o mulțime de amănunte. Au fost douăzeci și nouă de caiete pe care editorul, Robert Gottlieb, le-a adunat într-un singur volum. L-am citit în paralel cu proza lui scurtă și mi se pare un document extrem de puternic, dezarmant de sincer și greu de îndurat, pentru că, nefiind un jurnal scris pentru a fi publicat, nu conține doza aia de ipocrizie pe care o au de fapt orice tip de memorii. Îmi place foarte mult cum începe: „In middle age there is mystery, there is mystification”.

„Jurnalele” lui John Cheever și „Nuvelele petersburgheze” ale lui Gogol, fotografiate lângă raftul cu cărțile de artă

Mai sunt aici câteva cărți fundamentale din ultimii zece ani, cărțile astea de teorie și de critică literară care mi-au schimbat la un moment dat modul de a mă raporta la literatură: Atlasul romanului european, al lui Franco Moretti, Geocritica lui Bertrand Westphal și Des romans-géographes, o carte a lui Marc Brosseau, care și aplică noțiuni de geografie literară pe câteva romane, cum ar fi Parfumul lui Süskind sau Manhattan Transfer al lui Dos Passos. Ele mi-au servit drept model pentru ce am făcut eu mai departe în analiza mea. (O întreb ce anume înseamnă geografia literară – n.r.) Dacă vrei, cu o definiție morettiană, este studiul literaturii în spațiu și al spațiului în literatură. Pe mine m-a interesat mai degrabă al doilea tip de analiză: una care urmărește în ce măsură spațiul e relevant în economia narativă, cum sunt reprezentate locurile în textele literare și în ce măsură influențează acest lucru mesajul cărții.

Cărți care i-au schimbat Andreei Răsuceanu modul de a se raporta la literatură.

Cum a apărut interesul pentru Mircea Eliade?

Întâlnirea cu Eliade s-a produs pe la 13 sau 14 ani, înainte să intru la liceu, când am împrumutat de la un vecin, care era student la Istorie, o carte mare, cartonată, verde, cu La țigănci și alte povestiri, cu prefața lui Sorin Alexandrescu. Am citit-o într-o zi, de dimineață până seara, fără să pot s-o las. Revin, e o vârstă pentru lecturile astea, iar Eliade este de citit la adolescență, când a și avut un impact răvășitor asupra mea, mi-a plăcut enorm. Bineînțeles că n-am știut cum o să decurgă lucrurile peste ani. Am trecut apoi la cărțile lui științifice, iar în facultate, când l-am întâlnit pe Sorin Alexandrescu în ultimul an, mi-am dat seama că mi-ar plăcea foarte mult să fac o disertație la masterat despre Mircea Eliade și proza lui scurtă. Pe urmă au venit Cele două Mântulese – totul a pornit pur și simplu de la numele acestui personaj, Mântuleasa, de aici a decurs toată investigația pe care am făcut-o pentru carte. În sfârșit am terminat, cred eu, cu Bucureștiul lui Mircea Eliade, în care am încercat să schițez o hartă a locurilor din proza scurtă și (parțial) din romanele lui.

Cărțile de și despre Eliade, așezate la baza raftului solid.

Cum achiziționezi cărțile? Mergi des prin librării sau anticariate?

Achiziționez cărți în toate felurile posibile: din librării, de pe site-uri de carte, îmi place să scotocesc prin anticariate după tot felul de comori, mi le comand de pe Amazon, împrumut de la biblioteci, de la prieteni, citesc în biblioteci… Îmi cumpăr și cărți în format electronic, deși nu e modul meu favorit de lectură, cel puțin literatură nu-mi place deloc să citesc pe tabletă, în schimb citesc teorie, critică literară, cărți de non-ficțiune.

Mi se pare că în momentul ăsta trăim niște vremuri privilegiate, în care poți găsi aproape orice carte, oricând, ți le poți comanda, dacă sunt cărți străine, sau le poți avea în format electronic. Nu trebuie să mai depui cine știe ce efort pentru a face rost de o carte. În anii mei de facultate, anticarii erau un fel de Dumnezei. Exista un astfel de Dumnezeu care trăia în subsolul de la Litere, unde era un celebru anticariat pe o scară în spirală, care ducea spre și mai celebrul bar de la Litere. Anticarul ăla, care parcă împrumutase din culoarea cenușie de subterană, avea cele mai grozave ediții și, dacă știai cum să vorbești cu el și începea să-i placă să discute cu tine (era o probă inițiatică și asta), îți dădea cele mai formidabile cărți, pe care nici nu te gândeai că ai putea să le găsești acolo. Era un adevărat personaj.

Erau mai multe anticariate atunci. Era cel din pasajul de la Universitate, unde am găsit Patul lui Procust, era un altul pe Moșilor (cred că mai există și acum), „Anticariatul cu pisică” îi spuneam noi, pentru că anticarul avea o pisică foarte leneșă care stătea toată ziua pe rafturi. Acolo am găsit mai multe fotografii, reviste, jurnale din astea interbelice despre care ți-am povestit. Mai era un anticariat pe Academiei, unde mergeau toți studenții de la Litere și unde era o anticăreasă mai degrabă arțăgoasă, de care ți-era frică, trebuia să știi cum să-i intri în grații. De acolo mi-am cumpărat – iată încă o carte pe care va trebui să o recuperez din vechea bibliotecă – un Balzac într-o ediție foarte veche, din secolul 19. Erau și anticarii de pe treptele de la Universitate, care erau foarte eficienți și aveau sursele lor. Îmi amintesc că în clasa a noua, când am ajuns la olimpiada pe țară la română și-mi trebuiau toate cărțile din programă, m-am dus cu părinții la un astfel de anticar, căruia i-am dat o listă și care peste câteva zile mi-a adus tot ce i-am cerut. Am mers cu mașina și am luat sacul cu cărți de la el.

Când am ajuns la bursă la Paris și am intrat pentru prima dată în bibliotecile de acolo, în biblioteca de la Sorbona sau în Biblioteca Națională a Franței, m-am simțit ca și cum aș fi ajuns într-un paradis borgesian. La BNF (Bibliothèque nationale de France – n.r.), unde lucra una dintre prietenele mele, care-și făcea doctoratul la Paris, am intrat și în acel minunat cabinet de stampe, unde mi s-au dat mănuși și o lupă și am putut cerceta câteva planuri ale Parisului din secolul 18. Aș fi vrut să citesc tot, să fotocopiez tot, să aduc acasă tot – a fost o foame, o lăcomie extraordinară de tot ce era acolo. Așa că am plecat cu două valize și m-am întors cu patru – de fapt, am trimis în țară două valize cu cărți pe care mi le-am cumpărat din Franța, fără să mă mai gândesc cum o să le transport.

Ce cărți au intrat recent în bibliotecă? Ce citești acum?

În momentul ăsta, lucrez la un proiect mai amplu, despre care nu pot vorbi încă, pentru că nu sunt singurul autor, suntem doi și nu mi s-ar părea corect să vorbesc eu prima despre asta, dar e un proiect care presupune trecerea printr-o bună bucată din literatura română, astfel că am reluat foarte multe cărți, unele uitate. În momentul ăsta, pe raftul meu de lucru se află un amestec neobișnuit, să-i zicem: articolele lui Tudor Arghezi despre București, Bordeienii lui Sadoveanu, Dimineață pierdută a Gabrielei Adameșteanu, cărțile lui G. Călinescu.

Cărțile de pe raftul de lucru

Tot acum recitesc două cărți din seria de literatură contemporană de la Humanitas: Pelinul negru al Ioanei Nicolaie și Înalt este numele tău al Ioanei Bradea, despre care urmează să vorbim la Bookfest-ul de la Târgu Mureș, pe 22 septembrie. Sunt două romane puternice, am citit Pelinul negru cu sentimentul că m-am întâlnit cu o nouă Aglaja Veteranyi. E o carte dură, foarte bine scrisă, care realmente te bulversează, o carte care ar trebui receptată ca un roman important al anului 2017. Înalt este numele tău e un mic și neobișnuit poem, de o frumusețe stranie, un (fals) fragment de cronică, scris din perspectiva a patru personaje care traversează o întunecată, mistică lume medievală.

Ai genuri literare preferate? Citești și în afara lor, ieși din zona de confort?

Sunt un cititor destul de comod, în sensul că nu prea-mi părăsesc zona de confort, pentru că nu am timpul necesar. Citesc foarte multă teorie și critică literară, multă literatură, străină și română contemporană, și realmente nu prea ies din zona asta. Mai citesc uneori cărți de istoria ideilor, de filozofie, de filozofie a religiilor, dar asta în funcție de momentele de respiro.

Sunt cărți mai puțin cunoscute (sau mai puțin populare) pe care ai vrea să le recomanzi?

O scriitoare care încă-mi place foarte mult este Angela Carter. Nu e neapărat o autoare necunoscută, dar nu e foarte populară la noi. Pentru mine e oricum un mister felul cum unii autori intră pe piața noastră de carte cu foarte mari șanse să fie citiți și apreciați. Eu am citit-o prima oară în engleză, mi-am comandat cărțile. La noi au apărut două romane, Nopți la circ și Magazinul magic de jucării. E o proză fantastică atipică, stranie, foarte personală, violentă uneori, care mie mi s-a părut extraordinară când am citit-o. Și acum, uitându-mă din nou pe ea, am avut aceeași senzație.

Un alt autor care nu s-a bucurat de popularitate e Richard Ford. La noi a apărut acum câțiva ani Cronicarul sportiv, eu i-am citit mai multe cărți în engleză și mi se pare unul dintre prozatorii nord-americani contemporani cei mai puternici. Îmi scapă motivul pentru care la noi nu prinde genul acesta de proză (așa-zisă a suburbiilor), dar e un autor care, după părerea mea, merită căutat și citit. Mai e și cazul scriitorilor nordici – bine, nu e neapărat vorba despre Knut Hamsun, care e și cel mai cunoscut. Sunt însă autori pe care publicul român îi ocolește: Cees Nooteboom, cu Pierdutul paradis, sau Göran Tunström, cu Hoțul.

Un roman mai puțin cunoscut este și Manuscrisul găsit la Saragosa, de Jan Potocki, pe care l-am căutat ani de zile, fără succes, în ediția asta apărută la BPT. La un moment dat, am aflat că se va reedita și că o să apară la Nemira. Așa a fost, am cumpărat ediția nouă și pe urmă am găsit-o și pe cea de la BPT și nu m-am putut abține să o cumpăr, doar pentru că mi-o dorisem foarte mult și nu o găsisem. La fel, Manechinele lui Bruno Schulz, un autor care nu are locul pe care ar merita să-l aibă. Ce poate fi mai frumos ca Prăvăliile de scorțișoară…

Ne poți recomanda și câteva cărți despre București, unele accesibile publicului larg?

Întotdeauna m-a fascinat modul în care văd străinii Bucureștiul, cu toate inexactitățile și exagerările lor, e o experiență importantă aceasta a alterității, să te vezi prin ochii Celuilalt. De-aia aș recomanda Bucureștiul lui Paul Morand. Apoi aș recomanda jurnalul lui Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupației, o carte excelentă. Autorul a fost avocat și deputat, jurnalul lui este un document important despre Primul Război Mondial, o mărturie directă, foarte amănunțită a evenimentelor de atunci.

Cum alegi cărțile? Ții cont de cronici sau de recomandările prietenilor?

Sinceră să fiu, în ultima vreme am făcut mai puține experimente, din lipsă de timp, dar îmi place foarte mult să încerc lucruri noi. Când văd un titlu care mă atrage (titlul contează foarte mult la o carte, întotdeauna am crezut asta; și titlul, și coperta, și traducătorul), atunci cumpăr cartea, chiar dacă nu știu nimic despre autorul respectiv. Sau o cumpăr dacă o deschid la întâmplare și îmi place fragmentul pe care-mi cad ochii. Uite, mi s-a întâmplat asta cu Domnii Golovliov și cu Ucide arbitrul!, un roman al fraților Presniakov.

Țin cont de cronici și îmi pare rău că aproape că nu mai există cronică de întâmpinare la noi. Apar enorm de multe cărți pe piața editorială, e clar că timpul fiecăruia e limitat și cred că e un lucru esențial cum intră o carte în conștiința cititorului, de unde află primele informații despre ea. Nu spun că nu sunt utile site-urile literare, unele sunt chiar profesioniste, sunt bloggeri care scriu foarte bine despre cărți, dar cred că filtrul oferit de un critic e foarte important. Evident că și el se poate înșela, dar în timp cititorul își dă seama cu cine rezonează, ce fel de tip de critică îl convinge și atunci își alege singur filtrul potrivit.

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Măi, n-am furat cărți, dacă la asta te referi. (Râdem.) Sunt un om nu știu dacă neapărat convențional, dar foarte fricos, adică nu pot să fur nimic, și cu atât mai puțin o carte. Mi se pare un lucru groaznic să furi cărți, având în vedere toate aspectele care stau în spatele pieței de carte din România, începând cu editurile, librăriile și terminând cu bietul autor, mai ales dacă vorbim despre un autor român.

Dar aveam un obicei în facultate. Erau câteva cărți, în general de teorie și critică literară, care ne trebuiau pentru anumite cursuri și evident că în biblioteca de împrumut nu le găseai niciodată, toată lumea voia aceleași două-trei exemplare, eram atâția într-un an, sau le găseai cu paginile rupte, capitolele care contau întotdeauna lipseau. Și atunci stăteam la sală în biblioteca de la Litere, care și acum rămâne biblioteca mea preferată, și citeam până la sfârșitul programului, iar apoi negociam cu bibliotecara să îmi lase cartea respectivă până a doua zi dimineață. Îmi amintesc că erau două bibliotecare foarte drăguțe, care deja mă cunoșteau, dar nu eram singura care se folosea de tactica asta. Le luam, citeam peste noapte cât de mult puteam și a doua zi la prima oră eram înapoi la sală cu cartea respectivă. Dar nu mi-a trecut niciodată prin minte să n-o mai duc înapoi sau să rup paginile care mă interesau.

Un afiș de la Huchette, teatrul din Paris unde se joacă doar piese de Ionesco.

Care este relația cu cărțile din bibliotecă? Ești posesivă sau te poți despărți de ele cu ușurință?

S-a schimbat modul de raportare, dar întotdeauna am dat și am luat cu împrumut cărți. Cum ți-am spus, mi se pare cel mai trist destin pentru o carte să rămână necitită. Mie nici nu mi s-a întâmplat lucrul ăsta despre care vorbesc mulți, să nu li se mai întoarcă niciodată cărțile pe care le-au împrumutat. Într-adevăr, câteva au rămas la unii dintre prietenii care au plecat cu burse, dar și mie mi-au rămas din cărțile lor, pe care cumva le-am integrat în biblioteca asta, fără să am remușcări. Situația s-a echilibrat întotdeauna când a fost vorba de cărți. Chiar e neplăcut când cauți o carte și nu dai de ea, dar nu e un capăt de țară. Îmi place foarte mult să împrumut cărți, să recomand, să discut despre ele… (Chiar și eu am plecat de la Andreea Răsuceanu cu o carte luată împrumut,  „Pierdutul paradis” de Cees Nooteboom – n.r.)

Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă?

De curând, am hotărât să le adun și să le pun la îndemână, pentru că erau împrăștiate prin toate cele cinci corpuri de bibliotecă și, de fiecare dată când aveam nevoie de ele pentru o emisiune sau un eveniment, îmi lua foarte mult timp să le caut. Așa că am pus la un loc cărțile scrise de mine, volumele colective la care am participat, cărțile la care am scris prefețe. Traducerile nu le mai am, s-au pierdut și ele pe undeva, dar probabil că o să apară la un moment dat.

Raftul cu cărțile Andreei Răsuceanu, volumele colective la care a participat, cărțile la care a scris prefețe.

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris?

Recunosc, nu prea am un respect față de cartea-obiect. Îndoi paginile, scriu pe ele, ca atunci când eram copil. Notez direct pe cărțile despre care vorbesc la lansări sau despre care scriu cronici, pentru că, dacă pun bilețele, se pierd la un moment dat. Dacă aș putea să-mi aleg un destin pentru cărțile mele, ar fi ăsta: să știu că cineva le citește cu creionul în mână, chiar critic. Pentru mine, cărțile sunt instrumente, sunt lucruri de care mă folosesc, nu am tendința să le sacralizez.

Nu prea am tabieturi, nici de cititor, nici de scriitor. Îmi place să scriu mai mult dimineața, când am mintea limpede, întotdeauna după prima sau a doua ceașcă de cafea sau de ceai negru, depinde. În general, scriu la birou, am nevoie de rigoarea asta, iar atunci când încep să lucrez, peste tot în jurul meu sunt împrăștiate cărți, fișe, caiete, foi. Dar scriu și citesc oriunde îmi vine să fac asta: pe canapea, pe fotoliu, în metrou (nu și în autobuz, tren sau avion, pentru că-mi place să mă uit pe fereastră), la casa de vacanță, în curte – acolo, de altfel, mi-am și scris bună parte din ultima carte, Bucureștiul literar.

Ai povești legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Da, o poveste care se leagă de un volum al lui Proust, Du côté de chez Swann, pe care l-am cumpărat când am fost la Illiers-Combray, un sătuc-oraș aflat în mijlocul pustietății, care și-a luat numele după Combray-ul lui Marcel Proust. Călătoria aceea a fost o mică aventură. Am luat trenul din Paris și am coborât în mijlocul unui câmp, unde nu era nimic, se auzea doar o voce metalică, feminină, care anunța sosirea trenurilor. Și străzile erau pustii, ne simțeam ca într-o poveste science-fiction. La un moment dat, oamenii au început să iasă de la slujba de duminică, dar imediat au intrat în casele lor și am rămas din nou singuri. Ajunși la casa-muzeu a lui Tante Léonie, am găsit totul ferecat și am crezut că am bătut atâta drum degeaba. Dar nu. La ora două, cum scria în program, s-a deschis muzeul și a început să apară lumea. A fost extraordinar să văd locurile din roman: scara lui Swann, camera micului Marcel, oranjeria… Am mers puțin prin oraș să vedem parcul lui Swann și celebrele Côté de Méséglise și Côté de Guermantes. Uite, ăsta e un mac de la Côté de Méséglise, era plin de maci când am fost noi acolo. Am și uitat că l-am păstrat aici. La plecare, orașul era din nou pustiu, începuse și ploaia, în gară se auzea doar vocea metalică, totul ne dădea o senzație foarte stranie și ne-am gândit că n-o să mai vină niciodată un tren, că acolo o să rămânem pentru totdeauna, în pustietatea aia. Însă, la ora exactă, a apărut trenul și am plecat înapoi spre Paris. Până a venit trenul, am stat și am mâncat madlenele lui Tante Léonie, cumpărate de la o brutărie din Illiers-Combray.

Maci de la Côté de Méséglise, păstrați într-un volum al lui Proust

The post Bibliotecă de scriitor – Andreea Răsuceanu: „Trăim niște vremuri privilegiate, în care poți găsi aproape orice carte” appeared first on Bookaholic.

La mijlocul acestei luni, s-a lansat iZiLIT, prima aplicație românească ce recomandă zilnic utilizatorilor câte o carte din literatura română contemporană. Am întâmpinat vestea cu entuziasm, mi se pare o idee excelentă – și era și timpul ca cineva să o pună în practică. Acel „cineva” este o instituție publică, Biblioteca Județeană „George Barițiu” Brașov – știu, e surprinzător pentru o parte dintre cititori, cei care asociază bibliotecile publice cu niște instituții „prăfuite”. Iată că, cel puțin la Brașov (și vă asigur că nu numai), nu e cazul, ba dimpotrivă. 

Mi-am descărcat aplicația de la lansare și mă bucură zilnic cu câte o recomandare faină. Îmi doresc să aveți și voi parte de această bucurie. De aceea, e musai să știți mai multe despre aplicația cu pricina. Așa că m-am gândit să stau de vorbă cu Claudia Popescu, Șef serviciu Informare și Formare Continuă la Biblioteca Județeană „George Barițiu” Brașov. Am conversat despre drumul iZiLIT de la idee la produs, despre ce înseamnă această aplicație, ce veți găsi acolo, ce planuri de viitor sunt pentru ea, de ce au ales să promoveze astfel literatura română contemporană și multe, multe altele. Pe care, ca de obicei, vă invit să le citiți în rândurile ce urmează.

Ce este iZiLIT? Cum ați ajuns la acest nume?

iZiLIT este o aplicație pentru telefoane mobile, care și-a propus să promoveze cultura scrisă în rândul tinerilor, sub forma recomandărilor zilnice de lectură din literatura română contemporană.

Ne-am dorit un titlu scurt, atractiv, de impact (mediul în care urma să dezvoltăm produsul impunea acest lucru) și, după îndelungi căutări – proiectul era gata de ceva vreme, îi lipsea doar numele potrivit –, acesta a apărut exact în momentul în care, pentru a mia oară, ne-am întrebat: „Ce este această aplicație, în esență?”. Cel mai simplu răspuns a fost: „O întâlnire zilnică cu literatura”, Și, de aici până la titlul iZiLIT, a fost doar un acronim distanță.

Așadar, iZiLIT – intâlnire Zilnică cu LITeratura a devenit numele aplicației, iar sonoritatea lui iZi, care te duce cu gândul la englezescul „easy” (ușor), pentru noi tradus prin „acces ușor la literatură”, a fost un argument în plus că găsisem titlul potrivit. Așa credeam, credem, sperăm.

Cine este în spatele proiectului?

iZiLIT este un proiect cultural dezvoltat de Biblioteca Județeană „George Barițiu” Brașov, în parteneriat cu Asociația Națională a Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din România (ANBPR) și Uniunea Editorilor din România (UER), cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN).

Când și cum v-a venit ideea de a dezvolta o astfel de aplicație de mobil?

Criza lecturii literare și scăderea interesului copiilor și tinerilor față de carte este un fenomen real al ultimului deceniu, o problemă aflată pe agenda mai multor state membre ale Uniunii Europene, nu doar una specific românească.

Concluzia comună a rapoartelor naționale ale statele membre ale UE, cu privire la tineri și accesul lor la cultură, este că oferta culturală și, implicit, cea de cultură scrisă, este neinteresantă și neatractivă, dar mai ales neadaptată la modurile și practicile de consum cultural ale tinerilor, care sunt mai degrabă interactive, influențate într-o mare măsură de utilizarea noilor tehnologii.

În România, din datele comparative ale Barometrului de Consum Cultural pe anii 2015 și 2014, se constată aceeași tendință de scădere a interesului pentru carte și lectură. De asemenea, există diferențe semnificative în funcție de mediul de rezidență al tinerilor. Astfel, în mediul rural, 49% declară că nu au citit nicio carte în ultimele 12 luni, față de mediul urban, unde procentul acestei categorii este de 31%. Explicația pentru această situație este că urbanizarea atrage după sine stiluri de viață ce presupun un grad mai mare de informare și de cunoaștere, dar și de acces.

Aceste trei cuvinte cheie – informare, cunoaștere, acces – ne-au ajutat să definim soluția aplicației. O aplicație pentru telefone inteligente, pentru că ele au pătruns peste tot, putea fi soluția de a prezenta cărți și lecturi tuturor, inclusiv sau mai ales în localitățile mici și mijlocii din țară, acolo unde nu există biblioteci, librării, evenimente culturale.

Apoi, alegerea literaturii române contemporane a fost determinată de rezultatele unui studiu realizat de Centrul de Sociologie Urbană și Regională București, pe un eșantion de 2300 de elevi. Ele arătau că tinerii asociază cititul cărților cu activitatea școlară. 44,7% dintre cei chestionați nu citeau romane, ceilalți au amintit doar titluri din bibliografia obligatorie pentru examenul de bacalaureat. Tinerii intervievați au menționat ca scriitori români preferați doar autori canonici, studiați la școală, între primii zece pe lista preferințelor neregăsindu-se niciun scriitor contemporan.

Care este grupul țintă al iZiLIT? Cum promovați aplicația, cum ajunge ea la grupul țintă?

Evident, grupul țintă este reprezentat de tineri, lor ne adresăm.

Ineditul acestui proiect, fără să ținem seama că propune prima aplicație de acest fel din spațiul românesc, constă în faptul că reprezintă un instrument modern de accesare și explorare a literaturii române contemporane, dedicat tinerilor, fiind în același timp și un instrument profesional, dedicat bibliotecarilor.

Afirmația „Bibliotecarul citește multe cărți” este doar un mit. Abundența informațională, diversificarea serviciilor de bibliotecă, multitudinea evenimentelor culturale organizate de biblioteci au redus considerabil timpii de informare, documentare și lectură ai bibliotecarului, iar aplicația iZiLIT ajută din acest punct de vedere, fiind și o sursă de informare profesională. De asemenea, ea reprezintă un sprijin important în achiziția de carte pentru bibliotecă, în special pentru bibliotecile mici și mijlocii, dar și pentru cele mari, publice sau școlare.

Și, nu în cele din urmă, oferă posibilitatea tuturor categoriilor de biblioteci să furnizeze utilizatorilor lor servicii moderne de recomandare de lectură – acesta este unul dintre cele mai vechi servicii de bibliotecă, terminologia sa (Reading Advisory Service) a fost introdusă în 1876 de către americanul Samuel Sweet, și, de atunci, se realizează în același mod, „față în față”, bibliotecar și utilizator, iar, în ultima vreme, de la foarte puțin înspre deloc, din motivele amintite mai sus – vezi și practicile de consum cultural ale tinerilor.

De aceea, unul dintre partenerii firești pe care ni i-am dorit în proiect a fost ANBPR, care, prin persoana directorului său executiv, Ioana Crihana, a înțeles ce propunem și s-a alăturat cu entuziasm demersului nostru, astfel încât să putem veni împreună în sprijinul tuturor bibliotecilor. Aceasta este una dintre modalitățile prin care aplicația ajunge la tineri, prin intermediul bibliotecilor din toată țara.

Cu cel de-al doilea partener al proiectului, UER, a fost dragoste la prima vedere, le-a plăcut foarte tare ideea noastră, așa că în scurt timp au devenit parte a proiectului și ne-au ajutat în selecția cărților destinate bazei de date iZiLIT.

UER este prezentă la toate târgurile de carte din țară și aceasta este o a doua modalitate prin care aplicația va ajunge la tineri, de această dată la cei care participă la acest gen de evenimente dedicate cărții.

Pentru tinerii care nu frecventează nici bibliotecile și nici târgurile de carte, în strategia de promovare a proiectului avem prinsă activitatea numită „Caravana iZiLIT”, ceea ce înseamnă că echipa de proiect se va deplasa în licee și în universități din țară pentru a prezenta aplicația.

De asemenea, datorită particularității aplicației de a permite utilizatorilor împărtășirea informațiilor despre cartea zilei pe propriile rețele de socializare, contăm și pe ajutorul lor în promovarea aplicației.

Intenționat am lăsat la urmă ultima categorie de utilizatori/beneficiari/promotori, pentru că este vorba chiar despre autorii de literatură română contemporană. Sunt și tineri, si cei mai mari consumatori și ne-au și ajutat deja în promovare. Țin să-i mulțumesc pe această cale lui Florin Lăzărescu, grație căruia vom fi prezenți la FILIT 2017, unde vom prezenta aplicația, în data de 7 octombrie, ora 12.00, Cortul FILIT.

Mi-am instalat, încă de la lansare, iZiLIT. Aplicația îmi trimite o singură notificare pe zi, iar recomandarea de lectură este cât se poate de simplă: coperta cărții, titlul, autorul/autoarea, data recomandării, o scurtă descriere a volumului (de pe coperta a IV-a sau dintr-o cronică) și o biografie succintă a scriitorului/scriitoarei. Aproape că încape pe tot ecranul. Cum ați gândit structura și cum ați făcut selecția cărților, a autorilor, a textelor? Este baza de date înnoită permanent? Altfel spus, există șanse ca aceasta să fie în pas cu ultimele apariții editoriale?

În definirea structurii aplicației am plecat de la caracteristicile practicilor de consum cultural ale tinerei generații și de la caracteristicile generației Millenials, în general. Aplicația trebuia să fie una simplă, intuitivă, ușor de folosit, să permită control, să aibă un oarecare grad de interactivitate, să respecte principiul de „instant gratification”(răsplată imediată).

De aceea, nu există o condiție de autentificare pentru descărcarea aplicației. Cu cât procesul este mai greoi și implică parcurgerea mai multor pași pentru a descărca aplicația, șansele să renunț să o mai fac cresc. Informația a fost esențializată, încape aproape toată informația pe ecran, așa cum bine ai remarcat, pentru că, în general, timpul petrecut pe pagina unei aplicații sau a unei pagini web este extrem de scurt. Dacă nu obțin imediat informația de care am nevoie, renunț sau, în cel mai fericit caz, caut în altă parte. Cu cât trebuie să utilizez mai mult scroll-ul pe telefon, șansele să citesc textul până la capăt devin tot mai mici.

Interactivitatea am asigurat-o incluzând posibilitatea de a manevra informația primită, respectiv: distribuire pe rețele sociale, salvare ca text în note-ul telefonului, descărcarea imaginii copertei cărții. Tot la partea de interactivitate, dar mai ales control, există opțiunea „Favorite”. Este o modalitate prin care utilizatorul își poate personaliza lectura. Poate alege dintre recomandările primite acele cărți care prezintă interes pentru el, le poate salva într-o listă separată printr-o simplă apăsare de buton, fiindu-i asigurat astfel accesul rapid doar la cărțile preferate.

Selecția cărților a constituit una dintre activitățile laborioase ale proiectului și a fost realizată pe baza mai multor date: statistici de bibliotecă realizate la nivel național, date deținute de UER cu privire la preferințele cititorilor, exprimate în cadrul topurilor de carte realizate de majoritatea editurilor, a vânzărilor de carte, a valorii cărților exprimată prin traducerea în alte limbi și/sau a premiile obținute, ca și prin consultarea site-urilor de specialitate. Trebuie să precizez că Bookaholic.ro este unul dintre site-urile la care am apelat cu încredere.

Mulțumim, ne bucurăm să auzim acest lucru.

De ce ați ales să fie o aplicație cu recomandări din literatura română contemporană și nu recomandări din literatura universală sau sugestii de cărți, în general?

Am ales literatură română contemporană pentru că, deși este o literatură valoroasă, nu este studiată în școală, iar numele autorilor de literatură română contemporană sunt aproape necunoscute de majoritatea tinerilor. Că vorbim despre o literatură valoroasă stau mărturie numeroasele premii primite de scriitorii români în ultimii ani. Numai în 2016, scriitorii români și-au adjudecat câteva importante premii internaționale: Premiul „Jean Monnet” al festivalului Littératures Européennes – Matei Vișniec, Premiul Uniunii Europene pentru Literatură – Claudiu M. Florian, Premiul Feria Internacional del Libro (FIL) din Guadalajara, Mexic – Norman Manea, Marele Premiu „Gregor von Rezzori” al Festivalului Scriitorilor din Toscana – Mircea Cărtărescu etc.

Literatură română contemporană pentru că, în fiecare an, apar autori și titluri noi, romane ori volume de proză scurtă bine scrise, cu abordări interesante și îndrăznețe, în care tinerii au șanse mult mai mari să se regăsească decât în literatura universală, de exemplu, datorită temelor abordate, a construcției, a limbajului.

Literatură română contemporană pentru că este scriitura care poate schimba percepția tinerilor asupra lecturii, de la lectura-activitate școlară obligatorie la lectura-activitate recreativă, cititul de plăcere, condiție esențială, spunem noi, pentru „creșterea” cititorilor.

Meniul aplicației are patru categorii: „Daily Book” – unde apare recomandarea zilei –, „Istoric” – unde îți poți reaminti ce cărți ți-au fost recomandate zilele trecute –, „Favorite” – unde apar cărțile pe care ți le-ai „însemnat” – și secțiunea „Despre noi” – unde putem citi, pe scurt, despre proiect. Fiecare recomandare primită poate fi dată mai departe, fie direct prin butonul de Facebook, fie prin intermediul butonului de „share”, care are mai multe opțiuni. Și pot fi lăsate comentarii de către utilizatori. Una peste alta, designul aplicației este minimalist. Aveți în plan să mai adăugați ceva pe viitor?

Sigur! Răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Este primul proiect de acest fel din România, suntem la început. Am plecat de la o nevoie, aceea a lipsei de interes pentru carte și lectură literară în rândul tinerilor și de la serviciile tradiționale de bibliotecă, recomandarea de lectură, pentru care am încercat să găsim o soluție comună.

Aplicația urmează să fie dezvoltată, pentru că fără acces direct la întregul conținut al cărții, ea nu poate fi completă. De aceea, dincolo de creșterea bazei de date, cu volume noi, intenționăm să adăugăm aplicației informații legate de modul de procurare al cărților respective. Acestea vor fi link-uri către Book Store Apple, Amazon sau edituri care dețin cartea sub forma de ebook, ca și informații legate de bibliotecile de la care pot fi împrumutate cărțile dorite.

Ați primit, până acum, vreun feedback din partea utilizatorilor?

Doar feedback pozitiv, ceea ce ne onorează, ne sperie, dar ne și obligă în același timp. Dezvoltarea și perfecționarea aplicației vor fi principalele noastre preocupări în perioada imediat următoare încheierii acestei etape a proiectului.

Care a fost cea mai mare provocare în realizarea acestei aplicații?

Provocarea majoră nu a fost și nu este reprezentată de realizarea aplicației în sine, am muncit cu drag la ea, fiecare secundă. Adevărata provocare abia acum începe și vom ști dacă am reușit în demersul nostru în momentul în care numărul cumpărătorilor, cititorilor, consumatorilor de literatură română contemporană va crește.

Ce alte proiecte faine are în derulare sau în pregătire Biblioteca Județeană „George Barițiu” Brașov?

Foarte pe scurt, pentru că este vorba de alte trei proiecte, care se întâmplă tot în această perioadă:
„CRESC la bibliotecă!” – proiectul se înscrie în aria tematică a Educației prin Cultură și este dedicat celebrării Centenarului României Moderne. Inițiat de biblioteca din Brașov, proiectul se desfășoară în parteneriat cu alte trei biblioteci județene – Caraș-Severin, Dolj și Sălaj – și își propune ca tinerii și copiii cu vârstele cuprinse între 12 și 16 ani, care provin din medii defavorizate, să conștientizeze valorile și semnificațiile Primului Război Mondial și ale Marii Uniri din 1918.

Activitățile proiectului cuprind un atelier interactiv de istorie, numit „Istoria Altfel”, ce include și documente vizuale legate de evenimentele care au influențat destinul României în perioada Primului Război Mondial. Al doilea atelier, numit „Istoria Citită”, constă în studierea corespondenței de epocă, adaptată specificului local, și instruirea copiilor în redactarea de scrisori. Cea de-a treia activitate este intitulată „Istoria de Ieri, Azi”, atelier în cadrul căruia copiii vor realiza interviuri cu persoane care vor relata amintirile lor despre evenimentele din preajma Unirii României. Mai precis, este vorba despre surse de istorie orală, de repovestire a experiențelor celor care au participat la Unire de către urmașii lor, cei care păstrează aceste amintiri de viață.

Proiectul a pornit de la nevoia de servicii culturale oferite de biblioteci audienței pasive, adică acelor tineri aflați în situații vulnerabile și de risc cauzate de sărăcie și acces deficitar la cultură. Impactul proiectului vizează atât publicul țintă, cât și nivelul instituțional al bibliotecilor publice, care își vor diversifica oferta educațională. De asemenea, produsele proiectului – kitul educațional și testimonialele – vor fi diseminate între parteneri, în rândul școlilor și profesorilor interesați să preia modelul, precum și în instituțiile care oferă servicii culturale și sociale. Prin acest proiect, ne propunem să valorificăm patrimoniul cultural local, să susținem accesul liber la cultură, să cinstim memoria Unirii din 1918, să promovăm cultura incluzivă și colaborarea inter-instituțională la toate nivelurile.

„Jurnalul – portal spre cultură” este un proiect editorial înscris pe aria tematică noile media, prin care ne-am propus să aducem în atenția tinerilor documente manuscris din colecțiile speciale ale bibliotecii, propunând noi chei de lectură. În acest scop, am apelat la manuscrisul lui Valeriu Braniște, Diariul meu de septiman (Jurnal de licean, 1885 – 1886), aflat în colecțiile speciale ale bibliotecii. Este vorba despre jurnalul unui elev de 17-18 ani, trăitor în monarhia austro-ungară în anii 1885-1886, în care sunt descrise nivelul educației școlare, valoarea dezvoltării multiculturale, necesitatea construirii unui mod de gândire intercultural, dar și lecturile vremii. Proiectul se află în plină desfășurare, nu vă pot dezvălui mai multe acum, însă vă promit că veți fi primii care îl veți putea „răsfoi”.

„Nihon made – Cultură ilustrată pentru tineri” este un proiect editorial inițiat de Biblioteca Județeană „George Barițiu” Brașov, în parteneriat cu Asociația Musashino Japonia, și co-finanțat de către Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Scopul proiectului constă în apropierea tinerilor față de cultura scrisă prin oferirea unei reviste manga dedicate lor.

Ilustrațiile sunt realizate în tehnica grafică manga, de inspirație japoneză, de către tineri talentați care, cu ajutorul bibliotecii, debutează în lumea culturală. Subiectul în sine tratează emoții specifice adolescenților – confuzia, întâlnirea cu necunoscutul, definirea sinelui în raport cu ceilalți etc. –, toate redate în povestea a doi liceeni ajunși într-o școală din Japonia.

Alternând familiarul cu necunoscutul, dorim să încurajăm spiritul de explorare al tinerilor, ghidându-i spre cultură și literatură, însă nu în înțelesul lor scolastic, ci subliniind regăsirea prin cultură și aventura dialogului inter-cultural.

În final, ne dorim ca adolescenții, dar și adulții, să perceapă biblioteca și instituțiile de cultură nu doar ca resurse de informare, ci și ca factori facilitatori pentru implicarea activă în actul de cultură. Dorim să construim o relație de reciprocitate și de familiaritate caldă între noi, ca bibliotecă, și cititorii noștri.

Dacă ați recomanda dumneavoastră câte o carte pe zi, timp de o săptămână, ce titluri din literatura română contemporană ați alege?

Exact ceea ce veți găsi pe aplicația iZiLIT în săptămâna următoare, de aceea vă invit să o descărcați – de pe Google Play sau App Store.

The post Claudia Popescu despre iZiLIT: „Vom ști dacă am reușit în demersul nostru în momentul în care numărul cititorilor de literatură română contemporană va crește” appeared first on Bookaholic.

O săptămână și-un pic mai avem de așteptat până la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT), care anunță o ediție grandioasă (aruncați un ochi pe acest program și veți înțelege pe dată despre ce vorbesc). Eu, una, abia aștept să ajung la Iași, să fug de la un eveniment la altul, ca în fiecare an, să ascult (și întâlnesc) numeroși scriitori (deopotrivă români și străini), să scriu despre festival și să iau interviuri. 

Gândindu-mă la FILIT și „antrenându-mă” (cu lecturi, desigur) pentru ce va să vină, mi-a venit ideea de a-i întreba pe scriitorii români invitați la FILIT ce citesc/recitesc ei acum, în pregătire pentru festival, și ce autor/autoare/autori abia așteaptă să întâlnească la Iași. Doar scriitorii sunt unii dintre cei mai mari cititori, nu-i așa?

Am fost o norocoasă, căci au dat curs invitației mele treizeci și unu de scriitori și scriitoare, după cum urmează (în ordine alfabetică): Ana Alfianu, Simona Antonescu, Lavinia Bălulescu, Florin Bican, Mircea Cărtărescu, Ruxandra Cesereanu, Florin Chirculescu, Marian Coman, Teodora Coman, Andrei Crăciun, Codrin Liviu Cuţitaru, Ana Donțu, Vlad Drăgoi, Tudor Ganea, Dana Grigorcea, Michael Haulică, Claudiu Komartin, Alexandru Lamba, Ștefan Manasia, Vlad Moldovan, Ioan T. Morar, Ioana Nicolaie, Veronica D. Niculescu, Andrei Novac, Dora Pavel, Adina Popescu, Mircea Pricăjan, Ana Săndulescu, Tatiana Țîbuleac, Răzvan Ţupa, Mihail Vakulovski.

Deși, în final, a ieșit un material lung, am decis să nu-l împart în episoade, cred că cel mai bine le stă răspunsurilor împreună. Toate dau o poftă de lectură greu de stăvilit altfel decât citind, citind, citind.

Ana Alfianu

Citesc The Last Unicorn (Peter S. Beagle), o carte despre care tata mi-a vorbit foarte mult în copilărie, dar care a ajuns la mine doar acum. Nu știu dacă o citesc în pregătire pentru festival, dar, cum suntem în stare să legăm între ele toate lucrurile și să le acordăm diferite semnificații, probabil își va găsi și această poveste locul ei potrivit printre întâmplările FILIT-ului. Îmi doresc mult să găsesc cât de curând traducerea lui M. Ivănescu, pe care o bănuiesc a fi aducătoare de imense bucurii. Și dacă tot am pomenit de traduceri izbutite, o s-o amintesc și pe cea a Alexandrei Columban pentru Marele Uriaș Prietenos (Dahl), pe care am citit-o zilele trecute.

Cât despre autorii pe care aș vrea să-i întâlnesc, aceștia sunt mulți, iar timiditatea mea e mare. Am să las lucrurile să curgă, pentru că de obicei oamenii, ca și cărțile, apar în viața noastră exact atunci când e nevoie.

Simona Antonescu

Credit foto: Ema Cojocaru

Este prima oară când particip la FILIT şi asta face ca toată această perioadă de dinainte să fie cu atât mai plină de pregătiri. Citisem deja Agata murind, de Dora Pavel, Recolta, de Jim Crace şi Fata cu fragi, de Lisa Stromme. Faptul că Fata cu fragi este cartea de debut a Lisei Stromme m-a bucurat mult şi mi-a aprins imaginaţia, visam cu ochii deschişi la viitoarele traduceri ale Fotografului Curţii Regale.

Am pe listă, de citit până la festival, Înalt este numele tău, de Ioana Bradea, Fabule moderne, de Tatiana Ţîbuleac şi Casa somnului, de Jonathan Coe – cărţi care îşi aşteptau rândul pe noptiera cu teancuri necitite, dar cumpărate.

Mă reîntâlnesc cu plăcere la Iaşi cu mulţi oameni dragi. Cu unii chiar nu apuc să mă văd decât la astfel de prilejuri, o dată sau de două ori pe an, din păcate. Mă voi vedea pentru prima oară faţă în faţă cu oameni cu care vorbesc pe net, care îmi sunt prieteni deja, fără să ne fi cunoscut cu adevărat până acum, scriitori sau blogeri. Nu voi face o listă pentru că ar fi lungă şi probabil, din neatenţie, incompletă.

Şi aştept cu curiozitate (nimeni niciodată nu va reuşi cu adevărat să omoare curiozitatea din noi) întâlnirea cu marii premiaţi internaţional care vor fi prezenţi la festival.

Lavinia Bălulescu

Mă pregătesc de FILIT citind-o pe tulburătoarea Svetlana Aleksievici. Acum sunt la „Dezastrul de la Cernobîl” (Editura Corint), după care am pregătite niște titluri de aceeași autoare, dar de la Editura Litera. De altfel, abia aștept să o întâlnesc pe Svetlana Aleksievici în carne și oase, la FILIT. Chiar am emoții!

În rest, la capitolul „pe cine altcineva vreau să întâlnesc la Iași”, pe lângă autorii români invitați (unii îmi sunt prieteni și mă voi bucura mult să-i revăd, pe alții nu-i știu personal, dar i-am citit), ar mai fi o grămadă de nume, dar o să-l zic prima dată pe Jonathan Coe. L-am consumat cu mare bucurie acum mai bine de 10 ani și din păcate cred că o să-l ratez, pentru că nu voi fi acolo în ziua în care are el un eveniment. De asemenea, Gyorgy Dragoman și Xingjian Gao (ale cărui cărți nu le-am citit, dar voi repara și asta).

Acum, uitându-mă din nou pe super-lista de scriitori, traducători și invitați speciali, chiar cred că vor avea loc niște evenimente geniale la FILIT anul acesta!

Florin Bican

Constat cu groază că nu m-am pregătit deloc pentru acest eveniment – nu am recitit recent nici una dintre cărțile autorilor care vor fi prezenți acolo, ba chiar am găsit pe lista invitaților autori din care nu am apucat să citesc volume pe care mi le propusesem de multă vreme. De aceea, în scurtul interval care ne mai desparte de festival, voi recupera citind „peste rând” romanul lui Jim Crace „Quarantine”. Sper însă că unii dintre autorii pe care i-am citit recent vor fi invitați ai unor viitoare ediții FILIT – China Miéville, Shaun Tan, Hannu Rajaniemi, Claire North, Janne Teller, Geoff Ryman, Ovidiu Eftimie, Max Barry, Kate DiCamillo, Adam Thirlwell, Scarlett Thomas, Julia Donaldson, Wolf Erlbruch…

Până atunci, aștept cu nerăbdare să-l reîntâlnesc pe Jim Crace, pe care l-am cunoscut acum câțiva ani la Cambridge, și să-l întâlnesc pe Jonathan Coe. Acum e greu de spus pe cine voi apuca să întâlnesc în iureșul evenimentelor – și cât vom apuca să stăm de vorbă. Mizez pe surprize. Plăcute… Dar mă voi bucura să-i revăd pe scriitorii cu care nu apuc să mă întâlnesc prea des – Jan Cornelius, Adina Popescu, Radu Vancu, Dana Grigorcea, Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolaie, Veronica D. Niculescu. Și, bineînțeles, pe gazde – Dan Lungu, Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici… Revederile pe care le aștept cu un freamăt special sunt cele cu traducătorii – Gabriella Koszta, Anita Bernacchia, Any Shilon, Monica Salvan, Bruno Mazzoni, Steinar Lone, Jan Willem Bos, Enrique Nogueras, Christian Santacroce…

Mircea Cărtărescu

N-am citit niciodată în funcție de evenimente, așa că nu FILIT-ul îmi hotărăște lecturile actuale, ci mai curând, ca-ntotdeauna, „jocul dragostei și-al întâmplării”.

Am fost uimit cât de mulți prieteni voi întâlni la ediția de anul ăsta, atât dintre autorii noștri, cât și dintre străini. Mai întâi, pe vechea mea prietenă Olga Tokarczuk, pe care-o cunosc de aproape două decenii și cu care m-am tot întâlnit în voiajele noastre europene, pe editorii mei Herbert Ohrlinger și Enrique Redel, apoi grupul redutabil al traducătorilor mei și-ai altor autori români, în fine, atât de mulți scriitori români pe care-i prețuiesc și cu care sunt prieten, că nu vreau să dau nume ca să nu uit pe vreunul. Va fi o ediție strălucitoare a FILIT, abia aștept să ajung la Iași!

Ruxandra Cesereanu

M-am gândit să citesc la FILIT poezie nouă, dar mai atipică pentru mine, un fel de odă sau imn despre părul lung al bărbaților, un remember despre prietenii mei adolescenti și junii hipioți ai tinereții și maturității mele flower-power.
Apoi o proză scurtă despre un bilet de autobuz uitat din 1985 în cartea Zenobia de Gellu Naum (când a apărut prima ediție) – e o întâmplare reală – sau poate o poveste despre căutarea unor statui de licorne la castelul Korniș din preajma Clujului (a fost tot o expediție reală, acum un an, cu multe pățănii și tâlcuri/tâlcuiri).

Favoriții mei între invitații din acest an la FILIT sunt Jonathan Coe (Casa somnului e un roman tutelat de zeul Morfeu în diferite ipostaze, iar delirionista care sunt, uneori, în poezie și proză, interferează cu dimensiunea morfeotică), Jim Crace (autorul superpoemului narativ – În clipa morții) și, în mod previzibil, Svetlana Aleksievici. Vreau să-i văd și să-i aud, iar cu Jonathan Coe și Jim Crace poate apuc și să schimb o vorbă, căci am scris mici eseuri despre romanele amândurora și am ce să-i întreb, prietenește și scriitoricește.

Florin Chirculescu

Credit foto: Cătălin Olteanu

Nu citesc ceva în mod special pentru FILIT… Îmi văd de lecturi ca și până acum. Tocmai am terminat „Cai în galop”, de Yukio Mishima și urmează „Ultimul suspin al maurului”, de Rushdie.

De întâlnit, vreau să-i întâlnesc pe Bogdan Ghiu, pe Dan Doboș, pe Michael Hăulică și pe Marian Coman. Am chef să dispărem, dac-om putea, pe undeva pe unde e mai puțină lume, ca să discutăm una-alta. Am impresia că Ernu nu vine la FILIT, și-mi cam pare rău din cauza asta…

Marian Coman

Am, ca toată lumea, pe birou, pe lângă birou, prin bibliotecă și pe lângă pat, în diverse stadii de lectură, mai multe cărți. Câteva au cumva legătură cu ediția din acest an a FILIT. Recitesc, de pildă, „Eroul cu o mie de chipuri” de Joseph Campbell. La întâlnirea din cadrul FILIT, de miercuri, 4 octombrie, o să avem ocazia, cred, să vorbim despre rostul eroilor și supereroilor în literatura contemporană, despre nevoia de resetare socială, de salvare, de renaștere, nevoie prezentă în subconștientul colectiv și căreia, de-a lungul vremii, i-au răspuns eroii din narațiunile mitice și, într-o anumită măsură, acum încearcă să-i răspundă eroii moderni din structuri narative asociate literaturii ori, dacă vreți, paraliteraturii. Întâlnirea de miercuri, în prima zi a FILIT, va avea loc la Casa Fantasy și, prin urmare, aș mai aminti că tocmai parcurg fascinanta trilogie fantasy „Farseer” semnată de Robin Hobb, precum și romanul „Noaptea în oraș, fără părinți” al lui Dănuț Ungureanu, unul dintre autorii invitați la început de octombrie la Iași. În plus, mă răsfăț copilărește cu câteva benzi desenate extraordinare. Romanul grafic „Cartea Junglei” din colecția SuperErou S’Cool de la HAC!BD este unul dintre ele, iar despre conexiunile literaturii cu benzile desenate o să vorbesc și cu liceenii prezenți joi, 5 octombrie, de la ora 11.00, la Liceul de Informatică de pe dealul Copoului.

Nu ascund că vin la Iași cu toate micile complexe ale unui autor care s-a încăpățânat să pescuiască în apele tulburi ale unor genuri catalogate drept minore. Nu fac un secret din faptul că sunt legat de science-fiction, de horror, de fantasy, de proză scurtă și de benzi desenate, toate acestea fiind, într-un fel, pentru mulți, niște neglijabile cenușărese culturale. Tocmai de aceea, m-a bucurat tare mult generozitatea organizatorilor care în acest an au întins o mână literaturii fantasy și literaturii pentru copii. Prin urmare, abia aștept să-i întâlnesc pe Florin Lăzărescu, pe Lucian Dan Teodorovici și pe ceilalți oameni din echipa care organizează FILIT, pentru a le mulțumi că au venit în întâmpinarea eforturilor celor care, conștient sau inconștient, încearcă să sincronizeze la noi aceste genuri cu ceea ce se întâmplă în alte spații culturale. Altfel, nu aș spune că am o agendă cu întâlniri pe care trebuie să le bifez, deși să-i văd ori să-i revăd pe unii dintre cei mai valoroși scriitori contemporani este, în primul rând pentru cititorul din mine, o mare bucurie. Vin încărcat de curiozitate și de sete pentru oameni și pentru cărți și cu mare dor să-mi reîntâlnesc cititorii din Iași, orașul în care am avut, în două rânduri, printre cele mai faine lansări de carte în cadrul turneelor de promovare a romanelor din seria „Haiganu”.

Teodora Coman

A fost o surpriză pentru mine să fiu invitată la FILIT, cred că oricine se îndeletniceşte cu scrisul visează, efectiv, să ajungă acolo. FILIT este o ocazie uriaşă să mă bucur de prezenţa în Iaşi ca de un folos necuvenit, adică să exersez modestia, să îmi pierd ego-ul printre atâtea personalităţi şi evenimente. Gravitate şi visare, asta este atmosfera FILIT pe care am găsit-o acum trei ani, când am participat pentru prima dată în cadrul lecturilor de poezie. Pe lângă organizarea impecabilă şi complexitatea agendei, festivalul te transformă într-o antenă de satelit. Regele alb al lui György Dragomán este una dintre cărțile preferate recitite. Abia aştept să îi văd şi ascult pe Jonathan Coe şi Jim Crace, descoperiri destul de recente datorită soţului meu, librar, care mă convinge de fiecare dată cu orice carte ar citi. Din „Casa somnului“, cu atmosfera ei stranie, la limita dintre realitate şi trezie, am preluat cuvintele astea, gravitate şi visare: respectul şi admiraţia pentru invitaţi, sentimente grave şi nobile, şi visul de a locui, pentru câteva zile, chiar în literatură, spaţiul în care rezonarea cu limbaje diferite devine maximă, iar comparările între literaturi, scriitori şi formule estetice sunt cele mai fertile exerciţii de admiraţie şi (auto)analiză. Mă apuc de Svetlana Aleksievici, ca să o pot urmări la conferință. Am descoperit cât de importanţi sunt ceilalţi scriitori, indiferent din ce zonă geografică, formulă literară sau generaţie ar proveni: ei îţi oferă materialul lexical în diverse abordări şi viziuni personale, dar, uneori, receptarea ta devine subiectivare, ba chiar răstălmăcire involuntară, la fel de creativă ca o tălmăcire.Te afli într-un continuu proces de traducere mentală, de negociere febrilă a sensurilor din mai multe limbi, şi, în asemenea densitate și circulaţie lingvistică, se pot produce declicuri neaşteptate, revelații a ceea ce ești sau nu ești, a ce ai putea sau ai fi putut fi, a ce nu vei fi niciodată, a ce ai fost, dacă ai fost. Și se întâmplă indiferent dacă mergi în cunoștință sau în necunoștință de cauză, cu diferențele specifice. Mă bucur enorm pentru prozatorii tineri, unii debutanți (Ana Alfianu, Tudor Ganea, nişte prozatori tineri extraordinari), pentru autorii discreți (Vlad Zografi). Mă bucur că voi fi alături de alți doi poeți sibieni pe care îi admir, Rita Chirian și Radu Vancu, că voi schimba câteva vorbe cu Ruxandra Cesereanu sau Claudia Fitcoschi, că îl voi revedea pe Claudiu Komartin, că voi face echipă de lectură cu Vlad Drăgoi, care va compensa toate minusurile vocii mele. Nu i-am citit, încă, nici pe Katja Petrowskaja, nici pe Gao Xingjian. Dar cel care cred că trebuie recitit înainte de FILIT, tocmai pentru substanțialitatea operei sale, este Mircea Cărtărescu. Să (re)citeşti un scriitor ca el în limba ta, fără să fie nevoie de traducere, este un avantaj enorm.

Andrei Crăciun

O recitesc pe Svetlana Aleksievici, față de care nutresc sentimente nu o singură dată exprimate public.

Se întâmplă să o recitesc la Anvers, în Belgia. Sunt aici trimis deloc special al literaturii române, alături de tineri scriitori și traducători din Belgia, Olanda, Italia, Spania, Portugalia, România. Vorbim literatură până la miezul nopții. Și e încă o cortină de fier între noi. O recitesc pe Svetlana Alexievici ca și cum m-aș uita în oglindă.

Și tot pe dumneaei aș vrea să o întâlnesc. Nu sunt un fanatic al întâlnirii idolilor, dimpotrivă. Dar am practicat aceeași meserie – jurnalismul – și avem o obsesie comună pentru memorie. Avem ceva de vorbit.

Codrin Liviu Cuţitaru

Voi fi foarte sincer și vă voi spune că, în această perioadă, citesc… teze de doctorat. Septembrie este, ca să zic așa, în universități, „sezonul” susținerilor doctorale, iar eu am „fără număr”, atît de-ale mele (în postură de „îndrumător”), cît și de-ale altor colegi (ca simplu membru în comisii). Așadar, nu duc lipsă de… „lecturi”. Unele, de-a dreptul „debordante”. Întrebarea îmi oferă totuși, cumva neașteptat, prilejul unei clarificări. Sînt foarte onorat să mă aflu, la ediția de față, printre autorii invitați la FILIT, dar, precizare importantă, eu nu mă simt un „autor” în conotația autentică a termenului. Mă ocup, desigur, de literatură (prin meserie: o predau, cum ar veni, la Universitatea ieșeană), am scris mai multe cărți, printre care și un roman (Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile), sînt titularul unor rubrici permanente din presa noastră etc., însă, în pofida acestor detalii, mă identific mai curînd cu un „tehnician” al scrisului (acel „meseriaș” cuminte din interiorul meseriilor „pozitive”) decît cu un „inginer” al lui („creatorul” de sisteme, autorul per se, prin urmare). În spațiul anglofon se practică o distincție semantică între writer (scriitor) și author (autor). Primul e individul care are îndeletnicirea de a scrie (orice, de la cronică sportivă, la tablete, editoriale și chiar, la limită, bucăți literare fără mari pretenții), cîștigîndu-și existența din asta, pe cînd cel de-al doilea rămîne autorul consacrat, o personalitate unanim recunoscută astfel în domeniul literar, ceea ce noi numim, în română, scriitor (în adevăratul sens al cuvîntului). De aceea, aș sublinia faptul că eu particip la FILIT ca writer (noțiune unde s-ar amesteca, deopotrivă, profesorul de literatură, editorialistul și romancierul), neavînd pretenția de a fi author. Iar, în varianta respectivă, de writer carevasăzică, fac ce fac de obicei în luna septembrie: mă lupt cu tezele de doctorat. Teze despre literatură, se înțelege.

Invitații de la FILIT sînt absolut remarcabili anul acesta (la fel ca și în anii precedenți, de altfel!). Toate întîlnirile vor fi, cu certtitudine, spectaculoase și le aștept (pe cele la care voi putea participa) cu mare interes. Strict personal (și, ca atare, subiectiv), mă bucur mult de prezența lui Jonathan Coe, un scriitor (îmi cer scuze: autor), cu desăvîrșire fabulos.

Ana Donțu

Citesc Vesna Goldsworthy „Marele Gorsky”. Mi-a atras atenția pentru că e din colecția „Raftul Denisei” și pentru că e o replică a celebrului „Marele Gatsby” al lui Fitzgerald. M-am bucurat să aflu că vine la FILIT. Mai citesc „Peisaj după isterie”, de Mircea Cărtărescu. Sunt curioasă de noua carte de poezie a Teodorei Coman, „Foloase necuvenite”. Abia aștept să-i întâlnesc pe scriitorii Nuruddin Farah, Gao Xingjian, Adriaan van Dis și să-i reîntâlnesc pe Mihail Vakulovski, Ruxandra Cesereanu, Răzvan Țupa, Vlad Drăgoi, Cosmin Perța, Linda Maria Baros, pe care am cunoscut-o la Stockholm la atelierul de traduceri al ICR, și, bineînțeles, pe Mircea Cărtărescu, care mă bucură cu fiecare carte nou-apărută și cu fiecare ocazie de a-l asculta.

Vlad Drăgoi

da’ să știi că nu prea m-am „pregătit”, în afară de jim crace, cu „recolta”, pe care am citit-o acum vreo 2 ani și mi-a plăcut super mult, și vreau să-l văd. altfel, ce să zic, mă bucur că vin niște românași de-ai noștri, de vlad moldovan, de ex., cu care am avut și lansare dublă prin brașov în primăvară, sunt niște energii faine când e și el, băiat finuț. vine și dan coman, pe care tre’ să-l întreb dacă i-a plăcut concertul depeche, că atunci, la locul faptei, n-am mai avut cum, și, în rest, na, îmi tot repet în gând povestirea pe care o voi citi, sper să-mi iasă ok, deși am văzut că nu e presiune la durată, au fost generoși oamenii cu timpul alocat, ceea ce e o binecuvântare mereu.

Tudor Ganea

Sincer, nu mi-am făcut un plan de lectură special pentru FILIT (deși, acum că m-ai tras de mânecă, am să încep să-mi planific niște relecturi pe fast-forward). Momentan, recitesc cărți de Melville, Capote și Flaubert. Pe de altă parte, coincidența a făcut să-l descopăr pe Jim Crace acum, în preajma festivalului unde este și el invitat. Sunt un fan înrăit al scenariilor distopice, iar Casa Molimei m-a băgat într-o Americă post-apocaliptică așa cum n-am văzut-o în niciun film. E o carte ce stă pe o analogie biblică. Măiastru scrisă. Nu mai știu cine zicea că viitorul romanului va fi unul distopic sau nu va fi deloc. E o temă făină de gândire. Am citit acum ceva ani Drumul lui McCarthy și trebuie să fiu total de acord cu Marius Chivu când spune că romanul lui Crace este mai bun. Așa e. Mi-am cumpărat și Recolta și abia aștept să-l ascult pe Crace și Coe în prima zi a festivalului. Dar și pe restul, bineînțeles!

Dana Grigorcea

Festivalurile sunt un bun pilej de a-mi reîntâlni colegi de breaslă. Am prieteni cu care nu mă întâlnesc decât o dată pe an, la un anumit festival sau târg de carte. Apoi, sunt o serie de autori pe care nu îi cunosc personal, dar cu care mă salut călduros, pentru că ne întâlnim peste tot și ne-am devenit familiari. Pentru că locuiesc în Elveția și scriu în limba germană, cunosc în special scriitori de limbă germană sau scriitori traduși în germană. Însă de când mi se traduc romanele în alte limbi, mi se lărgește și cercul de cunoștiințe. În limba română sunt tradusă din toamna trecută, al doilea roman al meu a fost tradus de minunata poetă Nora Iuga și de tânărul ei coleg Radu-Mihai Alexe și se numește „Sentimentul primar al nevinovăției” (Humanitas, 2016). FILIT va fi, după FILB, al doilea festival de literatură din România la care sunt invitată. Acum două săptămâni, am fost oaspetele atelierelor FILIT de la Ipotești și am rămas impresionată de organizarea impecabilă a programului cultural. La o primire călduroasă în Moldova bunicilor mei mă așteptam, dar la un program organizat cu o minuțiozitate prusacă nu prea mă așteptam. Trebuie menționat că astfel de evenimente nu ar fi posibile fără zelul și tenacitatea unor intelectuali fini ca Monica Salvan din echipa FILIT.

Voi veni la festivalul de la Iași pentru doar două zile, pentru că am programate lecturi publice care mă împiedică să rămân mai mult. Pe când în spațiul german lecturile sunt programate cu jumătate de an, câteodată chiar și cu un an înainte, invitația la Iași a venit din scurt, organizatorii fiind obligați de birocrație și de jocurile politice ale locului să fie mai spontani. Sâmbătă, 7 octombrie, voi participa la un eveniment la Casa FILIT, împreună cu scriitorul somalez Nuruddin Farah, al cărui ultim roman, „Hiding in Plain Sight”, despre conștiință și libertate, l-am citit în traducere germană, și cu Ioan T. Morar, al cărui roman „Lindenfeld” l-am citit cu plăcere – și pentru al cărui alt roman, „Sărbătoarea corturilor”, am primit o penalizare usturătoare de la biblioteca orășenească de la Zürich, pentru că nu l-am adus înapoi la timp.

Michael Haulică

Mă apucasem de citit Într-o pădure întunecată, de Ruth Ware (Trei, 2017, traducere de Laurențiu Dulman), după care urma Jocul oglinzilor, de E.O. Chirovici. Dar tocmai am aflat că cei doi nu mai sînt pe lista invitaților, așa că… le-am reprogramat pe astea și am trecut la etapa a doua, a recitirii celor mai noi cărție ale colegilor mei din Casa Fantasy: Haiganu. Furia oarbă, de Marian Coman, Eucronoza și alte nuvele, de Sebastian A. Corn (Florin Chirculescu), Arhitecții speranței, de Alexandru Lamba, Noaptea în oraș, fără părinți, de Dănuț Ungureanu. Și, de ce nu?, măcar pe aeroport, pe avion… O hucă în minunatul Inand sau 9 ½ elegii, de Michael Haulică, pentru că a trecut ceva vreme de cînd nu m-am mai citit.

N-am mai fost la FILIT, nu știu cum se produc întîlnirile astea între scriitori, nu știu cînd și cum va fi zona aceea liberă „în afara programuluiˮ, dar sper ca măcar la cafeaua de dimineață, la berea de după… ceva-ceva povești despre scris și scriitori tot or să se lege. Mai știi? Poate punem de-o carte, o revistă, o asociație… Ar fi păcat să ne strîngem atîți scriitori la un loc și să nu construim nimic. De-abia aștept să mă întîlnesc cu Dan Doboș, să împlinim niște proiecte, să începem altele… Știu că la Iași a fost invitat scriitorul Michael Haulică, dar mai există un jurnalist cu numele ăsta, mai există un editor… nu pot să nu-i iau și pe ei cu mine. Mergem la Iași cu treburi.

Claudiu Komartin

O citesc pe Ioana Bradea. I-am citit a doua carte, Scotch, care-mi scăpase acum 7 ani când a apărut, iar acum am trecut la Înalt este numele tău, un romanuscul foarte dens, în care „face limbaj”, vorba Angelei Marinescu, cu fraze pe care le citesc și recitesc, uneori, cu încântare, sunt curios unde va duce toată construcția asta atât de ambițioasă. Îmi mai propun ca, în săptămâna rămasă, să citesc cea mai recentă carte apărută la noi a excelentului prozator maghiar György Dragomán, Rugul, pe care am tot amânat-o. De poeți nu zic nimic, fiindcă-i citesc și recitesc constant pe mulți dintre cei care vor veni la FILIT.

Mă bucur că Dan Coman va veni, din câte am înțeles, la Iași cu un volum nou de poezie, după o pauză destul de lungă de la Dicționarul Mara – nu știu mai multe, dar sunt foarte nerăbdător în legătură cu asta. Vor fi întâlniri cu prieteni și poeți importanți pentru mine, de la Radu Vancu, Ștefan Manasia și Rita Chirian la Cosmin Perța și Teodora Coman. O reîntâlnire pe care o aștept e cu minunata scriitoare și graficiană Ana Alfianu. Și autorii de SF și Fantasy mă interesează, am cam rămas în urmă cu lecturile din zona asta, deși am fost multă vreme un avid cititor de „literatură de anticipație”, cum se spunea mai demult. Să-l văd pe Tudor Ganea pe listă e o surpriză frumoasă – chiar cred că e unul dintre prozatorii foarte valabili apăruți la noi în ultimul timp. Sper să am ocazia să-l văd, fie și-n treacăt (poate că mă voi strecura eu cumva la Teatrul Alecsandri pentru evenimentul cu el și Jim Crace) pe Jonathan Coe. Și traducătorii prezenți sunt personalități faine, admir munca pe care o depun Joanna Warwas-Kornas, Jan Cornelius, Aleš Mustar, Laura Hinckel, Florica Courriol sau Pauli Montoliu pentru transpunerea literaturii române în țările lor, de-abia aștept să văd cu ce gânduri, feelinguri și proiecte revin în România.

Alexandru Lamba

Nu pot spune că citesc ceva în mod special pentru acest eveniment. Trebuie să recunosc și faptul că, fiind autor de SF, planul meu de lectură e destul de puternic înclinat spre acea parte. Citesc două sau trei cărți în paralel, dintre care două sunt SF sau fantasy. Acum, bunăoară, am pe masă romanul „Contact” al lui Carl Sagan și volumul de proză scurtă „Povestea vieții tale” de Ted Chiang. Urmează romanul „Războiul etern” de Joe Haldeman. Dar am și câteva cărți de autori români pe care le citesc între timp. Printre picături, mă delectez cu „Frumusețea lucrurilor trecătoare” de Andrada Cooș, dar am aruncat câte o privire și peste volumul doi din seria „Haiganu” de Marian Coman, și peste „Amețeli postlumice” de Daniel Timariu, pe care le voi aborda după ce voi termina cărțile pe care le am acum „pe rol”.

Cum mă învârt prin cercurile de „sefiști”, cei pe care-i cunosc mai bine sunt autorii de gen. Sunt câțiva oameni pe care îi întâlnesc foarte des, pe la târguri de carte sau pe la diferite festivaluri de SF&F, dar pe care mi-e mereu drag să-i revăd. Aceștia sunt Michael Haulică și Dănuț Ungureanu. Sunt alții pe care-i văd mai rar, deci cu atât mai mult mă bucur că-i voi întâlni la Iași. Mă refer la Florin Chirculescu (aka Sebastian A. Corn), la Marian Coman și la Dan Doboș. Sper însă că voi avea ocazia să-i întâlnesc și pe alții, pe care de multă vreme mi-aș dori să-i cunosc, cum ar fi Mircea Pricăjan, Marius Chivu, Iulian Tănase sau Dan Alexe. Și, evident, Mircea Cărtărescu. Dar lista e deschisă. Unde mai pui că vor fi și invitați din străinătate!

Ștefan Manasia

Credit foto: Ciprian Hord

Hm, vara asta zeii au făcut un pic de voodoo, aşa că mi-au dăruit zilele şi liniştea şi calmul necesare scrisului. După ce înainte-mi trimiseseră un incendiu, sau poate un tsunami, nu-mi amintesc. Aşa am primit vestea că am fost acceptat la una din rezidenţele FILIT, urmînd să petrec o lună la Iaşi, pe minunatul domeniu al Casei Pogor. Am ales perioada 22 august/22 septembrie.

Cînd mă opream din scris, cînd nu îmi ocupam vremea cu tabieturile amiezii, serii, nopţii tîrzii, am şi citit. Ba chiar am descoperit scriitori. Bunăoară pe Jan Cornelius, autorul unui roman-puzzle, deghizat într-un memorial de nomad, intitulat Eu, Dracula şi John Lennon. Tot recent, am citit masiv din Portretul unei familii turceşti, de Irfan Orga – interesant ca ţesătură cu motive rafinate, dar şi pentru că narează lumea la care ochii şi urechile unui Orhan Pamuk n-avură acces (Imperiul Otoman, umilit şi crepuscular). Am descoperit noua, superba ediţie a Poeziilor lui Jorge Luis Borges – dacă unele mi se par, ca întotdeauna, trase de păr, altele, precum Elogiul umbrei, sunt capodopere. Am citit poemele franţuzeşti din (Intervalle ouvert), de Irina-Roxana Georgescu. Acum mă răsfăţ cu Viaţă, memoriile lui Keith Richards, puse pre româneşte de Veronica & Lucian Niculescu. Şi îmi place de mor cartea asta a şamanului Rolling Stones, pentru că nu este despre gagici, alcool, droguri, vedetism, ci despre muzică, despre cum e să iubeşti chitara la disperare, să dormi în pat cu chitara ta, vreo cîteva decenii înaintea lui Cobain: oare Kurt a citit demenţa asta strălucitoare şi însîngerată a chitaristului născut pe mlaştinile Dartford?

Am să revin la Iaşi, unde am scris şi citit atîtea, pentru a participa la ediţia asta – care se anunţă GIANT – a FILIT. Sper să reîntîlnesc prieteni, scriitori şi, eventual, să cunosc (alţi) oameni deştepţi, talentaţi şi demni. Consider Iaşii a doua mea casă şi sunt onorat să fiu prieten cu atîţia excelenţi scriitori ieşeni.

Vlad Moldovan

Pe lângă compendiile de logică, noua mea pasiune, citesc scrisorile lui Heidegger pe care Hannah nu le-a ars cum fusese înțelegerea – o incursiune în tripurile postromantice ale unui filosof îndrăgostit.

Oh, sunt prea mulți – de la BAS la Coe, la Cărtărescu sau poate Vlad Drăgoi? Ofertele sunt nenumărate. Ieșii vor fremăta de voie bună literară.

Ioan T. Morar

Nu sînt într-o perioadă de lecturi intense întrucît mă pregătesc să definitivez o carte, iar asta-mi mută gîndurile, îmi provoacă o surescitare care nu e propice cititului „de plăcere”. Cu toate astea, am citit poezie, în ultimul timp, o excelentă carte a lui Eugen Suciu, Frica, şi o alta, Badminton, scrisă de Marko Bela, un poet maghiar mai cunoscut ca om politic. De altfel, tot acum, şi tot în legătură cu Marko Bela, am început volumul lui de confesiuni sub formă de interviu, Ruleta maghiară, în care omul politic lasă suficient loc scriitorului.

Abia aştept să văd la Iaşi nişte oameni care-mi sînt dragi, chiar dacă nu toţi sînt cuprinşi în festival. Mi-ar face plăcere să-l întîlnesc pe profesorul Al. Călinescu, sper să am prilejul. Vreau să mă văd cu Silviu Lupescu, directorul editurii la care public, cu Emil Brumaru, cu Nichita Danilov (dacă nu e la Chişinău). Dintre cei din festival, îi amintesc pe Lucian Dan Teodorovici şi Florin Lăzărescu (un binom „de bine”), pe Dan Lungu. Am cîţiva prieteni care vor fi acolo, Mircea Cărtărescu, Robert Şerban, Xavier Montoliu, traducătorul catalan. Deşi sînt, de doi ani, în corespondenţă cu doamna Couriol şi deşi trăim amîndoi în Franţa, nu am reuşit să ne vedem niciodată, sper să se întîmple la Iaşi. (Dacă am uitat pe cineva, sînt sigur că reproşurile vor veni la timp!)

Am mai fost la cîteva festivaluri de literatură şi, din păcate, nu am rămas cu mari relaţii de prietenie după aceea. E un entuziasm al unor întrevederi, simpatii momentane care, apoi, se sting după primul schimb de mailuri. Poate de data asta va fi altfel.

Ioana Nicolaie

Nu recitesc nimic în mod special, mi se pare fantastic că FILIT revine cu o ediție de anvergură, cu zeci de autori invitați, cu traducători de excepție, cu blogeri culturali și cu evenimente pe care nu vreau pur și simplu să le ocolesc. Faptul că ajung la Iași doi laureați Nobel e o performanță pe care n-o ating decât marile festivaluri internaționale. Voi încerca să găsesc un loc la serile cu Gao Xingjian – pe care l-am mai văzut acum ceva timp la Berlin –, cu Olga Tokarczuk și cu Svetlana Aleksievici. Mă interesează și traducerile din literatura maghiară în română, cât și foarte mulți dintre invitați, de la György Dragomán, Andrzej Stasiuk la Jan Koneffke, Katja Petrowskaja sau Nuruddin Farah. Deși nu mă număr printre invitații întâlnirilor Alecart, încerc să ajung la una sau două dintre ele, pentru că e minunat acest proiect cu adolescenți îndrumați de Nicoleta Munteanu și Emil Munteanu. Sunt tare bucuroasă și de deschiderea către cei mici, „Casa copilăriei” cu tot ce se va petrece acolo nu mă îndoiesc că va fi locul cel mai plin de energie și de entuziasm. Apoi, o să-i revăd pe câțiva dintre cei mai buni poeți români de azi și asta îmi dă un sentiment foarte bun. Mă bucur, așadar, că FILIT merge mai departe.

Veronica D. Niculescu

Stau într-o cameră dintr-o căsuță de pe lângă Muzeul Literaturii Române din Iași, ca fericită câștigătoare a unei rezidențe FILIT pentru scriitorii români. Petrec aici întreaga lună septembrie și încerc să scriu la o carte nouă. Văd că mai iese și altceva pe lângă, versuri inspirate de viața între mere, pere, buburuze și birmaneze… Citesc Attila Bartis, Sfârșitul, iar pe noptiera care e pentru o lună a mea s-a adunat un turnuleț de cărți – cumpărate, primite. Scrisorile lui Cehov, Bărbați fără femei a lui Haruki Murakami, Parohia lui Dan Coman. Nu voi putea rămâne la Iași și în festival, deși invitația este teribil de tentantă, fiindcă octombrie vine cu un turneu de lansări prin țară la noua mea carte. Aș fi vrut să întâlnesc atâția scriitori, dar mă împac cu gândul că la începutul lui octombrie îl voi putea asculta pe Attila Bartis la București.

Andrei Novac

Credit foto: Mihai Zgondoiu

În pregătire pentru FILIT, ediţia a V-a, încerc să mă regăsesc pe mine, într-o formă sau alta, să înţeleg amestecul uriaş de stări care sufocă normalul unei toamne absolute. Dacă este să vorbesc despre o carte anume, atunci pot spune că mă aflu în mijlocul unei lumi pline de tensiune, în care se trăieşte sincer, dar foarte precis, aşadar, liber. Această asumare a lumii mi se pare fascinantă, mai ales că, totul se petrece, undeva, în estul îndepărtat al unei Românii aproape pierdute, pe care poţi doar să o ghiceşti cu buricele degetelor, poţi să conştientizezi că ea există, doar dacă vrei acest lucru.

Despre asta este vorba în cartea pe care o citesc în aceste zile şi care aparţine unui autor român, ea stă sub semnul unei nostalgii pe care o retrăieşti mereu.

În rest, foarte multă poezie, pentru că ea stă la baza tuturor lucrurilor care ne compun şi care ne fac, uneori, mai buni. Poezia, până la urmă, este modul în care eu mă raportez la lume şi, mai ales, la felul în care cred că lumea se raportează la mine.

Reîntâlnirea cu Iaşi-ul este întotdeauna fascinantă, există în aerul acestui oraş o încărcătură şi o tensiune unică. La Iaşi, literatura este la ea acasă, e, parcă, locul în care s-a născut şi în care ea renaşte, de fiecare dată.

Nu este un autor anume pe care aştept să îl întâlnesc, există o mare bucurie de a fi între cei invitaţi la acest eveniment şi cred că despre asta este vorba atunci când discutăm despre astfel de reuniuni, despre bucuria de a trăi literatura împreună cu cei care o scriu, asta cred că este cel mai important lucru. Fiecare scriitor în parte are povestea lui, o poveste vie, una care se scrie cu fiecare secundă, minut şi oră, este, aşadar, un privilegiu unic de a fi prezent la Iaşi, la a V-a ediţie FILIT din acest an.

Aştept să îi văd pe toţi, cu aceeaşi bucurie cu care în adolescenţă întâlneam scriitorii pe care îi preţuiam, era ceva unic, acelaşi farmec o să îl aibă şi aceste zile petrecute la începutul lui octombrie la Iaşi.

Dora Pavel

FILIT-ul a devenit un brand. Un fior estetic. Ceva ca un premiu literar de prestigiu, după care tânjeşte orice autor. O garantează şi de data asta programul manifestărilor ce vor urma, unul briliant şi ameţitor, care începe în forţă, cu un moment de maximă atracţie: prezenţa, în prima seară, pe scena Naţionalului ieşean, a celor doi autori britanici, deja celebri. Nu uit reacţia pe care am avut-o când le-am citit, lui Jonathan Coe, The House of Sleep (1997), iar lui Jim Crace, Being Dead (1999). Nu ştiu alţii cum sunt, dar, pentru mine, ca romancier, lectura dintr-un autor (contemporan) foarte bun nu e întotdeauna confortabilă. Ba, chiar deloc. Mă înfrupt cât mă înfrupt dintr-un asemenea roman, totul însă până la un punct. Până acolo unde dă semne că începe să-şi facă de cap, să alunece, să zburde cu prea mare lejeritate, şi încă exact pe traiectele pe care l-aş fi dus şi eu. În cele din urmă, până acolo unde, negăsindu-i fisuri, constat că autorul a avut pur şi simplu cruzimea (citeşte: tupeul) de a-mi lua tastatura din faţă şi de-a „comite” totul, înaintea mea, fără mine. Îmi amintesc că rareori m-a încercat atât de explicit „mânia” pe care am somatizat-o citind şi recitind În clipa morţii. Pentru că-l consider în continuare un roman pe care l-am scris eu. Ar fi trebuit, aş fi putut să-l scriu eu, şi nu acest domn, Jim Crace.

Lecturi de ultimă oră? Aşa s-a nimerit, să recitesc tocmai acum (pentru revizie), pe FILIT, în întregime, după unsprezece ani, Captivul, cel de-al doilea roman al meu, epuizat de ani buni, a cărui nouă ediţie iese de sub tipar în colecţia Top 10+ a Poliromului. O să-l văd, o să-l ţin şi eu în braţe abia în zilele astea, la Iaşi. Dar cel mai mult mă bucur că am ocazia să-i pot face o mare reparaţie. Fiindcă, dintre toate cele patru romane, pe el l-aş numi adevărata mea piatră de încercare. După succesul debutului cu Agata murind, am trăit panica de a nu-l mai putea egala. S-au mai adăugat şi avertismentele unor confraţi: rămâi la ăsta, la primul, nu risca un al doilea… Dar, cum plăcerea scrierii unui roman nu poate fi uitată, m-am hazardat să plâng pe umărul altuia. Aşa am ajuns la Captivul, prieten răbdător, consolator, alături de care, gândeam, o să suspin doar până la un nou salt de anvergură. Ocaziile n-au întârziat, ale celorlalte, Pudră şi Do Not Cross, două prăzi mult aşteptate. Cred însă că abia în acest septembrie 2017, în care am putut exersa o relectură ingenuă, cu ochi străin, a Captivului, am izbutit să-l apreciez la adevărata valoare. Umărul pe care odinioară am plâns este departe de a fi un vulcan stins. Erupţiile lui în timp concurează crestele solidificate ale oricăruia dintre celelalte. Dacă i-aş fi putut schimba titlul la reeditare, i-aş fi spus, fără ezitare, Iubire, vinovăţie, reparaţie (Love, Guilt and Reparation), cerându-i-l împrumut Melaniei Klein.

Adina Popescu

Credit foto: Ema Cojocaru

Merg pentru prima oară la FILIT, atît în calitate de invitat, cît și ca spectator, așa că în primul rînd sînt curioasă ce se întîmplă la Iași și cum funcționează un astfel de festival, cu atît de multe evenimente, atîția scriitori și traducători, de facturi diferite, adunați la un loc. Am doar experiența festivalurilor mari de film unde nu știi unde să mergi mai întîi, ce să alegi dintr-un program. Probabil că așa se va întîmpla și aici. Mai sînt curioasă și ce fel de public vine la un astfel de festival, cum reacționează un public alcătuit din cititori, cum se implică orașul în festival. Dacă la festivalurile de film, de obicei aleg să văd filmele regizorilor care îmi plac, la FILIT nu pot spune că am autori preferați, mă bucur însă că voi reîntîlni niște oameni care îmi sînt dragi și pe care îi știu de multă vreme, dar și că voi sta de vorbă cu autori pe care îmi doresc tot de multă vreme să-i cunosc și n-am avut o astfel de ocazie.

Am auzit multe despre secțiunea „Scriitori printre liceeni” și pentru că eu însămi în ultimii ani am fost prin multe școli din toată țară ca să mă întîlnesc cu copiii, mi se pare o componentă foarte importantă a festivalului. Pentru ei este important să cunoască autori „în carne și oase” și să discute cu ei despre literatură (mulți dintre copiii de astăzi își imaginează că toți scriitorii sînt morți, n-a mai rămas niciunul în viață), iar pentru noi e important să avem un feedback din partea lor. Voi avea și eu o astfel de întîlnire la Liceul Teoretic A.I. Cuza, alături de Iulian Tănase. În rest, voi fi prezentă la „Casa copilăriei” alături de doi autori (și) pentru copii pe care îi iubesc tare mult: Ioana Nicolaie și Florin Bican.

Mircea Pricăjan

În clipa asta citesc superbul roman secvențial al lui BAS. Urmează „Aleea Zorilor” lui Andrei Crăciun și, pe nedrept amânat până acum, „Hanul lui Manuc” al Simonei Antonescu. Mi-ar fi plăcut să reiau măcar unul dintre romanele lui Jonathan Coe, dar noutățile sunt pur și simplu prea ispititoare. Și timpul este, fatalmente, mult prea scurt. Va trebui să mă mulțumesc cu o relectură pe diagonală, pentru împrospătarea memoriei. La fel și cu romanele lui Jeff Lindsay, cele două apărute în traducere la editura Paladin. Am terminat de curând să-i citesc fiului meu minunata „Vară cu Isidor”, basmul contemporan al Veronicăi D. Niculescu. Nu s-a despărțit de carte în nicio noapte. Chiar și acum, deși am trecut la altă poveste, o ține la capul patului. În lunile de vară i-am citit cu mare plăcere și invidie pe Codrin Liviu Cuțitaru, Tudor Ganea, Vlad Zografi, Adrian Georgescu, Ioana Nicolaie. Și, mai înainte, „Sărbătoarea Corturilor” lui Ioan T. Morar, și „Rugul” lui György Dragomán, și „Eu, Dracula și John Lennon” al lui Jan Cornelius… De poezie nici nu mai zic. Pe scurt, vin destul de bine pregătit. Cred.

Greu de răspuns, greu de dat nume. Cu unii abia aștept să mă reîntâlnesc, pe alții abia aștept să îi întâlnesc și față către față, în sfârșit în afara internetului, iar pe ceilalți abia aștept să îi cunosc acum. Un nume pe care, iată, îl pot da fără rețineri: Iașiul însuși. E și el un autor, nu? Și ce mai autor!

Ana Săndulescu

În acest moment, pe noptiera mea se află următoarele cărţi: al doilea volum din seria Harry Potter de la editura Arthur, în traducerea lui Florin Bican, „Cartea Neliniştirii” a lui Pessoa – un tom confesiv despre spleen-ul existenţial al lui Soares, o minte excepţională, topită în masa anonimă -, „Cei care pleacă și cei ce rămân”, al treilea volum din tetralogia scriitoarei Elena Ferrante, „Umbra vîntului”, de Carax, scuze… Zafón şi „Fata cu fragi”, de Lisa Strømme, scriitoare pe care o recomand enorm și pe care sunt entuziasmată să o cunosc în octombrie, la FILIT. Îmi place să citesc din surse diferite, pentru că la finalul zilei caut să-mi hrănesc mintea după starea mea interioară și cititul devine astfel un proces molcom de regenerare.

Pentru FILIT mi-am pregătit itinerariul; abia aştept să îi ascult – la „Serile FILIT” – pe Svetlana Aleksievici, Olga Tokarczuk, Mircea Cărtărescu, Jeff Lindsay şi Gao Xingjian. Să îi întâlnesc/reîntâlnesc pe invitaţii din „casele” Poeziei şi pe cei de la tradiţionala „Noaptea albă a poeziei” – cel mai mult pe Ioana Nicolaie, Radu Vancu, Michael Haulică, Ana Donțu, Ştefan Ivas, Ștefan Manasia, Rita Chirian şi Francesc Miralles.

Tatiana Țîbuleac

Citesc, dar mai ales recitesc niște cărți. În primul rând, pe cele ale Svetlanei Alexievich, pe care o admir de mulți ani și pe care am descoperit-o încă în adolescență. Mama aducea acasă cărțile ei, care erau rare, le citea plângând și apoi mi le lăsa și mie. Pentru mine, ea a rămas scriitoarea Cernobîlului, deși în România este cunoscută mai mult pentru cealaltă carte.

Îl citesc acum pe Gao Xingjian cu „Soul Mountain”, sper să mai găsesc ceva până la festival, dar mai ales citesc multe cărți ale autorilor români.

Pe toți aș vrea să-i întâlnesc. Nu am prea avut ocazii să mă văd cu scriitorii români. Cu unii mă cunosc doar virtual și cu atât mai mult aș vrea să îi întâlnesc. Pe alții îi știu doar din cărți, nu i-am văzut niciodată. Mi-am notat în program câteva întâlniri la care abia aștept să ajung. Cele cu Mircea Cărtărescu și Emil Brumaru, în primul rând. Apoi cu Radu Vancu, Dan Coman, Bogdan Alexandru Stănescu, Filip Florian și Tudor Ganea. Sper, pe lângă literatură, să reușesc să beau și o bere cu prietenii mei care vor veni la Iași – unii ca scriitori, alții ca editori sau cititori. Planuri mari, după cum vezi!

Răzvan Ţupa

Pentru că planurile mele sunt mai degrabă pe dinăuntru decât pe dinafară, o să te dezamăgesc. Eu am tot anul pentru citit și recitit, dar înainte să plec la un festival mă confiscă total scrisul. Și nu neapărat scriul literar. Dimpotrivă. Ca să pot să plec de la ziarul la care lucrez, trebuie să pregătesc în avans paginile care vor apărea cât eu nu voi fi în oraș. Așa că prin tot felul de subiecte culturale și comunicate de presă bântui măsurând fișiere foto și numărând semne pentru un material sau altul. Îmi pare rău că plasarea mea în momentul ăsta al vieții e așa de tehnică, dar se compensează ele lucrurile la un moment dat. Chiar crezi că există o planetă Nibiru care o să lovească literatura într-o zi, cum zic teoreticienii conspirației că se face de sfârșiturile lumilor?

De câțiva ani fac exercițiul acesta: la orice manifestare literară merg, îmi fac o listă cu evenimente pe care nu vreau să le ratez și încerc să îmi păstrez întâlnirile dincoace de interesul literar. Până acum a mers mult mai bine, perspectiva cu care mă aleg fiind chiar cea pe care o are un cititor.
Pe de altă parte, la FILIT nu am cum să ratez ocazia de a mă înființa la Casa Poeziei. La fiecare ediție la care am ajuns mi-a plăcut să prind lectură după lectură acolo, evenimentele dedicate poeziei și înlănțuite astfel fiind destul de rare prin întreprinderile de profil de la noi.

Mihail Vakulovski

Acum, înainte de FILIT, citesc cărțile pe care le voi lansa la CenaKLUb Tiuk-ul pe care-l fac la Brașov (am o ediție înainte și două – imediat după), iar printre ele mai citesc și de plăcere, cărți noi de poezie sau cîte ceva din teancul de lîngă pat, cărți adunate acolo (și nu pe rafturi) pentru că vreau neapărat să le citesc (cele mai recente – „Disco Titanic” de Radu Pavel Gheo și „Iată-mă!” de J.S. Foer – le recomand pe amîndouă!), apoi, în drum spre serviciu și înapoi ascult noua carte a lui Vladimir Sorokin, „Manaraga”, a cărei acțiune are loc în viitor, viitor în care personajul principal ajunge și la o nuntă mafiotă din Cetatea Brașov. Recunosc că alături s-a adunat alt teanc cu autori care vin la FILIT, inclusiv cărți pe care le-am citit deja, dar nu cred c-o să am timp și pentru ele.

În primul rînd, mă bucur c-o să revăd mulți prieteni și scriitori lansați la Tiuk (majoritatea – poeți, dar și prozatori, firește, și… chiar și cîțiva critici), apoi, sînt curios ce-o să povestească scriitorii străini. Pe Svetlana Aleksievici am s-o ascult fără subtitrare, la întîlnirea cu Gao Xingjian o să avem nevoie de-un traducător, cărțile Lisei Strømme, Katjei Petrowskaja și a lui Vesna Goldsworthy au fost publicate la Humanitas Fiction, iar ale lui Nuruddin Farah – la Polirom; cei care le-au citit acum, altfel îi vor vedea, cu alți ochi… Apoi, am să mă bucur de reîntîlnirea cu prietenii ieșeni și cu Iașiul, oraș care-mi place foarte mult; cînd am făcut cartea cu supraviețuitorii Holocaustului am stat acolo vreo săptămînă și m-am cam împrietenit cu el.

The post Anchetă: 31 de scriitori români invitați la FILIT 2017 ne spun ce (re)citesc acum și ce autori vor să întâlnească la Iași appeared first on Bookaholic.

Nici nu a început bine toamna, că mi-e deja din ce în ce mai greu să aleg doar 10 cărți pentru acest articol. Ca de obicei, toamna încep editurile să scoată așii din mânecă pentru ca, până la Gaudeamus, să-i pună pe toți pe masă. Pentru luna octombrie am făcut o listă compozită de recomandări, ce are de toate: proză scurtă și romane, cărți de istorie, științe naturale și științe socio-umane, dar și eseuri și, pentru că avem nevoie, o carte ce ne învață să ne relaxăm. Vă doresc o toamnă literară cât mai frumoasă, cu cărți bune și ceaiuri aromate alături!

Mandarina, de Răzvan Petrescu

Răzvan Petrescu e furios şi esenţial. Elastic și urgent, el întinde mereu capcane cititorului care nu prea știe cum să se descurce în aparenţa halucinaţiilor sale, devine el însuși nervos, nu-și mai poate bea cafeaua în liniște, dimpotrivă, într-un acces de nerefuzat o varsă pe pantaloni (culoarea oului de raţă, nu-i nimic, iese cu puţină apă rece). Cine are răbdare să meargă mai departe descoperă o structură stilistică muzicală, ici un accent sumbru de Bach, colo o înfloritură de Ravel, şi tot așa pînă unde tragicul și umorul cel mai sec se îmbină într-o formulă unică de rîsu-plînsu’. La noi, ba chiar și aiurea, nu seamănă cu nimeni, e un kamikaze solitar care aduce tot mai mult, suspect și simptomatic, cu el însuși. (Dumitru Radu Popa)

Răzvan Petrescu este un fel de James Bond al prozei scurte: nu ratează nici o metaforă, iar fiecare frază este pentru el o femeie frumoasă, periculoasă și cu simţul umorului. Nu-i poţi repovesti povestirile, dar cine a citit vreodată o proză de-a sa îl ţine minte toată viaţa. E un scriitor tragic-comic care te năucește și un mare stilist, unul dintre puţinii adevăraţi. (Marius Chivu) (© Editura Curtea Veche)

Scânteia creativă. Cum au devenit oamenii ființe excepționale datorită imaginației, de Agustín Fuentes (trad. Robert Dobre)

Un studiu nou și îndrăzneț de paleontologie, arheologie, genetică și antropologie, care va anula toate părerile greșite legate de rasă, război, pace și natura umană și care va răspunde la o întrebare veche de când lumea: ce-i face pe oameni atât de excepționali comparativ cu restul speciilor de pe Pământ?

Secretul este creativitatea. Agustín Fuentes susține că aceasta stă la baza desenelor pictate cu degetele de copii, a modului în care strămoșii noștri se organizau în triburi sau vânau, a felului în care se pornesc războaiele sau, dimpotrivă, se semnează tratatele de pace, a relațiilor intime, a modului în care avem grijă de planeta noastră sau de comunitățile în care trăim și, de fapt, la baza artei, religiei și chiar a științei. Creativitatea presupune imaginație și colaborare. Orice poet are o muză. Orice inginer un arhitect, orice politician un grup de susținători. O colaborare poate fi de mai multe feluri, dar o colaborare de succes nu este posibilă fără imaginație, acel secret care ne-a adus de la cuțite și mese calde, la iPhone-uri și aparate de zbor intergalactice. Fuentes susține că, în ziua de azi, ca să poți să faci un lucru util, care să dureze, trebuie să înțelegi tipul de colaborare pe care o ai cu cei din jurul tău, trebuie să înțelegi lucrurile care pot fi puse în practică grație imaginației, sau, la polul opus, lucrurile care nu sunt posibile și, mai apoi, ce mult influențează creativitatea lumea în care trăim. (© Editura Publica)

Arta corpului, de Don DeLilo (trad. Radu Surdulescu)

Romanul Arta corpului este o anatomie a durerii şi a doliului: Lauren Hartke, o tânără body artist, îşi pierde soţul, un regizor mult mai în vârstă decât ea, care se sinucide. În primele zile de după dureroasa pierdere, în casa veche de pe coasta singuratică în care se mutase împreună cu soţul ei, Lauren se confruntă cu o apariţie stranie, un individ între bărbat şi copil, „un corp tăcut şi vulnerabil, aproape al oricui”, care îi schimbă nu doar viaţa, ci şi arta pe care o practică. Show-urile ei capătă imaginea ectoplasmatică a domnului Tuttle, bizarul vizitator, iar Lauren devine o artistă a corpului care încearcă să se detaşeze de propriul trup. (© Editura Polirom)

Psihanaliza basmelor, de Bruno Bettelheim (trad. Teodor Fleșeru)

Mulți dintre părinții din zilele noastre evită să le citească basmele tradiționale celor mici, pentru că le consideră prea sângeroase și traumatizante. Adevărul este însă că basmele adevărate îi pot ajuta enorm pe copii să-și rezolve multe dileme și conflicte interioare neidentificate. Emoțiile întunecate, angoasa, tristețea sau pornirile agresive există foarte des și în mintea copiilor, doar că ei rareori sunt conștienți de ele și le pot exprima adecvat. Mai mult decât orice, întâmplările magice și personajele străvechilor povești reușesc să le comunice copiilor soluții cu care modul lor de gândire rezonează profund.

Cartea lui Bruno Bettelheim, Psihanaliza basmelor, a fost scrisă pentru a-i ajuta pe adulți să înțeleagă importanța și valoarea terapeutică a basmelor în formarea copiilor. Prin analiza mai multor basme foarte cunoscute precum Albă-ca-Zăpada, Cenușăreasa, Frumoasa și Bestia, Scufița Roșie, Barbă-Albastră, Jack și vrejul de fasole, cartea lui Bruno Bettelheim îi ajută pe adulți să înțeleagă importanța și valoarea terapeutică a basmelor în formarea copiilor. Basmele stimulează imaginația celor mici, îi ajută să-și clarifice emoțiile, anxietățile și aspirațiile, sugerându-le rezolvări pentru problemele cu care se luptă mintea unui copil: teama de a fi abandonat de părinți, rivalitățile între frați, sexualitatea adultă, violența, invidia, teama de moarte. Pentru că basmele au finaluri fericite în care binele triumfă, prin lectura basmelor copilul se identifică cu personajele și se eliberează de angoasele sale. (© Editura Univers)

Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți, de Mathias Énard (trad. Cristian Fulaș)

Michelangelo ajunge în Constantinopol pe 13 mai 1506, lăsând în urmă furia Papei Iulius al II-lea și un șantier neterminat pentru mormântul acestuia la Roma. Dar cum să fi refuzat invitația sultanului Baiazid al II-lea?

Așa începe cuceritorul roman al lui Mathias Énard, care devoalează fascinanta întâlnire a omului Renașterii cu lumea otomană, imaginând o istorie uitată. În ea se ascunde o poveste de dragoste cu pagini epistolare și de jurnal, punând în lumină și firele ce leagă Occidentul de Orient.

„Mathias Énard îl studiază pe Michelangelo, îi respectă tăcerile și ezitările, le urmărește pe căi sinuoase și îi devine un complice discret. Scriitura e ca un desen: senzuală ca efectele de clarobscur, tranșantă ca piatra ascuțită.” (Télérama) (© Editura Nemira)

O istorie secretă a Revoluției Ruse, de Victor Loupan (trad. Rodica Chiriacescu)

Epopeea comunismului a marcat viața politică și intelectuală a secolului al XX-lea. Totul a început odată cu preluarea puterii în Rusia de către un mic grup de indivizi, bolșevicii. Utilizând documente de arhivă inedite, volumul ne introduce în intimitatea neștiută a protagoniștilor Revoluției Ruse.

Uneori această relatare riguroasă – care respinge epicul și monumentalul în favoarea aspectelor intime și umane – se transformă într-o anchetă de poliție sau într-un roman de spionaj, cu observația că totul este adevărat și argumentat. În aceasta constă originalitatea cărții lui Victor Loupan, care ne prezintă atât beciurile poliției secrete, cât și birourile de pe Wall Street, închisorile siberiene, dar și cafenelele din capitalele europene, frecventate de Lenin, Troțki și alți revoluționari. Cercetând aspectele invizibile ale Revoluției Ruse, autorul deschide uși rămase ferecate până acum. (© Editura Corint)

Acasă, de Marilynne Robinson (trad. Irina-Marina Borțoi)

În romanul Acasă, Marilynne Robinson relatează într-o manieră strălucită parabola fiului risipitor, plasată în oraşul Galaad din Iowa. Jack, fiul depravat al reverendului Boughton, s-a întors acasă după douăzeci de ani. Şiret şi prefăcut în tinereţe, acum un alcoolic pe umerii căruia atârnă secrete vechi de douăzeci de ani, el este în permanent conflict cu tatăl său cu spirit conservator, deşi rămâne cel mai iubit copil. În timp ce Jack încearcă o reconciliere cu tatăl, începe să lege o relaţie puternică cu sora sa, Glory, ea însăşi revenită acasă cu inima zdrobită după un trecut plin de frământări. Acasă este o carte luminoasă şi binefăcătoare despre familie, secrete de familie şi credinţă, scrisă de una dintre cele mai iubite şi mai apreciate autoare ale Americii.

„Acasă începe simplu, evitând formulările preţioase şi evoluează treptat spre o compoziţie complexă, care în ultimele cincizeci de pagini devine de-a dreptul magnifică.” (The New Yorker)

„Un tablou idilic al bunei-cuviinţe şi al compasiunii, care este, totodată, şi o acuzaţie furioasă şi nimicitoare la adresa laşităţii morale şi a păcatelor neizbăvite, nerecunoscute.” (The New York Times Book Review)

„Scriitura lui Marilynne Robinson este atât de pătrunzătoare încât poate să ne schimbe complet modul de a citi.” (Chicago Sun-Times) (© Editura Litera)

Șmecherie și lume rea. Universul social al manelelor, de Adrian Schiop

„Am ales tema asta pentru că mă pasiona, aveam senzaţia că stăpânesc oarecum subiectul şi de-aia m-am băgat. A fost un job de vis – să iei bani ca să stai prin crâşme sau cluburi şi să vorbeşti cu lăutari şi fani. Cât te ţine ficatul, să-l tot faci. Concluzii? Că e muzica băieţilor răi din România, a bagabonţilor, băieţii de la colţul străzii, şi a şmecherilor, tipii cu conexiuni mafiote. Că stă într-o măsură semnificativă pe banii gri ai interlopilor (întrucât grosul banilor vin din cântări la evenimente private, cele mai multe de interlopi). Că le glorifică voalat modul de viaţă, exultând şmecheria şi banii făcuţi uşor. Că, spre deosebire de hip-hop, unde lucrurile sunt spuse pe faţă, manelele codifică mesajul, îl spun oarecum cifrat – mai direct în anii ‘90, din ce în ce mai eliptic acum. De ce se întâmplă asta? Pentru că şmecheria devine o valoare tot mai dubioasă. În anii ‘90, şmecheria făcea legea şi oamenii se mândreau cu asta, că fac bani prin orice mijloace; acum, şmecheria e din ce în ce mai stigmatizată şi oamenii nu o mai scot la vedere. Dar să nu ne iluzionăm – ea e în continuare acolo, doar că a dispărut din spaţiul public. Acum oamenii tac şi fac.” (Adrian Schiop) (© Editura Cartier)

Celălalt pe care-l adoram, de Catherine Cusset (trad. Doru Mareș)

Considerat de majoritatea criticilor francezi cel mai bun roman al anului 2016, Celălalt pe care-l adoram, de Catherine Cusset, a obținut premiile Liste Goncourt — Le Choix roumain, Liste Goncourt — Le Choix belge, Liste Goncourt — Le Choix suisse și a fost nominalizat la premiile Goncourt, Renaudot, Fémina, Interallié, Décembre și France Culture-Télérama, ajungând în selecția finală pentru Goncourt.

În Celălalt pe care-l adoram, Catherine Cusset urmărește, cu o lupă halucinantă, parcursul lui Thomas Bulot — fost iubit, devenit prieten apropiat al naratoarei-autoare —, un francez născut la Paris care pleacă să studieze în Statele Unite. Este povestea unui tânăr exuberant, extrem de inteligent, uneori de o sensibilitate maladivă, amuzant, înconjurat de prieteni, care iubește viața, femeile, literatura — cu precădere pe Proust —, filozofia, filmul, muzica, jazzul — mai ales pe Nina Simone și Léo Ferré —, dar care ajunge, la 39 de ani, să-și pună capăt zilelor într-un orășel din Virginia. Un roman electrizant, scris la persoana a doua singular, care vorbește despre fericire, dragoste, prietenia dintre un bărbat și o femeie, dar și despre eșec, impas, neputința adaptării și depresie, având în plan secund fascinația intelighenției franceze a anilor ’80 pentru New York. (© Editura Humanitas Fiction)

Ghidul nordic pentru a trăi cu 10 ani mai mult, de Dr. Bertil Marklund (trad. Ianina Marinescu)

10 sfaturi simple pentru o viață mai fericită și mai sănătoasă.

Un ghid scurt pentru o viață lungă! Ghidul nordic pentru a trăi cu 10 ani mai mult este o carte pragmatică, în care este sintetizat modul de viață simplu și sănătos al scandinavilor. Adoptând un stil concis, doctorul suedez Bertil Marklund apelează la rezultatele cercetărilor științifice de ultimă oră și prezintă 10 reguli de aur pentru o viață sănătoasă, printre care somnul, nutriția, activitatea fizică și cum să ne ferim de impactul negativ al stresului. De asemenea, prezintă în premieră conceptul de lagom, sau ceea ce înțeleg suedezii prin moderație.

Cu toții putem adopta cele 10 sfaturi menționate în carte fără să ne schimbăm radical modul în care trăim. Aplicând sugestiile practice și realiste ale doctorului Marklund, vom putea să ne schimbăm în bine viața, acum și în viitor.

„După hygge din Danemarca, avem acum sundhet din Suedia – o abordare echilibrată a vieții, caracterizată de stabilitate și coerență. Acest bestseller suedez ne învață cum să efectuăm mici schimbări în zece domenii, de la somn și atitudine la sănătatea dentară și relațiile interpersonale, pentru o viață mai lungă. De asemenea, demontează unele mituri, arătând că multe lucruri considerate negative sunt, de fapt, bune pentru noi. De exemplu, cafeaua are efecte pozitive asupra sănătății. Stilul direct și simplu al cărții este reconfortant!” (Saga Magazine) (© Editura LifeStyle)

Cumpără cărțile din librăria online Cărturești! (Click pe titluri și/sau coperțile volumelor)

The post 10 cărți de citit în octombrie 2017 appeared first on Bookaholic.

„Am încercat să le spun/ că există și poeți vii”, versul lui Andrei Bodiu rezumă și punctează miza acestei rubrici, aceea de a aduce în atenția cititorilor cele mai recente lucruri în materie de poezie. Cine și cum scrie în România la ora actuală? Dar în alte țări? Încotro se îndreaptă poezia? Bookaholic vă invită să descoperiți, printr-un episod săptămânal, răspunsurile la aceste întrebări. 

Radu Nițescu s-a născut în 1992 în București, a urmat cursurile Facultății de Litere, iar în prezent colaborează cu revistele „Poesis internațional” și „Zona nouă”. A coordonat un atelier de creative writing alături de Andrei Dósa și a început recent să organizeze lecturi de poezie/ spoken word de tip open mic în Londophone.

A debutat cu gringo (CDPL, 2012), remarcându-se, la numai 20 de ani, ca unul dintre talentele sigure ale „noului val”, deși volumul este destul de locvace, iar din el transpar anumite stângăcii de început și influențe marcate din Ginsberg sau Bukowski.

Patru ani mai târziu, Radu Nițescu revine prin Dialectica urșilor (Casa de Editură Max Blecher, 2016) cu un discurs întru totul original, cumva insular în poezia tânără de azi. De fapt, e impropriu spus „discurs”, întrucât lui R.N. tocmai discursivitatea pare să îi repugne și asta încearcă să deconstruiască, preferând detașarea și o nonșalanță bine jucată pentru a livra, cu o naturalețe emoționantă, secvențe din viața de zi cu zi, care sintetizează compușii unei poezii de notație altoită pe fondul unei sensibilități pline de contradicții. Tranzitivitatea textelor se produce prin focalizarea pe realitățile biograficului și pe acel puls, pe acea cadență a trăirilor pe care ți-o dau doar momentele de introspecție bruscă și dureroasă. Astfel, fie că e vorba de un fapt cotidian, o amintire, o imagine pasageră, deci de aspecte aparent banale, Nițescu face din fiecare lucru un construct poetic de frumusețea și perfecțiunea formală a unui origami. Căci, și la nivelul structurii textelor, avem de-a face cu arhitecturi și mozaicări ingenioase, un extraordinar simț al limbajului și o intuiție a muzicalității care îl individualizează printre poeții promoției sale. Apropiindu-se doar atât cât trebuie, asemeni unui cascador profesionist, de formele fixe și de ritmurile unor structuri clasice precum vilanela, autorul Dialecticii urșilor pune la bătaie un instrumentar variat prin care ni se arată odată cu acest volum ca un poet pe deplin format, stăpân pe mijloacele sale, unul care, alături de Alex Văsieș (ce a debutat în același an cu Lovitura de cap), rămâne un reper în poezia tânără de azi.

Ce trist e cînd știi că ei toți așteaptă

o glumă și toate glumele lumii

ți se par răsuflate, și patul își

pierde bruma de elasticitate

și iar nu adormi, deși te zgîrie

somnul cu gheruțele lui de pumă.

Pereții nu știu nimic, dar știu c-acum

ești legumă, și șușotesc între ei

la intervale regulate. Asculți

și ți se rupe de orice formă de

posteritate, mai bună ar fi o

baie cu spumă. Cînd lași să se adune,

se adună, lună după lună,

și e trist și adevărat, mai mult

trist decît adevărat, deodată puterile

te lasă, și iei tramvaiul două stații

de la mega image pînă acasă.

Aprilie e crud și-ncepe să miroasă

a vară în RATB, au înflorit tufișurile,

tu te faci că nu-ți pasă. Te uiți

cînd la chinezoaica bătrînă,

cînd la aurolacul fără o mînă,

cînd pe geam, la linia blocurilor,

ce-mi spui tu mie, e tot mai rău

și tot mai rău o să fie.

Radu Nițescu

din volumul „Dialectica urșilor”

Fotografie preluată de pe pagina de Facebook a lui Radu Nițescu

 Credit foto imagine principală: Darius Ciupureanu

The post Poemul săptămânii: „Ce trist e cînd știi că ei toți așteaptă”, de Radu Nițescu appeared first on Bookaholic.

Sfârșitul lunii octombrie a adus cea de-a șasea ediție a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara. Scriitori din România și Europa Centrală au participat la evenimentele organizate pe parcursul a patru zile. Șase dintre invitați au citit din romanele lor, alți patru s-au întrecut într-un maraton de poezie, iar patru au intrat în ring, concurând într-un meci de box literar. Unul dintre cei patru concurenți ai Literary Death Match a fost Vlad Drăgoi.

Sâmbătă, 28 octombrie 2017, Vlad Drăgoi a fost, pe ringul de box, deopotrivă poet și performer. A venit cu o lectură a unui fragment de poem din cel mai recent volum al său, sergio leone. Nu a ajuns în finală, dar s-a aflat, în runda finală, în echipa câștigătoarei meciului, Livia Ștefan. Am discutat cu el despre literatură în general, despre poezie și volumele sale. Dialogul nostru este redat în cele ce urmează.

Ai publicat până acum trei volume de poezii. Reușești să te reînnoiești cu fiecare carte. Parcă în fiecare dintre ele e același și, totuși, alt Vlad Drăgoi. Cum privești înapoi primele două volume de poezie?

Cu drag, deşi mai vine feeling-ul ăla că prea sunt diferite cărţile. Dacă zici tu că se simte că tot eu sunt în fiecare, e ok, e bine să fie aşa, nici previzibile, nici cu totul altceva, chiar dacă eu parcă tind să mă duc spre a doua treabă, şi e cu risc asta, mi-e să nu iasă ceva forţat, ceva prea cu ramele vizibile, şi cărniţa dinăuntru mai puţin, ca să zic așa. Metode e o jucărie faină, compactă, ca un film de gen, făcut cu bani puţini, dar cu dragoste, cu concentrare bună, în Eschiva am dat-o voit sentimental şi la fel, m-am simţit bine, vrăjitor, cum zice Alan Moore.

Dar volumul de proză scurtă Istoria artelor sau memoriile unui veleitar incognito?

Nu e proză scurtă, e o bucată de proză experimentală obositoare, de care totuşi mă bucur, că mi-am făcut mâna acolo pe nişte porţiuni pe care în timp le-am mai polizat, şi acum mă simt foarte safe cu ele, deci da, no regrets, debut ratat, dar m-am învăţat minte.

Ce te-a făcut să te oprești la poezie?

O să mă exprim patetic pentru că mi-e foarte la îndemână: e FERMECĂTOARE!

Una dintre poeziile din sergio leone se deschide într-un mod care te face să vrei să citești sau să scrii poezie. Și pentru a fi mai precisă, citez câteva versuri: „cât de grea mi se pare uneori apăsarea lumii cu toate,/ răutățile ei, și n-a fost mereu așa. și când e, mă mai/ liniștește un pic gândul pe care nu demult îl am, că nu/ e vina mea. și mă mai liniștește, ca pe mulți alții în/ viață, dragostea. dar parcă cel mai mult îmi face bine,/ și aici e posibil să se facă puțin mișto, poezia”. Observ că poezia ocupă un loc central, alături de dragoste. Ce înseamnă poezia pentru tine?

Ei, ziceam şi eu. Cred că ăsta e cel mai fun intro din carte (l-aş citi cu o super emfază din aia cu ochi de viţel şi extaz aural în voce), şi asta înseamnă pentru mine, mai ales cu cartea asta nouă, să fie fun şi să genereze fun, să fie şi tristeţe din aia cu gust de lacrimă albastră de diamant, şi jucată, şi nejucată, că aşa e omul, dar pe cât se poate, distracţie, destindere, asta vreau să-mi fie poezia, textul adică, de fapt, poveştile.

Tot în sergio leone scrii cum a fost în iunie la Arad, acolo unde ai citit poezii scrise de tine. Te afli din nou în vest, dar de data aceasta la Timișoara. Cum e aici?

Finuţ.

Ce alte proiecte de viitor ai? Pregătești un alt volum?

Da, dar hai să nu cobim, să văd întâi dacă chiar îmi iese ceva lucru concret, că aşa tot pot să mă laud… Fiţi pe fază, ce să zic, chiar să fiţi, cred că mai am nişte lucruri frumoase de dat.

Lucrezi ca librar. Altfel spus, ești mereu printre cărți. Cum se împacă meseria asta cu scrisul?

E un job frumos, după ce termin ziua, îmi lasă linişte şi dispoziţie bună cât să fac şi eu treabă bună cu scrisul, doar că fac rar pentru că sunt leneş, mai mult citesc, mă uit la filme, stau pe net, n-am mai scris cred că din februarie ca lumea.

Și, pentru sfârșit, îți propun un mic exercițiu de imaginație. Dacă ai putea să îți petreci o zi cu scriitorul preferat, cu cine ți-ai petrece-o? Și ce ați face?

Nu ştiu, tot cu românaşi de-ai mei pe care îi ştiu şi care mă ştiu, altfel e viciat procesul, n-ar fi nimeni relaxat. Cu Stephen King cred că ar merge bine, pentru că se vede că o face şi el pentru fun, nu din suferinţă neagră şi distanţă. Cu Ernest Cline, care a scos Ready Player One, care e faină, obositor de aglomerată de referinţe, dar faină. Mi-ar plăcea să jucăm ceva la dublu pe consola mea PS4, luată din bani primiţi pe poezie.

Credit foto imagine principală: Cornelius Drăgan

The post Vlad Drăgoi: „distracţie, destindere, asta vreau să-mi fie poezia” (interviu) appeared first on Bookaholic.

Robert Simonišek s-a născut în 1977, în Slovenia. Este poet, prozator, eseist și critic de artă. A fost, vreme de câțiva ani, ghid de turism, iar vreme de câteva luni, a predat la Universitatea din Ljubljana. La sfârșitul lui octombrie a participat la maratonul de poezie prin Europa Centrală și de Sud-Est, din cadrul Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, alături de alți poeți din România și din străinătate.

Ești doctor în istoria artei, dar și poet. A influențat arta textele tale?

Da, într-o anumită măsură artele vizuale mi-au influențat literatura, poezia, eseurile, dar și proza. Nu am intenționat să iau ceva din picturi sau să fac din arhitectură un background semnificativ. Pe de altă parte, aș zice că acest dialog între literatură și artă merge mult mai departe în trecut: de la bun început folosim limba pentru a descrie lumea vizibilă și gândim prin imagini atunci când citim sau scriem. Este o relație reciprocă de care nu suntem perfect conștienți în viața de zi cu zi. Cu toate acestea, arta nu este singurul subiect din cărțile mele.

Despre ce e vorba în teza ta de doctorat?

Doctoratul meu este despre Art Nouveau. Art Nouveau a fost un fenomen european care s-a răspândit între 1895 și 1910, înaintea modernismului. Este acel stil pe care îl admiri, dar care este totodată într-un fel kitsch, iar asta din cauza decorațiunilor și ornamentației. Art Nouveau este ultimul stil european care privește înspre epocile și stilurile din trecut, înainte ca arta să îmbrățișeze modernismul și tendințele sale de simplitate.

Ai avut în vedere artiști sloveni?

Am încercat, pe de o parte, să aflu cum anume acest fenomen a fost integrat în atmosfera europeană. Pe de altă parte, am studiat subiecte și motive specific slovene.

Ai scris poezie, un roman, o carte de eseuri și critică de artă. Cât de greu a fost să treci de la poezie la alt gen? E totuși vorba de un alt fel de discurs.

Cred că a fost ceva natural. Am început cu poezia. Inițial, nu am avut de gând să public. Mă concentram asupra studiilor, iar poezia a fost ceva ce pur și simplu s-a întâmplat. Apoi, după primul volum de poezie, am început să pregătesc material pentru următorul. Între timp, am început să scriu critică și am făcut asta vreme de câțiva ani. Dar la un moment dat mi-am dat seama că nu vreau să evaluez alți scriitori, ci doar să am suficient timp pentru mine. Aș zice că, încă de la început, proza pe care o scriam era poetică, iar poezia era narativă. Așa că această graniță dintre proză și poezie nu a fost chiar o graniță pentru mine. În schimb, când am scris cartea de eseuri, am simțit cum trebuie să adaug mai multă logică și să reduc elementele poetice.

Cred că scrisul în general ar trebui să fie expresia unei necesități interioare și că poezia, proza, eseul sunt doar forme diferite de exprimare a unor lucruri esențiale. „Literatura adevărată” este un amestec de genuri. Cred că aceste distincții între ficțiune, nonficțiune, poezie vizuală etc. sunt rezultatul unei simplificări academice și al strategiilor de marketing cultural din secolul al XX-lea. Viețile noastre nu sunt povești de dragoste, romane polițiste ori drame psihologice pure – ele au deopotrivă iubire, bucurie, frică, luptă pentru supraviețuire, iar toate aceste trăiri nu pot fi izolate una de cealaltă. Cele mai bune romane pe care le-am citit sunt amestecuri de genuri. Odată ce începi să scrii, nu mai ai în vedere astfel de distincții. Poate te gândești că ceea ce scrii va suna, să zicem, ca un roman polițist, dar pur și simplu treci de la o pagină la alta fără să ai în minte că trebuie să respecți tot felul de reguli.

Ai călătorit foarte mult prin Europa atunci când ai fost ghid de turism. Ce ne poți spune despre această meserie? Când și de ce ai început?

A fost o soluție temporară în timpul studiilor mele. Am continuat apoi vreme de câțiva ani. În mare parte, am lucrat pentru companii străine. Această meserie mi-a permis să văd multe țări pe care poate nu le-aș fi văzut niciodată. Am mai făcut și câteva călătorii extra (spre exemplu, în Italia) pentru a face cercetare ori pur și simplu doar ca să vizitez. De fapt, trăiam la extreme: o parte din timp mi-o petreceam cu grupul, iar cealaltă parte singur ori cu prietena mea. Dar după aproximativ un deceniu de făcut ghidaj turistic, ajungi să te plictisești de oameni care îți pun întrebări nu tocmai inteligente. În prezent, sunt curator și sunt astfel implicat în proiecte de expoziții internaționale care mă pun în situația de a călători, ceea ce e bine. Peisajul literar sloven este unul local, în scurtă vreme ajungi să îi cunoști pe toți, iar uneori e ciudat pentru că ajungi să ai aceleași lecturi, în aceleași locuri, cu aceeași oameni. Am fost la câteva festivaluri și în rezidențe de scriitor – spre exemplu, în Țara Galilor și în Berlin. Însă să stau vreme de o lună într-un alt loc cu scopul de a aduce ceva din locul respectiv în scrierile mele e puțin timp pentru mine.

Te afli pentru prima dată în România? Cum ți se pare aici?

Da, sunt pentru prima dată. Am fost surprins. Cafeaua este foarte bună aici. Părinții mei au vizitat România de curând și mi-au spus câteva lucruri. Am citit câțiva autori români, printre care Mircea Eliade, Emil Cioran și Mircea Cărtărescu, dar nu am mers mai departe. Am fost mai degrabă interesat de tradiția germană, slavă ori cea latină.

Spuneai că ai citit câțiva autori români. Este traducerea autorilor români în slovenă o problemă?

Cred că avem câțiva traducători foarte buni din română, cum ar fi Aleš Mustar și Lidija Dimkovska. Interesul pentru autori români a crescut după anii ’90, atunci când Slovenia și-a câștigat independența. Chiar dacă viața de zi cu zi și situația politică nu au fost aceleași, au existat totuși asemănări între Slovenia și România, datorate atitudinii față de comunism. Intelectualii sloveni
s-au gândit atunci că acest lucru merită discutat și adus în atenția publicului de carte.

Din punct de vedere geografic, ai venit din vest în est. Este vreo diferență considerabilă între vestul din care ai venit și această parte a estului?

În ceea ce privește arhitectura, nu aș zice că e o diferență. Una e peisajul. Nu sunt obișnuit cu regiunile de câmpie, eu fiind înconjurat de dealuri și de Alpi. Dar nu asta contează. Oamenii, obiceiurile și cultura sunt cele care contează. Da, aș zice că e o ușoară diferență. Oamenii par mai relaxați, nu sunt atât de dependenți de muncă, așa cum sunt în Slovenia. Apreciez această relaxare din țările Europei de Est sau Sud-Est. Dar uneori, atunci când vrei să fii eficient, acest lucru poate fi deranjant. Însă aș mai avea nevoie de încă o săptămâna ca să spun mai multe.

The post Robert Simonišek: „Cred că scrisul în general ar trebui să fie expresia unei necesități interioare și că poezia, proza, eseul sunt doar forme diferite de exprimare” appeared first on Bookaholic.

Am intrat deja în luna sfântă a lumii literare (aka luna Gaudeamusului), iar toamna literară ne dă peste cap toate planurile de lectură, așa cum ne-am obișnuit. Avem noroc însă că s-a dat ora înapoi, se întunecă mai repede și afară e mai frig decât în casă, așa că începe sezonul de citit lângă sobă. Pardon, calorifer.

Înainte de marile noutăți ale toamnei, vă propun încă o rundă de 10 cărți apărute în ultima lună care par să merite atenția noastră.

Celelalte minți. Caracatița și evoluția vieții inteligente, de Peter Godfrey-Smith (trad. Liviu Dascălu)

Urmărind evoluţia imprevizibilă a minţii, Godfrey-Smith arată cum din nişte pâlcuri rebele de celule născute în mare au apărut primele organisme capabile să simtă, să acţioneze şi să comunice prin semnale. Pe măsură ce aceste organisme primitive au interacţionat tot mai mult unele cu altele, complexitatea lor a crescut. Probabil că primele sisteme nervoase au apărut întâia oară la strămoşii meduzelor; mai târziu, cefalopodele – care se trag din nişte moluşte cât se poate de banale – şi-au abandonat cochiliile şi s-au desprins de fundul oceanelor în căutarea prăzii, dobândind inteligenţa superioară de care aveau nevoie în acest scop. Apucând-o pe o cale diferită, mamiferele şi păsările şi-au început călătoria evolutivă mai târziu.

Dar ce fel de inteligenţă posedă cefalopodele? Folosindu-se de rezultatele ultimelor cercetări, dar şi de propriile experienţe ca scufundător, Godfrey-Smith încearcă să elucideze o parte din misterul care înconjoară aceste vieţuitoare. Mergând pe urmele experienţei subiective până la începuturile ei şi comparând fiinţele umane cu rudele noastre din regnul animal, Godfrey-Smith aruncă o lumină cu totul nouă asupra minţii caracatiţelor – şi, în acelaşi timp, asupra minţii umane. (© Editura Publica)

Muza, de Jessie Burton (trad. Veronica D. Niculescu)

Seducător, captivant, cu o bogată paletă de personaje, locuri, idei și emoții, degajând un suspans bine dozat, Muza e un roman de neuitat despre aspirație și identitate, dragoste și obsesie, autenticitate și decepție. O poveste despre două tinere femei – o pictorița debutantă din anii ’30 în Spania și o imigrantă din Caraibe, dornică să ajungă scriitoare în Londra anilor ’60 – legate prin misterul din jurul unui tablou regăsit.  (© Editura Humanitas Fiction)

Care-i treaba cu homarul?, de David Foster Wallace (trad. Anca Dumitrescu, Lavinia Gliga)

Volumul lui David Foster Wallace, Care-i treaba cu homarul?, este o lecție de civism și onestitate, înțeleasă ca o condiție esențială pentru dezvoltarea fiecăruia dintre noi și a comunității din care facem parte. Fiecare dintre cele zece articole analizează într-un stil direct, de cele mai multe ori ironic, unele dintre cele mai pregnante aspecte ale societății americane, evidențiind de fiecare dată acele detalii pe care suntem tentați de obicei să le trecem cu vederea, dar care de fapt constituie elemente profunde ale lumii în care trăim.

Oare homarii simt durerea? Kafka avea un umor macabru? Cum arată „Oscarurile” industriei de filme pentru adulți? David Foster Wallace răspunde la aceste întrebări și la multe altele în acest volum de eseuri. Una dintre cele mai complexe minți ale timpurilor noastre analizează minuțios subiecte savuroase și foarte actuale. Scrie cu umor, incisivitate și onestitate, echidistant și apropiat, cu o calitate a observației incontestabil validă. (© Editura Black Button Books)

Greva păcătoșilor, de Florin Chirculescu

Anul 632. Profetul Mahomed e pe moarte, chinuit de o boală misterioasă. Sahib, tabib-ul în care își pune toată încrederea, membrul comunității de evrei din Madīnat al-Nabī, scrie o poveste dictată de forțe necunoscute. Eroii ei, doi frați gemeni dintr-un alt timp, plănuiesc o escaladă.

Anul 2013. Sahib și Mesneraș trăiesc în București și visează să urce pe Nanga Parbat. Unul e un medic, prins în lanțul nemilos al sistemului medical corupt. Celălalt e un agent secret cu misiuni bizare, printre care și una vizându-l pe propriul frate. Comunică între ei mai ales „pe calea blestemului” și îi unesc un corb, o carte și un vis.

Istoria veche se întâlnește cu istoria recentă, faptele și timpurile se amestecă, identitățile se fac și se desfac, ficțiunea cuprinde totul. Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu, de Florin Chirculescu își plimbă cititorii prin labirinturi fără ieșire, provocându-i la o lectură neliniștitoare și la descoperirea propriilor drumuri. (© Editura Nemira)

Moartea unei călăuze pe râu, de Richard Flanagan (trad. Petru Iamandi)

Aljaz Cosini, călăuză pe râurile tumultuoase din Tasmania australiană, conduce un grup de turişti într-o expediţie pe râul Franklin. Un om obişnuit, cu eşecurile, spaimele şi regretele sale, Aljaz dă dovadă de un eroism surprinzător atunci când un turist cade din barcă, punându-şi în pericol propria viaţă pentru a-l salva. Captiv el însuşi sub apă, într-un prag al râului, este asaltat de viziuni deopotrivă teribile şi fantastice, care se succed aparent haotic, într-o ordine aleatorie: istorii de viaţă ale unei suite de personaje pe care Aljaz le-a cunoscut mai mult sau mai puţin, zugrăvite cu mult realism şi expresivitate a limbajului. Scenele din viaţa de familie se împletesc iscusit cu povestea celor patru zile şi jumătate ale expediţiei pe râu, prilejuindu-i personajului principal reflecţii pasionate despre destinul tragic şi fragil al omului. (© Editura Litera)

SPQR. O istorie a Romei antice, de Mary Beard (trad. Mihnea Gafița)

O magistrală, panoramică radiografie a Imperiului Roman, semnată de unul dintre clasiciștii de frunte ai zilelor noastre, care ne dezvăluie de ce Roma continuă să rămână relevantă pentru noi chiar și după atâtea secole de istorie.

Roma antică are o importanță incontestabilă. Istoria ei imperială, de cuceriri, cruzimi şi excese, constituie şi astăzi un termen de referinţă, la care ne raportăm pentru a ne defini. Miturile şi legendele ei ne ating o coardă sensibilă. Dezbaterile romanilor despre cetăţenie, terorism şi drepturile individului ne influenţează propriile dezbateri despre libertăţile civile de azi.

SPQR reprezintă o privire proaspătă asupra istoriei romane, ce poartă marca unuia dintre clasiciștii de frunte ai lumii. Mary Beard analizează nu numai felul în care, de la nivelul unui sat oarecare din centrul Italiei, Roma s-a transformat într-o putere care a ajuns să controleze un teritoriu imens, din Spania până în Siria de azi, ci şi felul în care gândeau romanii despre ei înşişi, realizările lor şi de ce ei continuă să fie atât de importanţi pentru noi, cei de azi. (© Editura Trei)

Recunoștință, de Oliver Sacks (trad. Adina Cobuz)

„Am dăruit dragoste şi am primit dragoste în dar; am fost binecuvântat cu multe lucruri minunate, şi la rându-mi am întors lumii din zestrea mea. Mai presus de orice, am fost o fiinţă gânditoare, un animal cu raţiune, născut pe o planetă frumoasă, ceea ce în sine e un privilegiu enorm şi o aventură unică.”

Cele patru eseuri reunite în această carte au fost scrise de Oliver Sacks între anii 2013 şi 2015 şi au apărut mai întâi în The New York Times, bucurându-se de un enorm succes. Ele oglindesc întreaga sa existenţă şi în acelaşi timp pot fi privite ca o odă adusă unicităţii fiecărei fiinţe umane şi ca o mărturie de recunoştinţă pentru darul vieţii. (© Editura Humanitas)

Melciclopedia. Povestea Melcului Prinț, de Iulian Tănase

Plină de jocuri de cuvinte și cu numeroase trimiteri culturale, Melciclopedia este o aventură a imaginației, a erudiției și a spiritului ludic.

Într-o dimineață de toamnă, Melcul Prinț și-a dat seama că nu știe cine este. Convins că fiecare dintre noi este mai mult decât un simplu nume, pornește în aventura vieții sale, cea mai mare aventură a oricărui erou: descoperirea de sine.

Călare pe un melcteorit ajunge în Melxopotamia, o țară a cărei formă de guvernământ este anarhia constituțională și a cărei economie se bazează pe industria melcalurgică, pe industria constructoare de melcomotive, dar și pe ploile de melcteoriți. Aici se întâlnește cu Melc Capone, cel mai mare gangsteropod, cu Melcduza Zuza și Melca Sirenă, dar și cu Melcfisto, și descoperă că există nenumărate și nebănuite feluri de melci (melci de apă dulce și melci de apă minerală, melci de limonadă, melci marini și melci submarini, melcâini și melhiene, și chiar și niște melci maramureșeni, originari din nordul României, care au pe partea din față a cochiliei, ca semn distinctiv, sigla Ferrari). Melcredo quia absurdum, cum ar veni.

Aventura sa este un parcurs inițiatic, o odisee a spiritului ludic și imaginativ, a acelei părți din noi care trebuie să învețe din nou să viseze, să zâmbească, să privească și să înțeleagă, să trăiască pe îndelete și fără grabă.

Melc-avertisment: indiferent cum alegeți să vă trăiți aventura personală – cu viteza melcului sau cu viteza amețitoare a secolului în care trăim – trebuie să țineți minte un lucru: cele mai lungi și mai dificile călătorii le avem înăuntrul, nu în afara noastră. (© Editura Nemira)

Copiii uitați ai lui Hitler. Povestea adevărată a programului Lebensborn și a unei femei aflate în căutarea identității sale, de Ingrid von Oelhafen, Tim Tate

Creat de Heinrich Himmler, programul Lebensborn a dus la răpirea a jumătate de milion de copii din toată Europa. Printr-un proces numit germanizare, aceștia trebuiau să devină generația următoare a rasei ariene stăpânitoare, în cea de a doua fază a Soluției Finale. În vara anului 1942, părinților din Iugoslavia ocupată de naziști li s-a cerut să își supună copiii examenelor medicale menite a le evalua puritatea rasială. Erika Matko avea doar nouă luni când doctorii naziști au declarat-o aptă de a fi un „copil al lui Hitler“. Dusă în Germania și plasată unor părinți adoptivi corespunzători din punct de vedere politic, Erika a fost rebotezată Ingrid von Oelhafen. După mulți ani, Ingrid a început să descopere adevărul despre identitatea ei. Deși naziștii au distrus multe dintre dovezile programului Lebensborn, Ingrid a scos la iveală multe documente rare, inclusiv mărturii de la procesele de la Nürnberg despre propria ei răpire. Copiii uitați ai lui Hitler este o carte de memorii tulburătoare, dar și o investigație devastatoare despre crimele teribile și despre scopul monstruos ale programului Lebensborn.  (© Editura Litera)

Oricine este un artist. Cum te ajută creativitatea să fii cel mai bun în tot ceea ce faci, de Ron Tite, Scott Kavanagh, Christopher Novais (trad. Ovidiu-Gheorghe Ruţa)

Un bancher milionar pus la patru ace poate învăţa ceva de la un artist cu hainele pătate de vopsea? Cu siguranţă. Reuşita în afaceri este o formă de artă. Astăzi vorbim frecvent despre „arta managementului”, „arta marketingului” sau chiar despre „arta de a face mai mult cu mai puţin”, însă rareori facem o legătură directă între afaceri şi lumea artei. În contextul unei economii digitale care se schimbă rapid, al noilor tehnologii şi al peisajului media tot mai aglomerat, companiile de succes sînt cele care dau dovadă de originalitate, creativitate şi inventivitate. Definirea afacerilor ca artă este o adevărată şcoală de gîndire, iar lecţiile sînt mai degrabă practice decît filosofice. Oricine este un artist spune poveştile unor oameni pe care creativitatea i-a ajutat să ajungă în top şi te învaţă cum să gîndeşti şi să acţionezi la fel ca ei. (© Editura Polirom)

Cumpără cărțile din librăria online Cărturești! (Click pe titluri și/sau coperțile volumelor)

The post 10 cărți de citit în noiembrie 2017 appeared first on Bookaholic.

Un bărbat mic de statură, vioi, cu barbă albă, stufoasă, puțin îngălbenită de la tutun, intră val-vârtej în sala de clasă. “Dragii dulci”, își cheamă elevii când sunt cuminți și deștepți, “porcușorilor” când, dimpotrivă, fac pe nebunii și nu-s atenți la oră. Cei mai mulți dintre elevi îl consideră unul de-al lor, de vreme ce joacă fotbal cu ei în curtea școlii și nu-i întrece pe cei mai mulți ca înălțime, dar când vine vorba de orele de filosofie și logică, toți îl respectă și cască gura fascinați. Profu’ Săndoiu are un mod neobișnuit de a vorbi, de a fraza, de a folosi timpurile. Ochii lui poartă o sclipire jucăușă care îi luminează vocea adâncă, veselă, cu accente germanice și pe alocuri franțuzești. E o apariție unică în școala românească și un profesor legendar nu doar printre liceeni, ci și printre doctori în filosofie, logicieni sau academicieni.

Nu mai știu câte decenii a predat la Colegiul Național Sf. Sava, dar eu l-am cunoscut în 2001, când a înființat Centrul de Excelență în Filosofie, o școală de inițiere în gândire critică recunoscută oficial de Ministerul Educației, dar care nu primește nici până azi fonduri sau măcar vreun sediu (Facultatea de Filosofie o găzduiește însă gratuit de cam un deceniu). Astfel că profu’ Săndoiu și o mână de alți câțiva profi, printre care mulți dintre absolvenții CEX (anume “profii mici”, cum îi numește Gabriel Săndoiu), predau de peste 16 ani filosofie, logică și greacă antică unor elevi de liceu care aleg să își ocupe sâmbetele cu o baie de cunoaștere în care se scaldă de drag. De-a lungul timpului CEX-ul a creat o comunitate voluntară, o școală de gândire care transformă vieți, iar astea nu-s vorbe în vânt.

Am vrut să aflu ce crede Gabriel Săndoiu, mentor pentru atâția elevi și model pentru prea puțini profesori, despre actuala criză a manualelor și impasul mai larg al educației românești.

Un fragment din acest dialog a apărut în revista VICE.

Dom’ Profesor, cum se vede criza manualelor dinăuntrul școlii?

Se vede ca fiind absolut comică. Probabil că ar trebui să invocăm mai degrabă tragicul, dar nu cred că e cazul. Nu numai profesorii, dar și elevii s-au obișnuit să ia în derizoriu tot ce fac autoritățile noastre în genere. Cele din educație în mod special.

Pe ce bază lucrați acum? Pe vechile manuale, pe manualul unic, pe niciun manual?

În măsura în care întrebarea mă include, țin să precizez întâi că manualul în principiu e pentru elevi și e cu atât mai util cu cât profesorii sunt mai slab pregătiți. În al doilea rând, manualul nu e pentru profesori. Eu niciodată n-am lucrat urmând vreun manual, oricare ar fi fost acesta.

Deci în procesul dvs. de predare a cunoașterii manualul e practic irelevant?

Să ne înțelegem: în curba lui Gauss se vede clar că foarte multe din cele cu care ne confruntăm zilnic tind către mijlocul clopotului, nu către extreme. Pentru mijlocul clopotului lui Gauss, adică pentru elevii medii, manualele ar fi fost tare bine să fi fost într-o situație decentă. Într-o situație decentă n-au fost nicicând, iar acum ideea de a fi comprimate într-unul unic este abominabilă. 

Ce ar trebui redresat este această medie a școlii românești. Noi nu avem Medie, suntem un popor al extremelor. Suntem foarte polarizați. Asta e caracteristica mioritică numărul 1: polarizarea. Și inteligența e distribuită la poli, și averea, și cultura, și priceperea, și orice. O țară civilizată e o țară în care media e bine aranjată. Noi nu avem medie. Nu că ar fi proastă — e inexistentă.

Care erau problemele sistemului manualelor alternative? E adevărat ce afirmă ministrul Liviu Pop, că există o mafie a editurilor care fac bani pe spatele copiilor, părinților și profesorilor?

Iartă-mi idiosincrazia, dar aș vrea să lămurim mai întâi un lucru: “manualele alternative” sunt numite prost. Pentru că în general intelectualul — de ce să ne mai mirăm de guvernanți? — numește “alternative” variantele vreunei alternative. Ce vreau să zic e că manualele nu sunt “alternative”, sunt manuale “covariante”. La fiecare disciplină sunt sau pot fi, de la cutare an de studiu încolo, mai multe variante. Nu “alternative” — o alternativă are măcar două variante. Manualele sunt variante, nu sunt alternative.

Acum, ideea în sine de a se face manuale covariante e neîndoielnic foarte bună. Dacă asta oferă un prilej pentru oameni de calitate îndoielnică să facă nu știu ce afaceri oneroase, chestiunea asta, iartă-mă, nu spune nimic despre ideea de a exista sau nu manuale diferite. În acest caz trebuie să se intervină în acele puncte și nu să se elimine neregula prin interzicerea totală a manualelor diferite, numite prost “alternative”. Asta e aberant.

Însă cred că principala acuzație a guvernanților (cu toate că nu guvernanții sunt în măsură să acuze, ci noi, guvernații — când guvernanții acuză e vorba de ceva putred a priori) ar trebui să nu fie direcționată către “manualele alternative”, ci către materialele auxiliare. Cred că acolo se poate într-adevăr exercita acuzația de interese pecuniare.

Cum funcționa sistemul atunci când manualele erau diferite? Alegea profesorul manualul după care să lucreze întreaga clasă? Le sugera elevilor ce să cumpere sau fiecare elev putea alege în voie?

Încă o dată: o idee bună poate fi aplicată prost. După părerea mea, ceea ce se convenise în privința aceasta să se facă era prost: adică profesorul să decidă cu ce manual din cele nu știu câte copiii de la clasa sau clasele lui să lucreze. Ceea ce pentru copii, care sunt destinatarii direcți ai manualelor diverse, indiferent cum le-am numi, nu mai înseamnă nimic. Ei sunt în aceeași situație ca și înainte: n-are nicio importanță că un copil lucrează cu cutare manual și numai cu acela, el fiind obținut dintr-o mulțime de șapte sau dintr-o mulțime de unul singur. Pentru copil e tot aia. 

Prin urmare, eu totdeauna le-am spus copiilor de la clasele mele că își pot alege absolut oricare manual din cele avizate de Ministerul Educației și că eu cred că mai puțin prost decât celelalte e cutare manual. Nu le-am impus nicicând, așa cum s-a cerut profilor să facă. E inepțial să mi se ceară așa ceva: copiii rămâneau în aceeași situație, oricare copil ar fi în situația de a lucra cu un singur manual — el nu poate să aleagă. Când, de fapt, elevii trebuie să aleagă, nu profesorii! 

Ministerul decide, prin experții care, în treacăt fie spus, sunt chestionabili, care manuale au patalamaua necesară pentru a intra pe piață. Atunci copilul poate să-l aleagă pe oricare dintre ele.

Ați făcut vreodată un vot în clasă pentru a decide împreună ce manual preferă “colectivul clasei”?

A, nu, în niciun caz, ce vot? Le-am spus să-și ia ce manual vor din cele care-s aprobate. Eu le-am spus doar care dintre ele mi se pare mie — repet — mai puțin prost. Și absolut de fiecare dată, la filosofie, i-am rugat să citească numai textele și niciodată comentariile autorilor respectivelor manuale. Atâta tot. 

Eu personal n-am avut nevoie de niciun manual, nici n-am predat după vreun manual și nici n-o să predau vreodată. Nici în comunism n-am făcut asta, darămite acum.

În comunism tot manuale unice aveam. Chiar dacă n-ați predat nici după cele unice, nici după cele așa-zis “alternative”, e vreo diferență între cele două sisteme din punct de vedere al rezultatelor?

Diferența cu sens e între programe, nu între manuale. Manualele trebuie să fie adaptate programelor școlare. Ele sunt cele care decid, nu manualele. Încât manualul unic, cât era unic și aprobat, în fond și în situația aceea se aproba unul singur pesemne dintre mai multe. Nu văd diferențe esențiale.

Diversitatea manualelor e bună doar dacă copilul poate să și le aleagă. Sigur că s-a decis să aleagă profesorul manualul dintre nu știu câte pentru acest aspect foarte simplu: se merge, evident, pe toceală! Profesorii, în primul rând, cer toceală și, abia în al doilea rând, elevii — care se adaptează acestor cerințe. 

De aceea toată povestea cu manualele diverse / covariante / alternative, cum vrem noi să le denumim, n-a prins de la început bine și a stat zdravăn în gâtul foarte multora. De pildă: cum să formulăm cerințe la bac, cerințe generice indiferent pe ce manuale au învățat copiii ăia? Pentru cineva care merge pe toceală, care formulează din textul manualului, face răsuciri gramaticale ca să scoată subiecte la bacalaureat, e foarte greu. Adică pentru cineva care nu trece dincolo de text în sensul înșirării sintactice a termenilor.

Că au fost dificultăți, că povestea asta cu manualele covariante n-a fost implementată bine e una, și faptul de a se rezolva toate astea printr-un manual unic, tind să îți spun rituos că e monstruos. E pur și simplu monstruos. Și înseamnă prostie. Te rog chiar să publici că eu susțin că guvernanții noștri sunt proști — în sens științific. Spun că-s hipofreni. Asta se poate dovedi științific prin niște teste. Ei mă pot acuza pe mine de defăimare sau insultă, încadrate în codul juridic, după ce vin cu rezultatele la aceste teste. Nu culoarea politică, nu sloganurile, nu ideologia — pur și simplu e vorba de prostie.

Dincolo de prostie, nu credeți că e vorba și de niște interese personale sau de grup aflate în conflict cu interesul public pe care guvernanții ar trebui să-l țintească?

În orice guvernare sunt interese. Câți oameni politici au avut statura Sfântului Francisc? Probabil că niciunul și nici nu trebuie să ne așteptăm la asta. Foarte puțini sunt cei care acționează din motivație morală — peste tot, și în Occidentul supercivilizat. Atâta tot că în lumea civilizată interesul personal se satisface cel mai bine obținându-se un bine general cât mai ridicat. Nu acel bine general îi motivează pe politicienii lumii civilizate. La el se recurge instrumental: ca să-și obțină binele personal trebuie să urmărească un bine general. Și e firesc să fie așa.

Kantian vorbind, ei comit acțiuni conforme datoriei, doar că din înclinație. Dar sunt, totuși, conforme datoriei. Interesele personale ale politicienilor noștri sunt la fel de puternice ca ale celorlalți, dar inteligența lor e nulă. Asta e toată “filosofia”, cum se spune în ziua de azi: avem guvernanți proști, foarte proști. Și, repet, dacă ce spun se socoate a fi calomnie, atunci propun să facem teste științifice care să le măsoare inteligența. Eu susțin că guvernanții noștri nu pot obține mai mult de IQ 80-85, fiecare în parte. E o predicție de tip științific, nu o imprecație.

În trecut ați ieșit împreună cu elevii să protestați împotriva unor decizii stupide care afectau actul educațional. Aveți de gând să o faceți și acum?

Când am ieșit în 2009, am făcut-o pentru că o anume doamnă adusă nu știu cum în Ministerul Învățământului a decis să scoată din programă Filosofia, Psihologia, Economia, Logica, Sociologia și alte materii. Până la urmă s-a mulțumit să elimine doar Logica. Ăsta a fost motivul pentru care am ieșit și, ca urmare, am reușit să păstrăm Logica între materiile școlare, iar Jandarmeria m-a amendat cu 5 milioane de lei (pe vremea aia nu cred că erau în vigoare leii noi) pentru „tulburarea liniștii publice și ocuparea trotuarului ca protest pentru scoaterea disciplinei Logica din liceu” (conform observației pertinente a jandarmului).

Ulterior, altcineva, care ar fi făcut o Lege a Învățământului cap-coadă (nici Leibniz n-ar fi fost în stare să o facă), a vrut să scoată clasa a IX-a de la liceu și să o treacă la gimnaziu. Am ieșit și împotriva acestei stupizenii, care până la urmă nu s-a mai aplicat. Ironia face că, la acest protest împotriva Legii Funeriu, cel mai vocal și mai agitat — avea până și o portavoce în care tot striga sloganuri — era chiar actualul Ministru al Educației, Liviu Pop.

Cauza manualelor nu e o astfel de cauză relevantă pentru mine și îți spun și de ce. Nu că mie nu-mi trebuie manuale, ci pentru că eu cred că e un prilej foarte bun ca acești politicieni să se dea în stambă până la capăt, astfel încât să iasă puțin din pâclă acest electorat foarte stabil și să gustăm oleacă din efectele veritabile ale incultocrației.

Care sunt instrumentele dvs. preferate de predare?

Eu am susținut dintotdeauna că există o singură metodă de predare, restul e gargară: predarea prin fascinație. Iar condițiile care se cer îndeplinite sunt două și e banal să fie de către orișicine de văzut: 1) să îți placă năprasnic drăciile cu care te ocupi profesional, cutare și cutare arhitectonici conceptuale; 2) să îți placă îngrozitor de tare plozii în mințile cărora e să intre ce le dai. Altceva nimic. 

În ce mă privește, orice metodă pedagogico-nu-știu-cum e o inepție. Platon, în Academia lui, nu avea această metodologie. Ce să zicem de Kant, de Schopenhauer. Asta e o iluzie. Se spune în mod aberant, dar obstinat, că există patru feluri de profesori. Cazul bun e al ălora care sunt buni profesioniști în domeniul lor și sunt și buni dascăli. Cazul rău e al ălora care nici nu sunt buni profesioniști în domeniul lor și nici nu sunt buni dascăli. Și ar mai exista două categorii intermediare: ăia care sunt foarte bine pregătiți profesional, dar nu sunt buni dascăli și ăia care sunt buni dascăli, dar sunt prost pregătiți profesional. 

Prostia asta o înghițim zilnic. În fapt, există numai primele două categorii mari. Iar ăia care, pleonastic vorbind, nu-s nici buni în specialitatea lor, nici buni dascăli le-au inventat și le întrețin pe celelalte două. Pentru că lor le pică bine dacă sunt vârâți într-una din categoriile de mijloc, oricare ar fi ea, decât în aia a lor. Tot ei inventează tehnici, metode, practici pedagogice, didactice și nu obțin nimic. Analfabetism funcțional înfloritor, asta obțin.

Ce efecte credeți că are actuala bâlbâială din Ministerul Educației asupra procesului educațional?

Mă tem că efecte bune. Situația îmi amintește de dialectica lui Hegel: domne, e foarte bine că bâlbâiala — care hai să ne înțelegem, nu e ca în medicină, nu ucide oameni, că acolo bâlbâiala ucide oameni pe loc — are darul să trezească. Mulți profesori ar face lucrurile altfel, ar încerca și ar reuși să predea mai bine, doar că le e frică. Sunt obedienți. Iar bâlbâiala asta e foarte bună fiindcă fără astfel de bâlbâieli — și fără alte intervenții providențiale — mămăliga asta nu poate să explodeze. 

Profii noștri sunt de o obediență îngrozitoare. Ei ar putea să facă o treabă mult mai bună. Ei fac, însă, ceea ce li se cere. De departe cei mai mulți profi au calificativul “foarte bine” în fiecare an. Și să știi că nu-l au mincinos, nu-l au pe șpăgi. Îl au pe criteriile inspectorale. Și fac, ca să-l ia, ceea ce li se cere — adică acte peste acte și hârtii peste hârtii. E o demență birocratică absolută. Dacă asta li se cere, asta fac. Iar la ceea ce li se cere ei răspund bine.

În timpul ăsta, analfabetismul funcțional crește. Casa arde, dar pompierii vin și ne cer să zugrăvim un pic acolo altfel, acolo să dăm cu două dungi roșii. Și casa arde în continuare sub ochii lor, dar ei pleacă și apoi se întorc să verifice dacă am dat cu dungulițele alea de vopsea pe pereți. E o demență absolută. Altfel decât ajungând la paroxism nu văd cum s-ar putea sparge acest cerc vicios. 

De-aia, vezi, îmi închipui că efectele sunt bune. Să-l țină Dumnezeu pe actualul Ministru al Învățământului, misia lui e mare, e cu totul alta decât aia pe care o vede el, chit că el nu vede niciuna, dar e foarte mare și foarte importantă. Exact acest ministru ne trebuia!

De unde această frică?

E suficient spectrul calificativelor și al gradațiilor de merit și al păstrării posturilor. Mulți sunt suplinitori — ce să facă? Cum să pună piciorul în prag? În treacăt fie spus, sunt convins că nu-i doar asta. E și o obediență mioritică. Oamenii sunt fricoși. La noi sunt de 2000 de ani fricoși, mai cu seamă bărbații. Dar nu-i nevoie de astfel de elucubrații, e suficient să ne gândim la calificative și la păstrarea posturilor.

Cum credeți că se va rezolva criza manualelor?

Nocivitatea ei își va face efectul pe termen lung, dar povestea cu manualele se va rezolva. Nu văd cum în acest an școlar, dar se va rezolva. Noi, profii, suntem foarte obișnuiți să se ia cutare decizii mărețe pe care următorul Guvern le încalcă el însuși mai întâi și le înlocuiește cu altele, pesemne și acelea tot mărețe.

Fotografii: B-cafe

CEX Filosofie

The post Prof. Gabriel Săndoiu: „O singură metodă are efect în educație: predarea prin fascinație” appeared first on Bookaholic.

Ruth L. Schwartz (n. 1962, Geneva, New York) a studiat la Wesleyan University, după care a continuat cu un master de creative writing la University of Michigan și un doctorat despre psihologia transpersonală la University for Integrative Learning, California. Timp de zece ani, a lucrat ca profesor de educație pentru sănătate și consilier pentru bolnavii de cancer și SIDA. Călătoriile frecvente în America Latină, unde a experimentat și învățat practici șamanice, dar și activitățile orientate către susținerea cuplurilor gay (este fondatoare, împreună cu soția ei, a platformei „Conscious Girlfriend: Queer Women and Lesbians Creating True Love”) au avut un rol hotărâtor în formarea și evoluția discursului ei poetic.

A publicat volumele Accordion Breathing and Dancing (1996), Singular Bodies (2001), Edgewater (2002), Death in Reverse: A Love Story (2004) și Dear Good Naked Morning (2005), pentru care a obținut premii importante. Centrul de greutate al textelor sale îl constituie corpul uman și relația acestuia cu boala, sexualitatea, suferința și moartea, în jurul cărora construiește o poezie gravă, tensionată, dar din care transpare încrederea în capacitatea de adaptare emoțională și posibilitatea omului de a fi fericit. Poezia lui Ruth L. Schwartz urmărește cu precizie linia existenței individuale, acordându-se în termeni de tematică și intensitate cu datele din biografia autoarei, din puzzle-ul de experiențe traumatice care modelează raportul eu-celălalt. Afecțiunile somatice, transformările fizice și fragilitatea umană, elementele recurente în activitatea profesională a poetei, acționează contraintuitiv: în loc să constituie apanajul unei poetici de factură expresionistă, ele devin notele de subsol ale unui discurs plin de fervoare, care celebrează viața, iubirea și varietatea relațiilor interumane.

Cină la miezul nopții

Pentru că nu se mai poate face nimic,

smulg pielea tare și palidă de pe găina

semi-congelată cu mâinile goale,

miezul roz al cărnii între degetele mele

reci, cât timp cepele, coriandrul și

ardeii grași tăiați mărunt fierb la foc mic

în lapte de cocos.

Ai spus că ți-ai dorit să mori în noaptea asta.

Asta după o lungă perioadă de timp în care ai tăcut.

Asta după ce ai spus că ai fi vrut să putem face dragoste

așa cum obișnuiam,

înainte ca bolovanul bolii tale

să ne scufunde în patul nostru.

Cerul se întuneca; un inel portocaliu-închis

lucea la orizont,

greierii erau de neoprit în simfonia lor

iar secera subțire a unei luni cât unghia

a apărut, strălucind,

și am încercat să-ți spun că te iubesc

așa cum iubesc lumea,

tot apusul ăla și luna de-acolo și păsările colibri

care vin să-și bea viețile de culoarea cireșei

din vasul pentru hrană pe care l-am atârnat

și împușcăturile pe care le auzim în fiecare noapte,

felul cum focurile de armă se înalță în aer ca niște bătăi

furioase într-o ușă care nu va fi deschisă niciodată,

sunetele oamenilor

omorând oameni acolo, afară,

cum adun toate astea în mine, întregul peisaj amar și

strălucitor al vieților noastre împreună.

Ți-am spus-o de nenumărate ori, te iubesc, până când cuvintele

s-au făcut ploaie

și am ascultat greierii, am privit luna

cum lua din ce în ce mai mult din lumina lumii,

devenind singurul semnal luminos, câtă vreme tot ce mai puteam vedea

și-a prelins orice nuanță în somnul agitat

iar apoi, când și tu ai adormit,

am coborât în bucătărie, la găina

care aștepta lipicioasă în micuța ei caserolă și am început

s-o rup în bucăți.

Traducere de Anastasia Gavrilovici

Mai multe poeme de Ruth L. Schwartz au apărut în nr. 18 al revistei „Poesis internațional”, care poate fi comandată de aici.

The post Poemul săptămânii: „Cină la miezul nopții”, de Ruth L. Schwartz appeared first on Bookaholic.

De ce mâncare, o sa vă întrebați. Pentru că toată lumea mănâncă, inclusiv personajele din literatura pe care o citim. Chiar și cititorii, oricât de diferiți și de capricioși ar fi ei. Chiar și – sacrilegiu! – autorii acestei literaturi care ne umple, zi de zi, viețile cu tot felul de emoții, care mai de care mai colorat-intense. Avea Brillat-Savarin o butadă de la care putem porni această călătorie în bucătăriile și în palatele (da, și gustative ale) unor scriitori care au zis DA acestei aventuri: animalele mânâncă, omul se hrănește. Așadar, mâncatul e o artă (chiar dacă abia ultimele decenii au transormat-o dintr-o Cenușăreasă într-o prințesă, acceptată inclusiv în mediile elitiste și chiar academice), iar moravurile culinare sunt, în mod limpede, un foarte puternic indicator sociocultural. Scriitorii au fost dintotdeauna preocupați de mâncare și au făcut din ea nu doar un detaliu de scenografie romanescă, important și savuros, fără îndoială. Uneori, o masă ori un fel de mâncare a dat cheia unei intrigi, a salvat un personaj sau, trist, l-a ucis. Tot la masă, eroii și-au cunoscut iubitele sau călăii, s-au declanșat războaie și s-au semnat tratate de pace sau contracte prenupțiale.

Cum mănâncă și cum visează despre mâncare scriitorii din jurul nostru? Ce-și amintesc despre primele feluri de mâncare mâncate? Ce loc ocupă mâncarea în literatura pe care o scriu sau o citesc? Iată câteva dintre întrebările – poate frivole, poate incomode, poate provocatoare – la care încearcă să răspundă invitații mei. Vor fi câte doi pe lună, ca să nu ni se aplece de atâta (vorbărie despre) mâncare și să avem timp să ni se facă dor (sau poftă).

Prima invitată a rubricii „Gastro-literare” este scriitoarea Ștefania Mihalache, pe care precis o știți din romanele Est-falia (Editura Paralela 45, 2004) și Poemele secretarei (Editura Cartea Românească, 2010), și mai nou din spectaculosul ei volum de pozie Sisteme de fixare și prindere (Editura Nemira, Colecția Vorpal, 2016), care a fost și distins cu Premiul Matei Basarab pentru literatură. Fiindcă o cunosc bine, știam că e – la fel ca mine – preocupată de ce are în farfurie și îi place să povestească despre asta cu exclamații de entuziasm și sclipiri în privire. Mai știam, de asemenea, că e o cititoare versată și că scenele culinare – de atmosferă sau chiar mai importante de-atât – îi plac, cum, de fapt, ar și trebui să-i placă unui scriitor-cititor care chiar știe să aprecieze o mâncare excepțională.

Ce se întâmplă între masa de scris și masa de bucătărie a Ștefaniei Mihalache? Vă las pe voi să descoperiți în cele ce urmează. Poftă bună!

Cine e personajul principal din bucătaria ta?

Soțul meu, cu talent de veritabil chef, e personajul principal din bucătărie. Îmi place să-l urmăresc de pe scaun. Nici n-aș putea face altceva, pentru că el nu poate fi în bucătărie decât umplându-o. În bucătărie, el conduce o orchestră ai cărei muzicanți sunt variantele multiplicate ale lui însuși. Acțiunile sunt perfect sincrone, perfect cronometrate, chiar dacă de multe ori opuse ca sens sau ca scop. Dacă m-aș ridica, fie și să iau un pahar cu apă, aș cauza un falset îngrozitor. Dacă rămân așezată, bucătăria se umple încet-încet de arome neverosimile, ca într-un restaurant de patru (ca să nu zic de cinci) stele. Mai sunt însă și zile când, din lipsă de timp, trebuie să conviețuim în bucătărie la pregătirea câte unei mese rapide. Atunci, sunt acceptată ca asistent. Sunt persoana care adună vasele, șterge blatul de lucru, spală legumele. Câteodată, chiar asezonez salata.

Ai scris vreodată despre mâncare? Dacă da, te rog, dă-ne detalii…

În viață, mănânc cu mai multă poftă decât în cărțile mele. Îmi amintesc numai de niște mere din Est-falia, mai degrabă privite cu reticență, ca pe o comoditate mereu la îndemână. Dacă e cazul să gătească cineva, acela va fi un personaj masculin. În schimb, există în cărțile mele mese. Mese lungi, mese întinse, balcanico-homerice, la care, iarăși, nu mâncarea e importantă, ci mesenii, cei care se adună și își exhibă în jurul mesei iluziile, inadecvările, ignoranța și altele. Masa îmi relaxează personajele, le face să intre într-o „visătorie” sudică, în care se arată fără teamă, dar și fără control și, de asemenea, într-un fel de binevenită lipsă a conștiinței de sine.

Ai vreun tabiet „culinar” când scrii (sau când nu scrii)?

Când scriu nu mănânc. Și nu prea am nici alte tabieturi. Nici măcar nu m-am gândit c-aș putea avea. Scrisul, cel puțin al meu, nu pare să se poată însoți cu altceva. Nu pentru că altceva m-ar distrage, ci pentru că atunci sunt, inevitabil, singură, așa cum suntem singuri în momente mari, transformatoare, delimitante.

Dacă ar trebui să seduci pe cineva cu ajutorul mâncării, ce i-ai găti (ce i-ai povesti că i-ai găti)?

Dacă ar trebui să seduc pe cineva cu ajutorul mâncării… nu cred că mi-ar ieși prea bine. Acum, că trebuie să răspund la întrebarea asta, îmi dau seama că, dacă în ecuația unei relații (nu numai erotică) între doi oameni se înscrie și acțiunea de a găti, atunci eu sunt, în mod evident, cea care primește. Sunt egoista relației. Sau protejata/răsfățata relației. Nu am crezut că excelez la acest capitol (deși, când sunt nevoită, mă descurc bine) și atunci n-am încercat să impresionez/seduc prin el. Eu sunt mai degrabă cea care stă pe scaun în bucătărie, timp în care celălalt (îmi) gătește și eu pălăvrăgesc, sunt simpatică, amuz, creez silogisme ad-hoc și tot ce mai e nevoie pentru atmosferă… Eventual, torn vin în pahare. A, și, cum mi s-a zis odată, sunt foarte bună la strâns masa.

Ce n-ai putea mânca niciodată? De ce?

Sunt o foarte mare carnivoră. Cu un suflet de vegetariană. Adică, îmi pare rău că sunt nevoită să mănânc carne, dar organismul meu pare să fie făcut așa. Legumele sunt atât de inconsistente… Și, dacă tot nu pot să mă abțin de la carne, am hotărât să practic și discriminarea pe bază de atribuții fizice (ale animalelor); le mănânc pe cele obișnuite – porc, pui, pește, mai rar vită, și mai rar rață – dar nu-mi voi înfige dinții pofticioși în iepure, căprioară etc. Încerc să mă abțin și de la miel, mai ales de Paști, când bietele animale sunt supuse unui masacru în masă. Bineînțeles că și porcii pot fi simpatici sau drăgălași și că ăsta nu este un criteriu valid, știu. Dar a trebuit să trasez o linie de demarcație și am făcut-o. Nu, n-aș proceda la fel și în cazul unor alegeri care ar implica oameni, dacă se va întreba vreun justițiar. De altfel, și dacă alegem să mâncăm doar legume, cum știm că ele nu suferă când sunt rupte, tăiate, strivite în blendere?? Cât știm noi despre durerea din lumea noastră, în afară de cea strigată? Și de unde știm ce se aude și ce nu, în afară de lungimea de undă pe care o percepe urechea noastră? Și de unde știm că, la rândul nostru, atunci când strigăm – victime, până la urmă, tot ale unui lanț trofic, măcar din punctul de vedere al faptului că trebuie să dispărem – se aude cu adevărat undeva?

Prima amintire culinară (madlena)?

Madlena mea e… tocănița de pui cu ceapă, aceea pe care o făcea bunica mea de la Brăila (mamaia – articulat, nu mamaie, cum se zice la București, spre eterna mea surprindere și neplăcere). Era o tocănița cu pulpe de pui și ceapă călită în sos de roșii, și cu nimic mai mult, probabil, dar pe care, ce să vezi, nimeni nu reușește să o reproducă. Nici mătușă-mea (mămicuța), care a locuit toată viața cu mamaia, nici maică-mea, care gătește foarte similar cu mamaia, deci, mai mult ca în Regat/ Moldova, nu ardelenește, nici Mircea, care (prietenii și cunoscuții pot confirma) gătește ca un chef de minimum 4 stele, absolut nimeni… Tocănița de pui cu ceapă are ceapă, pulpe de pui, roșii, sare și atât. Dar nimeni nu o poate face, n-are rost să ne amăgim. Nimeni în afară de mamaia (cu a). Și, de opt ani încoace, nici măcar ea.

Spune-mi ce mănânci ca să-ți spun cine ești.

Nu cred. Poate mai degrabă „spune-mi cum mănânci, ca să-ți spun cine ești”. Eu sunt un aliaj imposibil între gourmand și gourmet. Decât puțin și prost, mai bine mult și bun. Dar multul și bunul se consumă și acesta într-un fel anume. Adică, nu alergat, nu aruncat în stomac până nu mai poți să respiri, ci încet, savurat, bucată cu bucată, pe întreg parcursul. Dacă se poate, în mod egal. Cât ar trebui să dureze o masă? Cât e nevoie. Orice masă ar trebui să aibă timpul ei, neștiut, ca viața. Oamenii pe care nu-i înțeleg deloc sunt aceia (și chiar am cunoscut câțiva) care privesc mâncarea doar ca pe un mod de a-și menține funcțiile vitale. Oameni care nici măcar nu sunt atenți la ce mănâncă, oameni care mănâncă în fugă, din mers, și care au uitat, peste o oră, și ce au mâncat. Eu cred că aceștia au o deficiență a papilelor gustative, așa cum unii nu au „organ” pentru poezie sau altă formă de expresie. E și ăsta tot un fel de handicap, o lipsă, un hiatus. Nu fac apologia simțurilor, sau, mai bine zis, nu fac apologia exclusivă a simțurilor, dar ele sunt, totuși, căile primare prin care lumea ne pătrunde. Ca să clarific puțin ideea de „mult” despre care am vorbit aici, iată o propoziție pe care nu numai că nu o înțeleg, dar, rostită, o și detest: „mai bine să-mi fie rău decât să-mi pară rău”. Cuuum? Adică să mănânci, să îndeși ceva în stomac, chiar dacă nu-ți trebuie atunci, în ideea unei pofte postfestin care o să-ți trezească regrete? Asta e inacceptabil. Mâncarea trebuie să-ți aducă bucurie hic et nunc. Nu este artă care să te însoțească mai departe. Dar trebuie să-i dai ceea ce este al ei, cu același respect. Și al ei este acum-ul. Ce înseamnă să mănânci mult? Să mănânci cantitatea care te bucură, în ritmul care te bucură.

Scena preferată legată de mâncare din literatura română sau universală, repovestită în felul tău.

De vreo trei ani, eu am o obsesie legată de scriitorul Javier Marias. Pentru că (recunosc, aici) nu mai citesc mult (pentru că în mine nu mai încape, de un timp, literatură – cam în felul în care ești sătul după o masă mult prea copioasă în timpul căreia ai cam abuzat peste limita multului și bunului), Marias îmi ține loc, până una-alta, de toată literatura de care am nevoie, pe care o pot asimila și care poate rămâne cu mine. Și pentru că în „toată literatura” n-ai cum să nu găsești o scenă legată de mâncare, a fost nevoie doar să mă gândesc puțin și a apărut asta, din Mâine în bătălie să te gândești la mine: personajul principal se află la cină în casa unei femei pe care o, să zicem, curtează și al cărei soț este plecat cu afaceri la Londra. Se mănâncă bine, friptură, vin, înghețată la desert, pe deasupra farfuriilor plutește nespusul a ceea ar trebui să urmeze după cină. Numai că în sufragerie cu bărbatul și femeia se află și băiețelul de un an al femeii și al soțului ei. În ciuda faptului că ora lui de culcare a trecut de mult, copilul se uită încăpățânat la desene animate. Tensiunea sexuală dintre cei doi adulți crește, dar tot cu atât crește și încăpățânarea băiatului de a rămâne treaz. Femeia strânge masa cu o grijă neobișnuită pentru detaliu. Este încordată toată. Mama din ea este îngrijorată pentru copil și simte nevoia să-l ajute să alunece în liniștea somnului. Femeia din ea nu vrea decât să pășească odată în dormitor cu bărbatul invitat la cină. Copilul se încăpățânează, din mijlocul vârstei lui inconștiente, să păzească liniștea căminului său, să păstreze neatins locul din pat al tatălui plecat. Invitatul știe că e dorit, dar nu știe dacă nu cumva ar trebui să plece în ciuda faptului că e dorit, pentru că simte, în spatele ochilor pironiți în televizor, dreptul tatălui său, drept neîncălcabil, dacă o viață atât de crudă poate să-l afirme cu atâta putere. Sau poate, totuși, copilul va adormi… Nu mai am de adăugat decât două lucruri: iată de ce cred că masa din acest fragment de roman este cea mai atent strânsă masă și de ce, deocamdată, Marias îmi ține loc de „toată” literatura.

Suflet de țelină și trup de dovleac, înecate în ulei de măsline și zdrobite într-o feerie acoperită cu minte de parmezan ras si inimă de busuioc. Autor: actorul Mircea Dragoman, personajul principal din bucătăria scriitoarei Ștefania Mihalache.

Legenda pentru imaginea principală: Berbecuț împăstrămat. Legume îmbătate în oțet și sare. Cartofi pedepsiți în apă fiartă cu cremă de lapte furată de la vacă. Prună fermentata și fiartă de două ori. Autor: actorul Mircea Dragoman, personajul principal din bucătăria scriitoarei Ștefania Mihalache.

The post Gastro-literare: Ștefania Mihalache – „Eu sunt un aliaj imposibil între gourmand și gourmet” appeared first on Bookaholic.

Iulia Modiga publică un nou volum la editura Cartea Românească, Incendii, care va fi lansat la Târgul Internațional Gaudeamus. Aflată mereu în situații de urgență, în care până și memoria poate deveni „demisionară”, poezia Iuliei Modiga e conectată la comunități și situații în care vocea acestor comunități devine nucleul bazal. Așteptările pe care le creează poezia Iuliei Modiga „acceptă absența și justificările ei probabile”, responsabilizează și devine un ecou conștient al vieții noastre, a tuturor. Așteptam de mult timp o voce care își asumă riscuri și nu cedează în fața lașității inerente a speciei umane.

Încă din motto-ul cărții se deschide o cutie a Pandorei: România, dacă există două jumătăți, atunci tu ai ars jumătatea cea bună. Însuși titlul cărții, Incendii, face referire la acesta.

Există un sentiment comun al marii majorități atunci când se petrece un act public de injustiție, când este încălcată deliberat o normă recunoscută de toate părțile. Se formează o colectivitate morală care reacționează spontan la ceea ce a produs o vătămare serioasă, care cere sancțiuni imediate și care pretinde proceduri reparatorii. Ce generează neliniște socială? Măsurile de austeritate, eșecul reprezentării politice și al sistemelor politice, corupția, lipsa de transparență, militarizarea, războiul, abuzurile unor instituții financiare internaționale, încălcări ale unor drepturi – etnice/rasiale, dreptul la bunuri, la muncă, dreptul la asociere, la liberă exprimare, drepturile imigranților etc. În România ultimilor ani, tensiunile sociale au fost evidente în stradă, începând cu ianuarie 2012, când în mai multe orașe au fost declanșate proteste pe fondul reformelor propuse de o nouă lege a sănătății, promovate de guvernarea de la acea vreme, în toamna lui 2013, când în București, Cluj-Napoca, Timișoara și Iași, zeci de mii de persoane au ieșit în stradă împotriva proiectului de exploatare auriferă de la Roșia Montană, mai recent, în luna februarie a acestui an, când peste 500.000 de români din întreaga țară au protestat contra OUG 13, contra modificărilor pe care guvernanții voiau să le opereze în legile justiției, și, nu în ultimul rând, iată, asistăm chiar săptămânile acestea la un nou val #rezist în urma așa-zisei „revoluții fiscale”. Sub genericul „Corupția ucide”, una dintre cele mai încărcate emoțional manifestații stradale care au avut loc în România, dar și în capitale ale Europei unde sunt stabiliți români, în noiembrie 2015, s-a desfășurat ca urmare a tragediei de la Colectiv. 65 de tineri ne-au rămas amprentați în memorie. 65 de tineri, 65 de familii distruse. Două Românii: una versată, ignorantă, animal de pradă; cealaltă – o neputință. Între ele, fum și foc.

Într-un haos politic și social general, „răspunsul corect nu este întotdeauna cel încercuit”. Care este puterea maselor de a reacționa la situații care depășesc așteptările, apare solidaritatea, se creează voci omogene, discursuri integratoare?

Aș vorbi despre o minoritate activă care se exprimă vizibil în episoade de tensiune publică, mai degrabă decât despre mase. Minoritatea aceasta are capacitatea de a identifica situațiile inechitabile, de a propune un repertoriu nou de acțiune intențională, revendicativă și inovativă spre a restabili echilibrul social perturbat. Minoritatea asta vocală nu are același cod de acces – e ca la interfon, fiecare apartament cu codul său – este fluidă, se fragmentează, se recompune, stă în repaus, se alimentează. Relevant este că funcționează în baza unei credințe generalizate prin care sunt identificate sursele tensiunii și elaborate răspunsuri posibile sau potrivite pentru soluționarea acesteia.

Există momente când nici memoria nu mai face față faptelor. Când apare „memoria demisionară”?

Incendiile fac distincție între memoria individuală, memoria colectivă și memoria socială. Fiecare dintre noi a văzut cel puțin o dată făcându-se scrum un fragment din viața personală, după cum fiecare dintre noi a auzit povestite sau a citit despre amintirile colective ale unui anumit grup de persoane – ale deportaților, ale refugiaților, ale martirilor din închisorile comuniste. Fiecare dintre noi s-a abonat la prelucrarea, depozitarea și reactualizarea informațiilor despre Revoluția din 1989, despre Marea Unire de la 1918, despre atacul terorist din 11 septembrie 2001, de la World Trade Center, sau despre accidentul de mașină în care s-a stins Prințesa de Wales. Uitarea este legată intrinsec de memorie. Funcționăm în regim de recycle bin. Memoria demisionară poate fi combătută prin cunoaștere, prin săpături. Sapi, găsești, reții, transmiți. Să dau un exemplu: Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfînt din Chișinău, axa principală a orașului, a purtat mai multe denumiri de-a lungul timpului – Milionnaia, Moskovskaia, Alexandrovskaia, Alexandru cel Bun, Regele Carol II, Lenina. În funcție de perioada istorică, de regimul politic s-au construit noi realități și semnificații, noi amintiri stocate în memoria socială a moldovenilor de peste Prut.

Unde au loc adevăratele revoluții? „Așteptarea este o atitudine liniștită”, fiind așteptate acele voci care să vorbească pentru mase.

Revoluțiile reclamă modificări radicale. Este divorțul intentat de pârât o revoluție? Este revoluție retragerea din activitatea de gimnast a unui olimpic? Se poate numi revoluție lovitura de stat din 1989? Maică-mea așa se raportează la ea. Au ocolit-o gloanțele în stradă, gloanțele „revoluției”. Pe alții, însă, i-a costat viața. A fost revoluție în aprilie 2009, la Chișinău? Zeci de mii de tineri au ieșit în stradă și au reușit prin această presiune să înlăture regimul comunist. Și atunci s-au pierdut vieți, au fost uciși manifestanți, au fost torturați în comisariatele de poliție, intimidați, șantajați. Este firesc să se strecoare osteneala, de-asta am scris la un moment dat în volum „eu voi trăi revoluția/cu ușile închise”.

Te-ai confruntat cu discriminări între sexe? Care este situația în lumea literară, între poeți-poete? Ca să te citez: „poetele sunt cu nouă centimetri mai aproape de pământ”.

Am lucrat întotdeauna cu mai mulți bărbați decât cu femei. În România pare mai degrabă o chestiune de alegere decât de acces. Ai acces dacă dai dovadă de fermitate. Discriminarea între sexe mă preocupă mai puțin, dar cel mai mult mă feresc de argumentele feminismului. Feminismul e searbăd. Mă irită extremele, absența nuanțelor. În ceea ce privește mediul literar, ei bine, de câte ori nu citim (chiar în cronici) expresia „poezie feminină”? Aș plasa dinamită de-a lungul și de-a latul expresiei ăsteia. Dacă gătesc paste într-un poem, poemul ăla devine feminin. Dacă mângâi o pisică într-o scară de bloc. Dacă sărut. Dacă îmi întind brațele. Probabil că sunt mai mulți autori-bărbați decât autori-femei. Raportul ăsta se observă la festivalurile literare, la evenimentele de lectură publică, la premiile pentru debut și premiile pentru „performanța” unui volum, în librării, unde am observat că poetele și prozatoarele nu sunt așezate pe rafturi la nivelul ochilor, ci mult mai jos. Trebuie să te apleci să răsfoiești volumul unei autoare.

Reușește poezia să responsabilizeze, să problematizeze, există o dinamică între puterea pe care o are poezia asupra societății și viceversa?

Poezia puternică te trage de mânecă, îți dă coate, bobârnace peste frunte, îți sare în față după o ușă metalică, te alertează, te angajează. Nu cred în versuri distractive sau în poezie relaxată. Așa cum nu trăim în afara mediului politic, social, economic, cultural, așa nici poezia nu ar trebui să ridice din umeri în fața evenimentelor care zgâlțâie sau transformă lumea așa cum o cunoaștem. Poezia te face atent la ce se petrece în jur. Cum procedezi, însă, atunci când poezia este percepută de potențialii cititori drept produs expirat, greu de digerat? Cum procedezi când potențialii cititori nu au exercițiul de a citi poeme? Insiști, dai poezie pe datorie.

Iulia Modiga s-a născut în 1985, la București. Este sociolog, jurnalist și activist civic. A organizat o serie de proteste, iar despre altele a scris. A debutat cu volumul de poezie „Bagdad” (Ed. Karth, 2015). Al doilea volum, „Incendii” (Ed. Cartea Românească, 2017), va fi lansat la final de noiembrie. A publicat poeme în „Stare de urgență”, „Revista la Plic”, „Tiuk!”, „Bucovina literară”, „Familia”, „Crevice” etc. Este prezentă în studiul interdisciplinar „Evacuarea fantomei. Arhitecturi ale supraviețuirii” (Ed. Centrul de Introspecție, 2010).

The post Iulia Modiga: „Mă irită extremele, absența nuanțelor” (interviu) appeared first on Bookaholic.